CASE OF BELASIN v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 15.402/04) îndreptată împotriva României, prin care doi cetățeni germani, doamna Helene Belasin și domnul Peter Belasin (

Reclamanții sunt reprezentați de doamna Andrea-Eva Pal, avocat în Leverkusen. Guvernul român (

La data de 5 octombrie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenție, aceasta a hotărât să fie analizate în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

În temeiul art. 44 § 1 a) din Regulamentul Curții, aceasta a comunicat o copie a cererii și Guvernului german, care nu a dorit să își prezinte punctul de vedere asupra cauzei.

Reclamanții, soț și soție, s-au născut în anul 1941 și, respectiv, în anul 1945 și locuiesc la Bonn.

Ei erau coproprietarii unui bun imobil alcătuit din construcție și terenul aferent în suprafață de 1.600 m

La data de 22 ianuarie 1997, statul le-a vândut construcția soților M.

La data de 22 decembrie 2001, reclamanții au introdus pe rolul Judecătoriei Lugoj o acțiune împotriva Consiliului Local Buziaș și a soților M. în vederea constatării nevalabilității titlului statului asupra bunului în cauză și nulității contractului de vânzare-cumpărare, precum și pentru a dispune transcrierea dreptului lor de proprietate în cartea funciară. Prin Sentința din 11 martie 2002, instanța a respins acțiunea reclamanților. Prin Decizia din 1 iulie 2002, Tribunalul Timiș le-a respins apelul.

Reclamanții au formulat recurs împotriva acestei decizii. Prin Decizia rămasă irevocabilă la data de 25 septembrie 2002, Curtea de Apel Timișoara le-a admis recursul și a constatat că bunul a fost trecut ilegal în proprietatea statului. Curtea de Apel Timișoara a apreciat că statul nu avea un titlu valabil asupra bunului în cauză, în măsura în care partea din bunul respectiv ce îi aparținea reclamantei a fost trecută în patrimoniul statului în schimbul unei compensații derizorii, iar cea care îi aparținea reclamantului a fost trecută în patrimoniul statului fără nicio compensație. În aceste circumstanțe, bunul în litigiu nu putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 ce reglementează situația bunurilor pentru care statul avea un titlu valabil. Pe de altă parte, Curtea de Apel Timișoara a reținut că soții M. au fost de rea-credință în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, aceasta a constatat ca fiind afectat de nulitate contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, dispunând radierea dreptului de proprietate al soților M. și transcrierea dreptului de proprietate al reclamanților în cartea funciară.

În anul 2003, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție un recurs în anulare împotriva acestei decizii. Acesta a arătat că, la interpretarea legislației interne, Curtea de Apel Timișoara comisese grave erori de drept, ducând la o greșită soluționare a litigiului. Acesta a susținut că imobilul fusese trecut legal în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 prin decizia consiliului local. În orice caz, pretinsa nelegalitate a naționalizării nu afecta valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare în măsura în care a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar soții M. au fost de bună-credință în momentul încheierii sale.

Prin Decizia din 20 octombrie 2004, redactată la 6 decembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție) a admis recursul în anulare, a casat Decizia din 25 septembrie 2002 și a respins acțiunea reclamanților. Aceasta a apreciat că prevederile Legii nr. 10/2001 erau apl

Prin Decizia din data de 26 iunie 2006, Primăria a constatat dreptul reclamanților de a obține o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul naționalizat. Din dosar rezultă că, până în prezent, nu le-a fost plătită nicio despăgubire.

Prevederile legale pertinente sunt descrise în hotărârile S

Reclamanții susțin că rejudecarea Deciziei definitive din 25 septembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara a încălcat principiul securității raporturilor juridice. Din acest motiv, ei susțin că a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, care prevede următoarele în partea sa relevantă:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Mai mult, Curtea constată că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

Argumentele părților

După ce a făcut trimitere la principiile desprinse din Hotărârea

În fine, Guvernul reamintește modificarea Codului de procedură civilă, și anume eliminarea căii extraordinare a recursului în anulare în materie civilă.

Reclamanții nu au prezentat observații în răspuns la cele ale Guvernului.

Aprecierea Curții

Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie pusă în discuție (

Curtea observă că desființarea unei hotărâri judecătorești definitive nu a fost motivată, în speță, prin existența unor noi probe care nu le fuseseră disponibile părților înainte și care erau apte de a influența soluționarea cauzei (

Pe de altă parte, Curtea constată că, în cauza de față, se regăsesc elementele care au determinat-o, în Cauza

Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a constata că anularea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a Deciziei definitive din data de 25 septembrie 2002 a încălcat principiul securității raporturilor juridice, aducând astfel atingere dreptului reclamanților la un proces echitabil.

