AFFAIRE VLASIA GRIGORE VASILESCU c. ROUMANIE

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 60868/00) îndreptată împotriva României și prin care un cetățean al acestui stat, dl. Vlasia Grigore Vasilescu ("reclamantul"), a sesizat Curtea la data de 21 aprilie 2000 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dl. B. Aurescu, apoi de d-na B. Rămășcanu, din ministerul afacerilor externe.

Reclamantul alegea, sub aspectul articolului 6 § 1 al Convenției, o încălcare a dreptului său de acces la tribunal din cauza respingerii unei acțiuni de revendicare a unui imobil. El vedea de asemenea o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale, sub aspectul articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Cererea a fost atribuită celei de-a doua secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită primei secții astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 26 mai 2005, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Guvernul a depus observații scrise suplimentare (art. 59 § 1 din regulament), dar reclamantul nu a făcut-o. PE FOND I.

Printr-un contract încheiat în 1940, părinții reclamantului au achiziționat un bun imobiliar compus dintr-un edificiu și un teren de 15.000 m², situate în perimetrul comunei Voluntari. Imobilul a fost ocupat în 1945 de armata sovietică. După plecarea trupelor sovietice, în 1958, imobilul a fost preluat de autoritățile locale. A. Acțiunea de revendicare a proprietății

După schimbarea regimului politic român în 1989, reclamantul a întreprins mai multe demersuri la autoritățile locale pentru a obține restituirea bunului imobiliar menționat mai sus. A solicitat primariei Voluntari precizări cu privire la regimul juridic al bunului și la titlul de proprietate al statului.

Printr-o scrisoare din 24 februarie 1994, primăria Voluntari l-a informat că între 1958 și 1965, imobilul a fost în posesia ministerului apărării, apoi a școlii comunale. Menționa și că "la 31 decembrie 1966, în virtutea unui proces-verbal înregistrat sub nr. 6.002, edificiul și un teren de 1.500 m² au devenit, prin aplicarea decretelor nr. 218/1960 și 712/1966, proprietatea primariei". În orice caz, primăria considera că a devenit proprietară a bunului prin usucapiune datorită unei posesiuni de peste patruzeci de ani.

În urma acestei scrisori, reclamantul a contestat existența procesului-verbal nr. 6.002/1966 și a depus la procuratură o plângere împotriva secretarului primariei pentru falsificare și abuz. În cursul anchetei, procuratura a emis trei ordine de clasare care au fost ulterior anulate de procuratura lângă Curtea Supremă de Justiție în urma plângerilor reclamantului.

Printr-o scrisoare din 8 ianuarie 1997, primăria Voluntari l-a informat pe reclamant că nu era în posesia niciunui document care să ateste modalitatea transferului bunului litigios în patrimoniul statului.

Invocând legea nr. 112/1995 privind situația juridică a anumitor bunuri imobile cu destinație de locuință, reclamantul a cerut restituirea imobilului. Printr-o decizie din 18 iunie 1997, comisia pentru aplicarea acestei legi a respins cererea sa pe motiv că bunul a devenit proprietatea statului fără titlu valabil și că, prin urmare, dispozițiile legii sus-menționate nu-i erau aplicabile.

În 1997, reclamantul și mama sa au sesizat conform articolelor 480 și următoare ale codului civil tribunalul de primă instanță din Buftea cu o acțiune de revendicare îndreptată împotriva primariei Voluntari, a consilului județean Ilfov și a altor persoane care utilizau diverse parcele din terenul litigios.

Printr-o sentință din 26 iunie 1998, tribunalul a apreciat că statul a luat posesia bunului fără titlu și a ordonat restituirea acestuia reclamantului și mamei sale. Primăria Voluntari a atacat această sentință, pretinzând că bunul a devenit legal proprietatea statului în virtutea decretelor nr. 218/1960 și 712/1966. Într-o memoriu de replică, reclamantul, invocând decizia din 13 iulie 1993 a Curții Supreme de Justiție care constata neconstituționalitatea decretelor în cauză, a susținut că aceste decrete nu au operat un transfer de proprietate valabil.

Printr-o hotărâre din 8 februarie 1999, tribunalul județean București a admis apelul. A apreciat că primăria era proprietara bunului revendicat, considerând în special că: "Din actele dosarului, precum și din cererea de deschidere a instanței reiese că terenul și construcțiile revendicate sunt administrate din 1965 de primăria Voluntari, o parte fiind ocupată de sediul primariei și altele de către celelalte părți pârâte, în virtutea contractelor de închiriere încheiate cu primăria. Conform articolului 36 al legii nr. 18/1991, terenurile proprietate a statului, situate în localități și administrate de primării, au fost transferate în patrimoniul comunelor. Având în vedere această dispoziție, sentința tribunalului de primă instanță care concluzionează că primăria deținea imobilul fără titlu valabil, este nefondată (...) Un argument suplimentar rezultă din art. 3 § 4 al legii nr. 213/1998 în virtutea căruia (...) bunurile menționate în punctul trei al listei anexe la lege, și anume clădirile utilizate ca sediu al consilului local și al primariei, precum și terenurile aferente, fac parte din domeniul public al comunelor, orașelor și reședințelor de județ (...)"

