Decizia nr. 1796/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la data de 04 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta Compania A. a solicitat in contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.: 1. să se dispună interzicerea importului și a comercializării neautorizate, de către pârâtă, a produselor reținute de către autoritățile vamale conform notificării Direcției Regionale Vamale Galați nr. x/09.11.2017, purtând semne identice sau similare mărcilor nr. x/01.04.1996, y/19.11.2007 și nr. x/16.10.2007 aparținând reclamantei; 2. să se dispună interzicerea producerii, importului, distribuirii, comercializării, publicității și a oricăror acte de folosință, în activitatea comercială a pârâtei, a produselor purtând fără drept semne identice sau similare mărcilor nr. x/01.04.1996, y/19.11.2007 și nr. x/16.10.2007 aparținând reclamantei; 3. să se dispună distrugerea produselor reținute de către autoritățile vamale, pe cheltuiala pârâtei, precum și suportarea cheltuielilor de depozitare a bunurilor de către pârâtă; 4. obligarea pârâtei să furnizeze informații complete privind proveniența și circuitele de distribuire a bunurilor ce formează obiectul prezentului dosar, în special: numele/adresele furnizorilor și ale deținătorilor anteriori ai bunurilor, numele/adresele cumpărătorilor/clienților, cu excepția consumatorilor finali, informații cu privire la cantitatea de produse achiziționate și livrate, precum și facturile sau alte documente de achiziție relevante; să se dispună obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală deținute de reclamantă, în perioada 28.11.2014 - până la data introducerii cererii de chemare în judecată, estimate provizoriu la valoarea de 1.500 euro (6964,65 RON) pentru prejudiciul material și 3.000 euro (13.929,30 RON) pentru prejudiciul moral.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 3170 din 23 decembrie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și a obligat reclamanta la 6500 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1871A din 22 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 3170/23.12.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, fiind obligată apelanta la 2500 RON către intimată reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Decizia pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 623 din 25 aprilie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1871A din 22 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă pronunțată în dosarul nr. x/2017, s-a casat decizia și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în rejudecare Prin decizia nr. 168A din 13 februarie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 3170/23.12.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., a fost schimbată în tot sentința civilă apelată în sensul că: a admis în parte cererea, a interzis pârâtei importul și comercializarea neautorizate a produselor reținute de către autoritățile vamale conform notificării Direcției Regionale Vamale Galați nr. x/09.11.2017, purtând semne identice sau similare mărcilor aparținând reclamantei, a interzis pârâtei producerea, importul, distribuirea, comercializarea, publicitatea și orice acte de folosință, în activitatea comercială a pârâtei, a produselor purtând tară drept semne identice sau similare mărcilor aparținând reclamantei, a dispus distrugerea produselor reținute de către autoritățile vamale conform notificării Direcției Regionale Vamale Galați nr. x/09.11.2017, pe cheltuiala pârâtei, precum și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de depozitare a acestor produse; a respins în rest cererea ca neîntemeiată; a admis în parte cererea apelantei-reclamante cu privire la cheltuielile de judecată; a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 33.421,67 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, apel și recurs (taxe de timbru și onorarii avocat) cu aplicarea prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ. a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în prima instanță și apel (onorarii avocat), cu aplicarea prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ. a compensat cheltuielile de judecată și, în final, a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 28.421,67 RON cu acest titlu.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 168A din 13 februarie 2024 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamanta A.. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a invocat incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Învederează ca prezentul recurs vizează doar aspectul respingerii capătului de cerere vizând obligarea la plata despăgubirilor solicitate în cauză, iar din cadrul considerentelor de respingere critică doar incorecta dezlegare a analizei condiției existenței prejudiciului ori a beneficiului injust, însușindu-și și necontestând toate celelalte aspecte vizând existența condițiilor răspunderii civile delictuale. Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respingerea cererii de despăgubiri materiale și morale de către instanța de apel este nelegală, încălcând dispozițiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 și, odată cu acestea, și dispozițiile art. 1349 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, care prevede că cel care încalcă norma de drept răspunde pentru toate prejudiciile, fiind obligat să le repare integral. S-a arătat de către recurentă că instanța, încălcând dispozițiile art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, consideră în mod nelegal că prin reținerea produselor în vamă și neajungerea lor în piață, nefiind comercializate, nu s-a creat un prejudiciu material sau moral reclamantei și pârâta nu a obținut niciun beneficiu injust. Atât Directiva nr. 48/2004, cât și O.U.G. nr. 100/2005 de transpunere în dreptul național prevăd ca principiu esențial în materia măsurilor reparatorii cuvenite titularului dreptului încălcat, lipsirea autorului faptei de orice beneficiu sau avantaj economic rezultat în urma actului de încălcare a dreptului, astfel încât simpla înlăturare din circuitul comercial a produselor contrafăcute nu este de natură a satisface aceste exigențe, câtă vreme autorul faptei păstrează în patrimoniu valoarea dreptului de folosință a mărcii, prețul echivalent unei licențe, pe care ar fi fost ținut să o achite acestuia sau ar fi fost parte din prețul produsului. Astfel, din această perspectivă, pentru autorul faptei reprezintă un câștig din fapta ilicită nu doar încasarea unui preț prin vânzarea acestor produse, dar și înlăturarea unei pierderi prin neachitarea valorii folosinței mărcii pentru actul de import. Astfel, actul comercial de import este consumat la data contractării produselor, indiferent de vânzarea ulterioară a acestora pe piața din România. Practic, din această perspectivă intenția explicită a legiuitorului este aceea că datorează despăgubiri raportat cel puțin la valoarea unei licențe pe care ar fi datorat-o dacă importul ar fi fost unul autorizat. Profitul pierdut constând în prețul neobținut este o consecință imediată a încălcării, inclusiv în cazurile în care bunurile au fost reținute de autoritățile vamale. Obținerea prețului licenței nu depinde de comercializarea ulterioară a bunurilor de către autoritățile vamale, ci numai de încheierea unui contract de licență, pentru actul comercial prohibit, în schimbul unui preț. Respectivul profit nu ar fi fost pierdut, iar titularul mărcii și-ar fi îmbogățit patrimoniul în cazul în care ar fi existat un contract de licență încheiat între acesta și persoana care încalcă drepturile. O altfel de soluție ar înfrânge principiile rezultate din Directiva nr. 48/2004, care prevede că autorul actelor de încălcare trebuie lipsit de orice beneficiu de pe urma acestora; or, procedând astfel, instanța de apel a lăsat pârâtei cel puțin prețul pe care aceasta îl datorează pentru actele de folosire a mărcii. Decizia instanței încalcă dispozițiile legale prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, care trebuie interpretat în sensul că orice folosire, fără autorizare, a unui drept de proprietate intelectuală, implică întotdeauna un prejudiciu care constă, cel puțin, în valoarea unei licențe, văzută ca preț al folosirii dreptului de proprietate intelectuală. A susținut recurenta-reclamantă că atât ndispozițiile art. 9 alin. (3) lit. c) din Regulamentul (UE) 2017/1001 privind marca Uniunii Europene cât și dispozițiile interne (art. 39 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998) sancționează inclusiv actele de import și export cu produse ce aduc atingere drepturilor de marcă. De asemenea, art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998 (forma legii de la data faptelor ce fac obiectul cauzei) arată că sunt încălcate drepturile conferite de o marcă chiar atunci când produsele sunt în situația unui import vamal suspensiv, respectiv în tranzit sau până la finalizarea operațiunilor de vămuire sau în situația unui tranzit în spațiul UE (potrivit art. 39 alin. (5) în forma actuală a legii). Din această perspectivă, fapta ilicită este chiar fapta consumată la care importatorul a participat, respectiv actul comercial de achiziție în vederea comercializării de produse care încalcă drepturile de proprietate industrială ale titularului mărcii. Având în vedere că marca conferă titularului și drepturi patrimoniale, marca fiind un bun patrimonial necorporal (activ necorporal), atunci și dreptul de folosință al mărcii (bunului) este el însuși un drept patrimonial, evaluabil în bani și orice act de folosință a bunului patrimonial este la rândul său evaluabil în bani, indiferent de scopul finalitatea actului de folosință, indiferent dacă achiziția a fost urmată sau nu de vânzare, indiferent dacă vânzarea ulterioară a adus profit sau pierderi. Astfel, orice act de folosință al unui bun patrimonial corporal sau incorporal (cum e cazul mărcilor) săvârșit de un terț generează în patrimoniul utilizatorului un câștig echivalent al valorii de înlocuire a actului de folosință a bunului, iar pentru proprietarul bunului material sau necorporal generează o pierdere