ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 428/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 31 august 2018, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la repararea daunelor morale cauzate prin plata unei despăgubiri de 3100 euro lunar timp de 31 luni consecutive.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1156 din 30 mai 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată, formulată de reclamantul A..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 191 A din 2 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1156 din 31 mai 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 3.100 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 191 A din 2 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta B. S.A., criticând soluția pentru nelegalitate. Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, în principal, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului ca neîntemeiat, cu consecința menținerii hotărârii pronunțate de instanța de fond ca legală și temeinică, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că hotărârea atacată este nelegală prin prisma condițiilor impuse de dispozițiile art. 1349 si art. 1357 din C. civ. privind angajarea răspunderii civile delictuale raportat la dispozițiile art. 252 din C. civ. După cum a arătat la judecata în fond și apel, potrivit evidențelor informatice, la data de 11 ianuarie 2006, banca a încheiat un protocol cu angajatorul clientului având ca obiect acordarea unui descoperit de cont la nivelul a 16 salarii nete prin intermediul cardului de debit pentru salariații menționați în lista nominală cu salariați, clientul fiind menționat la poziția nr. 49. Conform clauzelor contractuale din Protocolul încheiat cu Angajatorul banca are dreptul sa anuleze plafonul descoperitului de cont pentru titularii la care timp de 3 luni consecutivi alimentările de card nu sunt 3 la nivelul a cel puțin 1/3 din nivelul plafonului acordat de bancă. A susținut că în perioada martie- iulie 2016 nu au fost identificate depuneri în cont, astfel că la data de 21 iulie 2016, clientul înregistra un număr de 156 zile întârziere și un plafon neautorizat al descoperitului de cont în sumă de 3.668 RON, acesta fiind transformat în credit. Având în vedere că nu s-au identificat documentele contractuale din care să rezulte procentul de dobândă aplicabil acestui tip de credit pe perioada derulării contractului s-a decis închiderea descoperitului de cont, operațiune efectuata la data de 27 martie 2017 - aspect comunicat către ANPC (adresa DSC nr. 2276/29 martie 2017), adus la cunoștința clientului. Față de refuzul reclamantului de a restitui sumele datorate invocând inexistența unui contract care să dovedească creanța, chiar dacă potrivit evidențelor proprii exista acest debit, banca a procedat la ștergerea creanței datorate. În ceea ce privește ștergerea datelor din Biroul de Credit a apreciat că cererea clientului nu este întemeiată, acesta fiind raportat pentru restanțele înregistrate începând cu anul 2016 (după transformarea descoperitului de cont în credit), însă, ulterior, pentru evitarea oricăror divergențe, s-a procedat inclusive la ștergerea datelor raportate către Biroul Central. Astfel fiind, în mod greșit instanța de apel a reținut existența unei fapte ilicite constând în raportarea abuzivă a unor "presupuse" debite datorate de reclamantul-intimat în condițiile în care instanța nu a fost învestită cu un petit care să privească constatarea existenței sau inexistenței debitului pentru care reclamantul a fost raportat la biroul de credit. A mai susținut recurenta-pârâtă că nu este îndeplinită nici condiția vinovăției câtă vreme nepunerea la dispoziția recurentului a unui contract nu echivalează cu raportarea abuzivă a unor "presupuse restanțe și debite" în contextul în care acesta a beneficiat de descoperirea de cont pe care însă a refuzat să-l restituie băncii. Faptul că reclamantul a formulat mai multe solicitări (online și depuse personal la unități bancare) nu echivalează cu dovedirea unui eventual prejudiciu suferit de acesta. În mod corect instanța de fond a reținut că acțiunile/inacțiunile recurentei-pârâte nu sunt de natură să afecteze dreptul la imagine al reclamantului și nici al familiei acestuia în contextul în care nu se justifică o suferință morală care să conducă la obligarea băncii la plata sumelor pretinse de acesta; Pentru acordarea unor daune morale este necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate, întrucât pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existența unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanței găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, însă reclamantul nu a produs nicio probă care să demonstreze prejudiciul moral suferit. De altfel, reclamantul-intimat a solicitat acoperirea prejudiciului de imagine cauzat ca urmare a acțiunilor și demersurilor îndelungate efectuate de acesta ce s-au concretizat în solicitări și petitii adresate băncii și altor autorități pentru ștergerea datelor raportate către Biroul de Credit și nicidecum afectarea imaginii acestuia ca urmare a faptului că a figurat înregistrat în evidențele Biroul de Credit, așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a depus note scrise, prin care a arătat că informațiile înregistrate la Biroul de Credit sunt netemeinice și nelegale în contextul unui comportament abuziv și discreționar al recurentei B. care a hotărât sancționarea acestuia prin înscrierea în Biroul de Credit în lipsa unor dovezi. Cu privire la săvârșirea faptei ilicite a susținut că ANPC a stabilit că nu datora nicio sumă de bani recurentei, astfel încât nu există plăți care să fie datorate și nici termene care să fie depășite pentru a fi înscrise datele intimatului-reclamant în Biroul de Credit. Cu privire la producerea prejudiciului, a arătat că prezența datelor personale în Biroul de Credit a condus la imposibilitatea de a contracta un credit și l-a recomandat ani de zile ca fiind rău platnic, fapt complet nereal, dovedit din comportamentul anterior, cât și cel ulterior până în prezent, care i-a consumat eneregie și timp pentru a restabili realitatea în detrimentul energiei și timpului pe care îl aloca familiei sale. Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, a susținut că aceasta este dovedită în contextul anterior expus. Cu privire la existența vinovăției, a arătat că fapta de a înscrie datele personale în Biroul de Credite este săvârșită cu intenție la care se adaugă toate măsurile de repunere în situația anterioară luate în contextul unor sancționări repetate ulterior formulării cererii de chemare în judecată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021, completul fitrua admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 191 A din 02 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen pentru judecata recursului la data de 23 martie 2021, C6 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea din 11 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a dispus prechimbarea, din oficiu, a termenului de judecată de la data de 23 martie 2021 la data de 09 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin prezentul demers judiciar, invocându-se incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile ce susțin nelegalitatea deciziei atacate se raportează în ansamblu la neîndeplinirea condițiilor impuse de art. 1349 și art. 1357 din C. civ. privind angajarea răspunderii civile delictuale raportat la art. 252 din același cod. Este de observat că în expunerea de motive, pentru început, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la situația de fapt dedusă judecății, opinând că instanța de apel a reținut în mod greșit existența faptei ilicite constând în raportarea abuzivă a unor "presupuse" debite datorate de reclamantul-intimat în condițiile în care nu a fost învestită cu un petit care să privească constatarea existenței sau inexistenței debitului pentru care reclamantul a fost raportat la biroul de credit. Critica este nefondată. Înalta Curte apreciază necesar a sublinia că verificarea modalității în care instanța de apel a interpretat și aplicat prevederile legale incidente nu poate porni decât de la starea de fapt reținută de către aceasta în cadrul deciziei recurate, și aceasta întrucât sarcina evaluării probelor în cauză și a stabilirii situației de fapt revine în exclusivitate instanțelor de fond, instanța de recurs efectuând exclusiv un examen de legalitate asupra deciziei pronunțate de instanța de apel. În contextul expus, se observă că dezvoltarea și argumentarea juridică a primului motiv de recurs se axează în principal pe circumstanțele factuale în care s-a produs înregistrarea restanțelor în achitarea debitului datorat cu trimitere la extrasele de cont și situațiile privind modul de calcul, precum și ștergerea datelor raportate către Biroul Central, însă modalitatea de evaluare și interpretare a probatoriului reprezentă o chestiune de fapt, ce poate fi analizată doar în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, consacrată în mod expres în dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. În considerarea prevederilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., câtă vreme obiectul și limitele procesului au fost stabilite prin cererea dedusă judecății în primă instanță în sensul în care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata unor despăgubiri cu titlu de daune morale prin raportare la dispozițiile art. 1349 și art. 1357 din C. civ. coroborat cu cele ale art. 252 din același cod, în exercitarea controlului asupra legalității și temeiniciei hotărârii atacate, cenzurarea celor statuate prin sentința apelată s-a realizat de către instanța de prim control judiciar pe terenul faptelor și pretențiilor invocate în fața primei instanței. Astfel, ceea ce denunță reclamantul-intimat și constituie cauza cererii de chemare în judecată având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale este fapta pârâtei B. S.A. constând în transmiterea de date cu privire la debite a căror realitate nu a fost dovedită, fără informarea prealabilă a părții vizate, și menținerea acestora în baza de date a Biroului de Credit, cu toate consecințele, pe plan moral, ce au decurs din acestea, care în circumstanțele particulare ale cauzei constituie, în ansamblul lor, însuși prejudiciul pretins și dovedit. Or, din acest punct de vedere, nu se verifică în considerentele hotărârii atacate o încălcare a dispozițiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., ce consacră principiul disponibilității, dreptului procesual de dispoziție al părții corespunzându-i obligația instanței de a se pronunța exclusiv asupra a ceea ce partea a înțeles să supună judecății prin cererea sa, formulată în condițiile legii. În aceeași măsură nu se susține nici încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. în virtutea efectului devolutiv al apelului, reglementat de art. 476 din C. proc. civ., când procedând la analiza elementelor necesare și obligatorii care atrag răspunderea civilă delictuală a pârâtei-intimate, prin trimiteri punctuale la situația de fapt pe deplin stabilită în cadrul unui litigiu ce aduce în dezbatere încălcarea dreptului la imagine, curtea de apel a realizat o analiză proprie a aspectelor invocate la prima instanță, în limitele stabilite de apelantul-reclamant, conform adagiului tantum devolutum quantum apellatum. Potrivit art. 1349 alin. (1) din C. civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Acest text de lege consacră o obligație generală de "a nu prejudicia pe altul", stabilită în sarcina tuturor, obligație care dă expresie principiului consacrat de art. 14 din C. civ., acela al exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor cu bună-credință. Dacă o persoană, acționând cu discernământ, încalcă această îndatorire, consecința pe plan juridic este obligarea sa la repararea prejudiciului în condițiile art. 1349 alin. (2) din C. civ. În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, este necesară coroborarea cu art. 1357 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Așadar, cele două texte de lege coroborate conturează condițiile fundamentale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În ceea ce privește condiția existenței unei fapte ilicite, instanța de recurs arată că aceasta este orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sau obiceiul locului, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane sau interesului legitim și serios ce creează aparența unui drept subiectiv, potrivit art. 1359 din C. civ. În analiza cerințelor enumerate, date fiind circumstanțele particulare ale speței, curtea de apel a apreciat în mod corect că atitudinea culpabilă manifestată prin împiedicarea accesului la informațiile privind debite datorate în privința cărora reclamantului a fost notificat de către bancă, comunicarea de date ce nu corespund realității, precum și menținerea acestora în baza de date a Biroului de Credit au configurat fapta ilicită imputată recurentei-pârâte. Este nefondată critica cu privire la greșita apreciere a instanței de apel în ceea ce privește existența vinovăției pârâtei. În a contura cerința impusă în mod imperativ de art. 1357 din C. civ., relevantă este inexistența unor raporturi contractuale derulate între părți care să justifice debitul notificat ce a determinat inițierea întregului demers al intimatului-reclamant și pentru a cărui rezolvare într-un termen rezonabil recurenta-pârâtă nu și-a manifestat intenția. Astfel, în evaluarea atitudinii subiective a pârâtei, curtea de apel a pornit de la relația care trebuie să existe între bancă și client, respectiv debitor-creditor, în ipoteza încheierii unui contract de credit, reținând în mod corect că raportul juridic în temeiul căruia reclamantul ar fi devenit creditorul recurentei-pârâte prin transformarea în credit a unui decoperit de cont, aspect susținut în mod constant de recurenta-pârâtă, nu s-a dovedit prin depunerea contractului menționat. Nu poate fi primită nici critica din recurs axată pe neîndeplinirea condiției privind existența unui eventual prejudiciu în contextul formulării multiplelor solicitări ale intimatului-reclamant (online și personal). După cum s-a consacrat la nivel doctrinar și jurisprudențial, dauna morală a fost denumită ca "orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane" sau "prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă intereselor personale și care se manifestă prin suferința fizică sau morală pe care le resimte victima." Astfel, daunele morale sunt consecințe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual. În absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea sunt stabilite de instanța de judecată în raport cu consecințele negative suferite de partea vătămată, importanța valorilor lezate acesteia, în ce măsură au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite, în ce măsură i-a fost afectată situația familială, socială. Înalta Curte are în vedere, similar argumentației curții de apel, că faptul de a furniza relații nereale cu referire la situația financiară reclamată, ce a avut drept consecință înscrierea în baza de date a Biroului Credit cu potențial prejudiciabil, a generat o afectare negativă pe plan psihic a intimatului-reclamant din cauza incertitudinii și frustrării produse printr-un refuz constant al recurentei-pârâte de a lua măsurile necesare ce se impuneau în virtutea competențelor sale în scopul remedierii situației create. Evaluând critica prin care recurenta-pârâtă invocă faptul că reclamantul-intimat nu a susținut încălcarea drepturilor sale reglementate de Legea nr. 677/2001, ci pretinse daune morale în timpul perioadei în care a efectuat demersuri pentru a obține informațiile despre descoperitul de cont pentru care a fost notificat, precum și pentru a fi șters din baza de date a Biroului de Credit, instanța de recurs reține că circumstanțele particulare speței conturează concluzia că fapta recurentei-pârâte constând în tergiversarea lămuririi situației reclamate și refuzul de soluționare amiabilă într-un termen rezonabil, precum și de luare a măsurilor necesare pentru ștergerea datelor transmise în urma deciziilor autorităților implicate la inițiativa reclamantului s-au constituit în mijloace de lezare a dreptului la imagine, cu impact negativ pe plan psihic. Sub aspectul criticilor prin care se invocă lipsa unor elemente probatorii adecvate de natură să permit instanței găsirea unor criterii de evaluare a întinderii daunelor morale, precum și faptul că solicitarea de reparare a prejudiciului de imagine nu reprezintă o consecință a efectării imaginii intimatului-reclamant generată de înregistrarea în evidențele Biroului Central, instanța de recurs reamintește că acestor motive de recurs li s-a răspuns în considerentele enunțate supra, ce nu se mai impun a fi reluate. Pentru aceste motive, constatând că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 191 A din 02 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Față de soluția pronunțată, va respinge ca neîntemeiată cererea formulată de recurenta-pârâtă privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON. PENTRU ACESTE MOTIVE,