ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2466/2021

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2021

asupra recursului de față, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul A., în contradictoriu cu B., S.C. C. și D. S.R.L. București, a solicitat:

- obligarea pârâților la plata sumei de 50.000 euro fiecare cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale, constând în onoare, demnitate, reputație și imagine prin acuzațiile mincinoase si prin declarațiile denigratoare și defăimătoare susținute în cotidianul C. în datele de 21-22 ianuarie 2019 și 30 ianuarie 2019;

- obligarea pârâților, pe cheltuiala lor, la publicarea hotărârii judecătorești în cotidianul C. și pe pagina de E. "evz.ro";

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea cererii.

Prin încheierea din 28 noiembrie 2019, Tribunalul București a luat act de renunțarea reclamantului la judecata cererii în contradictoriu cu S.C. C. și D. și a respins cererea de intervenție accesorie formulată de F..

Prin sentința nr. 2983 din 18 decembrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1645A din 25 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., ale cărui motive au fost subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia și admiterea cererii de chemare in judecată.

A învederat că este imperios necesară intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție având în vedere că hotărârile pronunțate în cauză produc efecte imediate și inacceptabile pentru un act de justiție.

A făcut cunoscut că pârâtul a continuat virulent campania de denigrare, umplând din nou spațiul public de minciuni și calomnii, cu atacuri la persoană, nepermise și josnice, inclusiv față de avocatul reclamantului.

În opinia recurentului este inadmisibil ca atunci când victima unei campanii de denigrare și defăimare se adresează instanței de judecată, judecătorii fondului să nu își dea seama că printr-o hotărâre pronunțată în contra realității speței și în disprețul profund față de legislația internă și jurisprudența CEDO, nu face decât să încurajeze încălcarea legii atât timp cât nu li se întâmpla nimic celor care denigrează fiind încurajați de instanțele de judecată, prin urmare continuă această atitudine.

În al doilea rând, potrivit recurentului, este inadmisibil ca prin motivarea lor judecătorii să certifice toate minciunile și toate calomniile ca fiind adevăruri de netăgăduit.

A sustinut că prin hotărârea judecătorească pronunțată în cauză minciuna devine adevăr și că subiectul pasiv al calomniilor va suferi și mai mult.

A arătat că instanța de instanța de apel a săvârșit o eroare de judecată atunci când a afirmat că "pârâtul a redat opinia altor persoane", reținând în acest sens nici mai mult nici mai puțin decât alte surse din anul 1994.

Reaua-credință a pârâtului este evidentă având în vedere că declarațiile au fost publicate acum mulți ani și au mai fost prezentate și dezbătute în cursul acestor ani, fiind și lămurite până acum.

Declarațiile date în urmă cu mult timp nu mai pot fi primite drept baza factuală pentru simplul fapt că situația nereală a fost pe deplin lămurită în toată această perioadă, iar neveridicitatea informațiilor a fost făcută publică astfel încât putea fi accesibilă chiar și pentru pârât prin minime verificări.

Era de multă vreme cunoscut în spațiul public că aceste "informații" sunt doar o intoxicație născocită de rămășițele propagandei național-comuniste din anii 1990.

Astfel, deși aceste aspecte au fost pe deplin lămurite de zeci de ani, intimatul - pârât, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a repus în discuție respectivele declarații după zeci de ani, prezentându-le ca informații actuale, "incendiare" când de fapt situația lor era de mult lămurită.

Intimatul - pârât era pe deplin conștient de acest aspect, știa de aceste declarații de acum zeci de ani și de faptul că acestea au fost lămurite dar în stilul lui manipulativ le-a adus în discuție ca pe niște documente recent descoperite.

A apreciat ca este inadmisibil ca judecătorii instantei de apel să cadă într-o asemenea capcană în care nici intimatul - pârât nu crede și să nu constate de fapt realitatea.

Recurentul a susținut că prin aducerea în discuție a acestor declarații după zeci de ani de la momentul la care au fost lămurite, intimatul - pârât l-a denigrat cu bună-știință, știind foarte clar ce face și că respectivele declarații nu pot fi primite drept baza factuală.

Or, intimatul a preluat într-un mod cu totul manipulativ aceste declarații, le-a "compilat" astfel încât să rezulte vinovăția reclamantului și le-a susținut pentru manipularea opiniei publice.

