ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 944/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7 octombrie 2020 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, constând în onoare, demnitate, reputație, imagine și viața privată, prin formularea de afirmații denigratoare, defăimătoare/calomnioase. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului să înlăture de pe pagina publică C., care îi aparține, postarea (re)editată referitoare la pârât din data de 22 septembrie 2020.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1758 din 12 noiembrie 2021 pronunțată de Tribunalul București, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B..

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 1659A din 8 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1758 din 12 noiembrie 2021 pronunțată de Tribunalul București.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 1659A din 8 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs. Indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a aplicat în mod eronat standardele de practică jurisprudențială conturate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea art. 8 și art. 10 din Convenție, neglijând în mod absolut analiza normelor legale imperative din dreptul intern, respectiv art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1373, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 1381 din C. civ., art. 30 din Constituția României, soluția pronunțată fiind nelegală și netemeinică, constituind astfel, rezultatul unei aprecieri, interpretări și aplicări profund eronate a normelor europene, dar și naționale referitoare la viață privată și libertatea de exprimare. Calitatea de moderator TV a reclamantului, potrivit căreia devine parte din "sfera arenei publice", astfel cum Curtea a afirmat la fila x a hotărârii recurate, citând în acest sens hotărârea pronunțată în cauza Kapsis și Dankis împotriva Greciei, nu trebuie să conducă la îndepărtarea sa de la prerogativele art. 8 CEDO, hotărârile pronunțate în acest sens de către instanța de la Strasbourg nuanțând foarte clar minimele ingerințe pe care persoana care face parte din "arena publică" trebuie să le suporte, instanța europeană evidențiind astfel raportul dintre art. 8 și art. 10 CEDO și criteriile pe care instanțele naționale trebuie să le analizeze în cauzele cu care sunt învestite. Astfel că, în aplicarea noțiunii persoană din arena publică, trebuie reținută calitatea de formator de opinie a reclamantului, calitate care nu presupune sub niciun aspect restrângeri ale dreptului la imagine, demnitate, onoare - drepturi inerente personalității. Pornind de la această premisă cu totul eronată, Curtea a reținut că aserțiunile intimatului precum "jeg", "jegul", «Ciutacu reprezintă ce este mai oribil în "presa" românească», nu constituie temeiuri justificate pentru restrângerea dreptului la liberă exprimare a intimatului într-o societate democratică, făcând în mod greșit aplicarea tuturor criteriilor care conturează raportul dintre art. 8 și art. 10 CEDO. Or, ingerința în libertatea de exprimare și sancționarea depășirii limitelor art. 10 este necesar a fi reținută în ceea ce privește afirmațiile anterior citate, pentru conservarea tuturor drepturilor personalității într-o societate democratică. Așadar, este necesar să se țină seama de faptul că potențialul impact pe care îl are transmiterea unor opinii, fie chiar și judecăți de valoare privitoare la persoane, prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, cum ar fi paginile destinate unui număr mare de persoane, aparținând unor persoane publice, în cauză chiar un candidat la alegerile locale, care desfășura activitate electorală, fluxul de audiență pe pagina sa fiind astfel unul mai ridicat decât de obicei, produce adesea efecte imediate și mai puternice decât presa scrisă, cauzarea unei fapte ilicite săvârșită cu vinovăție fiind inevitabilă. În acest sens, trebuie făcută totodată și distincția între situația în care afirmațiile cu privire la personalitatea individului au fost făcute oral, de pildă în cadrul unei conferințe sau a unei emisiuni radio sau TV, transmise în direct, când nu există posibilitatea dea le reformula, de a le completa sau de a le retracta (cauza Andreescu c. României), de cea în care afirmațiile sunt exprimate în scris, prin articole sau comunicate, pregătite, redactate sau elaborate în prealabil (cauza Șipoș c. României), în această din urmă situație timpul de cugetare asupra impactului și intensității faptelor fiind mai lung, iar în cazul în care se socotește în mod conștient și calculat că este necesar să se procedeze la astfel de afirmații denigratoare, vinovăția este evidentă. În atare situație, nici măcar judecățile de valoare, astfel cum Curtea a calificat afirmațiile denigratoare ale intimatului nu pot fi considerate necesare