Reclamantul și mama sa au format o casație împotriva acestei hotărâri. Au susținut că tribunalul județean și-a pronunțat decizia sprijinindu-se pe o singură probă, și anume scrisoarea primariei Voluntari din 24 februarie 1994. Or, afirmațiile cuprinse în această scrisoare au fost infirmate de scrisoarea din 1997 a aceleiași primării. Au afirmat de asemenea că tribunalul județean a comis grave erori în aplicarea și interpretarea celor două legi sus-menționate: deși art. 36 § 1 al legii nr. 18/1991 atribuia comunei terenurile care aparținuseră statului, §5 al aceluiași articol preciza că terenurile care au devenit proprietatea statului în virtutea decretului nr. 712/1966, ceea ce era cazul conform cu pretențiile primariei, trebuiau restituite foștilor proprietari. Cu privire la legea nr. 213/1998 privind domeniul public, ei au subliniat că art. 6 dispunea că domeniul public nu cuprindea decât imobilele care au devenit proprietatea statului în virtutea unui titlu valabil și că era treaba instanțelor să stabilească valabilitatea titlului statului, ceea ce tribunalul județean nu a făcut.

Printr-o hotărâre din 13 decembrie 1999, curtea de apel București a respins casația și a confirmat întemeierea deciziei tribunalului județean, în termenii următori: "Referințele la dispozițiile articolului 36 al legii nr. 18/1991 și la punctul trei al listei anexe la legea nr. 213/1998 sunt corecte în măsura în care tribunalul județean a apreciat că bunurile litigioase se află în patrimoniul statului. Tribunalul a examinat actele menționate de către plângitori în casiații, dar le-a respins pe bună dreptate deoarece o situație contrară rezulta din alte acte. Faptele au fost corect stabilite de către instanța de apel, ținând seama de scrisoarea din 24 februarie 1994 care atesta că între 1958 și 1965 terenul era în posesia școlii locale care l-a primit de la ministerul apărării; printr-un proces-verbal din 26 aprilie 1965, imobilul a fost preluat de consilul local Voluntari și prin procesul-verbal nr. 6002 din 31 decembrie 1966, bunul compus din construcții cu suprafață de 588 m² și un teren de 1.500 m² a fost transferat în patrimoniul consilului local Voluntari, în virtutea articolului III al decretului nr. 218/1960 și al decretului nr. 712/1966. Faptul că prin scrisoarea din 8 ianuarie 1997 primăria Voluntari afirma că nu era în posesia niciunui document privind modalitatea transferului bunului în patrimoniul statului nu înseamnă că acest transfer nu a avut loc (...) Cu privire la decizia comisiei de aplicare a legii nr. 112/1995, (...) ea nu poate fi investită cu autoritatea lucrului judecat cu privire la regimul juridic al imobilului."

La o dată neprecizată, sprijinindu-se pe o scrisoare din 6 octombrie 2000 prin care procuratura locală îl informa că procesul-verbal nr. 6.002 din 31 decembrie 1966 nu exista, reclamantul a deschis o acțiune de revizuire a hotărârii din 13 decembrie 1999. Acțiunea sa a fost respinsă de curtea de apel București, pe motivul că decizia procuraturii era ulterioară hotărârii curții de apel București din 13 decembrie 1999. B. Acțiunea de restituire a proprietății fundată pe legea nr. 10/2001

La 10 august 2001 și 20 ianuarie 2004, reclamantul și mama sa au cerut restituirea bunului imobiliar litigios la comisia locală de aplicare a legii nr. 10/2001 privind situația juridică a anumitor imobile abuziv naționalizate.

Cu propunerea comisiei, printr-o decizie din 24 mai 2004, primarul comunei Voluntari a restituit reclamantului o parte a bunului, și anume un teren de 5.425 m² și construcțiile situate pe acesta.

Printr-un contract din 10 martie 2005, reclamantul a vândut primariei Voluntari terenul și construcțiile aferente pentru un preț total de 488.913 euro.

Pentru restul terenului litigios, și anume diferența până la 15.000 m², o procedură administrativă de restituire este în curs. II.

În cauzele care aveau ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate în perioada regimului comunist, Curtea Supremă trebuia să examineze recursurile în anulare introduse de procurorul general împotriva deciziilor definitive care constatasen ilegitimitatea naționalizării acestor imobile. Procurorul susținea că imobilele litigioase au devenit proprietatea statului în virtutea decretelor nr. 218/1960 și 712/1966 și că instanțele nu erau competente să judece acțiunile de revendicare.