Vinovăția intimatului - pârât rezultă și din faptul că a comunicat publicului fapte neadevărate știind că sunt neadevărate dovedind astfel reaua lui credință.

Potrivit recurentului, în toată motivarea deciziei, instanța a făcut un adevărat efort în a arăta că toate denigrările, minciunile, acuzele și faptele determinante, invocate de către intimatul - pârât, sunt simple opinii personale.

A sustinut că aproape toate afirmațiile intimatului sunt fapte determinante, fapte precise, acuzații mincinoase și declarații denigratoare și defăimătoare la adresa sa.

Cu privire la motivarea instanței de apel referitoare la calomnia "ștergerii datoriilor la stat deținute de către G.", judecătorii din apel au concluzionat ca intimatul - pârât "nici nu a afirmat caracterul nelegal al acestui beneficiu".

Instanța de apel nu l-a sancționat pe intimat nici pentru afirmațiile referitoare la dosarul CEDO, deși ele sunt clar neadevărate, iar pârâtul a încălcat limitele libertății de exprimare impuse de alin. (2) al art. 10 al Convenției Europene.

Instanța de apel a motivat că "informația despre existenta procesului a fost oferită de H. fiind inserată în articol cu mențiunea că reprezintă afirmația acestuia", deși se observă că intimatul, la momentul în care îl calomniază pe reclamant cu privire la aceste aspecte, nu a făcut mențiunea că aceste calomnii aparțin lui H..

Judecătorii din apel pur și simplu au confirmat un fals atunci când au reținut că: "afirmația este dovedită cu un extras de pe site-ul Curții Europene pentru Drepturile Omului".

Evident că nu există un dosar aflat pe rolul CEDO care să vizeze aceste aspecte și de fapt reprezintă o inducere în eroare a instanței și o manipulare, în condițiile în care chiar pârâtul a afirmat că acel dosar are ca obiect libertatea de exprimare și nu anchetarea privatizării C., cu atât mai mult cu cât pârâtul nu a oferit date și informații concrete despre această cauză care nu are ca obiect respectiva privatizare.

În aceste condiții, în opinia recurentului, este evident ca trebuia sancționat încă o dată comportamentul mincinos al pârâtului care a indicat un lucru precis "existența unui dosar la CEDO" tocmai pentru a da mai multă greutate neadevărurilor spuse prin altă minciună, fiindcă orice cititor poate concluziona "Dacă și CEDO analizează, înseamnă ca este adevărat ce spune pârâtul".

A arătat că, potrivit instantei, minciunile și denigrările aduse la adresa sa, raportat la calitatea de membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, reprezintă judecăți de valoare, opinii personale și nu pot atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtului, reclamantul fiind membru fondator, astfel încât există o bază factuală.

A învederat, contrar celor afirmate de către judecătorii din apel, că afirmația pârâtului în C. cu privire la aceste aspecte este cu atât mai gravă cu cât era de multă vreme cunoscut în spațiul public că această "informație" este doar o intoxicație născocită de rămășițele propagandei național-comuniste din anii 1990.

A concluzionat că pârâtul, prin postările sale în C., a reușit să-l denigreze premeditat și concentrat și a transmis informații mincinoase opiniei publice urmărind discreditarea și afectarea imaginii sale sociale și profesionale, lezându-i în mod grav drepturile nepatrimoniale constând în onoare, demnitate, reputație și imagine.

Acțiunile din care rezultă caracterul ilicit al faptei constau în acțiunea de defăimare și discreditare a recurentului, prin invocarea unor acuzații lipsite de orice fundament real și probator.

Intenția de denigrare este clară și a creat în conștiința publicului, în mod fals, o vinovăție inexistentă a reclamantului, discreditându-l social și profesional, aducându-i-se grave prejudicii de imagine.

Raportat la conținutul declarațiilor pârâtului se constată că acesta a adus la cunoștința opiniei publice informații ce se încadrează, în principal, în noțiunea de "fapte" precise, determinante, așa cum sunt ele definite de jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului.

"Faptele" prezentate de pârât au fost minciuni și s-au bazat pe fapte despre care acesta știa că sunt neadevărate și, prin urmare, nu este protejat de dreptul la libera exprimare nici pentru fapte mincinoase și nici pentru opinii.

