ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 411/2021

Ședința publică din data de 18 februarie 2021

Analizând prioritar solicitarea recurentului de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reține următoarele:

Prin cererea de recurs recurentul-reclamant A. a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile care să rezolve următoarele chestiuni de drept:

Potrivit dispozițiilor art. 519 C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Printr-o analiză structurală a textului legal se poate observa că, pentru admisibilitatea cererii este necesară întrunirea următoarelor patru condiții: existența unei chestiuni de drept; chestiunea de drept pusă în discuție să fie esențială, determinantă pentru soluționarea cauzei în fond; chestiunea de drept supusă soluționării să fie nouă; Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra acesteia și să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Se observă că, deși verificarea condițiilor de admisibilitate este un atribut al Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cererea de sesizare - ca act procedural - nu a fost lăsată de legiuitor la dispoziția părților, ci a fost instituită ca o facultate a completului învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare.

Analizând cererea formulată de recurent din perspectiva dispozițiilor art. 519 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată se referă la dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, ce vizează scutirea de la obligația de a plăti taxa judiciară de timbru a acțiunilor și cererilor, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din acestea.

Acest aspect nu este determinant pentru soluționarea cauzei în fond, având în vedere că hotărârea atacată privește soluția pronunțată de Curtea de Apel București cu privire la plata unei sume cu titlu de daune morale, într-o cauză având ca obiect acordarea unor daune morale, iar cererea privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vizează dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, din perspectiva cărora, petentul apreciază nelegalitatea deciziei atacate, întrucât a fost obligat, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 647,32 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

În aceste condiții, se apreciază că, chestiunea de drept pusă în discuție de petentul A. nu este esențială și nici determinantă pentru soluționarea cauzei în fond, aspect față de care urmează a se respinge cererea privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Totodată, Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ. nici în ceea ce privește solicitarea recurentului de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra naturii de izvor de drept a jurisprudenței.

Se reține sub acest aspect că obiectul hotărâri prealabile este reprezentat de o chestiune de drept, respectiv de o normă legală neclară, imprecisă ce ar impune un potențial de dificultate care ar determina activarea mecanismului de unificare reglementat de art. 519 și urm. din C. proc. civ.

În speță, recurentul nu invocă asemenea aspecte în legătură cu un text legal, ci are în vedere posibilitatea pentru instanță de a se raporta la jurisprudența în materie pentru a aprecia asupra cuantumului sumelor pretinse prin cererea de chemare în judecată.

În consecință, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 10 mai 2018 sub dosar nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul forțat C., a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 de Euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 205 C. proc. civ., Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

Prin sentința civilă nr. 3564/2018 din 28 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenientul forțat C. și a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 10.000 Euro, în echivalent RON la cursul BNR de la data plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, luându-se act că reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. și pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 2121A din 17 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3564/2018 din 28 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

A fost admis apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.000 Euro în echivalent în RON la cursul BNR de la data plății efective cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, fiind obligat reclamantul la plata sumei de 647,32 RON în favoarea pârâtei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurentul a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și în rejudecare, respingerea apelului declarat de intimata B. S.A..

În argumentarea memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul apreciază că decizia atacată este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori cuprinde motive contradictorii.

În acest context, consideră că hotărârea recurată nu este motivată, întrucât nu este suficient ca instanța de apel să aprecieze că acordarea sumei de 5.000 de Euro pentru fratele defunctului cu titlu de daune morale, în loc de 10.000 de Euro, cât stabilise prima instanță, este echitabilă și respectă criteriul proporționalității.

Astfel, recurentul arată că instanța de apel nu a tras alte concluzii decât prima instanță, nu a dat o altă interpretare probelor administrate, nu a stabilit o altă situație de fapt, dar cu toate acestea, într-un mod discreționar și nemotivat, a redus cuantumul despăgubirilor în mod nelegal, iar potrivit jurisprudenței obligatorii a CEDO si CJUE, judecătorul de caz trebuia să motiveze efectiv soluția pronunțată, indicând temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza soluției de reducere a despăgubirilor, fără să lase loc arbitrariului și fără a lipsi de temei soluția pronunțată.

Așadar, nefiind invocate alte împrejurări, alte elemente noi în motivarea de fapt, dar pronunțând o altă soluție față de prima instanță, recurentul consideră că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată ori contradictorie.

Deși instanța de apel a relevat că, la reducerea cuantumului despăgubirilor a ținut seama de împrejurările concrete ale cauzei, nu rezultă care sunt împrejurările de fapt care au format convingerea instanței că este necesar să reducă despăgubirile pentru fratele victimei.

În argumentarea memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest sens, se arată că instanța de apel a motivat hotărârea pe un ordin al CSA care, pe de-o parte, nu era în vigoare, fiind abrogat, iar pe de-altă parte, nu are putere de lege și care nu este obligatoriu decât pentru societățile de asigurări cărora li se adresează, iar nu erga omnes.

In lipsa criteriilor legale de cuantificare a daunelor morale, instanța trebuia să judece cauza conform principiilor generale, de drept civil, al echității, al bunei-credințe și al reparării integrale a prejudiciului, astfel cum legiuitorul a prevăzut și la art. 5 alin. (3) C. proc. civ. și art. 22 alin. (7) C. proc. civ., iar nu conform jurisprudenței.

Într-o altă critică, subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea este nelegală în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Totodată, se arată că acest motiv va fi avut în vedere de instanță doar dacă vor fi respinse primele două motive de recurs.

Astfel, în mod nelegal, instanța de apel a obligat reclamanții la plata sumei de 2170 RON cu titlu de cheltuieli de judecat reprezentând taxă judiciară de timbru achitată de apelanta-pârâtă în apel.

În acest context, recurentul apreciază că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât legiuitorul nu a înțeles să distingă între părțile procesului ori poziția procesuală a acestora, înțelegând să scutească de la plata taxei judiciare de timbru atât reclamantul, cât și pârâtul dintr-un proces civil, atât în primă instanță, cât și în căile de atac ordinare ori extraordinare.

Prin întâmpinarea depusă la data de 4 august 2020, intimata-pârâtă B. S.A. a invocat excepția nulității recursului, apreciind că nu sunt invocate motive de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în prevederile art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin întâmpinarea depusă, la 4 august 2020, intimata-pârâtă B. S.A. a invocat pe cale de excepție nulitatea cererii de recurs conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din același Cod, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 29 octombrie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 5 noiembrie 2020, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 17 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2121 A din 17 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 18 februarie 2021.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurentul susține că prin decizia atacată s-a admis apelul formulat de asigurător, fiind astfel reduse în mod greșit, daunele morale acordate reclamantului de la suma de 10.000 de Euro, cât corect stabilise prima instanță, la suma de 5.000 de Euro, context în care apreciază că hotărârea recurată nu este motivată, nefiind invocate alte împrejurări sau alte elemente noi în motivarea de fapt.

În acest context, recurentul solicită instanței de recurs să constate faptul că instanța de apel a făcut o motivare cu titlu generic, iar această descriere a stării de fapt, a împrejurărilor care au dus la pronunțarea soluției din apel echivalează cu o nemotivare a hotărârii în raport cu probele administrate.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurent, este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât contrar susținerilor recurentului, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, reținând, în esență, că sub aspectul cuantumului daunelor morale trebuie să se urmărească ca acestea să nu aibă caracter simbolic, ci să fie în măsură să amelioreze prejudiciul încercat de reclamantul A., care este de natură a compensa traumele psihice suferite de acesta ca urmare a decesului fratelui său.

Prin urmare, cu privire la cuantumul daunelor morale, se constată că instanța de apel a analizat motivele pentru care s-a impus reducerea acestui cuantum cu ocazia examinării apelului pârâtei, astfel cum s-a reținut prin considerentele deciziei atacate.

