Decizia nr. 914/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1198/2022 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 1 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. și C., a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor și obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 50.000 Euro - echivalentul în RON, cu titlu de prejudiciu moral, cauzat acesteia prin vătămarea drepturilor personalității, respectiv dreptul la viață privată, dreptul la demnitate, onoare și reputație, precum și dreptul la nume.

Sentința Tribunalului București, secția a III a civilă Prin sentința civilă nr. 1198 din 21 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. și C..

Decizia Curții de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 162A din 7 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1198 din 21 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatele B. și C..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 162A din 7 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta susține că decizia recurată nu este motivată, fiind încălcate dispozițiile art. 425 C. proc. civ.. Arată că obligativitatea motivării hotărârilor constituie și o condiție a procesului echitabil, exigență impusă de art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 C. proc. civ., orice parte având dreptul de a prezenta judecătorului observațiile și argumentele sale și de a pretinde organului judiciar să le examineze în mod efectiv. Învederează că principiul rolului activ la instanței, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., nu a fost respectat având în vedere că prima instanță nu a stăruit în aflarea adevărului, analizând doar parțial situația, cu omiterea unor circumstanțe de fapt și de drept favorabile reclamantei și relevante în luarea unei decizii temeinice. Instanța de apel nu a analizat efectiv conținutul postărilor denigratoare, nu a examinat și nu a stabilit relevanța tonului și semnificației efective a cuvintelor și sintagmelor utilizate în cuprinsul acestor postări, cum este caracterul repetitiv al acuzării de mutilare a mai multor persoane. Repetitivitatea acuzării mutilării mai multor persoane semnifică, totodată, și o extindere de la sfera personală la o sferă mai largă ce ține de mai multe persoane, fapt ce denotă o exacerbare disproporționată a unui pericol/acuzație gravă prin ea însăși. Acuzația de mutilare adresată unui medic chirurg estetician în legătură cu actele sale medicale nu face decât să crească gradul de gravitate. Toate acestea, coroborate cu repetitivitatea acuzației de mutilare a mai multor persoane, cu avertizarea de pericol și minimalizarea calificării profesionale de doctor a reclamantei, precum și cu luarea acesteia în derâdere, denotă cu claritate o manifestare a unei puteri de convingere asupra unor fapte foarte grave, dar nereale, manifestare care are la bază o intenție foarte clară de denigrare, în condițiile în care nu există o minimă probă rezonabilă a existenței unei mutilări, iar intimatele au recunoscut intenția de denigrare și cunoașterea cuvântului a mutila. Prin hotărârea recurată nu a fost analizat de ce intimatele au condiționat defăimarea publică de solicitarea unei sume de bani, acest aspect fiind un argument hotărâtor în stabilirea relei credințe, intenției de denigrare, în contextul în care CEDO a statuat că un astfel de element (implicații economice) este de natură a atrage o evaluare mai riguroasă. Instanța de apel nu a explicat pentru care considerente ar putea exista echivalență între a nu recomanda pe cineva și a afirma că trebuie să te ferești de acea persoană, pe de o parte, și a spune că ești nemulțumit de un serviciu prestat de cineva și a afirma că acea persoană a mutilat mai multe persoane, pe de altă parte. În situația în care instanța de apel nu a ajuns la această concluzie, nu a analizat pentru care motive postările repetitive cu acuzația de mutilare a mai multor persoane ar fi, de fapt, simple nemulțumiri, între aceste două chestiuni fiind diferențe care fac trecerea de la licit la ilicit, de la o eventuală judecată de valoare la o acuzație factuală. Nici faptul că intimatele au recunoscut atât intenția de denigrare, cât și faptul că înțeleg și cunosc semnificația termenului de mutilare, nu a fost analizat de instanța de apel, care a concluzionat că nu a fost dovedită intenția de denigrare, iar utilizarea noțiunii de mutilare nu ar fi fost folosită în sens propriu, ci doar ca o nemulțumire puțin exagerată. De asemenea, nu a motivat instanța cum a ajuns la concluzia că simpla