CASE OF GROZESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 17.309/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Alexandru Stefan Grozescu (

Reclamantul este reprezentat de domnul Dumitru Rădescu, avocat în București. Guvernul român (

La data de 22 martie 2006, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea întemeiată pe art. 6 § 1 din Convenție. Invocând prevederile art. 29 § 3, aceasta a decis să analizeze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Reclamantul s-a născut în anul 1960 și locuiește în București.

Reclamantul și G.S.B. s-au căsătorit la data de 30 noiembrie 1984.

La data de 20 iulie 2000, reclamantul a sesizat Judecătoria din București cu o acțiune împotriva G.S.B., solicitând pronunțarea divorțului, și a declarat că este de acord ca fosta sa soție să își păstreze numele de căsătorie. La termenul de judecată din data de 12 octombrie 2000, reclamantul i-a solicitat instanței să dispună ca G.S.B. să își reia numele dinaintea căsătoriei. G.S.B. a făcut o cerere reconvențională, solicitând instanței să pronunțe divorțul și să lase la aprecierea acesteia cererea referitoare la numele său.

Prin Sentința din data de 7 decembrie 2000, instanța a pronunțat divorțul reclamantului de G.S.B., din vina exclusivă a reclamantului, și a hotărât că G.S.B. ar trebui să își reia numele de fată, în lipsa acordului reclamantului.

G.S.B. a formulat apel împotriva acestei sentințe, solicitând permisiunea de a-și păstra numele de căsătorie, cu motivarea că reclamantul și-a dat acordul în acest sens. Prin Decizia din data de 18 iunie 2001, Tribunalul București i-a respins apelul, motivând că, în speță, nu exista niciun motiv care să justifice permisiunea de a purta numele de căsătorie fără acordul reclamantului.

G.S.B. a formulat recurs împotriva acestei decizii în fața Curții de Apel București și a arătat că, fiind administrator în mai multe societăți, ea era cunoscută cu numele de căsătorie în mediul profesional. De asemenea, a arătat că, în cererea sa introductivă în instanță, reclamantul își dăduse acordul ca ea să își păstreze numele din timpul căsătoriei. În întâmpinarea sa, reclamantul a respins aceste argumente, arătând că G.S.B. era asociata unică a unei societăți care îi aparținuse înainte de anul 2000 reclamantului, că ea administra și o societate care îi aparținea fiicei sale și că erau în curs de desfășurare dosare de urmărire penală împotriva ei.

În fața Curții de Apel a avut loc o singură ședință de judecată, la data de 12 decembrie 2001. La această ședință, în lipsa lui G.S.B. și a avocatului său, după ce l-a ascultat pe avocatul reclamantului, Curtea de Apel a declarat dezbaterile închise și a amânat decizia. La scurt timp după plecarea avocatului reclamantului, G.S.B. s-a prezentat în fața Curții de Apel. Curtea a hotărât să redeschidă dezbaterile și a audiat-o pe G.S.B. în lipsa reclamantului sau a avocatului acestuia. G.S.B. a depus la dosar proba că a plătit taxele de timbru și a solicitat Curții de Apel admiterea recursului și să îi permită să poarte numele de căsătorie.

Prin decizia din aceeași zi, Curtea de Apel a admis recursul lui G.S.B. și i-a permis să poarte numele de căsătorie, cu motivarea că era cunoscută cu acest nume în mediul profesional și că reclamantul își dăduse acordul în cererea sa introductivă în instanță, chiar dacă ulterior și-a schimbat poziția.

Codul de procedură civilă

Codul familiei

Reclamantul susține că a avut loc o încălcare a principiului contradictorialității, astfel cum este prevăzut la art. 6 § 1 din Convenție, motivat de faptul că fosta sa soție a fost audiată de Curtea de Apel, la data de 12 decembrie 2001, fără ca el sau avocatul său să fi fost prezent. Art. 6 § 1 din Convenție prevede următoarele:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Mai mult, Curtea constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

Reclamantul arată că atât documentele referitoare la plata taxei de timbru, cât și concluziile orale asupra motivelor de recurs constituie elemente importante ale procedurii care, în conformitate cu

De asemenea, reclamantul observă că fosta sa soție a formulat pentru prima dată cererea expresă de păstrare a numelui de căsătorie în fața instanței de apel și că argumentele sale referitoare la faptul că în mediul profesional este cunoscută cu acest nume au fost prezentate pentru prima dată în fața Curții de Apel. Așadar, el nu a beneficiat de o dezbatere orală contradictorie în ceea ce privește argumentul care a influențat Curtea de Apel în luarea deciziei sale și pe care aceasta și-a întemeiat decizia.

Guvernul prezintă faptul că procedura în cauză intră în domeniul dreptului civil și că autoritățile naționale se bucură de o marjă de apreciere mai mare decât în materie penală. Mai mult, în temeiul dreptului intern, deși instanța de recurs este competentă să statueze cauza în fapt și în drept, ea se limitează la a verifica dacă deciziile instanțelor inferioare au un caracter arbitrar, fără ca părțile să poată prezenta în fața ei cereri noi.

De asemenea, Guvernul subliniază că, așa cum reiese din încheierea de ședință din data de 12 decembrie 2001, fosta soție a reclamantului nu a făcut decât să depună la dosar dovada că a plătit taxele judiciare și a solicitat Curții de Apel să îi admită recursul, fără a prezenta argumente în acest sens. Or, în opinia Guvernului, atragerea unor consecințe excesive din absența reclamantului în acest moment al procedurii nu poate fi de natură să apere interesele părților și cele ale unei bune administrări a justiției.