Respingând recursurile procurorului, Curtea Supremă a constatat neconstituționalitatea decretelor în cauză în raport cu Constituțiile din 1952, 1965 și 1991. Prin urmare, ea a apreciat că aceste decrete nu puteau efectua valid un transfer de proprietate privată în patrimoniul statului și că, prin urmare, proprietarii imobilelor naționalizate în virtutea acestor decrete nu pierdeau niciodată proprietatea. Cu privire la imposibilitatea pentru instanțe de a judeca acțiunile de revendicare, Curtea a considerat că un asemenea refuz constituia o denegare de justiție. 2. Hotărârea din 28 septembrie 1998

La 28 septembrie 1998, Curtea Supremă de Justiție, pronunțindu-se în complet, a hotărât unanim că instanțele judecătorești erau competente să judece litigiile privind încălcări ale dreptului de proprietate comise între 1944 și 1989. 3. Hotărârea din 10 noiembrie 1999

Într-o cauză care avea de asemenea ca obiect revendicarea unui imobil naționalizat în perioada regimului comunist, Curtea Supremă a confirmat din nou jurisprudența sa potrivit căreia statul nu putea invoca decretele nr. 218/1960 și 712/1966 pentru a susține un transfer de proprietate valabil al unui imobil în patrimoniul său.

Guvernul reamintește în primul rând jurisprudența constantă a Curții conform căreia, atunci când verifica conformitatea unei proceduri interne la art. 6 § 1 al Convenției, Curtea nu este competentă să judece erorile de fapt sau de drept pretinse a fi comise de o instanță națională.

În speță, el consideră că procedura a oferit reclamantului posibilitatea de a-și prezenta cauza în condiții care nu l-au plasat într-o situație dezavantajoasă în raport cu celelalte părți și că instanțele interne au examinat toate chestiunile esențiale pentru cauză, pronunțând soluții în conformitate cu legea română aplicabilă.

În acest sens, Guvernul subliniază că curtea de apel a apreciat că imobilul litigios a devenit proprietatea statului prin intermediul legii, și anume decretelor nr. 218/1960 și 712/1966.

Guvernul observă că instanțele interne, examinând argumentele părților, au constatat că în urma celor două decrete sus-menționate, reclamantul și-a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului litigios și au respins prin urmare acțiunea sa.

În sfârșit, cu privire la caducitatea decretelor nr. 218/1960 și 712/1966, Guvernul consideră că tribunalul județean și curtea de apel București nu au fost obligate să urmeze jurisprudența Curții Supreme de Justiție care constatase neconstituționalitatea acestor decrete în măsura în care ea nu era oponibilă erga omnes.

Reclamantul subliniază că decretele nr. 218/1960 și 712/1966 menționate în scrisoarea din 1994 a primariei Voluntari ca bază legală a transferului bunului în patrimoniul statului au fost declarate neconstituționale prin hotărârea din 13 iulie 1993 a Curții Supreme de Justiție. Prin urmare, el consideră că respingând acțiunea sa, tribunalul județean și curtea de apel București au încălcat arbitrar această jurisprudență, precum și alte acte din dosar care dovedeau absența unui titlu de proprietate valabil al statului.

În plus, el susține că este incorect că instanțele interne au considerat că titlul statului asupra imobilului litigios se găsea confirmat de dispozițiile legilor nr. 18/1991 și 213/1998, în măsura în care §5 al articolului 36 al legii nr. 18/1991 și art. 6 al legii nr. 213/1998 prevăd respectiv restituirea bunurilor naționalizate în virtutea decretului nr. 712/1966 și competența instanțelor interne de a verifica valabilitatea titlului de proprietate al statului. B. Aprecierea Curții

Curtea reamintește în primul rând că, deși nu-i revine sa judece erorile de fapt sau de drept pretinse a fi comise de instanțele naționale, ea trebuie să se asigure că interpretarea lor a legislației interne și a probelor nu este entachată de arbitrar, ceea ce ar fi susceptibil să prejudicieze echitatea procedării (a se vedea, în special, Tejedor García c. Spania, hotărâre din 16 decembrie 1997, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997 - VIII, p. 2796, § 31; Brualla Gómez de la Torre c. Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Colecția 1997 - VIII, p. 2796, §§ 31 și 32; Prince Hans-Adam II din Liechtenstein c. Germania [Marea Cameră], nr. 42527/98, §§ 49 și 50, CEDO 2001 - VIII).

Pe de altă parte, deși art. 6 § 1 al Convenției nu reglementează admisibilitatea și forța probantă a mijloacelor, argumentelor și ofertelor de probă ale părților, el stabilește o obligație pentru tribunale de a se dedica examinării lor efective, cu excepția cazului în care apreciază relevanța acestora (Van de Hurk c. Țările de Jos, hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, § 59).