efectuare a unei operații estetice poate reprezenta o bază factuală pentru afirmații publice repetitive vizând mutilarea mai multor persoane, în condițiile în care disproporția dintre o nemulțumire simplă pentru un rezultat estetic și mutilarea mai multor persoane este evidentă. În decizia atacată nu se arată pentru care considerent baza factuală ar trebui să aibă caracter minim, în condițiile în care jurisprudența apreciază că baza factuală trebuie să aibă un caracter suficient, rezonabil, aceste chestiuni având relevanță în analizarea unei situații de depășire a limitelor libertății de exprimare. Totodată, nu s-a arătat de ce afirmațiile publice repetitive de mutilare a mai multor persoane nu s-ar încadra în acuzații de fapt, ci în judecăți de valoare, fără a fi arătată granița dintre cele două noțiuni juridice, în condițiile în care este vorba de repetitivitatea acuzației de mutilare, extinsă față de mai multe persoane, mutilarea fiind un aspect de fapt și nu o judecată de valoare, iar prin repetitivitatea afirmării se tinde la inducerea atributului de doctor mutilator, ceea ce este mult mai drastic apreciat și în jurisprudența CEDO. Instanța de apel nu a motivat pentru care considerente trebuia făcută dovada prejudiciului moral, în condițiile în care acesta, suferit prin vătămări aduse drepturilor personalității rezultă, din existența faptei ilicite. Mai mult, nu a analizat pentru care considernt nu ar exista o legătură de cauzalitate între faptele intimatelor și renunțarea de către unele paciente la programările efectuate ori între faptele intimatelor și atingerea reputației reclamantei. Prin decizia recurată au fost interpretate greșit normele de drept material aplicabile, respectiv art. 10 CEDO, art. 30 din Constituția României și art. 70-75 C. civ., precum și jurisprudența CEDO, instanța reținând că faptele imputate pârâtelor pot fi interpretate drept judecăți de valoare și nu acuzații factuale, respectiv că există o minimă bază factuală. Învederează că protecția pe care CEDO o garantează în cazul judecăților de valoare impune respectarea a două condiții cumulative, respectiv ca opinia să fie exprimată fără a folosi termeni injurioși, abuzivi și să se bazeze pe un set de fapte, adică să aibă o bază factuală, sau să se bazeze pe o construcție logică. Totodată, arată că se impune dovada unei baze factuale rezonabile atunci când judecățile de valoare tind spre lansarea unor acuzații concrete la adresa unei persoane, iar noțiunea de fapte are în vedere acuzații concrete, determinate, ce se cer a fi dovedite. Susține că nu au fost analizate criteriile stabilite în jurisprudența sa de instanța de contencios european, care a reținut că dacă un articol de presă induce ideea că o anumită persoană ar fi săvârșit o infracțiune, afirmațiile sunt calificate drept fapte și nu judecăți de valoare, precum și că atunci când acuzațiile sunt mânate de un interes comercial, chiar dacă există și un interes public, abordarea Curții este mult mai rigidă în calificarea afirmațiilor ca judecăți de valoare. Învederează că, în speță, a fost depășită limita nemulțumirii cu privire la propria operație întrucât se referă la mutilarea mai multor persoane, fiind vădit disproporționată prin folosirea termenului a mutila. De altfel, au fost folosite sintagme injurioase, postările în discuție au avut la bază un interes economic - solicitarea de returnare a costurilor operației în condițiile în care aceasta a fost reușită, iar pârâtele au susținut tranșant și asumat că recurenta este un medic ce mutilează fetele, context în care este incidentă instituția acuzațiilor de fapt a căror dovadă trebuia făcută pentru a beneficia de protecția libertății de exprimare. Chiar și în situația în care faptele intimatelor pot fi calificate drept judecăți de valoare, era necesar a fi cercetat dacă există o bază factuală suficientă și rezonabilă, nu minimă, cum a apreciat instanța de apel, ce nu poate fi reprezentată de efectuarea operației estetice urmată de nemulțumirea asupra rezultatului. Raportat la jurisprudența CEDO, afirmă că doza de exagerare permisă în cazul persoanelor publice trebuie să fie analizată și într-un echilibru cu drepturile acestor persoane, iar, în speță, gradul de toleranță al recurentei a fost depășit întrucât intimatele au lansat acuzații de o gravitate disproporționată față de informația pe care a presupus instanța de apel că au dorit să o transmită. Susține încălcarea dreptului la viață privată al recurentei, sub aspectul dreptului la reputație, onoare și demnitate, și arată că reputația profesională