ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 486/2024

Ședința publică din data de 27 februarie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2018, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate încălcarea de către pârât a dreptului reclamantului la demnitate prin atingerea adusă onoarei și reputației și să îl oblige pe pârât la repararea prejudiciului moral cuantificat la suma de 1.000.000 RON, respectiv la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul pendinte.

Prin sentința civilă nr. 112 din 21 ianuarie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă a fost admisă, în parte, cererea reclamantului și a fost obligat pârâtul să plătească suma de 20.000 RON, cu titlu de daune morale, și suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant.

Prin decizia civilă nr. 1488 A din 20 octombrie 2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul B., împotriva sentinței apelate și a schimbat-o, în tot, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 1488 A din 20 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A..

Recurentul - reclamant a solicitat, în primul rând, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, la instanța de apel. În subsidiar, a solicitat casarea deciziei recurate, reținerea cauzei spre rejudecare și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței pronunțate de Tribunalul București.

Printr-o primă critică, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul - reclamant a invocat încălcarea regulilor de procedură care reglementează citarea, pe care le-a prezentat, concluzionând că actele de procedură sunt lovite de nulitate.

În acest sens, a susținut că judecarea apelului s-a făcut în lipsa sa, fără să îi fie comunicate apelul și citația, motiv pentru care hotărârea este nelegală.

În dezvoltarea acestei critici a arătat că societatea civilă de avocați care i-a acordat asistență juridică în fața primei instanțe, la care reclamantul și-a ales domiciliul procesual, și-a schimbat sediul profesional ulterior momentului pronunțării sentinței.

Astfel, inițial aceasta a avut sediul în București, Calea x, sector. 6. După momentul pronunțării, respectiv la data de 15 mai 2020, societatea de avocați și-a mutat sediul în București, Calea x.

În aprecierea sa, instanța de apel a presupus în mod greșit că acesta este reprezentat în continuare (în etapa apelului) de aceeași societate de avocați. În realitate, contractul de asistență juridică a fost încheiat doar pentru judecata în primă instanță. Astfel, împuternicirea avocațială nr. x/2018 fusese întocmită doar pentru Tribunalul București, după cum se menționase în cuprinsul ei.

Arată că dispozițiile art. 172 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, întrucât schimbarea sediului profesional al societății de avocați s-a petrecut ulterior pronunțării sentinței nr. 112 din 21 ianuarie 2019.

Obligația prevăzută de acest text legal nu privește această situație, schimbarea sediului nu a avut loc în timpul procesului ci după ce instanța a rămas în pronunțare. Ulterior acestei date, dacă ar fi depus o cerere de schimbare domiciliu, aceasta nu ar fi fost luată în seamă, fiind incidente prevederile art. 394 alin. (3) din C. proc. civ.

A mai arătat că a aflat din mass media de existența și finalizarea apelului. De aceea, la data de 2 noiembrie 2022 a informat instanța de apel că nu a fost legal citat, precizând că domiciliul său este în București.

Acest aspect nu a fost luat în considerare de către instanța de apel din moment ce ulterior i-a comunicat hotărârea tot la adresa eronată.

În al doilea rând, dacă s-ar admite că s-ar fi putut efectua o schimbare de domiciliu procesual ales după momentul pronunțării primei instanțe și anterior comunicării motivării, prevederile art. 172 fac referire că procedura de citare pentru aceeași instanță este valabil îndeplinită la vechiul loc. Aceste prevederi nu au nicio legătură cu procedura de citare efectuată de Curtea de Apel București, în etapa apelului.

Recurentul - reclamant a mai susținut că procedura de citare este nelegală, deoarece Curtea de Apel București trebuia să îl citeze direct la domiciliul legal (pentru că nu avea de unde să știe că o să mai fie sau nu reprezentat juridic de aceeași societate de avocatură sau de alta), sau să refacă procedură de citare în momentul în care a observat că n-a fost nimeni la locația respectivă, care să fi primit apelul/citația. Poștașul a atestat, în ambele procese-verbale (din data de 26 iulie 2022 și 02 septembrie 2022), faptul că nu este nimeni prezent la adresa din București. De altfel, pentru celelalte comunicări, ulterioare, poștașul a contactat direct societatea de avocatură.

În al treilea rând, instanța de apel trebuia să țină cont de mențiunile din cererea de apel depusă de avocatul intimatului-pârât B., deoarece acesta a indicat corect domiciliul la care trebuia să fie citat reclamantul, nefăcând nicio referire la societatea de avocați care l-a reprezentat în fața primei instanțe și nici la domiciliul procesual ales pe care l-a avut în etapa judecării cauzei în fața Tribunalului București.

Cu toate acestea, instanța l-a citat la vechiul sediu al societății de avocatură, încălcând prevederile C. proc. civ.

Arată că raportul contractual pe care l-a avut cu Societatea de Avocați C. a încetat la momentul pronunțării hotărârii primei instanțe. Ulterior, la data de 16 noiembrie 2022 a aflat despre apel și a înțeles să semneze un nou contract, care produce efecte doar de la data încheierii sale.

Prin urmare, în aprecierea sa, acest motiv de casare este fondat.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul - reclamant a arătat că legislația incidentă în cauză a fost încălcată și aplicată greșit prin faptul că nu i s-a reținut intimatului-pârât B. nicio faptă ilicită, raportat la dispozițiile art. 1349 alin. (1), art. 72 alin. (2) și art. 252 C. civ.

În susținerea acestei critici a precizat că fapta ilicită a intimatului-pârât B. constă în aceea că, pentru a-l demobiliza pe reclamant și comisia de anchetă pe care o conducea a încercat, printre altele, stoparea comercializării transparente/nediscriminatorii/concurențiale a gazelor naturale pe teritoriul României, și, în diferite ocazii, a făcut afirmația că reclamantul este omul D., că amendamentele sale sunt făcute să torpileze proiectul BRUA și reducerea dependenței de gazul rusesc.

În continuare, recurentul-reclamant a făcut trimitere și a detaliat mai multe afirmații făcute de intimatul - pârât, care avea cunoștință ca acestea sunt false, fiind făcute cu scopul de a-l denigra, acestea afectându-i în mod grav demnitatea, onoarea și reputația.

Referitor la legislația în materia drepturilor omului incidentă în cauză, recurentul-reclamant a arătat că art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Așadar, rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Cu alte cuvinte, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane.

În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că "noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea, integritatea sa fizică si morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zona de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține vieții private".

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare.

În acest sens, instanța europeană a statuat că "îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (a se vedea cauza Sipoș c. României, Petrina c. României, paragraful 36 și Von Hannover c. Germaniei, paragraful 70).

Astfel, Curtea Europeană consideră că "obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție." (Petrina c. României, paragraful 39).

În plus, în aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea si funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (Niculescu Dellakeza c. României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României), aceste elemente de raportare fiind reiterate și prin Decizia ÎCCJ nr. 3216/2014.

Având în vedere faptul că, în soluționarea cauzelor, CEDO a ținut cont de calitatea si funcția persoanei criticate, a solicitat să se aibă în vedere calitatea reclamantului de persoană politică, deputat în Parlamentul României și președinte al Comisiei de industrii și servicii din Camera Deputaților. Așadar, trebuie avută în vedere și notorietatea și prestigiul pe care le-a dobândit pe parcursul carierei politice.

În altă ordine de idei, recurentul - reclamant a susținut că afirmațiile cu caracter scandalos și neadevărat ale intimatului - pârât, făcute în cadrul unei campanii de denigrare desfășurate la un nivel extins, pe posturi de televiziune și în presă, a produs o atingere serioasă a valorilor ce definesc personalitatea umană, "atacul" atingând un nivel ridicat de gravitate, apt a-i produce consecințe negative în plan moral.

Recurentul - reclamant a solicitat, în primul rând, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, la instanța de apel. În subsidiar, a solicitat casarea deciziei recurate, reținerea cauzei spre rejudecare și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței pronunțate de Tribunalul București.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului - pârât la data de 25 ianuarie 2023, însă acesta nu a depus întâmpinare în termenul legal de 30 de zile.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 septembrie 2023, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1488 A din 20 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă.

A fixat termen la data de 14 februarie 2024 care, ulterior a fost preschimbat la data de 27 februarie 2024, complet C5 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților în vederea soluționării recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin prisma motivelor de recurs invocate si a dispozitiilor art. 488 alin. (1) pct. . 5 si 8 C. proc. civ., Înalta Curte urretine urmatoarele:

Motivul de recurs prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ. Potrivit art. 174 C. proc. civ.: (1) "nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public."

Nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale. Efectele nulității actelor de procedură se subscriu principiului general: quod nullum est, nullum producit efectum. Așadar, actul nul este lipsit de eficacitate și urmează a fi refăcut. Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc.

Cum din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,recurentul reclamant a invocat încălcarea regulilor de procedură care reglementează citarea, învederând că nici citatia și nici cererea de apel nu i-au fost comunicate în conformitate cu dispozitiile legale ce reglementează comunicarea actelor procedurale, Înalta Curte verificând actele procedurale legate de citarea reclamantului la instanta de apel reține urmatoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 ian. 2018, reclamantul A. cu domiciliul în București și-a precizat domiciliul ales pentru comunicarea actelor procedurale la sediul Societății Civile de Avocați C., din București, fiind desemnată și persoana însarcinată cu primirea actelor procedurale Avocat E..

Sentința civilă nr. 112/21 ian. 2019 a instanței de fond, a fost comunicată părților abia la 6 mai 2022, astfel cum rezultă din procesele-verbale de la dosaul instanței de fond.