Fără a cere un răspuns detaliat la fiecare argument al plângitorului, această obligație presupune, totuși, că partea prejudiciată poate conta pe un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru rezultatul procedurii în cauză (a se vedea, Ruiz Torija și Hiro Balani c. Spania, hotărâri din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A și 303-B, p. 12, §§ 29 și 30, și pp. 29 și 30, §§ 27 și 28).

În speță, Curtea observă că reclamantul a opus argumentului primariei Voluntari, care invoca decretele nr. 218/1960 și 712/1966 pentru a justifica valabilitatea titlului său de proprietate, motiv tirat din neconstituționalitatea acestor decrete, constatată de Curtea Supremă de Justiție într-o hotărâre din 1993. În această privință, Curtea remarcă că conform jurisprudenței constante a Curții Supreme de Justiție, statul nu putea invoca decretele nr. 218/1960 și 712/1966 pentru a valida un transfer de proprietate.

Cu toate acestea, tribunalul județean și curtea de apel au admis teza primariei și, fără să se pronunțe asupra neconstituționalității decretelor sus-menționate, au apreciat că după confiscarea bunului în 1945, statul a devenit proprietar al acestuia în virtutea acestor decrete și că dispozițiile legilor nr. 18/1991 și 213/1998 confirmau titlul său de proprietate.

Curtea observă că nu-i revine sa examineze fondul mijlocului tirat din neconstituționalitatea decretelor nr. 218/1960 și 712/1966, o asemenea sarcină revenind instanțelor naționale. Cu toate acestea, ea constată că acest examen era decisiv pentru rezultatul procedurii. Într-adevăr, dacă tribunalul județean sau curtea de apel ar fi apreciat acest mijloc ca fiind fondat, ar fi trebuit necesară să constate absența unui transfer de proprietate valabil și să condamne statul să restituie bunul litigios reclamantului.

Examinarea acestui mijloc era cu atât mai justificată cu cât art. 36 § 5 al legii nr. 18/1991 prevede restituirea bunurilor naționalizate în virtutea decretului nr. 712/1966. În plus, art. 6 al legii nr. 213/1998 impune un control judecătoresc al constituționalității transferurilor de bunuri în patrimoniul statului intervenite între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989. Or, trebuie constatat că un asemenea control nu a avut loc în speță.

Ținând seama de impactul decisiv al mijlocului tirat din neconstituționalitatea decretelor nr. 218/1960 și 712/1966, Curtea apreciază că el impunea tribunalului județean și curții de apel un răspuns specific și explicit. Lipsind un asemenea răspuns, este imposibil să se știe dacă aceste instanțe l-au neglijat pur și simplu sau dacă au vrut să-l respingă și în această ultimă ipoteză, din care motive (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Torija și Hiro Balani, sus-citate, p. 12, § 30 și p. 30, § 28).

În lumina acestor considerente, Curtea concluzionează că cauza reclamantului în procedura de revendicare nu a fost judecată echitabil.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Guvernul susține că art. 1 al Protocolului nr. 1 nu este aplicabil în speță, reclamantul nemaiind nici un "bun curent" nici "o speranță legitimă", în sensul jurisprudenței constante a organelor Convenției, de a obține restituirea bunului.

Reclamantul menține că nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului litigios deoarece statul a exercitat o posesiune fundată pe violență.

Curtea observă că această pretenție este direct legată de pretensiunea examinată sub aspectul articolului 6 § 1 al Convenției. Având în vedere concluziile sale pe terenul acestui ultim articol, Curtea nu poate specula asupra ceea ce ar fi fost rezultatul acțiunii de revendicare dacă exigențele dreptului la un proces echitabil ar fi fost respectate în fața instanțelor interne.

Prin urmare, ea apreciază că nu este nevoie să se pronunțe nici asupra existenței unui "bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 nici asupra fondului pretensiei tirate din acest articol (a se vedea, mutatis mutandis, în special, Glod c. România, nr. 41134/98, § 46, 16 septembrie 2003 și Albina c. România, nr. 57808/00, § 42, 28 aprilie 2005). III.

Reclamantul nu a prezentat, după decizia asupra admisibilității, nici o cerere de satisfacție echitabilă în termenul prevăzut, deși prin două scrisori din 31 mai și 7 septembrie 2005, atenția sa a fost atrasă asupra articolului 60 din regulamentul Curții care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 al Convenției trebuie expusă în observațiile scrise pe fond.