pentru conservarea dreptului la liberă exprimare a candidatului la alegerile locale, iar dacă restrângerea dreptului la liberă exprimare presupune cenzurarea judecăților de valoare privitoare la persoane, atunci aceasta este esențialmente necesară pentru ocrotirea dreptului la viață privată, în sensul reglementat de art. 8 CEDO. În motivarea soluției, chiar Curtea a reținut faptul că "în plus, chiar dacă o declarație echivalează cu o judecată de valoare, aceasta trebuie sa se bazeze pe o baza faptica suficienta, în caz contrar fiind excesivă", în acest sens citând următoarele hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), pct. 76; De Haes și Gijsels împotriva Belgiei, pct. 42; Oberschlick împotriva Austriei (nr. 2), pct. 33; Lindon, Otchahovsky - Laurens și July împotriva Franței (MC), pct. 55. Ceea ce Curtea a reținut ca fiind o bază faptică suficientă excede, fără dubiu, acestui standard, având în vedere principiile pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a statuat în aprecierea existenței unei baze factuale suficiente care, pe de-o parte să justifice o ingerință în viața persoanei de drept privat (art. 8 CEDO), iar pe de altă parte să nu se poată reține ca fiind echitabilă ori chiar necesară o restrângere a libertății de exprimare (art. 10 CEDO). În mod eronat a reținut instanța de apel faptul că în speța pendinte baza faptică suficientă se referă la existența din partea intimatului-pârât a unei justificări rezonabile în privința manifestării pe site-ul de socializare C., ca replică la o emisiune în care i se atribuiau fapte concrete și, tot astfel, afirmațiile candidatului B. au reprezentat o reacție rapidă la o dezbatere televizată la care nu a participat și în cadrul căreia a fost asociat în mod explicit cu persoane din lumea "interlopă" [...] . Prin aceste considerente, instanța de apel a eludat practica CEDO care statuează fără echivoc faptul că libertatea jurnalistică include și posibilitatea de a recurge la anumită doză de exagerare sau chiar de provocare (cauza Pedersen și Baadsgaard). În plus, nici Curții și nici instanțelor interne nu le revine sarcina de a se substitui presei în alegerea modului de relatare pe care trebuie să îl adopte într-un anumit caz (cauza Jersild împotriva Danemarcei, 23 septembrie 1994, pct. 31, seria x nr. x, și Eerikainen și alții împotriva Finlandei, nr. 3514/02, pct. 65,10 februarie 2009). Or, prin aceste considerente, CEDO a stabilit că în ceea ce privește jurnalistul, libertatea de exprimare cunoaște o doză mai mare de libertate, iar în persoana acestuia nu se pot reține aspecte precum provocarea sau exagerarea, replica sub forma atacului la imaginea, reputația ori demnitatea jurnalistului neputând fi considerată o reacție, cu atât mai puțin o "reacție rapidă" sau o "manifestare rezonabilă" la dezbaterile conduse de un moderator TV. Or, având în vedere toate cele anterior expuse, raportul dintre judecăți de valoare și baza faptică suficientă trebuie să cunoască cel puțin următorii parametrii. Astfel, nu este exclus ca judecățile de valoare să impună necesitatea unui minim factual, mai ales în cauzele în care se pun în discuție, în mod direct, persoane determinate, cu indicarea numelor și funcțiilor acestora, în atare situație candidatul având obligația de a furniza o bază faptică suficientă, iar proba verității fiind absolut necesară. Astfel, în cauza Petrina c. României Curtea, analizând acuzațiile făcute public la adresa reclamantului privind calitatea sa de colaborator al securității, a apreciat că, deși admite că afirmațiile în cauză ar fi considerate drept judecăți de valoare, acestea erau lipsite de orice bază de fapt, neexistând niciun indiciu că reclamantul să fi lucrat în calitate de agent al securității [...]. Ingerința în libertatea de exprimare a intimatului este necesară într-o societate democratică, pentru cel puțin următoarele considerente, pe care instanța de apel, în motivarea hotărârii sale, le-a ignorat vădit. Astfel, potrivit art. 10 pct. 2 CEDO, "exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și pentru prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești." Așadar, în măsura în care afirmațiile referitoare la persoana individului încalcă onoarea, imaginea ori reputația acestuia, libertatea de exprimare poate cunoaște restrângeri, acestea constituind măsuri necesare într-o societate democratică pentru protecția moralei, reputației ori a drepturilor altuia. Or, considerentele Curții potrivit cărora sancționarea intimatului și obligarea acestuia la repararea prejudiciului nepatrimonial suferit nu constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru apărarea reputației, imaginii sau a onoarei reclamantului, deoarece "afirmațiile candidatului B. au reprezentat o reacție rapidă la o dezbatere electorala [...