ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 448/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat obligarea în solidar a pârâților B. on-line C. și D. la plata sumei de 1.000.000 euro; să publice integral hotărârea de sancționare într-un cotidian de largă circulație națională, pe propria cheltuială, sub sancțiunea acordării către reclamant de daune cominatorii de 500 RON/zi, pentru fiecare zi de întârziere în publicarea hotărârii de sancționare, daune calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1150 din data de 23.07.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins lipsa calității procesuale de folosință a pârâtei, ca neîntemeiată și a respins cerere de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. Online C. și pârâtul D..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1867A din 7 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1150/23.07.23021 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, fiind obligat apelantul la 3500 RON cheltuieli de judecată în apel către intimata B..

Calea de atac a recursului Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în data de 29 august 2024. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea dosarului la curtea de apel în vederea rejudecării. După prezentarea istoricului cauzei, recurentul susține, în esență, că, motivarea instanței de fond este una lacunară și ambiguă, care face referire doar la legislația CEDO, ignorând dreptul intern. Susține că în mod eronat curtea de apel a arătat că prima instanță a avut în vedere prevederile art. 71-74 C. civ. și, în egală măsură, pe cele ale art. 70 și 75 din același cod, câtă vreme se susține că cele arătate în articol nu sunt doar simple păreri ale autorului, ci au fost formate pe baza unei anchete jurnalistice proprii. Învederează că articolul publicat nu îndeplinește condițiile pentru a fi considerat o anchetă jurnalistică: nu s-a făcut o culegere a datelor în teren, probate cu declarații sau documente, iar faptele sunt prezentate trunchiat, acestea fiind întinse pe o perioadă de 30 de ani, fiind întâmplări fără nicio legătură între ele; concluziile articolului nu sunt trase pe baza investigațiilor, ci reprezintă păreri ale autorului. Solicită instanței să constate aplicarea greșită a art. 1349 C. civ., precum și să aibă în vedere faptul că au fost ignorate dispozițiile art. 1357 C. civ. Susține că faptele ilicite imputate sunt date de afirmațiile defăimătoare din articol, dar și de preluarea acestuia de către alte publicații; instanța trebuia să stabilească în ce măsură pârâții, prin afirmațiile din articolul criticat, și-au exercitat dreptul la liberă exprimare în limitele prevăzute de lege sau, din contră, au depășit marja acesteia, lezând dreptul reclamantului la imagine, componentă a dreptului la viață privată; redă conținutul art. 30 din Constituție, art. 8 alin. (2) din Convenția EDO, art. 72 și 75 C. civ. și concluzionează că prin fapta ilicită s-a creat reclamantului un prejudiciu de ordin moral.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă, urmare a comunicării cererii de recurs, a formulat întâmpinare prin care a arătat că indicarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este pur formală, iar recurentul tinde la reexaminarea situației de fapt. Susține că instanța de apel a analizat toate criticile reclamantului, răspunzând pe larg motivelor de apel, iar la stabilirea încadrării în drept a tuturor aspectelor factuale ale cauzei a determinat legal faptul că nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală, întrucât au fost respectate limitele liberății de exprimare. Solicită respingerea recursului și menținerea, ca legală și temeinică, a deciziei atacate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale relevante în această materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Cu titlu prealabil, se observă că subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a reiterat aceleași susțineri formulate în memoriul de apel și a arătat, sub un prim aspect, că "motivarea instanței de fond este una lacunară, ambiguă și face vorbire doar la legislația CEDO, trecând cu ușurință peste prevederile din dreptul intern". Astfel, formulând critici cu privire la nemotivarea hotărârii tribunalului din perspectiva absenței unei analize a normelor de drept interne, Înalta Curte constată că se invocă chestiuni care pun în discuție nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la normele de drept procesual prevăzute de art. 425 C. proc. civ., însă aceste susțineri sunt lipsite de suport legal. Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. În speță, instanța de apel a constatat că motivul de apel referitor la nemotivarea hotărârii primei instanțe este neîntemeiat, reținându-se în acest sens că "instanța de fond a avut în vedere prevederile art. 71-74 C. civ., care reglementează dreptul la viață privată, dreptul la demnitate, dreptul la propria imagine, precum și faptele care pot fi calificate a aduce atingere acestor drepturi, dar a avut în vedere în egală măsură și dispozițiile art. 70 C. civ. care reglementează dreptul la libera exprimare și dispozițiile art. 75 C. civ. care reglementează limitele drepturilor menționate Totodată a avut în vedere prevederile art. 30 din Constituția României și ale articolului 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind libertatea de exprimare." S-a mai reținut că "instanța fondului a reținut că pentru ca fapta pârâtului să poată fi încadrată în sfera ilicitului, cu consecința atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru încălcarea drepturilor reclamantului, trebuia să depășească limitele permise ale libertății de exprimare, limite structurate în jurisprudența Curții Europene. În