În conformitate cu jurisprudența Curții, persoanelor care afirmă fapte obiective li se cere în mod legal și legitim să dovedească adevărul/realitatea acestora, anterior afirmării în spațiul public al unor astfel de fapte.

Mai mult decât atât, a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (Cumpăna și Mazăre c. Romaniei, Ivanciuc c. României).

Astfel, a susținut că pârâtului îi revenea obligația de a furniza o bază suficientă, factuală a respectivelor afirmații, având obligația de a verifica faptele imputate reclamantului. Or, intimatul nu a probat în niciun mod faptele imputate reclamantului deoarece nu a existat o bază factuală, pârâtul nefăcând vreo verificare deși avea această obligație în calitatea sa de jurnalist.

A mentionat că pârâtul nu a solicitat reclamantului un punct de vedere, iar afirmațiile nu au fost făcute în prezenta acestuia.

Buna credință a persoanei care se manifestă în spațiul public este relevantă pentru a putea distinge în plan subiectiv între intenția de a transmite informații asupra unor chestiuni ce interesează publicul și cea de calomniere, insultare și discreditare a unei persoane cu intenția de a spune fapte neadevărate. Pentru reținerea bunei-credințe se au în vedere aspecte precum veridicitatea informațiilor, modul în care au fost verificate, implicarea în proces, baza factuală. Toate acestea lipsesc în cazul pârâtului.

Astfel, având în vedere exprimarea folosită în declarațiile cu adresa directă la reclamant, în cuprinsul cărora s-au folosit în mod evident afirmații mincinoase și denigratoare, nesusținute de dovezi ori informații, recurentul a apreciat că pârâtul nu se încadrează în sfera protecției oferite dreptului la libera exprimare și i-a prejudiciat drepturile și interesele legitime, fapta sa având caracter ilicit sub incidența art. 30 din Constituție și art. 10 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Conținutul declarațiilor, modalitatea de exprimare, cuvintele denotă faptul ca pârâtul a conștientizat și urmărit consecințele negative pe care aveau să le producă prin susținerea publică a unor astfel de afirmații.

Analizând atitudinea subiectivă a pârâtului în raport cu afirmațiile sale, recurentul a susținut că se observă că acesta nu a verificat dacă afirmațiile sunt adevărate și nici măcar nu a depus minime diligențe necesare față de circumstanțele date pentru a verifica autenticitatea acestora.

A susținut că prin faptele sale, pârâtul i-a afectat reputația și imaginea profesională dar și probitatea morală, pârâtul conștientizând că declarațiile sale vor fi preluate de alte canale mass-media, conturându-se astfel în opinia publică o imagine negativă și nereală despre reclamant.

Prejudiciul adus vieții private, inclusiv carierei profesionale a reclamantului este evident și a fost demonstrat prin probele administrate.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este implicit demonstrat, afirmațiile pârâtului în cotidianul C. cauzându-i un prejudiciu nepatrimonial.

Or, raportat la considerentele de fapt și de drept menționate, recurentul a solicitat instanței să rețină că afirmațiile pârâtului nu beneficiază de protecția instituită de art. 10 din Convenția Europeană, ci dimpotrivă se circumscriu sferei ilicitului civil, fiind necesară adoptarea măsurilor pozitive impuse de art. 8 din Convenție pentru salvgardarea drepturilor afirmate de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Intimatul - pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, iar in subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

A arătat ca recurentul nu a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, ci a reluat pentru a treia oară aceleasi motive care țin de temeinicia rationamentului instantei.

Potrivit intimatului, recurentul nu a criticat modalitatea în care instanța de apel a aplicat legea la o serie de premise determinate, ci activitatea acestei instanțe de interpretare a probatoriului administrat.

De asemenea, recurentul nu a criticat modalitatea în care instanța de apel a interpretat un text legal aplicabil, ci algoritmul prin care a extras o serie de concluzii factuale din probele administrate în dosar.

A mai arătat că invocând doar formal temeiurile de casare prevăzute de pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul a reluat o bună parte a cererii de apel, încercând să redezbată fondul cererii sale de chemare în judecată.

A susținut că instantele de fond si apel au stabilit corect că afirmatiile imputate nu reprezintă fapte ilicite.

De altfel, afirmațiile imputate, precum și întreaga investigație jurnalistică, nu îl privesc pe reclamant, ci privesc o persoană juridică - Grupul de Dialog Social.

A arătat, cu privire la caracterul nefondat al recursului, că recurentul a făcut referiri la articole publicate ulterior pronunțării sentinte, care nu au legatură cu obiectul învestirii instanței.

A sustinut că instanța de apel a confirmat în mod corect că fapta imputată pârâtului are caracter licit.

A mai sustinut că, pe de o parte, pârâtul a comentat asocieri preexistente realizate de investigații jurnalistice, pe care le-a citat expres, iar, pe de altă parte, comentariul acestuia a avut drept obiectiv imperativul legitim al clarificării poziției unei persoane publice cu privire la chestiuni care implică modalitatea de cheltuire a resurselor publice.

Formularea unei judecăți care ia în considerare și premise publice de natură factuală nu înseamnă nici că respectiva judecată reprezintă o acuzație de fapt, nici că autorul judecății poartă răspunderea pentru dovedirea afirmațiilor publicate în mass-media centrală, la care a făcut pur si simplu trimitere.

A arătat că investigația sa apare cu claritate ca reprezentând o manifestare a dreptului la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, respectiv de art. 30 din Constituția Romaniei.

A precizat că este evidentă buna sa credință în cadrul investigației jurnalistice întreprinse. Mai precis, pornind de la conținutul fiecărui document, a subliniat diverse aspecte cu privire la înființarea și funcționarea GDS. Or, câtă vreme afirmațiile prezentate au avut surse clar identificate și pârâtul a fost de bună-credință, ca atare, nu îi poate fi imputată vreo faptă ilicită.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Motivele recursului pot fi subsumate pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., în condițiile în care se critică nemotivarea, prin neluarea în considerare a susținerilor reclamantului, precum și contrarietatea considerentelor deciziei din apel referitoare la existența bazei factuale.

În continuare, analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, având în vedere următoarele:

Se reține că decizia din apel realizează, de o manieră contradictorie, analiza criticilor deduse judecății.

Se observă că deși, pe de o parte, stabilește corect coordonatele în care trebuie realizată analizarea dreptului la liberă exprimare, ca principiu de bază al unei societăți democratice, precum și exigențele care însoțesc exercițiul acestui drept (astfel încât să nu se ajungă la încălcarea/nesocotirea drepturilor altor persoane), pe de altă parte, atunci când trece la verificarea îndeplinirii acestor repere, raportat la datele concrete, în vederea stabilirii existenței sau nu a faptelor ilicite reclamate, fie le nesocotește, fie le ignoră din analiză, pentru a trage, în principal, concluzii generale, care nu se pot constitui în fundament al dezlegării criticilor cu care a fost învestită.

Astfel, curtea de apel a reținut că, prin aplicarea conjugată a criteriilor desprinse din jurisprudența CEDO, tribunalul a concluzionat, în mod corect, că prin seria de articole, avându-l ca subiect pe reclamant, referitoare la înființarea C., înlesnirile fiscale acordate de stat editurii, prin preluarea patrimoniului fostei I., constituirea Grupului de Dialog Social, nu s-au depășit limitele criticii admisibile, subiectele dezbătute în acestea fiind de interes public, general.

Or, în legătură cu această modalitate în care s-a realizat consemnarea diferitelor evenimente, fapte, acțiuni, în conținutul articolelor incriminate, reclamantul a afirmat, prin criticile deduse judecății, că aceasta a fost una denaturată, aptă să deformeze realitatea și, ca atare, să aibă consecințe defăimătoare la adresa onoarei, demnității și reputației sale.

Aceste aspecte nu și-au găsit o analiză punctuală în conținutul considerentelor deciziei din apel, instanța răspunzând, fie prin considerente de ordin general referitoare la stilul jurnalistic, limbajul folosit în limitele rezonabile ale dozei de exagerare și provocare permise, fie identificând o bază factuală în cadrul articolelor, așa cum a fost relevată de jurnalist, fără a verifica susținerile părții care afirmase că informația dată publicității era una eronată sau incompletă pentru o corectă informare a publicului, indicând elemente concrete, ușor accesibile și verificabile într-un demers jurnalistic onest.