}"; "postarea candidatului nu a fost un atac neprovocat la adresa jurnalistului [...]";; "chiar dacă apelativele adresate jurnalistului pot fi percepute de acesta ca fiind jignitoare, respectiv ca o reacție prea dură, ele au fost repede editate și înlăturate, iar prin limbajul figurat folosit, candidatul a urmărit să se delimiteze rapid și ferm se o serie de aspecte care, în opinia sa, i-ar fi putut afecta imaginea publica [...]" (hotărârea atacată) nu pot fi acceptate, iar socotirea unor astfel de motive ca fiind rezonabile pentru a face afirmații precum "jeg", "jegul", «ce este mai oribil în "presa" românească», ar anihila cu efect rapid și permanent dreptul la imagine - drept al personalității. Așadar, o raportare corectă și justă la ingerințele stabilite de art. 10 paragraful 2 CEDO ar fi trebuit să urmeze, în principal, satisfacerea exigențelor privind temeiul legal al acestora, scopul urmărit și caracterul necesar într-o societate democratică. În ceea ce privește caracterul necesar al ingerinței într-o societate democratică, adjectivul "necesar", în sensul art. 10 par. 2 din Convenție, presupune existența unei «nevoi sociale imperioase» (cauza Papaianopol c. României, pct. 26). Or, nu se poate socoti faptul că nu reprezintă o nevoie socială imperioasă, cenzurarea exprimării unui potențial viitor primar de sector, deci șef al administrației publice locale (actualmente primar al Sectorului 6), exprimare constând în alegații denigratoare, evidente insulte privind persoana reclamantului și competențele profesionale personale. Dacă instanțele naționale pot admite faptul ca nu reprezintă o nevoie socială imperioasă limitarea libertății de exprimare, în sensul sancționării persoanei publice pentru maniera absolut nepotrivită în care a înțeles să răspundă, apelând la insulte și informații denigratoare atât cu privire la persona reclamantului, cât și cu privire la competențele profesionale, în virtutea rolului exemplificativ al justiției, ar însemna că orice cetățean (persoana publică sau nu/privat sau funcționar public/înalt demnitar sau simplu cetățean) ar putea afirma, în mod public, pe o pagină de largă popagare a informațiilor insulte precum "jeg", "jegul" despre orice persoană (inclusiv, persoane cu notorietate, jurnaliști, magistrați, avocați). Or, o astfel de concluzie, pe care Curtea în considerentele motivării sale a găsit-o potrivită pentru soluționarea acestui litigiu, nu ar produce decât dezordine socială. Așadar, în măsura în care o astfel de hotărâre judecătorească ar rămâne definitivă, ea va putea fi folosită drept exemplu pentru orice persoană care va înțelege că, indiferent de calitatea sa ori a celuilalt, va putea apela la insulte si denigrări ale personalității ca «o reacție rapidă ori rezonabilă», chiar și la dezbaterile asupra unui subiect de notorietate publică. Un alt criteriu care trebuie avut în vedere în analiza necesității existenței unei ingerințe în libertatea de exprimare în sensul art. 10 par. 2 CEDO este buna-credință a celui care se manifestă în spațiul public. În planul dreptul substanțial, buna-credință este prevăzută de art. 14 C. civ., potrivit căruia "orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri." Astfel, buna-credință a persoanei care se manifestă în spațiul public trebuie avută în vedre pentru a putea distinge, pe plan subiectiv, între intenția acesteia de a transmite informații asupra unor chestiuni care interesează publicul și cea privind doar calomnierea, insultarea sau discreditarea unei persoane. Principiul bunei-credințe rezidă în art. 10 par. 2 Conv. EDO care prevede că exercitarea libertății de exprimare cuprinde "îndatoriri și responsabilități", iar potrivit art. 14 C. civ. executarea obligațiilor (lato sensu) trebuie să se desfășoare cu bună-credință. Pentru a se putea reține buna - credință se are în vedre, printre altele, și baza factuală a alegațiilor, inexistentă în cauză. Astfel, concluzia Curții potrivit căreia, în cauza pendinte, baza faptică suficientă se referă la existența din partea intimatului-pârât a unei justificări rezonabile în privința manifestării pe site-ul de socializare C., ca o replică la o emisiune în care i se atribuiau fapte concrete, este profund eronată, lipsită de conținut, întreg materialul probator din prezenta cauză fiind unul incapabil pentru a se putea concluziona astfel, având în vedere toate cele anterior enunțate referitoare la inexistența în cauza dedusă judecății a unei baze faptice suficiente. Or, interpretând în mod sistematic dispozițiile privind buna-credință, relația dintre buna-credință și baza factuală a alegațiilor fiind aceea de tip întreg - conținut, este evident faptul că, în speța dedusă judecății baza faptică a alegațiilor fiind inexistentă, intenția intimatului fiind aceea de a proceda la insultarea și discreditarea persoanei reclamantului, astfel încât buna-credință în libertatea de exprimare a