a unei persoane este aptă să atragă clienți noi, iar una dintre modalitățile de promovare a serviciilor de medicină estetică oferite de recurentă este reprezentată de promovarea prin intermediul platformelor de socializare. Instanța de apel a reținut greșit că intenția intimatelor nu a fost de a o denigra pe recurentă, deși informația defăimătoare a ajuns la un număr relevant de mare de persoane, raportat la coordonatele contextului, dintre care o parte sunt foste beneficiare ale serviciilor de medicină estetică oferite de reclamantă, precum și de potențiale viitoare paciente. Având în vedere că acuzațiile defăimătoare au fost realizate în fața unui public direct interesat de serviciile de medicină estetică, obiect al activității profesionale desfășurate de recurentă, în evaluarea prejudiciului ar fi trebuit să se țină cont de faptul că postările defăimătoare au putut fi văzute de un număr mare de persoane. Decizia recurată este dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1349 C. civ., coroborat cu ale art. 253 C. civ., recurenta susținând că în mod greșit s-a reținut că nu a fost făcută dovada prejudiciului. Susține că, în materia depășirii libertății de exprimare, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatele B. și C. au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar pe fond au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 9 ianuarie 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 28 martie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin critica încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține încălcarea principiului rolului activ al instanței, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., sens în care arată că instanța de judecată nu a stăruit în aflarea adevărului și nu a analizat decât parțial situația, fiind omise circumstanțe de fapt și de drept favorabile recurentei și relevante în luarea unei decizii temeinice și fondate, aspect ce atrage și o încălcare a cerințelor echității și bunei credințe. În strânsă legătură cu această critică, recurenta arată că decizia recurată este parțial nemotivată, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În privința motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., căruia i se subsumează critica vizând nemotivarea parțială a hotărârii, Înalta Curte pornește în analiza sa de la semnificația acestor prevederi, ce consacră trei ipostaze, și anume lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului, precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii. Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanței să evidențieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, se reține că, pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți. De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și, implicit, respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită. Esențial este ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, iar motivarea trebuie să fie corectă, clară și simplă, precisă, concisă și fermă, pentru a avea putere de convingere și să redea fidel raționamentul în fapt și în drept al organului judiciar. Verificând decizia atacată din perspectiva exigențelor impuse de dispozițiile legale anterior citate, Înalta Curte constată că raționamentul expus în considerentele acesteia reflectă analiza criticilor reclamantei deduse judecății apelului cu privire la modul de soluționare a cererii de chemare în judecată prin prisma constatării neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale. În limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel, determinate de ceea ce s-a apelat și ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, în demersul său pentru aflarea adevărului, în conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ., curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, a procedat la examinarea cauzei din perspectiva criticilor susținute de reclamantă prin cererea de apel, verificând stabilirea de către instanța de fond a situației de fapt și modul de aplicare a normelor legale incidente, considerentele hotărârii astfel pronunțate arătând într-o manieră extrem de lămuritoare motivele de fapt și de drept pentru care a fost respins apelul declarat în cauză, cu consecințele reflectate în dispozitivul hotărârii, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar. Astfel, instanța de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situația de fapt, a ilustrat, de asemenea, că normele juridice invocate de apelantă au fost respectate de tribunal și a expus raționamentul juridic propriu, potrivit căruia a apreciat că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Contrar susținerilor recurentei, curtea a analizat detaliat conținutul cuvintelor și sintagmelor folosite, respectiv a exprimărilor mutilare și denigrare, cu mențiunea că acestea trebuie apreciate în context, și a expus, în mod detaliat, argumentele pentru care a considerat că nu există niciun element care să conducă la concluzia că manifestarea de voință a pârâtelor a relevat intenția calificată de denigrare, de încălcare a drepturilor reclamantei, ori de rea credință în modul de postare, având în vedere situația de fapt din care reiese nemulțumirea intimatelor în raport cu rezultatul intervențiilor chirurgicale efectuate de reclamantă. Totodată, din ansamblul argumentelor expuse în decizia recurată, rezultă că instanța s-a preocupat și de cenzurarea criticilor reclamantei vizând calificarea afirmațiilor litigioase ca fiind judecăți de valoare și nu acuzații de natură factuală, cu referire la jurisprudența CEDO, reținând că, în speță, cheia este data de faptul că rezultatul se reproșează din punct de vedere estetic, iar nu medical. Din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat ca fiind corectă observația apelantei referitoare la jurisprudența CEDO, potrivit căreia chiar o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este total lipsită de temei faptic, însă a reținut existența unei baze factuale, respectiv că în materie de estetică există o doză mai mare de subiectivism care trebuie admisă, întrucât gusturile diferă și, în lipsa unor referiri exprese la existența discuțiilor dintre medic și pacient, în virtutea dispozițiilor legale care reglementează profesia de medic, a considerat că acestea au avut loc în sensul în care intimata a comunicat medicului care este rezultatul dorit, iar acesta din urmă a comunicat pacientului dacă se poate sau nu ajunge la acel rezultat. Prin urmare, faptul că, din punctul de vedere al reclamantei, strict medical, acel rezultat a fost obținut, nu presupune, în mod necesar, că intimatele privesc rezultatul în mod similar, fiind vorba de propria percepție. Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o amplă analiză cu privire la faptele imputate pârâtelor ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei, luând în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și răspunzând criticilor formulate de către reclamantă, inclusiv celor referitoare la existența unei baze factuale și a relei-credințe a pârâtelor, care ar fi putut atrage aplicarea art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a analizat conținutul postărilor denigratoare și nu a stabilit relevanța semnificației efective a cuvintelor utilizate în cuprinsul postărilor, nu a arătat de ce afirmațiile repetitive de mutilare a mai multor persoane nu s-ar încadra în acuzații de fapt, ci în judecăți de valoare, și nu a motivat cum a ajuns la concluzia că simpla efectuare a unei operații estetice poate reprezenta o bază factuală pentru afirmații publice repetitive, recurenta își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de calificarea dată de curte discursului, ca referindu-se la exprimarea unor judecăți de valoare, și față de concluzia la care a ajuns aceasta cu privire la atitudinea subiectivă a autoarelor postărilor incriminate. Nu poate fi primită nici susținerea recurentei în sensul lipsei motivării criticii privind dovada prejudiciului moral și a legăturii de cauzalitate, în condițiile în care curtea de apel se referă la aceste aspecte în primul paragraf de la pagina 26 din decizia atacată. Instanța a menționat expres că, în considerarea art. 249 C. proc. civ., apelanta reclamantă era ținută a dovedi că prin postări i-a fost adusă atingere demnității și onoarei sale și că i-a fost afectată imaginea, întrucât două anulări de programare nu sunt de natură a face dovada legăturii de cauzalitate cu postările intimatelor. În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu a existat o încălcare a drepturilor subiective ale reclamantei, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Deși susține lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenta nu face nimic altceva decât să combată argumentele avute în vedere de instanța de apel, opunând acestora propriile sale aprecieri și susțineri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel și au fost analizate ca atare. Or, o asemenea comparație exclude incidența cazului de recurs mai sus menționat, afirmațiile referitoare la lipsa motivării hotărârii fiind pur formale. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile subsumate motivelor de recurs reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. sunt nefondate. O altă critică încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, anume a prevederilor art. 1349 C. civ., raportat la art. 70-75 C. civ., dar și a dispozițiilor art. 8 și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului. Speța dedusă judecății presupune soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantei la viață privată în componenta referitoare la onoare și reputație (art. 71 alin. (1) și art. 72 alin. (1) din C. civ., art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului) și, respectiv, dreptul pârâtelor la liberă exprimare (recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 din C. civ., raportat la art. 8 alin. (2) și la art. 10 alin. (2) din Convenția europeană. O atare abordare în soluționarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme pe care părțile și-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că pârâtele s-au aflat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție. Considerând că pârâtele și-au exercitat dreptul cu rea-credință și cu încălcarea pactelor și convențiilor la care România este parte, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție și al art. 30 din Constituția României, dispunerea unei măsuri (ingerințe din partea statului) în dreptul pârâtelor la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată de instituția răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1349 și urm. din C. civ., situație în care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Conform prevederilor art. 1349 alin. (1) C. civ., Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane. Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului. Art. 70 C. civ. prevede că: Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75. Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Conform dispozițiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Dispozițiile art. 73 C. civ. sunt în sensul că: (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile. În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Aceste norme de drept intern se corelează cu cele ale art. 10 din Convenție, care prezintă următorul conținut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești". Trebuie a fi avute în vedere și dispozițiile art. 8 din Convenție, care prevăd următoarele: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora". Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție interesele concurente aflate în joc, iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care autoritățile interne le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea, în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016). Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale enunțate și a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel a identificat și aplicat, în mod corect, criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene pe baza cărora se impunea soluționarea pretenției deduse judecății și a ajuns la concluzia corectă că intimatele pârâte nu au săvârșit o faptă ilicită, nefiind depășite limitele libertății de exprimare. Curtea de apel, deși a constatat prin decizia recurată că este adevărat, de principiu, că prin postările intimatelor pârâte există posibilitatea de a se aduce atingere drepturilor reclamantei la imagine și demnitate, consacrate de art. 71-74 din C. civ. și, implicit, de art. 8 din Convenție, a concluzionat că nu orice atingere presupune și o încălcare a acestor drepturi, în balanță cu dreptul la liberă exprimare, în speță nefiind dovedită nici intenția de denigrare fără o minimă bază factuală și nici reaua credință a intimatelor pârâte la postarea nemulțumirilor lor referitoare la prestațiile reclamantei, în calitatea sa de profesionist. În contextul analizei efectuate de instanța de apel din perspectiva art. 75 alin. (1) C. civ., coroborat cu art. 8 alin. (2) din Convenție, recurenta contestă și calificarea faptelor imputate pârâtelor ca fiind judecăți de valoare și nu acuzații factuale, respectiv că există o minimă bază factuală. Susține recurenta, în aceste condiții, că trebuia avută în vedere jurisprudența Curții de la Strasbourg, potrivit căreia dacă un articol de presă induce ideea că o anumită persoană ar fi săvârșit o infracțiune, aceste afirmații sunt calificate drept fapte și nu judecăți de valoare, iar că atunci când acuzațiile sunt mânate de un interes comercial, chiar dacă există un interes public, abordarea Curții este mult mai