Astfel, de exemplu, în ceea ce privește existența dosarului CEDO, curtea de apel a reținut că este legală și temeinică constatarea tribunalului potrivit căreia informarea opiniei publice referitoare la existența unui atare litigiu, care ar atinge, printre altele și privatizarea C. nu constituie faptă ilicită, neputând fi identificat vreun element care să poate fi caracterizat ca ofensator.

A concluzionat curtea de apel că în aceste condiții există o bază factuală pentru a susține existența procesului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, chiar dacă nu are strict ca obiect privatizarea G..

Or, în situația în care intimatul - pârât a arătat că a preluat respectivele afirmații de la terțe persoane (H.), instanța de apel trebuia să le verifice, să le analizeze, pentru a putea concluziona, în condiții de legalitate, că în cauză nu a fost încălcat dreptul la liberă exprimare.

Analiza asupra bazei factuale în lumina dispozițiilor art. 10 din Convenție reprezintă o obligație ce revine instanței de judecată, în speță verificarea obiectului respectivului dosar pe site-ul CEDO.

Or, nu ar putea exista o bază factuală referitor la respectivul dosar care să privească privatizarea C., în condițiile în care, potrivit celor arătate chiar de titularul cererii, obiectul acestuia îl constituie o acțiune privitoare la violarea libertății de exprimare .

Prin urmare, nu există o analiză a instanței de apel în sensul de a se stabili temeinicia și realitatea respectivelor afirmații, respectiv a existenței unor date concrete, aflate în evidența Curții Europene a Drepturilor Omului, date publicității și, ca atare, facil și, în același timp, necesar a fi supuse verificării jurnalistului sau, dimpotrivă, dacă este vorba de o dezinformare a opiniei publice.

Referitor la stingerea datoriilor către stat, în analiza criticii reclamantului asupra greșitei aprecieri a bazei factuale prin care a susținut că nu se confirmă că J. ar fi fost beneficiara unui privilegiu, curtea de apel nu a analizat motivele de apel prin care s-a invocat Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 prin ale cărei dispoziții s-au acordat eșalonări și amânări la plata pentru toate persoanele care îndeplineau condițiile cerute de aceasta.

Or, reclamantul a susținut că singura facilitate de care a beneficiat grație acestei ordonanțe a fost eșalonarea și amânarea la plată a datoriilor, condiționat de plata majorărilor de întârziere, arătând și faptul că modalitatea în care a fost plătită eșalonarea a făcut obiectul unui control al Curții de Conturi în 2002, prin acesta constatându-se legalitatea operațiunii.

Aceste susțineri ale reclamantului prin care se pretindea inexistența bazei factuale nu au fost analizate de instanța de apel, deși această verificare, în cadrul controlului care trebuia exercitat sub aspectul legalității, era necesară în stabilirea limitelor libertății de exprimare, astfel încât să nu aducă atingere drepturilor fundamentale ale altei persoane (dreptul la onoare, reputație, demnitate, la propria imagine).

De asemenea, criticile reclamantului în legătură cu inexistența bazei factuale prezintă relevanță și pe planul atitudinii subiective a pârâtului, respectiv a bunei-credințe a acestuia, aptă să-i legitimeze demersul de a transmite informații de interes public, cum au fost identificate cele referitoare la privatizarea editurii.

Cu privire la Grupul de Dialog Social, s-a constatat de către curtea de apel că afirmația potrivit căreia acesta "este, probabil, cel mai tenebros grup organizat de trafic de influență" reprezintă o judecată de valoare care nu se referă însă direct la reclamant.

Aceasta în condițiile în care aceeași instanță de apel a reținut că înființarea Grupului de Dialog Social constituie subiectul unui articol din 21 ianuarie 2019 în care se afirmă că reclamantul este membru fondator.

Or, în atare împrejurări, se constată că pe de o parte, curtea de apel a reținut caracterul de judecată de valoare a afirmațiilor referitoare la Grupul de Dialog Social, stabilind, pe de altă parte, că recurentul nu are nicio implicare, deși se reținuse calitatea acestuia de membru fondator.