intimatului nu poate fi reținută, sancționarea acestuia și obligarea la repararea prejudiciului nepatrimonial suferit fiind necesare pentru eficientizarea, într-o societate democratică, a art. 8 CEDO. În ceea ce privește raportul dintre art. 8 și art. 10 din Convenție, acesta relevă necesitatea ca autoritățile interne să asigure un just echilibru între, pe de-o parte, protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10, și, pe de altă parte, cea a dreptului la reputație al persoanelor în cauză, care, ca element al vieții private, este protejat de art. 8 din Convenție. Aceasta din urmă, poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive care să garanteze respectarea efectivă a vieții private, chiar și în relațiile dintre persoane (cauza Papaionapol c. României). Așadar, Curtea de la Strasbourg a considerat că reputația unei persoane reprezintă parte din identitatea sa personală și fizică, care privește o parte din viața sa, fiind protejabile inclusiv în cazul unei dezbateri publice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de-a lungul jurisprudenței sale în materie, a stabilit șase criterii ce trebuie analizate în cazul punerii în balanță a dreptului la liberă exprimare și a dreptului la respectarea vieții private, deci inclusiv a dreptului la onoare, demnitate, imagine, criterii ce au fost reiterate și aplicate și în cauza Tănăsoaica c. României, criterii care au făcut obiectul analizei instanței de apel, în cadrul căreia instanța a manifestat părtinire, stereotipuri, realizând astfel o analiză cu totul eronată, anihilând sub toate aspectele prevederile art. 8 din Convenție. Primul criteriu vizează contribuția la o dezbatere de interes general - CEDO apreciază că, în măsura în care afirmațiile sunt făcute în contextul dezbaterii unui subiect de inters general, balanța ar trebui înclinată în favoarea libertății de exprimare. Or, în speța pendinte, intimatul face afirmații denigratoare și insulte la adresa reclamantului pe propria pagină de C., fără a acorda dreptul la replică, aceasta deși, astfel cum și Curtea a reținut, intimatul a fost invitat să își exprime opinia față de subiectul supus dezbaterii în emisiunea de la 22.09.2020. În repetate rânduri, Curtea în considerentele sale, califică în mod eronat emisiunea "Punctul culminant" ca fiind «o emisiune electorală», făcând astfel aplicarea greșită a unora dintre standardele jursiprudențiale CEDO, în materie. Însă caracterul, uneori politic, al emisiunii "Punctul Culminant" nu trebuie confundat cu caracterul electoral. Al doilea criteriu este reprezentat de notorietatea persoanei vizate de subiectul articolului - astfel cum și Curtea a reținut, reclamantul este un jurnalist cu notorietate în România, însă modalitatea în care a apreciat acest fapt este una vădit eronată, în repetate rânduri, făcând comparații între persoana sa și cea a unui politician, demnitar ori chiar conducător, astfel încât reclamantul ar trebui să prezinte "un grad de toleranță la critici mai ridicat decât în cazul simplelor persoane de drept privat" -în acest sens Curtea făcând trimitere la hotărârile pronunțate în cauzele Palomo Sanchez și alții împotriva Spaniei (MC), pct. 71, Eon contra Franței, Otegi Mondragon contra Spaniei ori Durkan și Birol contra Turciei. Or, în prealabil, trebuie reținut faptul că în speța pendinte nu poate fi vorba despre "critici"', în sensul cauzei Eon contra Franței, afirmațiile precum "jeg" "jegul" "ce este mai oribil în presa românească" nu pot fi socotite, într-o societate democratică, drept critici, acestea fiind vădite insulte la persoana și cariera subsemnatului. Argumentul Curții potrivit căruia "limitele criticilor admisibile sunt mult mai largi în raport cu o personalitate cunoscută, care se expune în mod inevitabil și conștient unui control atent din partea publicului și care, prin urmare, trebuie să dea dovada de o mai mare toleranță față de critică și chiar fața de atacurile la persoană" nu poate sta la baza pronunțării unei hotărâri judecătorești, prin care o instanță de judecată este chemată să repare, cu titlu definitiv, prejudiciul nepatrimonial/moral, suferit de o persoană, cetățean într-o societate democratică. De asemenea, se poate observa faptul că instanța de apel, confundă personalitatea reclamantului, jurnalist cu notorietate în România, cu personalitatea anumitor conducători/demnitari, motivând soluția pronunțată și pe hotărârea din cauza Durkan și Birol contra Turciei. Or, fără dubiu, că soluția pronunțată în baza unui raționament logico-juridic potrivit căruia, așa cum în cauza de mai sus s-a dat întâietate de către Curtea de la Strasbourg, libertății de exprimare unui lider kurd în legătură cu un mesaj publicat de pagina de twitter, în care a afirmat la adresa președintelui D. «sales voleur Tayyip Erdogan», adică "hoț murdar/jegos D." și reclamantul ar trebui