Prin urmare, având în vedere absența răspunsului în termenele fixate, Curtea apreciază că nu este nevoie să se acorde nici o sumă în temeiul articolului 41 al Convenției. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 2. Declară că nu este nevoie să se examineze dacă a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 3. Declară că nu este nevoie să se acorde nici o sumă în temeiul articolului 41 al Convenției. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 8 iunie 2006, conform articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 60868/00) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Vlasia Grigore Vasilescu (« le requérant »), a saisi la Cour le 21 avril 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. B. Aurescu, puis par M me B. Rămășcanu, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant alléguait, sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, une atteinte à son droit d’accès à un tribunal en raison du rejet d’une action en revendication d’un immeuble. Il y voyait également une atteinte à son droit au respect de ses biens, sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 26 mai 2005, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

Le Gouvernement a déposé des observations écrites complémentaires (article 59 § 1 du règlement), mais non le requérant. EN FAIT I.

Par un contrat conclu en 1940, les parents du requérant achetèrent un bien immobilier composé d’un bâtiment et d’un terrain de 15 000 m 2 , situés dans le périmètre de la commune de Voluntari. L’immeuble fut occupé en 1945 par l’armée soviétique. Après le départ des troupes soviétiques, en 1958, l’immeuble fut repris par les autorités locales. A. L’action en revendication de propriété

Après le changement de régime politique roumain en 1989, le requérant entreprit plusieurs démarches auprès des autorités locales pour obtenir la restitution du bien immobilier susmentionné. Il demanda à la mairie de Voluntari des précisions sur le régime juridique du bien et sur le titre de propriété de l’Etat.

Par une lettre du 24 février 1994, la mairie de Voluntari l’informa qu’entre 1958 et 1965, l’immeuble avait été en possession du ministère de la Défense, puis de l’école de la commune. Elle mentionnait aussi que « le 31 décembre 1966, en vertu d’un procès-verbal enregistré sous le n o 6 002, le bâtiment et un terrain de 1 500 m 2 étaient devenus, en application des décrets n os 218/1960 et 712/1966, propriété de la mairie ». En tout état de cause, la mairie estimait qu’elle était devenue propriétaire du bien par prescription acquisitive en raison d’une possession de plus de quarante ans.

A la suite de cette lettre, le requérant contesta l’existence du procès-verbal n o 6 002/1966 et déposa auprès du parquet une plainte contre le secrétaire de la mairie pour faux et abus. Au cours de l’enquête, le parquet rendit trois ordonnances de non-lieu qui furent ensuite annulées par le parquet près la Cour suprême de Justice à la suite de plaintes du requérant.

Par une lettre du 8 janvier 1997, la mairie de Voluntari informa le requérant qu’elle n’était en possession d’aucun document attestant de la modalité du transfert du bien litigieux dans le patrimoine de l’Etat.

Se prévalant de la loi n o 112/1995 sur la situation juridique de certains biens immobiliers à usage d’habitation, le requérant demanda la restitution de l’immeuble. Par une décision du 18 juin 1997, la commission pour l’application de cette loi rejeta sa demande au motif que le bien était devenu propriété de l’Etat sans titre valable et que, dès lors, les dispositions de la loi précitée ne lui étaient pas applicables.

En 1997, le requérant et sa mère saisirent en vertu des articles 480 et suivants du code civil le tribunal de première instance de Buftea d’une action en revendication à l’encontre de la mairie de Voluntari, du Conseil départemental d’Ilfov et d’autres personnes qui utilisaient diverses parcelles du terrain litigieux.

Par un jugement du 26 juin 1998, le tribunal estima que l’Etat avait pris possession du bien sans titre et ordonna sa restitution au requérant et à sa mère. La mairie de Voluntari fit appel de ce jugement, alléguant que le bien était devenu légalement propriété de l’Etat en vertu des décrets n os 218/1960 et 712/1966. Dans un mémoire en défense, le requérant, invoquant la décision du 13 juillet 1993 de la Cour suprême de Justice constatant l’inconstitutionnalité des décrets en cause, argua du fait que ceux-ci n’avaient pas opéré un transfert de propriété valable.

Par un arrêt du 8 février 1999, le tribunal départemental de Bucarest accueillit l’appel. Il jugea que la mairie était propriétaire du bien revendiqué, en considérant notamment que : « Il ressort des pièces versées au dossier, ainsi que de la demande d’introduction de l’instance que le terrain et les constructions revendiqués sont administrés depuis 1965 par la mairie de Voluntari, une partie étant occupée par le siège de la mairie et d’autres par les autres parties défenderesses, en vertu de contrats de bail conclus avec la mairie. D’après l’article 36 de la loi n o 18/1991, les terrains appartenant à l’Etat, situés dans des localités et administrés par les mairies, ont été transférés dans le patrimoine des communes. Au regard de cette disposition, le jugement du tribunal de première instance concluant que la mairie détenait l’immeuble sans titre valable, est mal fondé (...) Un argument supplémentaire est tiré de l’article 3 § 4 de la loi n o 213/1998 en vertu duquel (...) les biens qui sont mentionnés au troisième point de la liste annexe à la loi, à savoir les bâtiments utilisés comme siège du conseil local et de la mairie, ainsi que les terrains afférents, font partie du domaine public des communes, des villes et des chefs-lieux des départements (...) »