Reclamanții se plâng de faptul că Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 20 octombrie 2004 a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor, astfel cum este acesta recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede următoarele:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

Argumentele părților

Guvernul consideră că ingerința în dreptul de proprietate al reclamanților determinată de admiterea recursului în anulare era, la data evenimentelor, prevăzută de lege și urmărea un scop legitim, și anume buna administrare a justiției, în măsura în care instanța de recurs a făcut o apreciere greșită a probelor. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, Guvernul observă că, pe lângă autoritățile de stat, în litigiu erau implicați și particulari. În plus, în opinia Guvernului, reclamanții vor primi o despăgubire în temeiul

Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea problemei imobilelor naționalizate și face o prezentare a legilor

Guvernul arată că autoritățile naționale beneficiază de o mare putere discreționară, nu numai în ceea ce privește alegerea măsurilor menite să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze în materie de drept al proprietății, ci și pentru a asigura timpul necesar implementării lor. Guvernul afirmă că ultima reformă în materie, și anume

Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislația română răspunde cerințelor art. 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirii nu aduce atingere justului echilibru ce trebuie păstrat între interesele de față, ținând seama și de circumstanțele excepționale ale reglementării în materie.

Reclamanții nu au prezentat observații în răspuns la cele ale Guvernului.

Aprecierea Curții

Curtea reamintește că dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu a fost stabilit prin Decizia definitivă din data de 25 septembrie 2002 și constată că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Așadar, reclamanții aveau „un bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (vezi

În continuare, Curtea observă că Decizia din 20 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rejudecând fondul cauzei și respingând acțiunea în anulare a contractului de vânzare-cumpărare, creează o situație dacă nu identică, cel puțin similară cu cea a reclamanților din Cauza

Curtea a analizat cu mai multe ocazii cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cauzei de față și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (vezi, printre altele,

După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenției, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun element de fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de față. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român ce reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună-credință, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea observă că

Ținând cont de cele de mai sus și de jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază că, în speță, zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor i-a făcut să sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de a li se respecta bunurile, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Conform art. 41 din Convenție:

Reclamanții solicită restituirea imobilului în litigiu, compus din construcție și terenul aferent. Ei nu solicită reparația eventualului lor prejudiciu moral.

Guvernul observă că, deși restitutio in integrum este cea mai bună modalitate de a repara un prejudiciu, Curtea poate acorda o despăgubire atunci când această restituire se dovedește a fi imposibilă. În acest sens, el constată că bunul în litigiu este ocupat în prezent de titularii contractului de vânzare-cumpărare. Guvernul apreciază că valoarea bunului compus din construcție și terenul aferent este de 45.047 euro (EUR) și prezintă în acest scop un raport de expertiză din luna aprilie 2007. El consideră în același timp că reclamanții trebuie să restituie suma de circa 700 dolari americani (USD) pe care au primit-o în anul 1988 cu ocazia naționalizării (vezi paragraful 6 de mai sus).

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a-i corecta consecințele astfel încât să refacă pe cât posibil situația anterioară acesteia (

Curtea apreciază că, în circumstanțele speței, restituirea bunului în litigiu reclamanților, al căror drept de proprietate a fost confirmat prin Decizia definitivă din 25 septembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, i-ar repune pe reclamanți, pe cât posibil, întro situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele art. 6 din Convenție și cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu ar fi fost încălcate. În cazul în care statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăște ca statul să le plătească reclamanților, ca daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului.

În speță, în ceea ce privește stabilirea valorii despăgubirii ce poate fi plătită reclamanților, Curtea observă că numai Guvernul a prezentat un raport de expertiză referitor la valoarea bunului compus din construcție și terenul aferent. Ținând cont de informațiile de care dispune referitor la prețurile de pe piața imobiliară locală, precum și de informațiile părților, ea apreciază că valoarea de piață actuală a bunului este de 45.047 EUR. Totuși, trebuie scăzută suma deja primită de reclamanți cu titlu de despăgubire în anul 1988, a cărei valoare actuală a fost stabilită cu echitate. Prin urmare, suma ce trebuie plătită împreună reclamanților pentru prejudiciul material este de 40.000 EUR.

Reclamanții nu au solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care le-a solicitat. Prin urmare, Curtea nu le alocă reclamanților nicio sumă cu acest titlu.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

hotărăște: