ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2514/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în data de 27 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 1.500.000 RON, cu titlu de reparare a prejudiciului moral adus demnității și onoarei sale. La data de 11 octombrie 2019, reclamantul a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat și constatarea caracterului ilicit al faptelor pârâtului și să se dispună încetarea încălcării în viitor de către pârât a drepturilor sale prin fapte de natura celor indicate în acțiunea introductivă.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 2346 din 29 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârât, ca neîntemeiată, și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

Deciziile pronunțate în apel de Curtea de Apel București Prin decizia civilă intermediară nr. 1413AR din 27 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2346 din 29 octombrie 2019 și a încheierii din data de 14 octombrie 2019, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., a fost anulată sentința apelată și a fost reținută cauza pentru evocarea fondului, considerându-se că prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului. În evocarea fondului, prin decizia nr. 178A/2022 din 08 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca tardiv formulată, a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., astfel cum a fost completată, în contradictoriu cu pârâtul B. și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei nr. 1413 A R/2020 din 27 octombrie 2020 și a deciziei nr. 178A/2022 din 08 februarie 2022, a declarat recurs pârâtul B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat, în principal, reținându-se încălcarea autorității de lucru judecat, respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, în temeiul art. 497 teza ultimă C. proc. civ. în subsidiar, în temeiul art. 497 prima teză C. proc. civ., a solicitat trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București, ca instanță de apel care a pronunțat hotărârea. În susținerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată au fost invocate prin întâmpinarea depusă în data de 25 iunie 2019, fiind reiterate prin notele scrise depuse în apel pentru termenul din 15 octombrie 2021. În soluționarea cauzei în fond, Tribunalul București a analizat excepția autorității de lucru judecat și, deși a respins excepția autorității de lucru judecat, a reținut puterea de lucru judecat, respingând cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, fără a mai cerceta excepția inadmisibilității. Pentru a aprecia existența puterii de lucru judecat, tribunalul a reținut că între părți au existat mai multe dosare, respectiv dosarul nr. x/2016, în care reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și E., solicitând obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 4.500.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin mai multe fapte reclamate ca fiind ilicite, precum și dosarul nr. x/2018, având ca obiect cererea reclamantului A. împotriva pârâților B., C. și D., prin care s-a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 600.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale cauzate de mai multe fapte ilicite. Primul dosar, nr. x/2016, a fost soluționat prin sentința civilă nr. 681/18.05.2017, în sensul respingerii acțiunii, ca prescrisă, definitivă. Astfel, cu privire la actele controlului fiscal efectuate în baza ordinelor de serviciu 145 și 146 din 16.06.2016, control vizând tranzacțiile imobiliare ale reclamantului A. în perioada 2004-2009, acțiunea reclamantului de obligare la plata unor daune morale a fost respinsă definitiv, existând autoritate de lucru judecat pe acest aspect. Al doilea dosar, nr. x/2018, a fost soluționat prin sentința civilă nr. 1708/05.07.2019 a Tribunalului București, definitivă, acțiunea fiind respinsă, ca neîntemeiată. În raport cu hotărârile pronunțate în acest dosar, există în opinia recurentului autoritate de lucru judecat. Astfel, prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, reclamantul A. a cerut obligarea pârâtului B. la plata sumei de 1.500.000 RON despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare (i) a procedurilor de control fiscal demarate de AFP Sector 3 împotriva reclamantului și care ar fi fost derulate de pârâtul B. (în fapt, aceleași acte reclamate și în dosarele anterioare), (ii) a desființării deciziei de impunere x/20.12.2013 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/20.12.2013, aceeași faptă ca și cea reclamată în dosarul nr. x/2018, (iii) a inserării reclamantului în "lista rușinii" (aceeași faptă ca și cea reclamată în dosarul nr. x/2018), (iv) a delațiunilor mincinoase efectuate de pârâtul B., (aceleași motive ca și cele ce formează obiectul dosarului nr. x/2018), (v) a actelor de sesizare penală prin care se aduceau la cunoștință organelor de cercetare penală diferite fapte de natură penală, care ar fi fost săvârșite de reclamantul A., finalizate cu soluțiile de NUP/clasare precum rezoluțiile date în dosarul x/2010 (aceleași motive ca cele invocate în primul dosar nr. x/2016), (vi) a sesizării, tot mincinoase (conform susținerii reclamantului), a organelor superioare ale instituției reclamantului în care își desfășoară activitatea principală, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, respectiv memoriul către BOR nr. 2737/05.03.2015 și memoriul din 11.07.2019 către Arhiepiscopia Tomisului. Cu privire la acest din urmă motiv, este identic cu cel invocat și în dosarul nr. x/2018, în care formularea de memorii era menționată la motivarea în fapt a cererii, însă general, fără a se preciza datele memoriilor. A susținut recurentul că motivele invocate de reclamant, în toate cele trei procese civile, au la bază aceleași acte de control fiscal demarate în anul 2009 prin ordinele de serviciu 145 și 146, continuate prin ordinul de serviciu 197/08.12.2011, emiterea deciziilor fiscale de calcul a obligației de plată TVA, formularea de plângeri penale, formularea de memorii către Biserica Ortodoxă Română și includerea reclamantului pe lista rușinii. În ceea ce privește decizia recurată, în rejudecare, instanța de apel era obligată să reanalizeze toate aspectele din fond, având în vedere caracterul devolutiv al apelului statuat de art. 476 alin. (1) C. proc. civ., care obliga instanța la cercetarea atât a motivelor invocate de reclamant, cât și a apărărilor invocate de pârât, printre acestea fiind excepțiile. Aprecierea instanței că acestea nu mai pot fi puse în discuție sau că alte cereri ale intimatului-pârât nu mai trebuie puse în discuția părților ori că înscrisurile prezentate la ultimul termen de către apărătorul apelantului reclamant nu trebuie puse în discuția părților, constituie încălcări ale principiului contradictorialității procesului civil. Excepțiile nu au fost invocate pentru prima dată prin notele depuse pentru termenul din 05.10.2021, cum în mod greșit a reținut instanța de apel, ci au fost invocate prin întâmpinarea depusă la fond, fiind doar reiterate prin notele scrise depuse pentru termenul din 05.10.2021. Chiar și dacă s-ar reține că excepțiile au fost invocate în faza de rejudecare a fondului, după admiterea apelului, dar înainte de administrarea probelor, respectiv înainte de audierea martorilor propuși de apelantul-reclamant, totuși, excepțiile au fost invocate în termen, deoarece inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată este o excepție absolută, care poate fi invocată chiar și în fața instanței de recurs, potrivit art. 247 alin. (1) C. proc. civ.. În acest sens, recurentul a făcut referire, cu titlu de practică judiciară, la decizia nr. 1951 din 14 octombrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția II-a civilă. În continuare, recurentul a arătat că instanța de apel a apreciat că reținerea puterii de lucru judecat ar fi fost nejustificată, întrucât prima hotărâre nu era definitivă; or, aceasta a devenit definitivă prin respingerea apelului, prin decizia 627A/01.07.2020, așadar, exista putere de lucru judecat. Mai mult, față de actele primului control fiscal, exista putere de lucru judecat în raport cu sentința civilă x/18.05.2017, pronunțată de Tribunalul București în dosarul x/2016, prin care s-a reținut excepția prescripției dreptului material la acțiune, sentința fiind definitivă prin respingerea apelului de Curtea de Apel București, prin decizia nr. 136/A/2018 și irevocabilă prin decizia nr. 1095/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost respins recursul reclamantului A., ca nefondat. A mai arătat recurentul că excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru acordarea de daune morale pentru prejudiciile morale, produse de intimat prin actele controlului fiscal efectuat în calitate de "consilier superior" în cadrul AFP Sector 3, este întemeiată, întrucât acțiunile derivând sau în legătură cu actele fiscale de control se soluționează în conformitate cu procedurile instituite de art. 281 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, calea procedurală trebuind să fie calea contenciosului administrativ. Astfel cum s-a constatat și în celelalte procese demarate de reclamant, instanța de drept comun nu poate judeca procesele având ca obiect acte sau fapte legate de întocmirea actelor administrativ fiscale, indiferent dacă au făcut obiectul procedurilor de control instituțional, au fost anulate total sau în parte, conform Codului de procedură fiscală. Concluzionând aceste motive de casare, recurentul a susținut că au fost încălcate reguli de procedură în soluționarea excepției inadmisibilității invocate prin întâmpinare, precum și regulile privind autoritatea de lucru judecat. Imposibilitatea stabilirii caracterului ilicit al actului administrativ, pe calea dreptului comun, atrage inadmisibilitatea cererii, tocmai pentru că instanța este împiedicată să se pronunțe, pe calea dreptului comun, asupra legalității sau nelegalității actului administrativ. În susținerea motivelor circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a respins majoritatea motivelor pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată, însă trebuia să rețină autoritatea de lucru judecat pentru cele care au mai fost cercetate în alte procese. Admiterea în parte a acțiunii, în evocarea fondului, a fost argumentată în raport cu motivele date de formularea plângerilor penale după anul 2015 și a memoriilor adresate Bisericii Ortodoxe Române în 05.03.2015 și 11.07.2016. Însă, decizia cuprinde motive contradictorii și este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Astfel, a susținut recurentul, referitor la formularea de plângeri penale, instanța civilă nu poate stabili existenta unei fapte ilicite, în condițiile în care fapta penală implică, pe lângă elementul material, și un element subiectiv. Mai mult, prin formularea de plângeri sau sesizări penale, nu se poate produce un prejudiciu moral prin expunerea la oprobiul public, atât timp cât procedurile penale nu sunt publice. Prin urmare, admiterea unor daune morale pe temeiul formulării unor sesizări penale, nedisponibile publicului, este o soluție dată cu aplicarea greșită a legii sau întemeiată pe un motiv străin de pricină. În cauză, nu s-a dovedit producerea unui prejudiciu, în legătură cu faptele reținute de instanță, respectiv formularea de plângeri penale sau a memoriilor către Biserica Ortodoxă Română. Necesitatea cercetării existenței prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între acesta și faptele pârâtului a constituit motivul admiterii apelului. Or, în decizia recurată nu se mai face vorbire despre probarea prejudiciului, fapt care urma a fi făcut prin depozițiile martorilor, referitor la care s-a făcut doar mențiunea că au fost depuse la dosar, însă instanța nu a mai procedat la analiza acestor probe și la valorificarea lor în soluția pronunțată. Prin urmare, instanța de apel a soluționat cauza fără analiza probelor, soluția fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Reținerea ca întemeiate a motivelor date de formularea memoriului nr. 2737/05.03.2015, adresat Sfântului Sinod al BOR și a memoriului din 11.07.2016, adresat Arhiepiscopiei Tomisului al BOR, a fost făcută, de asemenea, cu aplicarea greșită a legii, întrucât cercetarea acestor motive a intrat în puterea de lucru judecat în raport cu soluțiile de respingere a cererii pronunțate în dosarul nr. x/2018, deși reclamantul A. a invocat că prezenta cauză vizează alte fapte decât cele care au fost invocate, cercetate și respinse. Însă, raportat la declarațiile celor doi martori, ale căror susțineri au fost prezentate pe larg în cuprinsul cererii de recurs, recurentul a susținut că sunt eronate, întrucât pârâtul a făcut un singur memoriu, în data de 05.03.2015, adresat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, reclamând acte comerciale, tranzacțiile imobiliare și nerespectarea legii de către reclamant. La acel memoriu, pârâtul a primit răspunsul prin adresa nr. x/2015 a Cancelariei Sfântului Sinod, atașată la dosar, de unde rezultă că Sfântul Sinod al BOR nu a inițiat nicio cercetare disciplinară a reclamantului A., pârâtul fiind îndrumat să se adreseze Arhiepiscopiei Tomisului, "singura autoritate bisericească îndreptățită statutar să rezolve problemele sesizate". Așadar, memoriul pârâtului B. a fost trimis Arhiepiscopiei Tomisului, în virtutea art. 40 alin (3) din Statutul BOR, soluționarea celor sesizate revenind în exclusivitate acestei eparhii (Arhiepiscopia Tomisului). Înscrisurile de la dosar contrazic atât susținerile reclamantului, cât și pe cele ale martorilor, în sensul că a fost afectată imaginea reclamantului ca urmare a cercetărilor efectuate de Sfântul Sinod al BOR. Lipsa unei cercetări disciplinare și suspendarea oricărei proceduri împotriva reclamantului conduc la concluzia că, prin decizia recurată, recurentul pârât este sancționat pentru simplul fapt al formulării memoriului către BOR, care greșit a fost calificat ca faptă ilicită. Concluzionând, recurentul a arătat că, deși instanța nu este învestită cu constatarea încălcării de către reclamant a Statutului BOR, simpla raportare a actelor comerciale săvârșite de reclamant și recunoscute de către acesta, apar ca nelegale în raport de Statutului BOR care îi interzice orice activitate comercială.

Apărările formulate în cauză Intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., intimatul a arătat că excepția autorității de lucru judecat a fost analizată de prima instanță, iar hotărârea nu a fost apelată de recurent. În acest context, recurentul nu mai poate invoca această excepție, din moment ce nu a invocat-o, fie pe cale de apel principal, fie pe cale de apel incident. Pârâtul a invocat excepția autorității de lucru judecat în cadrul judecații din apel, la termenul din data de 15.10.2021, însă din punct de vedere procedural, putea invoca excepția numai până la data expirării termenului de depunere a întâmpinării la apelul reclamantului. Astfel, invocarea de către recurent a autorității de lucru judecat este nelegală, întrucât se încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței, în ceea ce privește soluția dată excepției. Mai mult, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a sentinței pronunțate în dosarul nr. x/2018, întrucât nu a existat identitate de obiect față de faptele ilicite enunțate în prezenta procedură. În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive din dosarul nr. x/2016, nici această excepție nu poate fi reținută, întrucât faptele ilicite invocate în acea cauză nu se suprapun cu cele din prezentul proces. Astfel, în respectivul dosar, s-a reținut că faptele sunt situate în perioada 2009-2012, deci în afara perioadei indicate în prezenta cauză, sens în care excepția autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 136A/2018 a Curții de Apel București este nefondată, câtă vreme în prezenta cauză a invocat fapte săvârșite de pârât în perioada ulterioară deciziei de impunere emisă în decembrie 2013, neputând fi reținută nici măcar puterea de lucru judecat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimatul s-a apărat arătând că în prezenta cauză, nu a avut în vedere criticarea unor acte administrativ fiscale, ci fapte ilicite ale pârâtului, săvârșite după ce acesta a emis decizia de impunere și chiar ulterioare ieșirii sale la pensie. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare a mijloacelor de probă de la dosarul cauzei, însă greșita interpretare dată de către instanță mijloacelor de probă nu poate fi invocată pe calea recursului. În ceea ce privește motivul de recurs indicat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul a susținut că recurentul nu a indicat care sunt normele de drept material încălcate de instanța de apel. În data de 27 iunie 2022, recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimatului și admiterea recursului, așa cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recursul pârâtului a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ., prin criticile concrete de nelegalitate invocându-se, în esență: - greșita respingere a excepției inadmisibilității, întrucât acțiunile derivând sau în legătură cu acte fiscale de control se soluționează în conformitate cu procedurile fiscale, în fața instanței de contencios administrativ; - nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în două procese anterioare, plasate pe același tărâm al răspunderii civile delictuale și fundamentate pe aceleași motive (actele de control fiscal începute în anul 2009, emiterea deciziilor fiscale de calcul a obligației de plată TVA, formularea de plângeri penale și memorii către Biserica Ortodoxă Română, precum și includerea reclamantului pe "lista rușinii"), litigii în care acțiunile reclamantului au fost respinse, ca prescrisă (dosarul nr. x/2016), respectiv ca nefondată (dosarul nr. x/2018); - motivarea contradictorie și străină de natura pricinii; - antrenarea nelegală a răspunderii delictuale, întrucât nu au fost dovedite condițiile referitoare la fapta ilicită, prejudiciu și legătura de cauzalitate. Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are a observa că demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererilor introductive și adiționale și supus judecății instanțelor de fond, are ca obiect acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata daunelor morale pentru repararea prejudiciului adus drepturilor sale nepatrimoniale la demnitate și onoare, constatarea caracterului ilicit al faptelor pârâtului și obligarea acestuia la încetarea încălcării în viitor a acestor drepturi. Fapta prejudiciabilă afirmată, constituind cauza juridică a litigiului pendinte, este reprezentată, pe de o parte, de emiterea deciziei de impunere din anul 2013 și stabilirea unor sarcini oneroase pe seama reclamantului, ceea ce a determinat producerea de prejudicii prin înscrierea în așa-numita "listă a rusinii", iar, pe de altă parte, de formularea începând cu anul 2015, după finalizarea inspectiei fiscale și stabilirea inexistenței unei fapte penale, a numeroase plângeri penale și memorii adresate Bisericii Ortodoxe Române, de natură să-i lezeze dreptul la demnitate și onoare. Prin decizia intermediară nr. 1413 A R/2020 din 27.10.2020, instanța de apel a anulat sentința fondului, prin care fusese respinsă acțiunea reclamantului, reținând că hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2018 nu are autoritate de lucru judecat în raport cu delațiunile (plângeri penale și memorii) din perioada 2015-2016 și că privitor la aceste pretinse fapte ilicite nu s-a realizat cercetarea fondului, în sensul de a se verifica modalitatea de exercitare a dreptului de petiționare al pârâtului și a se stabili dacă a fost un exercițiu licit, conform scopului pentru care acest drept a fost recunoscut legal și într-o manieră rezonabilă și de bună-credință, ori, dimpotrivă, dacă a fost un exercițiu abuziv. În evocarea fondului, prin decizia civilă nr. 178A/2022 din 08.02.2022, instanța de apel a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată și a admis, în parte, acțiunea reclamantului, acordându-i daune morale în sumă de 5000 RON. Astfel, analizând drepturile fundamentale aflate în conflict - drepturile nepatrimoniale la demnitate și onoare ale reclamantului și dreptul la petiționare al pârâtului - instanța de apel a concluzionat, în cadrul raționamentului deductiv, asupra exercitării abuzive a dreptului de petiționare, argumentând, în esență, că, deși obiectul controlului fiscal a fost unul prevăzut de lege și conform atributiilor de serviciu, totuși demersurile ulterioare ale pârâtului, angajat al organului fiscal, realizate după finalizarea inspecției fiscale și clasarea dispusă cu privire la fapte, constituie un exercițiu abuziv al drepturilor procesuale. Aceasta întrucât, pârâtul nu a acționat în limitele dreptului legal de petiționare și de acces la organele judiciare, fiind reținută în sarcina acestuia ilicitatea faptei prejudiciabile, obiectivată în numeroase plângeri penale și în sesizarea organelor superioare instituției la care își desfășoară reclamantul activitatea principală, respectiv Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. II.1. Luând în examinare motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., prin care se susține greșita respingere a excepției inadmisibilității, întrucât acțiunile derivând sau în legătură cu acte fiscale de control se soluționează în conformitate cu procedurile fiscale, în fața instanței de contencios administrativ, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestuia. Înțeleasă drept sancțiune procesuală incidentă în cazul exercitării unui mecanism procedural pe care legea nu-l îngăduie, excepția inadmisibilității invocată de pârâtul-intimat a fost corect respinsă de către instanța de apel, cu argumentul că acțiunea în răspundere delictuală dedusă judecății în prezentul dosar se fundamentează pe exercitarea abuzivă a dreptului de petitionare, prin depășirea limitelor rezonabile și deturnarea de la scopul legal, materializată în plângeri penale și memorii adresate Bisericii Ortodoxe Române, în contextul în care se statuase deja definitiv asupra inexistentei unei fapte de natură penală, această conduită intrând în sfera exercițiului abuziv al drepturilor procesuale civile și, pe cale de consecință, putând fi cenzurată pe calea dreptului comun, de către instanța civilă învestită cu verificarea condițiilor legale ale răspunderii civile delictuale. Este de domeniul evidenței faptul că antrenarea răspunderii delictuale de drept comun, pentru exercitarea abuzivă și prejudiciabilă a dreptului de petiționare, este distinctă de procedurile speciale rezervate controlului de legalitate al actelor administrativ-fiscale, în fața instanței specializate de contencios administrativ și fiscal. De altfel, recurentul reiterează construcția argumentativă pe care și-a sprijinit în apel invocarea acestui mijloc procesual de apărare (care a primit din partea curții de apel un răspuns adecvat și suficient), fără însă a aduce, prin memoriul de recurs, critici punctuale deciziei atacate, prin care să arate în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel, știut fiind că aparența de motivare a recursului nu poate fi privită ca un recurs motivat. II.2. În continuare, examinând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ., prin care se susține nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârilor definitive pronunțate în cele două procese anterioare (dosarele nr. x/2016 și nr. y/2018), plasate pe același tărâm al răspunderii civile delictuale și fundamentate pe aceleași motive, litigii în care acțiunile reclamantului au fost respinse, Înalta Curte reține următoarele: Într-adevăr, între aceleași părți și cu același tip de obiect juridic s-au purtat alte două procese anterioare întemeiate pe instituția răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, însă cauza juridică pe care s-au întemeiat pretențiile de despăgubire a fost diferită în fiecare dintre aceste litigii. Astfel, în dosarul nr. x/2016, prin acțiunea în răspundere delictuală s-au solicitat despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat de săvârșirea, în perioada 2009-2012, a următoarelor cinci fapte ilicite: 1) efectuarea unui control fiscal inopinat, prin comunicarea unor invitații la o altă adresă decât cea la care își avea domiciliul fiscal reclamantul; 2) denunțarea mincinoasă pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală; 3) ignorarea tezei ce a întemeiat în mod esențial rezoluția penală din dosarul nr. x/2010, referitoare la inexistența obligației reclamantului de a se înregistra în scop de TVA pentru operațiunile din anii 2006-2007; 4) emiterea și expedierea avizului de inspecție fiscală la o adresă greșită; 5) suspendarea inspecției fiscale, cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut în referatul din 10.01.2012. Această primă acțiune a reclamantului a fost respinsă ca prescrisă, prin hotărâre definitivă (sentința nr. 681/2017 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, definitivă prin deciziile nr. 136A/2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și nr. 1095/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă). În cea de-a doua acțiune a reclamantului introdusă pe temei delictual, ce a format obiectul dosarului nr. x/2018, s-au solicitat despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat de săvârșirea următoarelor fapte ilicite: 1) încălcarea dispozițiilor legale privind obligația de abținere (corelativ dreptului reclamantului de a obține recuzarea) inspectorilor fiscali; 2) încălcarea dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) privind scutirea de TVA aplicabilă începând cu data de 1 ianuarie 2007 vânzărilor de terenuri agricole; 3) încălcarea dreptului fundamental de deducere a TVA-ului aferent construcției imobilelor; 4) calculul greșit al bazei de impunere și al TVA-ului solicitat suplimentar la plată; 5) includerea soldului negativ de TVA la cuantumul de TVA solicitat suplimentar la plată. Acțiunea reclamantului a fost respinsă ca nefondată, prin hotărâre definitivă (sentința nr. 1708/2019 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă prin deciziile nr. 627A/2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și nr. 631/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă). Or, în litigiul pendinte, prin decizia recurată s-au acordat despăgubiri materiale pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului de petiționare de către pârât, conduită obiectivată în fapte ilicite ulterioare (plângeri penale și memorii din 2015-2016), care i-au încălcat reclamantului drepturile nepatrimoniale la demnitate și onoare. Chiar dacă raporturile juridice litigioase, în toate cele trei procese purtate între părți, își află sorgintea în controlul fiscal efectuat de corpul de control din care a făcut parte și recurentul funcționar public, totuși nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive anterior evocate, efect procesual pe care instanța de apel să-l fi ignorat în mod nepermis, cum fără temei se susține prin memoriul de recurs. De necontestat, autoritatea de lucru judecat constituie un principiu fundamental al procesului civil, care se bazează pe regula res iudicata pro veritate habetur și imutabilitatea jurisdicțională. Hotărârea judecătorească, indiferent de calitatea soluției, nu poate fi reformată decât prin intermediul căilor de atac, fără a exista vreo posibilitate de a se reveni asupra ei într-un alt cadru procesual. În cauză, raporturile litigioase definitivate jurisdicțional în cele două procese anterioare nu evidențiază, în raport cu litigiul pendinte, pretinsa nesocotire a unui atare important efect procesual atașat hotărârilor în discuție, în niciuna dintre formele de manifestare a autorității de lucru judecat, reglementate expres prin dispozițiile art. 430-431 din C. proc. civ. Aceasta întrucât, din perspectiva efectului negativ sau extinctiv, nu există identitate de cauză juridică, fiind vorba, neîndoielnic, despre fapte ilicite diferite, invocate drept fundament al pretențiilor de despăgubire. În egală măsură, din perspectiva efectului pozitiv sau normativ al lucrului judecat, nu poate fi vorba despre o identitate de chestiune litigioasă tranșată în litigiile anterioare și repusă în discuție în procesul pendinte, întrucât aspectul aici controversat (exercitarea abuzivă a dreptului de petiționare, prin delațiunile enunțate) nu a primit o dezlegare definitivă într-un proces anterior, care să se fi referit la unul și același raport juridic. Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct.