să suporte un nivel ridicat de critici, este în mod vădit eronată având în vedere că personalitatea reclamantului nu intră, sub nicio formă sau aspect, sub incidența reperelor jurisprudențiale mai sus referite. Cel de-al treilea criteriu face referire la comportamentul anterior al persoanei în cauză - referitor la acest criteriu, așa cum și Curtea a reținut, intimatul-pârât a fost invitat să ia cuvântul în replică față de dezbaterile televizate de la acea dată, asemenea oricărei persoane care reprezintă subiectul unor astfel de dezbateri, însă acesta a refuzat această oportunitate, comportamentul reclamantului fiind unul corespunzător cu normele deontologice, concentrat pe acordarea dreptului la replică, nicidecum așa cum a reținut instanța, în cauză să poată fi vorba despre un atac provocat la adresa candidatului. Următorul criteriu este reprezentat de metoda de obținerea a informațiilor și veridicitatea acestora - în cauză alegațiile intimatului nu pot fi socotite mutatis mutandis drept «informații», lipsa de fundament și caracterul neverosimil fiind evidente, date fiind toate cele mai sus expuse. Un ultim criteriu vizează conținutul, forma și repercusiunile publicării și gravitatea sancțiunii impuse. În ceea ce privește aceste aspecte, conținutul și forma publicării, sunt fără putință de tăgadă, rezumate la afirmații jignitoare, publicate sub forma unui mesaj pe o pagină de largă răspândire, fiind astfel destinate, în mod direct, unui public larg. Referitor la gravitatea sancțiunii impuse, recurentul-reclamant apreciază o satisfacție proporțională și echitabilă obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubriri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a propagării în spațiul public a afirmațiilor jignitoare și denigratoare făcute de intimat. Concluzionând, recurentul-reclamant a arătat că, în lipsa argumentelor bazate pe normele de drept material intern (art. 30 Constituția României, art. 1349 și următoarele C. civ., art. 72 și următoarele, art. 252 și următoarele același act normativ), soluția pronunțată este una vădit eronată, instanța de apel eludând în tot normele de drept material intern, inclusiv cele constituționale, nefăcând astfel o analiză bazată pe raportul dintre normele de drept material intern și cele statuate în reperele jurisprudențiale CEDO.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (7 octombrie 2020), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, instanța rămânând în pronunțare, cu prioritate asupra excepției nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocată prin întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a cărei analiză este prioritară față de prevederile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Rezultă, așadar, din conținutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres și limitativ reglementate de lege. În măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancționată cu nulitatea. Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci și expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispozițiilor menționate anterior. Examinând cererea de recurs depusă de reclamantul A., Înalta Curte constată că aspectele evidențiate, astfel cum au fost formulate, nu conțin precizări care să reprezinte o argumentare în drept a unei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Memoriul de recurs prezintă, în mare măsură, susțineri cu caracter teoretic, general, ce fac trimitere la jurisprudența CEDO, la raportul dintre judecățile de valoare și baza faptică suficientă, respectiv la criteriile care trebuie avute în vedere în analiza necesității existenței unei ingerințe în libertatea de exprimare, aspecte care nu constituie motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în calea extraordinară de atac. Deși în cuprinsul criticilor de recurs recurentul își începe argumentația prin a invoca o greșită interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1373, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 1381 C. civ., art. 30 din Constituția României, în continuare, supune dezbaterii aspecte referitoare la modalitatea de administrare și de interpretare în cauză a probatoriului de către instanțele fondului, fără a indica maniera efectivă în care aceste norme (doar enumerate) ar fi fost încălcate. Exigențele procedurale ale motivului de casare invocat de parte impuneau invocarea unei greșite interpretări și aplicări a unor texte de lege care să releve aspecte de nelegalitate raportat la situația de fapt definitiv stabilită în fața instanțelor de fond, iar nu a uneia care să presupună o reinterpretare a probelor administrate și o reevaluare a situațiilor factuale derulate între părți. Fac parte din această categorie, spre exemplu, susținerile prin care recurentul contestă calificarea dată de instanța de apel afirmațiilor pârâtului drept