CASE OF FLORESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 41.857/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Octavian Florescu (

Reclamantul este reprezentat de doamna M. Nurciu, avocată în București. Guvernul român (

La data de 23 noiembrie 2005, Curtea a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenție, Curtea a hotărât să se analizeze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).

Reclamantul s-a născut în anul 1932 și locuiește în Atena.

În anul 1934, părinții reclamantului, funcționari la momentul respectiv, au cumpărat un imobil împreună cu terenul aferent, bun situat în str. Tămășoaia nr. 3 din București. În anul 1981, tatăl reclamantului a decedat. În anul 1985, reclamantul și mama sa s-au hotărât să emigreze în Grecia. La data de 16 aprilie 1985, invocând Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri, statul a confiscat imobilul menționat mai sus.

Printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1997 în baza

La data de 18 mai 1999, reclamantul și mama sa au introdus în fața Tribunalului București o acțiune în revendicare imobiliară îndreptată împotriva Primăriei București, a societății care administra bunurile imobiliare ale statului și împotriva terților cumpărători. Ei au cerut instanței să constate nulitatea deciziei de confiscare a bunului și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu soții B. În fine, aceștia solicitau restituirea în natură a bunului aflat în litigiu. Reclamantul și mama sa susțineau că, din cauza condițiilor grele de viață și a presiunilor exercitate împotriva familiei lor, au fost obligați să emigreze. Pentru a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect bunul în litigiu, aceștia au arătat că Legea nr. 112/1995 nu se referea la imobilul în cauză și că o vânzare efectuată în baza acestei legi era ilegală.

La data de 30 septembrie 1999, terții cumpărători au depus o cerere reconvențională, în constatarea calității lor de proprietari ai bunului. Aceștia au formulat și o cerere în garanție referitoare la vânzătorul bunului, și anume Primăria București. Soții B. au afirmat că dețin proprietatea bunului imobil din anul 1990, în urma unui schimb de locuințe realizat de comun acord cu reclamantul și cu mama acestuia. În fine, ei se prevalau de buna lor credință în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

La data de 2 mai 2001, după mai multe trimiteri ale cauzei pe motive de competență, Judecătoria Sectorului 5 București a constatat nulitatea deciziei de confiscare a bunului, considerând-o ilegală, având în vedere că reclamanții fuseseră obligați să își cedeze proprietatea înainte de a părăsi țara, ceea ce le-a viciat consimțământul. Instanța a adăugat că decizia de confiscare era contrară prevederilor

Prin Decizia din data de 29 noiembrie 2001, Tribunalul București a respins apelul reclamantului și al mamei sale, a admis apelul primăriei, a anulat sentința și, pe fond, a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată. Tribunalul a statuat că instanțele nu erau competente ratione temporis să analizeze constituționalitatea Decretului nr. 223/1974 din perspectiva noii Constituții din 1991, deoarece decretul respectiv fusese adoptat în perioada de valabilitate a Constituției din 1965. Prin urmare, tribunalul a statuat că titlul statului asupra bunului revendicat era legal. La data de 21 decembrie 2001, mama reclamantului a decedat.

Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii, susținând că confiscarea bunului său fusese contrară prevederilor din Codul civil și din

Prin Decizia din data de 29 mai 2002, Curtea de Apel București a admis recursul reclamantului și a respins apelul primăriei. Astfel, Sentința pronunțată la data de 2 mai 2001 de Judecătoria Sectorului 5 București a fost confirmată.

Conform afirmațiilor Guvernului, în anul 2002, reclamantul a depus o cerere de despăgubire în temeiul

Prevederile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârile

La data de 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă la Registrul Comerțului din București. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi convertite în acțiuni emise de Proprietatea și ca aceste acțiuni să poată face apoi obiectul unor tranzacții pe piața financiară, în primul rând trebuie urmată procedura de aprobare de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare (

Prevederile relevante din Decretul nr. 223/1974 sunt următoarele:

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de faptul că ar fi suferit o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza Sentinței din 2 mai 2001 a Judecătoriei Sectorului 5 București, confirmată prin Decizia din data de 29 mai 2002 a Curții de Apel București. El susține că această sentință a validat vânzarea de către stat a bunului aflat în litigiu, deși aceeași instanță constatase ilegalitatea confiscării bunului. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Mai mult, aceasta observă că nu este lovit de niciun motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, îl declară admisibil.

Guvernul consideră că reclamantul putea obține o despăgubire în baza

Citând cauzele

Guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu este de natură să distrugă justul echilibru dintre protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general.

Reclamantul contestă argumentul Guvernului. El reamintește că Decizia din data de 29 mai 2002 pronunțată de Curtea de Apel București a constatat ilegalitatea confiscării bunului său, confirmând vânzarea aceluiași bun către chiriași. Conform afirmațiilor sale, această soluție este contradictorie, deoarece instanțele interne au confirmat vânzarea de către stat

Curtea observă că reclamantul a obținut o hotărâre definitivă ce constată nulitatea deciziei de confiscare a bunului. În ciuda acestei constatări, instanțele interne au refuzat să anuleze contractul de vânzare-cumpărare care avea ca obiect același bun, pe motiv că reclamantul nu făcuse dovada relei-credințe a părților din respectivul contract (paragraful 10 de mai sus).

Curtea consideră că constatarea ilegalității confiscării bunului, precum și lipsa de titlu al statului asupra aceluiași bun au ca efect recunoașterea, indirectă și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil și nici nu a fost contestat sau infirmat până în prezent.