II.3. Nefondate sunt și criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8, examinate în legătură cu cele subsumate tezei de casare reglementate de pct. 6 al aceluiași articol, critici prin care recurentul susține că instanța de apel, cu o motivare contradictorie și străină de natura pricinii, i-a antrenat în mod nelegal răspunderea delictuală, în condițiile în care nu au fost dovedite în proces condițiile legale referitoare la fapta ilicită, prejudiciu și legătura de cauzalitate. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte are a observa că, în baza unui raționament juridic corect, logic și convingător, iar nicidecum afectat de motivarea contradictorie și, cu atât mai puțin, de argumentația (numai) străină de natura pricinii, instanța de apel a reținut, în examinarea condiției referitoare la fapta ilicită, că dreptul de petiționare este prevăzut de art. 51 din Constituția României, însă exercitarea lui este supusă unor limitări, consacrate în legea fundamentală (art. 57) și C. civ. (art. 14 alin. (1) și art. 15). Petițiile și sesizările reprezintă, indiscutabil, o garanție a dreptului legal de petiționare și de acces la organele judiciare, însă modalitatea concretă de exercitare nu trebuie să fie una abuzivă, care să depășească limitele proporționalității între dreptul subiectiv și valorile ocrotite de lege ce sunt încălcate prin acesta, de natură să lezeze drepturile nepatrimoniale la demnitate și onoare. Or, abuzul de drept reprezintă o formă de manifestare a delictului civil, întrucât contravine principiului exercitării cu bună-credință a dreptului subiectiv (care presupune ca acesta să fie exercitat în limitele sale legale, fără afectarea drepturilor celorlalți), semnificând deturnarea însăși de la rațiunea intrinsecă ori utilizarea în alte scopuri decât cele pentru care dreptul a fost recunoscut și garantat prin lege și, pe cale de consecință, antrenând răspunderea civilă delictuală a celui vinovat. Situația de fapt reținută de curtea de apel, care iese din sfera controlului de legalitate îngăduit instanței de recurs, relevă, din perspectiva conduitei comisive ce configurează ilicitatea faptei prejudiciabile, mai exact modalitatea abuzivă de exercitare de către pârât a dreptului de petiționare, faptul că, deși inițial reclamantul a fost subiectul unor proceduri de verificare fiscală prevăzute de lege și conforme cu atribuțiile de serviciu ale pârâtului (consilier superior în cadrul Administrației Sector 3 a Finanțelor Publice), totuși acesta din urmă, după constatarea inexistenței vreunei fapte de natură penală și anularea deciziilor de impunere, a continuat să formuleze cereri și petiții, atât către organele de urmarire penală, cât și către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și Arhiepiscopia Tomisului, cu scopul de a-l denigra în plan profesional și de a-i pricinui reclamantului suferințe în plan psihic. Astfel, pe de o parte, a formulat la data de 25.02.2015 plângere penală, criticand rezoluțiile din 2011 și 2012 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, plângere clasată prin ordonanța din 23.04.2015 în privința infracțiunilor de mărturie mincinoasă, fals în declarații, amenințare, șantaj, hărțuire, inducerea în eroare a organelor judiciare și obstrucționarea justitiei, cu disjungerea și declinarea competenței în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul București referitor la infracțiunea de evaziune fiscală, în privința acestei din urmă infracțiuni fiind dispusă clasarea, iar mai apoi fiind respinsă și plângerea formulată împotriva soluției de clasare. Totodată, a formulat la data de 02.07.2015 plângere penală și la Direcția Națională Anticorupție, sub aspectul infracțiunilor de cumpărare de influență, evaziune fiscală, mărturie mincinoasă, fals în declarații, sustragerea sau distrugerea de probe, inducerea în eroare și santaj, soluționată, de asemenea, prin clasare la 11.04.2016 pentru o parte din infracțiuni și prin disjungere și declinare în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București pentru restul acuzațiilor. Plângerea formulată împotriva soluției de clasare a fost respinsă prin ordonanța din 02.06.2016 și mai apoi prin încheierea din 18.10.2016 dată de judecătorul de cameră preliminară, iar cu privire la infracțiunile disjunse a fost dispusă clasarea prin ordonanța din 04.04.2017 și o altă disjungere în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București. Ulterior, prin ordonanța din 09.06.2017 a fost respinsă ca inadmisibilă plângerea formulată de recurent, soluție menținută prin încheierea penală din 23.10.2017 pronunțată în dosarul penal nr. x/2017 În fine, prin ordonanța din 16.06.2017 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București s-a dispus clasarea sub aspectul infracțiunilor de mărturie mincinoasă, fals în declarații și sustragere de probe sau