simple judecăți de valoare ori cele prin care a pretins că în mod eronat a reținut instanța de apel faptul că în speță baza faptică suficientă se referă la existența din partea intimatului-pârât a unei justificări rezonabile în privința manifestării pe site-ul de socializare C., ca replică la o emisiune în care i se atribuiau fapte concrete și, tot astfel, faptul că afirmațiile candidatului B. au reprezentat o reacție rapidă la o dezbatere televizată la care nu a participat și în cadrul căreia a fost asociat în mod explicit cu persoane din lumea "interlopă". Or, instanței de recurs nu îi este permis să verifice modul în care au fost analizate și evaluate situația de fapt și probele de către instanța devolutivă, întrucât nelegalitatea la care se referă cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă, iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Încălcarea sau aplicarea greșită a legii la care se referă cazul de casare menționat presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia sau interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt. În cauză, recurentul nu a invocat și nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-a referit exclusiv la reaprecierea afirmațiilor pârâtului, cu consecința recalificării lor, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greșită a legii, așa încât nu se poate reține nelegalitatea deciziei atacate din această perspectivă. În continuare, reiterând unele critici deduse judecății prin cererea de apel, critici ce au primit deja dezlegare judiciară în etapa procesuală anterioară, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a aplicat în mod eronat, atât standardele de practică jurisprudențială conturate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin dispozițiile art. 8 și art. 10 din Convenție, cât și normele naționale referitoare la viață privată și libertatea de exprimare, reținând greșit faptul că aserțiunile intimatului-pârât nu constituie temeiuri justificate pentru restrângerea dreptului la liberă exprimare. Recurentul-reclamant a subliniat că în mod greșit a reținut instanța de apel faptul că în speță baza faptică suficientă se referă la existența din partea intimatului-pârât a unei justificări rezonabile în privința manifestării pe site-ul de socializare C., ca replică la o emisiune în care i se atribuiau fapte concrete și, tot astfel, afirmațiile sale au reprezentat o reacție rapidă la o dezbatere televizată la care nu a participat și în cadrul căreia a fost asociat în mod explicit cu persoane din lumea interlopă. Înalta Curte observă că aspectele a căror evaluare o solicită recurentul-reclamant reprezintă în mod indubitabil elemente ale situației de fapt, care se apreciază potrivit probelor administrate, aspecte ce nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate. Ceea ce recurentul solicită, în realitate, este reevaluarea pretinsei fapte ilicite. Or, reevaluarea situației de fapt și, eventual, stabilirea uneia noi, reprezintă un demers care este incompatibil cu judecata în recurs, instanța de apel fiind suverană cu privire la aprecierea probatoriului pentru a se reține o anumită situație de fapt. În exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de recurs nu este competentă să reaprecieze situația de fapt și este obligată să se grefeze pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Recurentul nu a realizat o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept și aptă de cenzură de legalitate, ci s-a limitat doar la a reproșa modalitatea în care au fost interpretate probele de către instanța de apel, la a expune considerații generale și la a reitera contextul factual al cauzei, asupra căruia solicită o altă dezlegare. Această manieră de formulare a criticilor nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., partea nereușind să formuleze veritabile critici de nelegalitate a dezlegărilor instanței de apel de natură a forma obiectul analizei instanței de recurs. Procedând astfel, nu este posibilă conturarea limitelor de exercitare a controlului judiciar din prezenta etapă procesuală, circumscris strict aspectelor de nelegalitate pe baza situației determinate de instanțele de fond, singurele care au competența de administrare și evaluare a probatoriului, în timp ce, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanța de recurs verifică doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Cauza dedusă judecății presupunea soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la viață privată în componenta referitoare la onoare, demnitate, reputație și la propria imagine (art. 71 alin. (1), art. 72 alin. (1) și art. 73 din C. civ.) și, respectiv, dreptul pârâtului la liberă exprimare (recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului. Considerând că pârâtul și-a exercitat dreptul cu rea-credință, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins dispunerea unei măsuri (ingerințe din partea statului) în dreptul acestuia la libertatea de exprimare. Reținând că este învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viață privată al cărui titular este reclamantul, opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâtul, instanța de apel a procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate, dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ. Tocmai pentru a stabili dacă și în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare și necesitatea respectării, protejării dreptului la viața privată (în speță, la onoare, demnitate și reputație), instanța de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudența Curții de la Strasbourg, pe care, contrar susținerilor recurentului, le-a aplicat în mod legal situației de fapt din speța dedusă judecății. Astfel, examinând criteriile care se impune a fi avute în vedere pentru a se statua asupra păstrării unui just echilibru între protecția libertății de exprimare consacrată de art. 10 din Convenție și dreptul la reputație al reclamantului protejat de art. 8 din Convenție, instanța de apel a stabilit, în mod judicios, faptul că afirmațiile pârâtului reprezintă judecăți de valoare, iar postarea nu a fost un atac neprovocat la adresa reclamantului și nici nu a privit viața sa privată sau onoarea, ci a pus în discuție exclusiv reputația profesională, ca o reacție politică de indignare. Prin cererea de recurs formulată, pretinzând că instanța de apel a reținut în mod greșit aceste aspecte, recurentul își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de calificarea dată de instanță afirmațiilor făcute la adresa sa. Astfel, se constată că recurentul-reclamant tinde a obține, în mod nepermis, o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, pentru a justifica încălcarea normelor de drept substanțial și a principiilor ce decurg din jurisprudența instanței de contencios european, la care face referire în cuprinsul memoriului de recurs. Instanța de apel a stabilit, cu respectarea tuturor criteriilor de analiză, faptul că pârâtul nu a depășit limitele criticii admisibile, dreptul la libera exprimare fiind exercitat în limitele sale interne, cu consecința stabilirii inexistenței caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului. Drept urmare, o reevaluare de către instanța de recurs a acestor aspecte care au primit o dezlegare, conform considerentelor instanței de apel, nu presupune o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, fiind incompatibilă cu exercițiul dreptului la recurs. Reevaluarea situației de fapt a cauzei și oferirea unei noi interpretări materialului probator administrat în fața curții de apel presupun, astfel cum anterior s-a arătat, un control în temeinicie al judecăților înfăptuite în cauză, nepermis instanței de recurs, a cărei cenzură este una exclusiv în legalitate a hotărârii instanței de apel, recursul urmărind să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Nemulțumirile generale ale părții față de soluția pronunțată și susținerile legate de pretinse încălcări/aplicări eronate ale unor norme nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci pot constitui, eventual, critici de netemeinicie, ce nu pot fi cenzurate de către instanța de control judiciar. Prin urmare, cum criticile recurentului-reclamant vizează, în realitate, doar o reinterpretare a elementelor de probatoriu, în legătură cu care solicită o nouă dezlegare, respectiv a afirmațiilor pârâtului, cu scopul de a le da acestora valența bazei factuale contrară reținerii instanței de apel, acestea nu sunt susceptibile de analiză în prezenta cale extraordinară de atac. O atare atitudine procesuală nesocotește limitele în cadrul cărora are loc judecata în fața instanței de recurs, al cărei obiect este determinat strict de cercetarea conformității cu regulile legale a deciziei atacate, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât și în drept. Exigențele procedurale determinate de motivul de casare invocat de recurent impuneau doar invocarea unei greșite interpretări și aplicări a unor texte de lege, în raport cu situația factuală reținută. Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează o examinare a hotărârii atacate sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verifică, pe baza unor critici circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Drept urmare, această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate. Cum susținerile recurentului-reclamant nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, așa cum deja s-a menționat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Având în vedere considerentele expuse, reținând că în speță nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, în condițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.