Sub acest aspect, este important de menționat că CEDO a stabilit o importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, iar potrivit Curții existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

În acest context al analizei este de observat că judecățile de valoare, deși, de principiu, este admis că nu se pretează la o demonstrație a exactității lor, pot fi apreciate a fi excesive dacă sunt totalmente lipsite de baza factuală (Cauzele Jerusalem c. Austriei, Cumpăna și Mazăre c. României), situație în care instanțele de judecată trebuie să analizeze și să stabilească legătura dintre o judecată de valoare și faptele care au stat la baza sa și care pot să varieze de la caz la caz, în funcție de circumstanțele specifice.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă.

În acest sens, instanța europeană a statuat că afirmații referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină, nu se bucură de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, aceeași instanță a subliniat că, date fiind îndatoririle și responsabilitățile ce le incumbă, protecția oferită de art. 10 ziariștilor, în momentul în care comunică informații ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații fiabile și precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

Or, în cauza dedusă judecății, aceste componente esențiale nu au fost analizate în concret de către instanța de apel, care s-a limitat la o aplicare pur formală a principiilor ce guvernează libertatea de exprimare, fără a le corela, punctual, cu situația de fapt dedusă judecății.

Curtea de apel nu a făcut cercetări pentru a se putea aprecia dacă reprezintă o bază factuală care să ateste exercitarea cu bună-credință a dreptului la liberă exprimare sau, dimpotrivă, nu reprezintă un asemenea suport, caz în care afirmațiile sunt pur denigratoare și excedează limitelor permise de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest fel, considerentele deciziei atacate au caracter contradictoriu și nu sprijină soluția, această modalitate de abordare a criticilor din apel fiind cu atât mai defectuoasă cu cât, răspunzând în cadrul controlului de legalitate pe care îl realiza asupra hotărârii de primă instanță și care viza, de asemenea, nemotivarea corespunzătoare, curtea de apel a validat considerentele tribunalului, reținând că acesta a făcut o analiză punctuală a fiecărui articol de presă.

Totodată, se observă că deși potrivit art. 10 din CEDO, garanția oferită de acest text libertății de exprimare este una subordonată bunei-credințe, astfel încât trebuie furnizate informații exacte, demne de încredere și cu respectarea deontologiei jurnalistice, în același timp nu determină dacă este vorba de astfel de informații, în absența analizei susținerilor reclamantului, care s-a prevalat de o altă realitate factuală, indicând elemente concrete care, în opinia sa, îi susțin poziția.

Aici se încadrează și susținerile recurentului potrivit cărora afirmațiile din articolele incriminate nu reprezentau o știre nouă care să justifice urgența publicării, fiind relevate aspecte "discutate și tranșate în urmă cu 30 de ani".

Ca atare, în lipsa unei analize specifice judecății în apel, în limitele devoluțiunii fixate prin criticile formulate, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ. și față de neanalizarea circumstanțelor factuale complete pe baza cărora s-a afirmat existența unor fapte ilicite și, corelativ, întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, soluția va fi de admitere a recursului, de casare a deciziei, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

La reluarea judecății, se va ține seama de criticile punctuale formulate de reclamant, urmând a se face, totodată, distincția necesară între aprecierile/judecățile de valoare ale jurnalistului, nesupuse, în principiu, probei verității și relatarea faptelor care, prin materialitatea lor, presupun posibilitatea și necesitatea dovedirii.

Se va ține, de asemenea, seama de reperele dezvoltate în jurisprudența instanței de contencios european, în sensul că libertatea de exprimare protejată de art. 10 din CEDO este subordonată condiției ca cel interesat să acționeze cu bună-credință, în așa fel încât să ofere informații exacte, prin prezentarea faptelor în integralitatea lor, iar nu de o manieră trunchiată, în respectul deontologiei specifice jurnaliștilor.

Se va avea în vedere de către instanța de trimitere, prin prisma aceluiași articol care apără dreptul jurnaliștilor de a comunica informații cu privire la probleme de interes general, cu bună-credință, pe bază de informații fiabile și precise și cu respectarea eticii profesionale, că libertatea de exprimare presupune și îndatoriri și responsabilități, prin a căror respectare presa poate să-și îndeplinească funcția într-o societate democratică, fără a depăși limitele impuse de respectul reputației, onoarei și altor drepturi ale persoanei (publice, în speță).

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de recurent, acestea urmează a fi avute în vedere în urma rejudecării dispuse de către instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1645A din 25 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 noiembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.