înscrisuri, întrucât faptele nu există. Pe de altă parte, exercitarea dreptului de petitionare al pârâtului nu s-a limitat doar la sesizarea organelor de urmărire penală, ci și la sesizarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane la data de 05.03.2015 și a Bisericii Ortodoxe Române - Arhiepiscopia Tomisului la data de 11.07.2016, pentru cercetarea disciplinară a reclamantului, procedură care este în prezent suspendată până la soluționarea defintivă a procesului civil. În contextul factual astfel reținut, s-a impus cu necesitate instanței de apel verificarea bunei-credințe și a proporționalității, în cadrul conflictului de drepturi (între cele nepatrimoniale ale reclamantului și cel de petiționare al pârâtului). Înalta Curte are în vedere că cercetarea acestor aspecte este o chestiune de fapt, cu privire la care au un drept suveran de apreciere instanțele de fond. În egală măsură, instanța de recurs învestită cu prezentul control de legalitate poate însă aprecia cu privire la semnificația juridică a unor chestiuni de fapt deja stabilite. Din acest unghi de analiză, circumstanțele factuale reținute de instanța de apel au semnificația unor elemente care îngăduiau concluzia că pârâtul nu a acționat cu bună-credință și că toate aceste plângeri și memorii repetate, formulate în anii 2015 și 2016, depăsesc limita rezonabilă de proporționalitate. Astfel, instanța de apel în mod judicios a observat și integrat în logica argumentativă împrejurarea că sesizările emană de la pârâtul care a avut spre instrumentare dosarul fiscal, conform atribuțiilor de serviciu, ce trebuiau să se finalizeze odată cu emiterea deciziei de impunere și sfârșitul anchetei penale. Or, acesta a continuat să adreseze cereri și memorii chiar și după ce s-a stabilit că nu există o faptă de natură penală, iar decizia de impunere a fost anulată, utilizând chiar ilicit datele cu caracter personal de care a luat cunoștință în calitatea sa de funcționar public, fără acordul reclamantului, astfel că demersurile sale ulterioare nu mai sunt justificate. Deși aplicarea legii fusese deja tranșată de organele abilitate, totuși pârâtul nu a recunoscut nici soluțiile dispuse de procurori, și nici autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate. Or, după finalizarea lucrării fiscale și sesizarea organelor de urmărire penală, nu revenea în competența pârâtului funcționar public urmarirea tragerii la răspundere penală a celor verificați, fiind de altfel și sancționat cu muncă în folosul comunității pentru divulgarea de informații secrete. Prin ansamblul demersurilor inițiate și continuate, în mod nejustificat, au fost afectate onorarea și demnitatea reclamantului, supus controalelor timp de peste 10 ani și nevoit să-și pregătească apărare calificată în dosarele penale. Mai mult decât atât, ele denotă un exces evident și o nerezonabilitate provenite din exercitarea de către pârât a dreptului de petiționare, cu rea-credință și cauzatoare de prejudicii, ceea ce conduce la concluzia abuzului de drept, câtă vreme acesta a fost deturnat de la scopul legal, pârâtul urmărind un scop șicanator, de natură a-i afecta reclamantului atât viața personală, cât și imaginea profesională, în calitatea sa de preot. Prin urmare, sunt nefondate criticile circumscrise condiției legale vizând fapta ilicită (obiectivată în exercitarea abuzivă a dreptului de petiționare), atât prin prisma aplicării legale a dispozițiilor art. 1357 din C. civ., cât și a atributelor unei motivări care respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și principiile jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de a avea putere de convingere, prin aceea că este corectă, clară, precisă și necontradictorie. Sub un ultim aspect criticat, recurentul a susținut că nu erau dovedite cerințele privitoare la prejudiciu și legătura de cauzalitate, ceea ce viciază legalitatea antrenării răspunderii sale delictuale. În realitate, substanța nemulțumirilor recurentului se constituie din aspecte care țin de împrejurările de fapt stabilite pe baza probatoriului dosarului, iar prin criticile formulate se tinde la reaprecierea probelor și la schimbarea situației de fapt, aspecte aflate în sfera controlului de temeinicie, incompatibile așadar cu scopul recursului reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., anume verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, acestea aduc în discuție forța doveditoare a anumitor mijloace de probă (depoziții de martori și înscrisuri) și, deopotrivă, procesul de apreciere a ansamblului materialului probatoriu administrat în proces, or, calea de atac pendinte nu este una devolutivă, menită a corecta eventuale greșeli de valorificare a probelor, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de pârâtul B., ca nefondat.