Le requérant et sa mère formèrent un recours contre cet arrêt. Ils firent valoir que le tribunal départemental avait rendu sa décision en s’appuyant sur une seule preuve, à savoir la lettre de la mairie de Voluntari du 24 février 1994. Or, les allégations contenues dans cette lettre avaient été infirmées par la lettre de 1997 de la même mairie. Ils affirmèrent aussi que le tribunal départemental avait commis de graves erreurs dans l’application et l’interprétation des deux lois précitées : bien que l’article 36 § 1 de la loi n o 18/1991 attribuait à la commune les terrains qui avaient appartenu à l’Etat, le paragraphe 5 du même article précisait que les terrains qui étaient devenus propriété de l’Etat en vertu du décret n o 712/1966, ce qui était le cas selon la mairie, devaient être restitués aux anciens propriétaires. Quant à la loi n o 213/1998 sur le domaine public, ils soulignèrent que son article 6 disposait que le domaine public n’englobait que les immeubles qui étaient devenus propriété d’Etat en vertu d’un titre valable et que c’était aux tribunaux d’établir la validité du titre de l’Etat, ce que le tribunal départemental avait omis de faire.

Par un arrêt du 13 décembre 1999, la cour d’appel de Bucarest rejeta le recours et confirma le bien-fondé de la décision du tribunal départemental, dans les termes suivants : « Les renvois aux dispositions de l’article 36 de la loi n o 18/1991 et au troisième point de la liste annexe à la loi n o 213/1998 sont corrects dès lors que le tribunal départemental a jugé que les biens litigieux se trouvent dans le patrimoine de l’Etat. Le tribunal a examiné les pièces mentionnées par les plaignants dans leurs recours, mais il les a écartées à juste titre parce qu’une situation contraire résultait d’autres pièces. Les faits ont été correctement établis par la juridiction d’appel, en tenant compte de la lettre du 24 février 1994 qui attestait qu’entre 1958 et 1965 le terrain était la possession de l’école locale qui l’avait reçu du ministère de la Défense ; par un procès-verbal du 26 avril 1965, l’immeuble a été repris par le Conseil local de Voluntari et, par le procès-verbal n o 6002 du 31 décembre 1966, le bien composé de constructions d’une superficie de 588 m 2 et d’un terrain de 1500 m 2 a été transféré dans le patrimoine du conseil local de Voluntari, en vertu de l’article III du décret n o 218/1960 et du décret n o 712/1966. Le fait que par la lettre du 8 janvier 1997 la mairie de Voluntari affirmait qu’elle n’était en possession d’aucun document concernant la modalité du transfert du bien dans le patrimoine de l’Etat ne signifie pas que ce transfert n’avait pas eu lieu (...) S’agissant de la décision de la commission d’application de la loi n o 112/1995, (...) elle ne peut pas être investie de l’autorité de la chose jugée à l’égard du régime juridique de l’immeuble. »

A une date non précisée, se fondant sur une lettre du 6 octobre 2000 par laquelle le parquet local l’informait que le procès-verbal n o 6 002 du 31 décembre 1966 n’existait pas, le requérant introduisit une action en révision de l’arrêt du 13 décembre 1999. Son action fut rejetée par la cour d’appel de Bucarest, au motif que la décision du parquet était postérieure à l’arrêt de la cour d’appel de Bucarest du 13 décembre 1999. B. L’action en restitution de la propriété fondée sur la loi n o 10/2001

Les 10 août 2001 et 20 janvier 2004, le requérant et sa mère demandèrent la restitution du bien immobilier litigieux auprès de la commission locale d’application de la loi n o 10/2001 sur la situation juridique de certains immeubles abusivement nationalisés.

Sur proposition de la commission, par une décision du 24 mai 2004, le maire de la commune de Voluntari restitua au requérant une partie du bien, à savoir un terrain de 5 425 m 2 et les constructions qui s’y trouvaient.

Par un contrat du 10 mars 2005, le requérant vendit à la mairie de Voluntari le terrain et les constructions afférentes pour un prix total de 488 913 euros.

Pour le reste du terrain litigieux, à savoir la différence jusqu’à 15 000 m 2 , une procédure administrative de restitution est en cours. II.

Dans des affaires ayant pour objet la revendication des immeubles nationalisés pendant le régime communiste, la Cour suprême devait examiner les recours en annulation introduits par le procureur général contre des décisions définitives constatant l’illégalité de la nationalisation de ces immeubles. Le procureur faisait valoir que les immeubles litigieux étaient devenus propriété de l’Etat en vertu des décrets n os 218/1960 et 712/1966 et que les juridictions n’étaient pas compétentes pour trancher les actions en revendication.