Guvernul mai observă că argumentele reclamantului au fost ascultate în primă instanță și în apel de instanțele care au statuat pe fond cererea fostei sale soții de a-și păstra numele de căsătorie. Pe de altă parte, el a avut cunoștință de toate dovezile administrate la dosar, precum și de motivele de recurs ale lui G.S.B., la care el a avut posibilitatea să răspundă în scris.

Curtea constată că starea civilă a persoanelor intră în sfera drepturilor cu caracter civil în sensul art. 6 § 1 (

De asemenea, Curtea observă în același timp că nu contează foarte mult faptul că această cauză ține de contenciosul civil în care, așa cum Guvernul reamintește pe bună dreptate, autoritățile naționale se bucură de o marjă de apreciere mai mare decât în domeniul penal (

Curtea apreciază că ar fi cazul să ia în considerare caracteristicile procedurii în cauză atunci când sunt în joc cerințele art. 6 § 1 din Convenție (mutatis

Mai mult, Curtea observă că Decizia din data de 12 decembrie 2001 se baza în mare parte pe argumentul prezentat de G.S.B. pentru prima dată în apel, și anume că în mediul profesional era cunoscută cu numele de căsătorie. Desigur, reclamantul a avut posibilitatea să răspundă la acest argument în observațiile sale scrise prezentate în fața Curții de Apel. Totuși, G.S.B. a putut să își prezinte concluziile orale în fața Curții de Apel fără ca reclamantul sau avocatul acestuia să fie prezent și fără ca aceștia să aibă posibilitatea să cunoască ulterior conținutul acestora și să le răspundă. Or, chiar dacă aceste concluzii au fost foarte scurte, este indiscutabil faptul că G.S.B. a solicitat explicit admiterea recursului său. Aceste concluzii urmăreau astfel în mod evident să influențeze decizia Curții de Apel. Așadar, ar fi trebuit să i se ofere reclamantului o posibilitate să le comenteze dacă dorea acest lucru.

Presupunând chiar că, așa cum susține Guvernul, concluziile orale ale lui G.S.B. nu ar fi prezentat niciun fapt sau argument care nu se afla deja în dosar, această apreciere, în realitate, aparține exclusiv părților în litigiu: ele sunt cele care trebuie să judece dacă un document necesită comentarii sau nu (

În măsura în care art. 6 § 1 din Convenție urmărește, înainte de toate, să apere interesele părților și cele ale unei bune administrări a justiției (vezi,

Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea vieții private, motivat prin aceea că permisiunea dată fostei sale soții de a-i purta numele după divorț i-a cauzat prejudicii de ordin moral, din cauza faptului că aceasta a făcut obiectul unei urmăriri penale pentru fals. El invocă art. 8 din Convenție, care prevede următoarele:

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Curtea constată că acest capăt de cerere este direct legat de capătul de cerere analizat din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție și îl declară admisibil. Având în vedere concluziile sale referitoare la această prevedere expuse mai sus în paragrafele 22-26 și ținând cont de faptul că nu poate specula asupra soluției pe care ar fi avut-o procedura, Curtea apreciază că nu este necesar să analizeze separat temeinicia capătului de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenție.

Conform art. 41 din Convenție,

Reclamantul solicită suma de 100.000 euro (EUR) cu titlu de daune morale pe care le-ar fi suferit din cauza încălcării dreptului său la un proces echitabil și a dreptului său la o viață privată, având în vedere permisiunea dată de instanțele naționale fostei sale soții de a purta numele său după divorț.

Guvernul apreciază că suma solicitată este excesivă și consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul solicitat și pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. Acesta consideră că o constatare a încălcării ar fi suficientă pentru a repara prejudiciul moral al reclamantului.

Curtea constată că singurul fundament care trebuie reținut pentru acordarea unei reparații echitabile constă, în speță, în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în fața instanțelor naționale. Desigur, Curtea nu poate specula care ar fi fost soluția procesului în cazul contrar, însă apreciază că nu este lipsit de rezonabilitate să creadă că partea interesată a suferit un prejudiciu moral real în procesul respectiv. Totuși, Curtea consideră acest prejudiciu suficient compensat prin constatarea încălcării art. 6 § 1 din Convenție.

Reclamantul solicită și suma de 400 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată angajate în fața Curții, însă fără a prezenta documente justificative.

Guvernul observă că reclamantul nu a furnizat niciun document justificativ pentru a dovedi realitatea cheltuielilor de judecată solicitate și consideră că, prin urmare, nu ar trebui să îi fie acordată nicio sumă cu acest titlu.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului acestora. În speță, Curtea este de acord că reclamantul a suportat cheltuieli pentru a obține îndreptarea încălcării Convenției la nivel european. Ținând cont de gradul de complexitate relativ redus al cauzei de față, care respectă o jurisprudență bine stabilită, și statuând în echitate, în sensul art. 41 din Convenție, Curtea consideră rezonabil să îi acorde suma de 400 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție;

hotărăște că nu este necesar să analizeze pe fond și capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenție;

hotărăște că prin însăși constatarea încălcării art. 6 § 1 din Convenție se oferă o reparație echitabilă suficientă pentru daunele morale suferite de domnul Grozescu;

hotărăște:

respinge cererea de reparație echitabilă în rest.