De la data pronunțării sentinței (ian. 2019), și până la comunicarea ei (mai 2022) Societatea Civilă de Avocați C., din București și-a schimbat sediul în Calea x bl. 1 sc. B ap. 29, astfel cum rezultă din Decizia nr. 1018/9 iunie 2020 emisă de Baroul București (dos. instanței de recurs). Prin cererea de apel formulată de apelantul B. la 10 iunie 2022 a fost indicat domicilul reclamantului pentru comunicarea ei în București Calea x bl. 1 sc. A etj. 1 ap. 4.

Față de aceste aspecte și de susținerile recurentului reclamant în sensul învederat că, nici citatia și nici cererea de apel nu i-au fost comunicate în conformitate cu dispozitiile legale ce reglementează comunicarea actelor procedurale, Înalta Curte reține că dispozitiile legale referitoare la citarea părților și comunicarea actelor procedurale au un caracter imperativ fiind prevăzute pentru respectarea principiului contradictorialității, a dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Or, din această perspectivă, citarea părților reprezină un act procedural de importanță majoră în desfășurarea procesului civil, a cărui îndeplinire are ca scop încunoștințarea părților asupra termenului la care sunt chemate să se înfățișeze în fața organului de jurisdicție învestit cu soluționarea litigiului dintre ele, pentru a-și formula apărările și susținerile referitoare la obiectul acelui litigiu. Astfel, din dispozitiile art. 153 C. proc. civ., ce reglementează obligația de a cita părțile, rezultă că "instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel. (2) Instanța va amâna judecarea și va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, sub sancțiunea nulități." Din aceste dispoziții legale se desprind două aspecte de bază, și anume: în procesul civil, părțile nu sunt obligate să se înfățișeze, însă este necesar ca toate părțile din proces să fie legal citate, și respectiv că, citarea părților constituie regula, iar situațiile în care instanța poate hotărî, chiar fără citarea părților sunt excepții de la această regulă și trebuie prevăzute expres prin lege. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că alegerea modalității de comunicare a actelor procedurale de către instanța de judecată trebuie să țină seama de informațiile transmise de părți, de specificul procedurii judiciare, de termenele impuse de legiuitor pentru finalizarea acesteia în considerarea scopului citării/comunicării, și de respectarea dreptului la apărare al părților garantat prin dispozițiile art. 13 din C. proc. civ. și a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din același act normativ.

Prezintă relevanță sub acest aspect atât dispozițiile art. 153 alin. (1) din C. proc. civ., precum și ale art. 211 din același act normativ, care prevăd că activitatea de cercetare și dezbatere a fondului procesului se poate face doar cu respectarea tuturor principiilor și garanțiilor procesuale, în vederea soluționării legale și temeinice a acestuia. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că prin cererea de apel, apelantul B. a precizat domiciliul reclamantului în vederea comunicării ei, în București Calea x bl. B1 ap. 4 sect. 6. Cererea de apel, astfel cum rezultă din înscrisul de la fila x și procesul-verbal de înmânare a citației din 26 iulie 2022, dos. instanței de apel a fost comunicată însă reclamantului A. la adresa din București, adresa veche a sediului Societății Civile de Avocați C.. De asemenea din procesul-verbal de înmânare a citației din 26 iulie 2022, dos. instanței de apel, rezultă că la adresa menționată, factorul poștal nu a găsit pe nimeni, că" destinatarul/administratorul clădirii/portarul/agentul de pază sunt absenți". Tot în aceleași condiții și de la această adresă a fost citat reclamantul și pentru termenul de judecată din 13 oct. 2022, aspect ce rezultă din procesul-verbal din 2 septembrie 2022 încheiat de agentul poștal în ceea ce privește predarea citației la vechiul sediu al societății de avocatură, din care rezultă că, la acel sediu nu se afla nimeni în vederea predării citației în conformitate cu dispozițiile art. 155 și art. 162 alin. (1) C. proc. civ. Cum pentru termenul de judecată din 13 oct. 2022, reclamantul nu a fost citat și de la domiciliul său din București Calea x bl. 1 sc. A etj., 1 ap. 4 indicat chiar de apelant în cererea de apel și, cum acesta nici nu a fost prezent la dezbateri, instanța de apel în raport de dispozițiile art. 153 alin. (2) C. proc. civ., avea obligația să dispună citarea reclamantului și de la domiciliul său. Or, neprocedând în această modalitate, este evidentă incidența sancțiunii nulității actelor procedurale de citare a recurentului reclamant la instanta de apel, hotărârea fiind astfel pronunțată cu încălcarea principiilor contradictorialității, al dreptului la apărare și la un proces echitabil, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ. urmează a admite recursul declarat de reclamantul A., împotriva deciziei civile nr. 1488 A din 20 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, a casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A., împotriva deciziei civile nr. 1488 A din 20 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2024.