rigidă în calificarea afirmațiilor ca judecăți de valoare. Înalta Curte apreciază că instanța de apel a pornit în analiza sa prin alegerea standardului corect în privința reclamantei (din perspectiva art. 8 alin. (2) din convenție), anume calitatea reclamantei de medic estetician care, prin activitatea profesională desfășurată, este într-o oarecare măsură cunoscută publicului și, în raport de acest aspect, trebuie stabilit un grad de toleranță mai ridicat cu privire la postările incriminate prin acțiunea civilă ce formează obiectul prezentului dosar. Se impune a se face o distincție necesară între persoanele de drept privat și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său la viața privată, acest lucru nu este valabil și pentru persoanele publice. Dată fiind constatarea acestei premise, dreptul de a comunica idei și informații privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentei-reclamante trebuie să primească o interpretare mai puțin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecție mai strictă a dreptului la imagine, respectiv demnitate. Cum reclamanta este o persoană implicată în viața publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ține de activitatea sa este justificat, fiind așadar judicioasă reținerea din hotarârea recurată a necesității unei toleranțe mai mari cu privire la postările incriminate, sfera restricțiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curții Europene mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerință în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situații excepționale. În lumina jurisprudenței CEDO, instanța de apel a reținut în hotărârea atacată că pe segmentul de public căruia i se adresează, apelanta reclamantă este supusă aprecierii, în egală măsură cu criticile ce i se pot aduce. În analiza limitelor privind libertatea de exprimare, în balanță cu drepturile reclamantei la onoare și reputație, instanța de apel a pornit de la demersul de calificare a postărilor ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăți de valoare, precum și de la atitudinea subiectivă a autoarelor postărilor denunțate ca fiind denigratoare. Este de subliniat că stabilirea naturii afirmației drept faptă sau judecată de valoare este importantă, întrucât, conform jurisprudenței CEDO, regula de tradiție este aceea că opiniile nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă, în timp ce faptele trebuie să fie supuse probei verității (cauzele Lingens c. Austriei, Hrico c. Slovaciei, Cumpănă și Mazăre c. României). Distincția dintre fapte și judecăți de valoare trebuie făcută obligatoriu de către judecătorul național, un sistem de drept care nu permite o astfel de analiză fiind apt a genera hotărâri care încalcă art. 10 din Convenție (cauza Dyuldin și Kislov c. Rusiei, § 49). Atunci când CEDO califică anumite exprimări ca vizând fapte, este vorba despre afirmații concrete, determinate, punctuale, care pot fi probate (cauza Petrina c. României, § 43; cauza C.V. Tudor c. României; cauza Constantinescu c. României, § 73; cauza Busuioc c. Moldovei, § 67). La polul opus, judecățile de valoare reprezintă opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calitățile personale, profesionale sau morale, care, prin esența lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism (cauza Dichand și alții c. Austriei, § 50; cauza Karman c. Rusiei, § 39-40; cauza Gavrilovici c. Moldovei, § 56; cauza Paturel c. Franței, § 37, cauza Feldek c. Slovaciei, § 86, cauza Jerusalem c. Austriei, § 44-45). Totuși, trebuie precizat că, atunci când judecățile de valoare tind spre lansarea unor acuzații determinate la adresa unei persoane, se impune dovada unei baze factuale rezonabile, dată fiind aptitudinea de lezare a reputației (cauza Karpetas c. Greciei, § 48; cauza Brasilier c. Franței, § 38-41). Pornind de la aceste principii jurisprudențiale, analizând în concret faptele imputate intimatelor pârâte, instanța de apel a calificat opiniile exprimate de intimate ca fiind judecăți de valoare, iar nu fapte de natură obiectivă, deoarece cheia este dată de faptul că rezultatul se reproșează din punct de vedere estetic, iar nu medical. În acest sens, a reținut că nu este suficient ca, din punct de vedere medical, intervenția să fi fost corectă, dat fiind că este vorba de medicină plastică, estetică, ci rezultatul să fie cel așteptat, prin ipoteză considerându-se că au avut loc discuții cu privire la rezultatul dorit, respectiv posibil de obținut, între medic și pacient. Analizând conținutul postărilor incriminate, a constatat că intimatele se referă, în principal, la intervențiile chirurgicale suferite de intimata B., fiind expuse și fotografii în mediul public, intimatele susținând expressis verbis că nu o recomandă pe reclamantă motivat de faptul că sunt nemulțumite de rezultat, aspect adus și la cunoștința apelantei anterior postărilor. Totodată, a reținut că afirmațiile privind existența altor persoane nemulțumite de activitatea reclamantei sunt susținute de postările altor persoane, aspect ce rezultă din anexele depuse la dosar chiar de către reclamantă. În înclinarea balanței dintre art. 8 și art. 10 din Convenție, CEDO analizează inclusiv modul în care este exprimat mesajul, respectiv elementele de ordin stilistic, cum ar fi tonul și limbajul folosite, precum și modul de adresare, cunoscut fiind că art. 10 din Convenție protejează nu numai mesajul propriu-zis ce se dorește a fi transmis, ci și forma acestuia. Din acest punct de vedere, atare elemente ajută la o analiză integrată a mesajului, în întreg contextul în care a fost transmis (cauza MAC TV S.R.O. c. Slovaciei, § 48-51). Mai mult, elementele stilistice folosite conturează buna sau reaua-credință a autorului mesajului (cauza Reklos și Davourlis c. Greciei, § 68). Din această perspectivă, instanța de apel a reținut că noțiunea de mutilare nu a fost folosită în sens propriu, ci ca exagerare a propriilor trăiri și reprezentând percepția proprie asupra rezultatului care este nesatisfăcător, în opinia intimatelor, în cauză nefiind demonstrată intenția clară a intimatelor de a denigra fără a exista o minimă bază factuală. Pentru a ajunge la această concluzie curtea de apel a analizat conținutul postărilor, observând că intimatele au arătat că intenția lor este ca alte persoane să nu mai treacă prin ce a trecut intimata B., sub acest aspect fiind apreciată ca importantă existența fotografiilor din care destinatarele postărilor să își formeze o părere proprie, acestea din urmă fiind în măsură să facă propriile alegeri și să discearnă cu privire la caracterul întemeiat sau neîntemeiat al nemulțumirii intimatelor, dacă a existat o mutilare în adevăratul sens al cuvântului. Au fost apreciate în context referirile la intenție și denigrare din postările incriminate, curtea de apel constatând că intimatele au folosit termenul avansat de un interlocutor și au arătat că nu denigrează fără motiv. Totodată, s-a reținut că intimatele au arătat atât punctul de vedere comunicat de apelantă, cât și propria viziune. În acest context, Înalta Curte constată că forma, stilul și modalitatea de prezentare a afirmațiilor nu depășesc limitele acceptabile ale libertății de exprimare, intimatele pârâte urmărind a atrage atenția asupra unei probleme de interes pentru persoanele care își doreau efectuarea unor asemenea intervenții estetice, iar nu a afecta, în mod intenționat și gratuit, onoarea și reputația reclamantei. Aducerea la cunoștința publicului interesat a unor asemenea informații reprezintă un mod de exercitare a libertății de exprimare, apărată de art. 10 din Convenție, în condițiile în care afirmațiile litigioase nu conțin informații referitoare la viața privată a reclamantei și nu au un vădit caracter denigrant, chiar dacă sunt prezentate într-o modalitate exagerată. În raport cu acest criteriu al formei, stilului și modalității de prezentare a afirmațiilor se analizează și buna credință a persoanei care exprimă judecățile de valoare, deci atitudinea subiectivă a autorului afirmațiilor denunțate ca fiind calomnioase, instanța de apel apreciind corect că nu poate fi reținută reaua credință a intimatelor în modul de postare a afirmațiilor. În analiza atitudinii subiective a autoarelor afirmațiilor denunțate ca denigratoare, în raport atât cu adevărul afirmațiilor, cât și cu scopul demersului lor, reaua - credință nu poate fi reținută dacă acestea nu au acționat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantei, ci au urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, putând prezenta dovezi în acest sens, adecvate scopului pretins. Recurenta reclamantă susține că reputația unei persoane este aptă să atragă clienți noi, iar una dintre modalitățile de promovare a serviciilor de medicină estetică oferite de recurentă este promovarea sa prin intermediul platformelor de socializare, fiind eronată reținerea instanței de apel cu privire la lipsa intenției de denigrare, deși informația furnizată de intimate a ajuns la un număr relevant de persoane, foste beneficiare ale serviciilor de medicină estetică oferite de reclamantă și potențiale viitoare paciente. Este