Tout en rejetant les recours du procureur, la Cour suprême a constaté l’inconstitutionnalité des décrets en cause par rapport aux Constitutions de 1952, 1965 et 1991. Par conséquent, elle a estimé que ces décrets ne pouvaient pas transférer valablement la propriété privée dans le patrimoine de l’Etat et que, dès lors, les propriétaires des immeubles nationalisés en vertu de ces décrets n’en avaient jamais perdu la propriété. Quant à l’impossibilité pour les juridictions de trancher les actions en revendication, la Cour a estimé qu’un tel refus constituait un déni de justice. 2. Arrêt du 28 septembre 1998

Le 28 septembre 1998, la Cour suprême de justice, statuant toutes chambres réunies, a décidé à l’unanimité que les tribunaux étaient compétents pour trancher les litiges concernant les atteintes au droit de propriété commises entre 1944 et 1989. 3. Arrêt du 10 novembre 1999

Dans une affaire ayant également pour objet la revendication d’un immeuble nationalisé pendant le régime communiste, la Cour suprême a confirmé de nouveau sa jurisprudence en vertu de laquelle l’Etat ne pouvait pas se fonder sur les décrets n os 218/1960 et 712/1966 pour alléguer un transfert de propriété valable d’un immeuble dans son patrimoine. EN DROIT I.

Le Gouvernement rappelle d’emblée la jurisprudence constante de la Cour selon laquelle, lorsqu’elle vérifie la conformité d’une procédure interne à l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour n’est pas compétente pour connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction nationale.

En l’espèce, il considère que la procédure a offert au requérant l’occasion de présenter sa cause dans des conditions qui ne l’ont pas placé dans une situation désavantageuse par rapport aux autres parties et que les juridictions internes ont examiné toutes les questions essentielles pour la cause, prononçant des solutions en conformité avec la loi roumaine applicable.

A cet égard, le Gouvernement souligne que la cour d’appel a jugé que l’immeuble litigieux était devenu propriété de l’Etat par le biais de la loi, à savoir les décrets n os 218/1960 et 712/1966.

Le Gouvernement relève que les juridictions internes, examinant les arguments des parties, ont constaté qu’à la suite des deux décrets susmentionnés, le requérant avait perdu son droit de propriété sur l’immeuble litigieux et ont par conséquent rejeté son action.

Enfin, s’agissant de la caducité des décrets n os 218/1960 et 712/1966, le Gouvernement considère que le tribunal départemental et la cour d’appel de Bucarest n’étaient pas tenus de suivre la jurisprudence de la Cour suprême de Justice qui avait constaté l’inconstitutionnalité de ces décrets dès lors qu’elle n’était pas opposable erga omnes.

Le requérant souligne que les décrets n os 218/1960 et 712/1966 mentionnés dans la lettre de 1994 de la mairie de Voluntari comme base légale du transfert du bien dans le patrimoine de l’Etat, avaient été déclarés inconstitutionnels par l’arrêt du 13 juillet 1993 de la Cour suprême de Justice. Dès lors, il estime qu’en rejetant son action, le tribunal départemental et la cour d’appel de Bucarest ont arbitrairement méconnu cette jurisprudence, ainsi que d’autres pièces du dossier qui prouvaient l’absence de titre de propriété valable de l’Etat.

En outre, il allègue que c’est à tort que les juridictions internes ont considéré que le titre de l’Etat sur l’immeuble litigieux se trouvait confirmé par les dispositions des lois n os 18/1991 et 213/1998, dès lors que le paragraphe 5 de l’article 36 de la loi n o 18/1991 et l’article 6 de la loi n o 213/1998 prévoient respectivement la restitution des biens nationalisés en vertu du décret n o 712/1966 et la compétence des tribunaux internes pour vérifier la validité du titre de propriété de l’Etat. B. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle d’emblée que s’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par des juridictions nationales, elle doit s’assurer que leur interprétation de la législation interne et des preuves n’est pas entachée d’arbitraire, ce qui serait de nature à porter atteinte à l’équité de la procédure (voir, entre autres, Tejedor García c. Espagne , arrêt du 16 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII, p. 2796, § 31 ; Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , arrêt du 19 décembre 1997, Recueil 1997 ‑ VIII, p. 2796, §§ 31 et 32 ; Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c. Allemagne [GC], n o 42527/98, §§ 49 et 50 , CEDH 2001 ‑ VIII).

Par ailleurs, bien que l’article 6 § 1 de la Convention ne réglemente pas l’admissibilité et la force probante des moyens, arguments et offres de preuve des parties, il institue à la charge des tribunaux une obligation de se livrer à leur examen effectif, sauf à en apprécier la pertinence ( Van de Hurk c. Pays-Bas , arrêt du 19 avril 1994, série A n o 288, p. 19, § 59).