Având în vedere aceste elemente și ținând cont de jurisprudența recentă, Curtea constată că în speță problema existenței unui bun nu poate fi pusă la îndoială (conform, mutatis mutandis,

Curtea reamintește că a statuat deja că vânzarea de către stat a bunului altcuiva către terți, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altcuiva și chiar dacă terții erau de bună-credință, reprezintă o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (

Pe deasupra, Curtea a mai constatat într-o altă cauză că statul își încălcase obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare. Aceasta a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera totalitatea bunului său, deși dispunea de o decizie definitivă care condamna statul să i-l restituie (

În speță, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la jurisprudența menționată mai sus, situația de fapt fiind aproximativ aceeași. În cauza de față, după exemplul Cauzei

Curtea observă că vânzarea bunului reclamantului în temeiul

Curtea mai observă că cererea reclamantului, depusă în aplicarea

Prin urmare, Curtea consideră că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate asupra bunului său, combinat cu lipsa totală de despăgubire de mai mult de 4 ani, la făcut să sufere o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamantul susține că a avut loc o încălcare a dreptului său la libera circulație, deoarece în anul 1985, înainte de a emigra, a fost obligat să își cedeze proprietatea în favoarea statului, măsură ce îi încălca dreptul de a circula liber (art. 2 din Protocolul nr. 4). În fine, reclamantul consideră că faptul că autoritățile i-au confiscat pașaportul și l-au obligat să renunțe la cetățenia română înainte de a părăsi România constituie o expulzare contrară art. 3 din Protocolul nr. 4.

Curtea observă că faptele pretinse datează din 16 aprilie 1985, data confiscării bunului reclamantului, adică înainte de 20 iunie 1994, data ratificării Convenției de către România.

Rezultă că aceste capete de cerere sunt incompatibile ratione temporis cu prevederile Convenției în sensul art. 35 § 3 și trebuie respinse în aplicarea art. 35 § 4.

Conform art. 41 din Convenție:

În principal, reclamantul solicită restituirea bunului în discuție. Conform primului raport de expertiză întocmit în luna mai 2006, valoarea comercială a casei, precum și a terenului aferent ar fi de 87.377 euro (EUR). Reclamantul a depus un al doilea raport de expertiză, întocmit în luna septembrie 2006 și care precizează o valoare de piață de 107.000 EUR. Pentru lipsa de folosință, acesta solicită suma de 248.200 EUR, pe care o detaliază după cum urmează: 124.100 EUR pentru perioada scursă între 1985 și 2006, 12.000 EUR între 1985 și 1997, 5.000 EUR între 1997 și 2002, precum și 107.100 EUR din luna mai 2002 până astăzi. În fine, el solicită suma de 100.000 EUR pentru prejudiciul moral.

Guvernul consideră că valoarea de piață a bunului este de 42.696 EUR. În acest sens, furnizează opinia unui expert imobiliar. În ceea ce privește suma reprezentând lipsa de câștig, acesta consideră că, în principiu, Curtea nu ar trebui să speculeze cu privire la posibilitatea și randamentul unei închirieri a casei în discuție și invocă jurisprudența

În observațiile sale trimise ca răspuns, reclamantul contestă rezultatul opiniei trimise de expertul Guvernului și afirmă că această casă se află în centrul orașului București, că valoarea sa este mai mare decât cea luată în considerare de expertiza realizată la cererea Guvernului.

În circumstanțele speței, Curtea consideră că restituirea casei situate în str. Tămășoaia nr. 3 din București și a terenului aferent l-ar repune pe reclamant, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În cazul în care statul pârât nu procedează la această restituire într-un termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăște ca statul pârât să îi plătească reclamantului, ca daune materiale, o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a bunului.

În acest sens, Curtea observă cu interes că

Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naționalizările operate de regimul comunist și prevede obligația de restituire a unui bun scos din patrimoniul unei persoane în urma unei astfel de privări. În cazul în care restituirea este imposibilă, de exemplu din cauza vânzării bunului către un terț de bună-credință, legea acordă o despăgubire egală cu valoarea de piață a bunului în momentul acordării (titlul I secțiunea I art. 1, 16 și 43 din lege).

Curtea observă că opinia trimisă de expertul Guvernului este întemeiată pe o valoare ipotetică, având în vedere că expertul nu a vizitat bunul. Ținând cont de expertiza furnizată de reclamant, precum și de informațiile de care dispune Curtea cu privire la prețurile de pe piața imobiliară locală, aceasta estimează că valoarea de piață actuală a bunului este de 70.000 EUR.

Prin urmare, statuând în echitate, așa cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea îi alocă reclamantului suma de 70.000 EUR.

Pe deasupra, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus grave atingeri dreptului reclamantului la respectarea bunului său, pentru care suma de 5.000 EUR reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

În ceea ce privește sumele solicitate pentru privarea de proprietate suferită, Curtea nu poate specula cu privire la posibilitatea și randamentul unei închirieri a apartamentului în discuție (

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, reclamantul solicită suma de 7.938,49 EUR, pe care o detaliază după cum urmează: 6.257 EUR pentru cheltuielile de judecată legate de procedura internă, 551 EUR pentru cheltuielile de transport, 627,49 EUR pentru cheltuielile de curierat, 20 EUR pentru cheltuieli suportate în legătură cu executorul judecătoresc, 3 EUR pentru cheltuieli administrative, 240 EUR pentru cheltuieli de traducere, precum și 240 EUR pentru expertiza tehnică imobiliară.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiția să fie justificate, necesare și rezonabile.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil. În speță și ținând cont de elementele dovedite, aflate în posesia sa, și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 7.000 EUR, cu toate cheltuielile incluse, și i-o acordă reclamantului.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă în rest;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;

hotărăște:

respinge cererea de reparație echitabilă în rest.