acest sens Tribunalul a analizat reperele indicate de Curtea Europeană: natura și calitatea discursului pârâtului din perspectiva interesului general, gradul de protecție de care poate beneficia reclamantul în calitatea sa de persoană publică, evaluarea distinctă a faptelor afirmate și judecăților de valoare cuprinse în articolul incriminat corelată cu obligația de probă care îi incumbă jurnalistului prin raportare la fiecare categorie, bună-credință a pârâtului în calitatea sa de jurnalist al cărui rol este acela de "câine de pază al democrației", dezideratul păstrării unui just echilibru între valorile ocrotite prin articolele 8 și 10 din Convenție, respectiv dreptul la viață privată al reclamantului (sub toate aspectele reglementate de art. 71-74 C. civ.) și libertatea de exprimare a pârâtului. Stabilind că fapta pârâtului nu a depășit limitele permise de art. 10 din Convenție, deci nu putea fi calificată drept faptă ilicită, de natură a atrage antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului în condițiile art. 1357 alin. (1) C. civ., instanța nu era ținută a analiza celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, întrucât dispoziția citată impune întrunirea cumulativă a acestora, lipsa oricăreia dintre condiții, determinând respingerea acțiunii." Astfel, curtea de apel, analizând motivul invocat de reclamant referitor la nemotivarea sentinței, a concluzionat că "nu se poate considera că instanța de fond nu a examinat dispozițiile legale ce constituie temeiul acțiunii reclamantului, chiar dacă nu a făcut o analiză distinctă a condițiilor răspunderii civile delictuale cerute de art. 1357 alin. (1) C. civ..". De asemenea, instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, menținând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății, după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate de reclamant, întrunirea în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia, a căror analiză este graduală, constatând inexistența faptei ilicite. Prin raportare la considerentele expuse, Înalta Curte reține că nu se verifică incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind constată o încălcare a normelor de procedură, în sensul neanalizării susținerilor din cererea de apel referitoare la nemotivarea sentinței. În ceea ce privește afirmațiile apărătorului recurentului din ședința publică de la 25 februarie 2025, referitoare la nemotivarea deciziei, se constată că argumentele redate în cuprinsul hotărârii recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată, instanța de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar. Astfel, speța dedusă judecății presupune soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului, dreptul reclamantului la viață privată în componenta referitoare la onoare, demnitate și la propria imagine (art. 71 alin. (1), art. 72 alin. (1) și art. 73 din C. civ.) și, respectiv, dreptul pârâților la liberă exprimare (recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului. Considerând că pârâții și-au exercitat dreptul cu rea-credință, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins dispunerea unei măsuri (ingerințe din partea statului) în dreptul pârâților la libertatea de exprimare, și anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. Reținând că este învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viață privată a reclamantului, opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâții, instanța de apel a procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate, dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ. Astfel, după ce a sintetizat motivele de apel formulate de reclamant, instanța le-a analizat, pe fiecare în parte, prezentând argumentele de fapt și de drept pentru care a înlăturat criticile aduse sentinței primei instanțe. Instanța de apel a considerat, în acord cu opinia judecătorului primei instanțe, că articolul incriminat, apărut în ianuarie 2020, prezintă informații de interes public, cu referire la activitatea societății deținute de către reclamant (jurnalist cunoscut publicului larg) și cedată ulterior fiului său, așa cum reiese din probatoriul administrat. Totodată, instanța de apel a constatat, în raport cu materialul probator administrat în fața primei instanțe, că relatările din cuprinsul articolului se bazează pe dosare ce s-au aflat pe rolul instanțelor de judecată (sentința penală prin care s-a constatat evaziunea fiscală săvârșită de fiul reclamantului și s-a dispus condamnarea acestuia, închiderea procedurii insolvenței și radierea societății, creanțele statului rămânând nerecuperate), având o bază factuală, iar conduita pârâților este caracterizată prin bună-credință în exercitarea libertății de exprimare, care nu se analizează raportat la repercusiunile mesajului față de persoana vizată, ci în funcție de baza factuală a comunicării. Analizând articolul de presă incriminat, curtea de apel a reținut că publicarea acestuia trage un semnal de alarmă cu privire la familia reclamantului, care este o persoană publică, un jurnalist notoriu, astfel încât nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite care să impună intervenția statală în privința acordării daunelor morale și a retragerii articolului din mediul online. Prin urmare, instanța de apel a apreciat implicit că maniera în care s-a procedat la comunicarea informațiilor nu poate atrage concluzia relei credințe a pârâților, care au prezentat public aspecte care au o bază factuală, ceea ce nu reprezintă o lezare a valorilor nepatrimoniale pretins încălcate de către reclamant, principiul proporționalității ingerinței și a scopului legitim al acesteia fiind respectat. Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o analiză completă cu privire la faptele imputate pârâților ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, luând în considerare criteriile stabilite de Curtea Europeană ce trebuie analizate în cazul punerii în balanță a dreptului la libertatea de exprimare și a dreptului la respectarea vieții private, respectiv contribuția la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate și subiectul articolului, comportamentul anterior al persoanei în cauză, metoda de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora, conținutul, forma și repercusiunile publicării și gravitatea sancțiunii impuse (a se vedea în acest sens, Axel Springer AG, citată anterior, pct. 90 - 95). De altfel, împrejurarea că reclamantul este nemulțumit de concluziile la care a ajuns instanța de apel, de modul în care aceasta a analizat și a interpretat situația de fapt, nu echivalează nici cu nemotivarea hotărârii recurate și nici cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. În condițiile în care instanța de apel a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu a existat o încălcare a drepturilor subiective ale reclamantului, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, condiții care, în cauza de față, sunt îndeplinite. În jurisprudența CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006). Așadar, Înalta Curte constată că și motivarea deciziei recurate întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază. Pe de altă parte, deși susține lipsa unei motivări efective, în concret, recurentul nu face nimic altceva decât să reia argumentele din memoriul de apel susțineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel și au fost analizate ca atare. De asemenea, se mai constată că prin memoriul de recurs se critică stabilirea situației de fapt ce rezultă din interpretarea probelor administrate. Or, instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză. Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate. Înalta Curte reține că prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esență, că nu se poate reține o faptă ilicită în sarcina pârâților, iar conținutul articolului online nu a încălcat onoarea și demnitatea reclamantului, libertatea de exprimare fiind exercitată în limitele sale firești, fără prejudicierea drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte persoane. În același sens, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, respingând apelul reclamantului și reținând, în esență, că a existat o bază factuală de care pârâții au uzat la redactarea articolului, iar obiectul articolului prezintă interes public. În litigiul dedus judecății instanțele de fond au reținut că a existat o bază factuală suficientă de care pârâții au uzat la publicarea articolului, fiind relevant în aprecierea atitudinii subiective a pârâților, modul în care aceștia au prezentat un complex de circumstanțe faptice: "sentința penală prin care s-a constatat evaziunea fiscală săvârșită de fiul apelantului reclamant prin firma E. S.R.L. și s-a dispus condamnarea penală a acestuia a rămas definitivă în ianuarie 2018 când a fost și pusă în executare; în luna mai 2019 s-a dispus închiderea procedurii insolvenței și radierea firmei E. S.R.L., creanțele statului rămânând nerecuperate; în luna iunie 2019 fiul reclamantului a fost pus în libertate condiționată", "în anul 2018 a fost tipărită ediția a doua a cărții "F." a autorului G., la care se face referire în articol". Totodată, instanța de apel a analizat și buna-credință a pârâților, conchizând că prin articolul prezentat nu s-a adus atingere vieții private și demnității reclamantului. De asemenea, din examinarea considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanța de apel nu a ignorat dispozițiile art. 75 C. civ., ci analiza sa s-a circumscris modului în care dreptul la viață privată, invocat de reclamant, interacționează cu dreptul la libertatea de exprimare, ai cărui titulari sunt pârâții, prin prisma elementelor esențiale dezvoltate de jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului în această materie, instanța de apel concluzionând că dreptul la liberă exprimare al pârâților trebuie să prevaleze în raport cu dreptul la protejarea vieții private a reclamantului. În consecință, instanța de recurs apreciază că instanța de apel a stabilit cu respectarea tuturor criteriilor de analiză că dreptul la libera exprimare a pârâților a fost exercitat în limitele sale interne, cu consecința stabilirii inexistenței caracterului ilicit al faptelor imputate pârâților, care au acționat cu bună-credință, și, deci, a neîndeplinirii cumulative a cerințelor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a acestora. Astfel, Înalta Curte constată că raționamentul juridic expus de instanța de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depășirea limitelor libertății de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în privința respectării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, în speță, (jurisprudență care împreună cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale formează un bloc de convenționalitate ce se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale) nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de față. Distinct, în limitele controlului de legalitate impus de art. 488 C. proc. civ., chestiunile care țin de modul de apreciere a probatoriului administrat și de stabilirea concretă a situației de fapt nu pot fi cenzurate, iar în prezența respectării de către instanța de apel a tuturor criteriilor legale și jurisprudențiale de analiză și a unei argumentări adecvate din perspectiva acestor criterii, decizia atacată nu este afectată de viciul nelegalității. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.