Sans exiger une réponse détaillée à chaque argument du plaignant, cette obligation présuppose, tout de même, que la partie lésée puisse s’attendre à une réponse spécifique et explicite aux moyens décisifs pour l’issue de la procédure en cause (voir, Ruiz Torija et Hiro Balani c. Espagne , arrêts du 9 décembre 1994, série A n os 303-A et 303-B, p. 12, §§ 29 et 30, et pp. 29 et 30, §§ 27 et 28).

En l’espèce, la Cour observe que le requérant a opposé à l’argument de la mairie de Voluntari, qui invoquait les décrets n os 218/1960 et 712/1966 pour justifier la validité de son titre de propriété, le moyen tiré de l’inconstitutionnalité de ces décrets, constatée par la Cour suprême de Justice dans un arrêt de 1993. A cet égard, la Cour relève que selon la jurisprudence constante de la Cour suprême de Justice, l’État ne pouvait pas invoquer les décrets n os 218/1960 et 712/1966 pour valider un transfert de propriété.

Toutefois, le tribunal départemental et la cour d’appel ont accueilli la thèse de la mairie et, sans se prononcer quant à l’inconstitutionnalité des décrets précités, ont jugé qu’après la confiscation du bien en 1945, l’Etat en était devenu propriétaire en vertu de ces décrets et que les dispositions des lois n os 18/1991 et 213/1998 confirmaient son titre de propriété.

La Cour relève qu’il ne lui appartient pas d’examiner le bien-fondé du moyen tiré de l’inconstitutionnalité des décrets n os 218/1960 et 712/1966, une telle tâche incombant aux juridictions nationales. Cependant, elle note que pareil examen était décisif pour l’issue de la procédure. En effet, si le tribunal départemental ou la cour d’appel avaient jugé ce moyen fondé, ils auraient nécessairement dû constater l’absence d’un transfert de propriété valable et condamner l’Etat à restituer au requérant le bien litigieux.

L’examen de ce moyen était d’autant plus justifié que l’article 36 § 5 de la loi n o 18/1991 dispose la restitution des biens nationalisés en vertu du décret n o 712/1966. De plus, l’article 6 de la loi n o 213/1998 exige un contrôle judiciaire de la constitutionnalité des transferts des biens dans le patrimoine de l’Etat intervenus entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989. Or, force est de constater qu’un tel contrôle n’a pas eu lieu en l’espèce.

Compte tenu de l’incidence décisive du moyen tiré de l’inconstitutionnalité des décrets n os 218/1960 et 712/1966, la Cour estime qu’il exigeait de la part du tribunal départemental et de la cour d’appel une réponse spécifique et explicite. Faute de cette dernière, il est impossible de savoir si ces juridictions l’ont simplement négligé ou bien si elles ont voulu le rejeter et dans cette dernière hypothèse, pour quelles raisons (voir, mutatis mutandis , Ruiz Torija et Hiro Balani, précités, p. 12, § 30 et p. 30, § 28).

A la lumière de ce qui précède, la Cour conclut que la cause du requérant dans la procédure de revendication n’a pas été entendue équitablement.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant s’estime victime d’une violation continue de son droit de propriété depuis 1945, date de l’occupation illégale par l’Etat de l’immeuble appartenant à ses parents. Il invoque l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, aux termes duquel : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. »

Le Gouvernement fait valoir que l’article 1 du Protocole n o 1 n’est pas applicable en l’espèce, le requérant n’ayant ni un « bien actuel » ni « une espérance légitime », au sens de la jurisprudence constante des organes de la Convention, d’obtenir la restitution du bien.

Le requérant maintient qu’il n’a jamais perdu son droit de propriété sur l’immeuble litigieux car l’État a exercé une possession fondée sur la violence.

La Cour relève que ce grief est directement lié au grief examiné sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention. Eu égard à ses conclusions sur le terrain de ce dernier article, la Cour ne saurait spéculer sur ce qu’eût été l’issue de l’action en revendication si les exigences du droit à un procès équitable avait été respectées devant les tribunaux internes.

Dès lors, elle estime qu’il n’y a lieu de statuer ni sur l’existence d’un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 ni sur le bien-fondé du grief tiré de cet article (voir, mutatis mutandis , entre autres, Glod c. Roumanie , n o 41134/98, § 46, 16 septembre 2003 et Albina c. Roumanie , n o 57808/00, § 42, 28 avril 2005). III.

Le requérant n’a présenté, après la décision sur la recevabilité, aucune demande de satisfaction équitable dans le délai imparti bien que, par deux lettres des 31 mai et 7 septembre 2005, son attention fût attirée sur l’article 60 du règlement de la Cour qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l’article 41 de la Convention doit être exposée dans les observations écrites sur le fond.

Partant, étant donné l’absence de réponse dans les délais fixés, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’octroyer de somme au titre de l’article 41 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’octroyer de somme au titre de l’article 41 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 juin 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier Président