de observat că, între circumstanțele particulare ale cazului, curtea de apel a valorificat în mod corespunzător și modalitățile concrete în care expunerea judecăților de valoare ale intimatelor pârâte a ajuns la public, apreciind, pe de o parte, că împărtășirea propriilor experiențe și opinii în legătură cu operațiile estetice suferite, pe rețelele de socializare anume create, nu constituie o campanie susținută de denigrare, iar, pe de altă parte, din moment ce se folosesc asemenea canale de comunicare pentru publicitate, este de așteptat să existe și reacții negative, care trebuie acceptate. În considerarea dreptului la liberă exprimare, oprirea postărilor care nu sunt laudative, ci critice, determină încălcarea dreptului pacienților nemulțumiți de a-și împărtăși propriile experiențe. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea europeană a arătat că art. 10 protejează și informații sau idei cu ton virulent și polemic, mai ales dacă ele reprezintă o opinie cu privire la activitatea unei persoane publice (cauza Dichand contra Austriei). Ținând cont de regula potrivit căreia în cazul judecăților de valoare nu este posibilă probarea adevărului acestora, ci este suficient ca cel în cauză să dovedească existența unei minime baze factuale a afirmațiilor sale, instanța de apel a apreciat că din modalitatea în care au fost postate criticile nu rezultă existența unei intenții de denigrare fără o minimă bază factuală reprezentată de efectuarea intervențiilor estetice de către reclamantă, urmate de nemulțumirea intimatelor cu privire la rezultatul obținut. În acest sens, a reținut că, în materie de estetică medicală există o doză mai mare de subiectivism care trebuie admisă. Prin urmare, faptul că, din punctul de vedere al reclamantei, strict medical, rezultatul a fost obținut, nu presupune, în mod necesar, că intimatele privesc acest fapt în mod similar dată fiind propria percepție, aceasta fiind o distincție importantă între celelalte specializări medicale și medicina estetică. Aceste împrejurări reținute au natura unor circumstanțe factuale ale cauzei, stabilirea faptelor, pe baza probelor administrate în cauză, fiind atributul exclusiv al instanțelor devolutive, instanței de recurs revenindu-i exclusiv rolul de a examina, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, critica recurentei potrivit căreia baza factuală nu poate fi reprezentată de efectuarea unei operații estetice urmată de nemulțumirea asupra rezultatului vizează netemeinicia deciziei recurate și nu nelegalitatea acesteia. În raport de toate aceste argumente și având în vedere criteriile desprinse din jurisprudența europeană, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanța de prim control judiciar a conchis că dreptul la liberă exprimare al pârâtelor justifică ingerința în dreptul reclamantei la imagine, onorare, demnitate și reputație, dând, astfel, prevalență art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, ceea ce, din perspectiva dreptului intern, echivalează cu lipsa săvârșirii de către pârâte a unei fapte ilicite, ce constituie fundamentul răspunderii civile delictuale. O ultimă critică ce poate fi subsumată acestui motiv de recurs vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1349, coroborate cu cele ale art. 253 C. civ., recurenta susținând că în mod greșit s-a reținut că nu a fost făcută dovada prejudiciului. Afirmă aceasta că, în materia depășirii libertății de exprimare, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate. Prejudiciul reprezintă consecința negativă suferită ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, fiind un element de sine stătător al răspunderii civile delictuale și o condiție esențială și necesară pentru antrenarea acestui tip de răspundere. Stabilirea prejudiciului care vizează lezarea unor drepturi nepatrimoniale trebuie realizată prin raportare la circumstanțele factuale concrete, la intensitatea atingerii aduse acestor drepturi și la trăsăturile de principiu ale drepturilor personale nepatrimoniale. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în lipsa constatării unei fapte ilicite nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a intimatelor, astfel încât orice critică ce vizează caracterul prezumat al prejudiciului nu se mai impune a fi realizată. Prin urmare, sunt lipsite de relevanță argumentele instanței de apel, lipsa uneia dintre condiții conducând la respingerea cererii de despăgubiri. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 162A din 7 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.