CASE OF HAULER v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 67.703/01) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, doamna Magdalena Hauler (

Reclamanta, căreia i s-a acordat asistență judiciară, este reprezentată de doamna K. Kapcza Mikolt, avocat în Cluj-Napoca. Guvernul român (

La data de 30 mai 2002, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din

Reclamanta s-a născut în anul 1940 și locuiește în Carei.

În anul 1991, la o dată neprecizată, ea a sesizat comisia administrativă competentă cu aplicarea

Printr-o decizie a acestei comisii, emisă la data de 7 octombrie 1991, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate pentru suprafața solicitată, dar fără a fi pusă în posesia terenului respectiv. Pe de altă parte, ea a prezentat primarului mai multe memorii pentru a i se elibera titlul de proprietate și a fi pusă în posesie.

Conform afirmațiilor Guvernului, reclamanta ar fi acceptat să primească și ar fi cultivat un alt teren atribuit în schimbul celui care îi aparținuse mătușii sale. Conform afirmațiilor reclamantei, ea a refuzat de fiecare dată să fie pusă în posesia unui alt teren.

În perioada 1991-1994, reclamanta a aderat, cu cele 3,30 ha ce nu fuseseră încă stabilite din punctul de vedere al amplasamentului, la o asociație agricolă, societatea A., care exploata o mare suprafață de terenuri agricole ale particularilor cărora li s-au recunoscut vechile drepturi de proprietate pierdute cu ocazia naționalizării din anii ‘60.

La data de 5 ianuarie 1995, primăria i-a eliberat unui terț un titlu de proprietate asupra unei părți din terenul revendicat de reclamantă și l-a pus în posesia acestui teren.

La data de 1 octombrie 1996, reclamanta a contestat această decizie în fața Judecătoriei Marghita, solicitând anularea titlului de proprietate al terțului și punerea sa în posesia terenului în cauză. Ea a arătat în primul rând că terenul respectiv fusese proprietatea mătușii sale, că îl obținuse prin succesiune și că toate condițiile erau îndeplinite pentru ca terenul să îi poată fi atribuit în proprietate. De asemenea, ea a invocat și art. 16 din legea care îi acorda prioritate în atribuirea terenului, având în vedere că aparținea minorității germane.

Prin Sentința din data de 12 octombrie 1998, Judecătoria i-a admis acțiunea și a dispus anularea parțială a titlului de proprietate contestat de reclamantă. Mai mult, ea a obligat comisia județeană să le elibereze părților noi titluri de proprietate, în conformitate cu decizia sa.

Comisia a formulat apel împotriva acestei sentințe, susținând că, potrivit art. 13 § 1 din lege, ea nu avea obligația de a recunoaște dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenurilor care îi aparținuseră mătușii sale.

Prin Decizia din data de 16 septembrie 1999, Tribunalul Bihor a admis apelul, cu motivarea că stabilirea amplasamentului și atribuirea efectivă a parcelelor nu intrau în competențele instanței de fond, dat fiind și faptul că anularea parțială a titlului de proprietate „ar implica o modificare a altor titluri deja atribuite și ar necesita modificări în parcela respectivă și că, prin urmare, ar fi afectați mai mulți proprietari cărora le fuseseră deja atribuite parcele în acest loc“. Instanța a reținut și faptul că reclamantei i-a fost într-adevăr reconstituit dreptul de proprietate asupra întregului teren la care avea dreptul, având în vedere că, chiar înainte de introducerea acțiunii în anulare a titlului de proprietate, ea încheiase un contract de închiriere a terenului în cauză cu societatea A.

Reclamanta a sesizat Curtea de Apel Oradea cu un recurs împotriva deciziei tribunalului. Ea a susținut că tribunalul nu interpretase corect probele și că nu aplicase prevederile legale referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor și că în mod corect se pronunțase judecătoria asupra atribuirii terenului care îi aparținuse mătușii sale. Ea critica decizia pronunțată în apel, considerând și că tribunalul își întemeiase decizia pe elemente străine de obiectul litigiului, în special pe contractul pe care aceasta îl încheiase cu societatea A.

Prin Decizia din data de 5 aprilie 2000, Curtea de Apel Oradea a confirmat decizia tribunalului județean și a respins recursul reclamantei, cu motivarea că identificarea parcelelor nu ținea de competența instanțelor. Considerentele acestei decizii au fost astfel formulate, în partea lor relevantă:

Reclamanta a formulat o contestație în anulare, motivată prin omisiunea instanței de recurs de a statua asupra a două dintre motivele de recurs pe care le-a invocat. Potrivit reclamantei, instanța statuase prin aplicarea unor prevederi care nu mai erau în vigoare la data judecății, în speță întinderea competenței instanțelor pentru a controla deciziile comisiei; mai mult, motivarea deciziei sale era contradictorie.

Curtea de Apel Oradea a respins contestația în anulare prin Decizia din data de 4 septembrie 2000, apreciind că ar fi trebuit ca eroarea materială constatată să fie o eroare gravă, evidentă, a cărei verificare nu necesita o reanalizare a fondului sau o apreciere a probelor. Pe de altă parte, ea a considerat că, în motivarea sa, instanța a răspuns în ansamblu argumentelor reclamantei.

În ceea ce privește competența instanțelor în analiza deciziilor comisiilor administrative însărcinate cu aplicarea

Analiza jurisprudenței interne referitoare la competența instanțelor de a determina legalitatea amplasamentului terenului stabilit de comisia administrativă nu permite concluzia că această chestiune a fost soluționată în mod definitiv.