Înalta Curte mai reține că sub aparența criticii de nelegalitate întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul își exprimă, în fapt, nemulțumirea față de reducerea cuantumului daunelor morale, aspect ce nu poate fi analizat în cadrul recursului.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în acest sens, se susține că hotărârea a fost motivată pe un ordin al CSA care nu era în vigoare, fiind abrogat și că în lipsa criteriilor legale de cuantificare a daunelor morale, instanța trebuia să judece cauza conform principiilor generale, de drept civil, al echității, al bunei-credințe și al reparării integrale a prejudiciului, astfel cum legiuitorul a prevăzut și la art. 5 alin. (3) C. proc. civ. și art. 22 alin. (7) C. proc. civ., iar nu conform jurisprudenței.

În ceea ce privește susținerea recurentului-reclamant cu privire la faptul ca Ordinul CSA nr. 14/2011 nu era in vigoare, fiind abrogat în momentul judecării cauzei de față, se constată că aceasta este nefondată, întrucât polița RCA seria x nr. x a fost încheiată la 17 februarie 2014, iar Ordinul CSA nr. 14/2011 a intrat în vigoare la data publicării sale în Monitorul Oficial la 6 decembrie 2011, fiind abrogat la 12 noiembrie 2014, prin Ordinul ASF nr. 23.

Potrivit dispozițiilor art. 6 din C. civ., contractul de asigurare RCA rămâne supus prevederilor legale în vigoare la data încheierii acestuia, astfel că legislația aplicabilă în speța de față - evenimentul rutier producându-se la 8 noiembrie 2014, este Legea nr. 136/1995 cu normele sale de aplicare - Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, în condițiile în care cele două instanțe au reținut prin hotărârile pronunțate faptul că Ordinul CSA nr. 14/2011 este aplicabil în prezenta cauză.

Referitor la susținerea, potrivit căreia, în lipsa criteriilor legale de cuantificare a daunelor morale, instanța trebuia să judece cauza conform principiilor generale, iar nu conform jurisprudenței, se constată că este nefondată.

Aceasta deoarece, în considerentele deciziei atacate, instanța a reținut prevederile art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele ASF nr. 14/2011, potrivit cărora, la stabilirea despăgubirilor morale în cazul decesului unor persoane, se au în vedere legislația și jurisprudența din România, iar trimiterea efectuată de aceste dispoziții nu trebuie interpretată în sensul că obligă instanța de judecată să analizeze efectiv anumite decizii de speță și să stabilească sume echivalente în cauza dedusă judecății, ci ca jurisprudența să constituie un element de reper prin intermediul căruia instanța poate da eficiență criteriilor de proporționalitate a daunelor stabilite cu raportarea acestora la circumstanțele concrete ale cauzei.

Într-o altă critică, subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea este nelegală în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

În acest context, recurentul apreciază încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât legiuitorul nu a înțeles să distingă între părțile procesului ori poziția procesuală a acestora, înțelegând să scutească de la plata taxei judiciare de timbru atât reclamantul, cât și pârâtul dintr-un proces civil, atât în primă instanță, cât și în căile de atac ordinare ori extraordinare.

Această critică este nefondată, având în vedere că toate condițiile impuse de dispozițiile art. 452 și 453 din C. proc. civ. sunt îndeplinite, fiind astfel reținută culpa procesuală a intimatului-reclamant, întrucât cheltuielile de judecată suportate de apelanta-pârâtă, în cauză, au fost pe deplin dovedite.

Având în vedere că apelantul-reclamant este căzut în pretenții în ceea ce privește apelul formulat de către apelanta-pârâtă, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., în mod corect instanța de apel a obligat apelantul-reclamant la plata sumei de 647,32 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă sumei de 5.000 euro, iar nu la suma de 2.170 RON, cum din eroare a menționat acesta în cuprinsul motivelor de recurs.

Așadar, susținerea recurentului, în sensul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 nu poate fi primită, întrucât aceste dispoziții vizează scutirea de la obligația de a plăti taxa judiciară de timbru a acțiunilor și cererilor, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din acestea, iar nu scutirea de la plata cheltuielilor de judecată, întemeiate pe dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care privesc obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în cazul culpei procesuale a părții care a pierdut procesul.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2121 A din 17 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. și intimatul-intervenient C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca neîntemeiată cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2121 A din 17 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. și intimatul-intervenient C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2021.