Astfel, în Decizia nr. 947 din data de 15 mai 1996, Curtea Supremă de Justiție a statuat că:

În schimb, în Decizia nr. I/1997 din 30 iunie 1997, pronunțată în secțiile unite în urma unui recurs în interesul legii, Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat astfel:

Guvernul invocă în primul rând inadmisibilitatea cererii din cauza incompatibilității sale rationae materiae cu prevederile Convenției.

Invocând

Mai mult, Guvernul arată că reclamanta ar fi acceptat să intre în posesia și ar fi exploatat un alt teren propus de primărie, având aceleași dimensiuni și valoare cu cel care îi aparținuse mătușii sale, astfel că ea nu mai are calitatea de victimă.

Reclamanta se opune acestor argumente.

Curtea reamintește că, în hotărârea sa

De asemenea, Curtea a respins deja o excepție preliminară a Guvernului, întemeiată pe lipsa calității de victimă a reclamantei, similară celei invocate în speță. În acest sens, ea observă că cererile reclamantei nu se limitează la ingerința autorităților în dreptul său de proprietate, ci se referă și la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție. Or, în lipsa oricărei recunoașteri, în mod explicit sau în esență, ulterior oricărei reparații, de către autorități, a unei astfel de încălcări a Convenției, reclamanta poate în mod incontestabil să se pretindă victima constatării instanțelor conform căreia ele nu ar fi competente să analizeze o decizie administrativă a comisiei, așa cum s-a întâmplat în speță (conform Hotărârii

Prin urmare, excepțiile preliminare ale Guvernului trebuie respinse.

În primul rând, reclamanta se plânge de refuzul instanțelor de a analiza legalitatea unei decizii a comisiei. Ea invocă art. 6 § 1 din Convenție, care prevede astfel în partea sa relevantă:

Reclamanta subliniază că, în lumina modificărilor legislative aduse de

Guvernul se opune acestui argument.

Curtea reamintește că, în ceea ce privește hotărârile referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil, art. 6 § 1 din Convenție dispune ca deciziile luate de autorități administrative care nu respectă ele însele cerințele acestei dispoziții să fie supuse controlului ulterior al unui organ judiciar cu competență deplină (conform

Curtea reamintește că în cauza Glod a statuat că respectiva comisie administrativă numită prin ordin al prefectului și condusă de acesta, pentru aplicarea art. 11 din lege, care s-a pronunțat asupra restituirii unui teren în detrimentul reclamantei, nu îndeplinea condiția de independență în ceea ce privește Executivul și, prin urmare, nu putea constitui o „instanță“, în sensul art. 6 § 1 menționat mai sus (conform

În această privință, Curtea observă că instanțele, care au fost sesizate de reclamantă pentru a controla legalitatea unei decizii prin care comisia îi acordase unui terț terenul ce îi aparținuse mătușii ei, teren în posesia căruia ea pretindea să fie pusă în temeiul unei alte decizii administrative care îi recunoștea dreptul de proprietate asupra a 3,30 ha de teren

Deși în cauza

În lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că imposibilitatea reclamantei de a le face pe instanțe să analizeze dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a i se restitui un teren pe vechiul amplasament, în cadrul contestației sale împotriva unei decizii administrative ce statua asupra drepturilor sale civile, încalcă însăși substanța dreptului său de acces la o instanță (conform

Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a constata că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție.

Reclamanta se plânge că, din cauza soluției date contestației sale de către instanțele naționale, ea a suferit o atingere a dreptului său la respectarea bunurilor sale, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede următoarele:

Guvernul contestă acest argument.

Curtea constată că acest capăt de cerere este legat de cel analizat mai sus și trebuie, așadar, declarat admisibil.

Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 (paragraful 37 de mai sus), Curtea apreciază că nu este necesar să analizeze separat dacă în speță a avut loc încălcarea acestei prevederi (vezi, printre altele,

Conform art. 41 din Convenție,

Reclamanta solicită cu titlu de daune materiale pe care le-ar fi suferit restituirea în natură a terenului în suprafață de 3,30 ha situat pe vechiul său amplasament sau, în subsidiar, o sumă ce corespunde valorii bunului imobiliar respectiv, pe care o estimează la suma de 165.000 euro (EUR). În plus, ea solicită suma de 5.000 EUR cu titlu de daune morale cauzate de refuzul autorităților, de aproape 16 ani, de a o pune în posesia terenului său pe vechiul amplasament, ceea ce i-a cauzat suferințe psihice și i-a adus un sentiment de nedreptate și o tensiune permanentă.

Guvernul se opune acordării sumelor solicitate de reclamantă. El susține că valoarea terenului agricol în zona în care se află cel al reclamantei este mai mică decât cea solicitată de aceasta și atrage atenția că ea a perceput în fiecare an un profit din exploatarea terenului echivalent pe care l-a acceptat implicit în locul terenului solicitat (vezi paragrafele 7 și 8 de mai sus). În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul este de părere că între suferințele sale și pretinsele încălcări ale drepturilor convenționale nu poate fi stabilită nicio legătură de cauzalitate.

Curtea constată că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă, în speță, în faptul că reclamanta nu a beneficiat de accesul la o instanță pentru a contesta deciziile comisiei care au statuat asupra drepturilor sale cu caracter civil. Desigur, Curtea nu poate specula asupra soluției pe care ar fi avut-o procesul în cazul contrar, dar nu consideră că este nerezonabil să creadă că partea interesată a suferit o pierdere de șansă reală (conform

Reclamanta solicită și suma de 2.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în fața instanțelor interne.

Guvernul consideră că reclamanta nu poate revendica decât rambursarea cheltuielilor de judecată necesare și susținute.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil. În speță, ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată legate de procedura națională, pe care i-o acordă reclamantei.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă;

hotărăște că a avut loc încălcarea art.6 § 1 din Convenție;

hotărăște că nu este necesar să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

hotărăște:

respinge cererea de reparație echitabilă în rest.