care este echivalentul aceleiași valori de înlocuire a actului de folosință, fie că este închiriere, redevență, licență etc. În concluzie, importatorul fiind beneficiarul echivalentului unui drept de folosință asupra mărcii pentru realizarea actului comercial de import, acesta datorează cel puțin prețul de înlocuire a actului de folosință, neputându-se considera că titularul ar avea o intenție de gratificare a contrafacătorului, oferind cu titlu gratuit folosința bunului. Acesta este raționamentul care se fondează pe baza conceptului de subrogație reală cu titlu particular, prin care titularul dreptului aspra mărcii dobândește automat în locul dreptului de folosință asupra bunului (chiar necorporal) o creanță echivalentă a prețului, autorul actelor de folosință având obligația corelativă de plată a prețului folosinței. Pe acest temei, jurisprudența statelor europene a dezvoltat teoria licenței fictive, pe baza căreia se consideră că în orice situație în care se dovedește existența unui act de folosire neautorizată a unei mărci, autorul actelor de încălcare datorează cel puțin valoarea unei licențe, ca expresie a valorii de înlocuire a actului de folosință. Această concepție a fost îmbrățișată și de Uniunea Europeană care a prevăzut obligația pentru statele membre prin art. 13 din. (1) lit. b) din Directiva 48/2004 ca în orice situație de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală, autorul actelor de încălcare va datora cel puțin valoarea licenței pe care ar fi plătit-o dacă ar fi obținut o autorizare. În interpretarea instanței, existența unui prejudiciu cauzat de folosirea fără drept a unei mărci care este grefat de existența cel puțin a unei interpuneri în circuitul comercial, incluzând nu doar actul comercial al achiziției în scop de comercializare sau deținere în acest scop, dar si vânzarea ulterioară, ca formă de exercitare efectivă a actului de comerț, este apt să conducă la un beneficiu din interpunerea în circuitul economic, o formă de valoare adăugată în circuitul produselor și serviciilor. O astfel de percepere a prejudiciului este bazată pe o concepție comercialistă a noțiunii de beneficiu sau pierdere, axată prin natura sa pe închiderea unui ciclu în interpunerea în circulația mărfurilor. Dreptul de proprietate intelectuală asupra unei mărci este în sine un bun, un drept real patrimonial a cărui valoare materială se poate înțelege și aprecia în raport de orice act de folosință sau dispoziție asupra sa. Astfel, actele de folosință săvârșite fără drept asupra bunului incorporai sunt ele însele un venit, o folosință gratuită, care întotdeauna are un echivalent bănesc ce se va regăsi sub forma unui beneficiu în patrimoniul contrazicătorului și sub forma unei pierderi în patrimoniul titularului de drepturi care se va vedea lipsit de bănească a dreptului de folosință. Dreptul astfel născut pe calea subrogației reale în locul dreptului de folosință este un drept de creanță izvorât în urma unui fapt ilicit ca izvor de drept, neputând avea natură contractuală în lipsa unui acord de voință între părți. Or, art. 14 dinOUG nr. 100/2005 și art. 13 din Directiva 48/2004 tocmai acest aspect îl subliniază, că dincolo de orice avantaj economic sau câștig obținut sau nu din activitatea comercială, folosirea "bunului" generează cel puțin obligația minimală care ar fi rezultat pe tărâm contractual pentru o astfel de situație, respectiv prețul datorat pentru dobândirea folosinței dreptului, văzut ca un bun echivalent. Potrivit doctrinei germane, care preia concluziile jurisprudenței naționale - cauza Hugo Boss, în astfel de cazuri se datorează o licență fictivă, indiferent dacă s-au făcut sau nu vânzări cu astfel de produse, acestea fiind confiscate anterior de către autorități. Astfel, era corect a se reține că de vreme ce nicio autorizare a folosirii mărcii nu a avut loc în traseul actelor de folosință a mărcii, nici la momentul producției, nici la momentul distribuției, importului, exportului, dreptul de autorizare nu a fost epuizat, motiv pentru care titularul este îndreptățit să pretindă prejudiciul cauzat prin actul de folosință oricăruia dintre aceștia. Din perspectiva dovedirii unui prejudiciu moral, instanța nu a ținut cont în analiza acordării prejudiciului de renumele mărcilor reclamantei, deși riscul afectării imaginii și reputației mărcii ca urmare a actelor de contrafacere este inerent actelor de încălcare în sine atunci când este vizată o marcă de renume. Renumele mării este premisa cea mai uzuală pentru a reține existența unui prejudiciu moral în cauză, iar simplul fapt că un concurent folosește neautorizat mărcile titularului ce beneficiază de renume creează, ipso facto, un prejudiciu moral. Natura intangibilă a prejudiciului moral este astfel strâns legată de buna reputația și apreciere a mărcilor MERCEDES de către consumatori, fiind puține alte mijloace de probare directă și nemijlocită a unei vătămări morale. Înlăturarea ei din cadrul probațiunii, fără vreo motivare, lipsește de fundament însăși rațiunea reglementării dreptului de compensare a prejudiciilor morale în ipoteza actelor de contrafacere a mărcilor înregistrate. Concluzionând, recurenta solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și în rejudecare solicită admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 11611,35 RON și morale în cuantum de 23222,7 RON. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 martie 2025, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 168A din 13 februarie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Se observă, preliminar, că reclamanta a solicitat prin acțiune încetarea încălcării drepturilor sale exclusive asupra mărcilor înregistrate indicate (prin interzicerea importului, comercializării, etc, precum și prin distrugerea pe cheltuiala pârâtei a produselor ce poartă fără drept mărcile reclamantei ce au făcut obiectul intervenției vamale) și repararea prejudiciului material si moral suferit, petite expuse mai sus în partea introductivă a prezentei hotărâri. Dintre toate solicitările reclamantei, instanța de apel le-a încuviințat pe cele care priveau interzicerea importului și comercializării produselor ce poartă semne identice sau similare mărcilor reclamantei și a dispus distrugerea produselor reținute de autoritățile vamale pe cheltuiala pârâtei, obligată de asemenea la suportarea cheltuielilor de depozitare, respingând acțiunea reclamantei în privința solicitării de plată a unor sume de bani cu titlu de reparație pentru prejudiciul material și moral pretins suferit. În argumentarea acestei din urmă soluții, instanța de apel a reținut în esență că pârâta a efectuat un singur import de produse purtând fără drept semne identice cu mărcile reclamantei, că aceste produse au fost reținute în vamă și urmează a fi distruse pe cheltuiala pârâtei, fără ca această activitate să poată contura un câștig obținut de contrafăcător. Totodată, Curtea de Apel a apreciat că prejudiciul material și moral a cărui reparație a fost solicitată de reclamantă nu s-a produs în mod real față de circumstanțele concrete ale cauzei și de probatoriul administrat. Această dezlegare este criticată prin motivele recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei instanței de apel, criticile formulate putând fi încadrate în cazul de cazare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și fiind considerate nefondate de instanța de recurs. În acest sens, nu poate fi reținută susținerea recurentei reclamante că principiul esențial cuprins în Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală și reflectat în legislația națională de transpunere (O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială) și anume că autorul faptei licite trebuie să fie lipsit de orice beneficiu sau avantaj economic rezultat în urma contrafacerii, impunea în cauza de față constatarea de către instanța de apel că există și a fost dovedită existența unui prejudiciu material/moral doar pe baza reținerii încălcării dreptului asupra mărcii. În esență, argumentarea reclamantei se bazează pe teza că însuși importul reprezintă o faptă ilicită ce a fost consumată la data contractării produselor și că o atare folosire a semnului protejat atrăgea obligația de plată a unei sume de bani pentru folosința mărcii, respectiv a costului licenței. Dezvoltând această teză, recurenta susține că jurisprudența europeană se referă la teoria unei "licențe fictive", care ar reprezenta prejudiciul minim ce trebuie să fie reținut atunci când dreptul asupra mărcii este încălcat. Înalta Curte constată însă că aceste argumente nu pot fi îmbrățișate în cauză în sensul conturării unui concept autonom al UE de "beneficiu nerealizat" constând în valoarea unei licențe, aplicabil în toate cazurile de încălcare, ca reper minimal, față de principiile care rezultă în mod direct din reglementarea cuprinsă în directivă. Considerentul 26 al amintitei Directive arată, cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciului rezultat din încălcare: "(26) Pentru a repara prejudiciul suferit urmare unei infracțiuni săvârșite de un contravenient care a acționat cu bună știință sau având motive suficiente să cunoască că poate genera o astfel de infracțiune, valoarea daunelor-interese acordate titularului dreptului ar trebui să ia în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi câștigul nerealizat de titularul dreptului, sau beneficiile fără justă cauză realizate de contravenient și, dacă este cazul, orice prejudiciu moral cauzat titularului dreptului. Valoarea daunelor-interese ar putea fi calculată și ea, de exemplu, în cazurile în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate, plecând de la elemente cum ar fi redevențele sau sumele care ar fi fost datorate în cazul în care contravenientul ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate intelectuală respectiv. Scopul nu este acela de a introduce obligația de a prevedea daune-interese punitive, ci de a permite despăgubirea pe criterii obiective, ținând în același timp seama de costurile suportate de titularul dreptului, cum ar fi cheltuielile de cercetare și de identificare." Aceste argumente, cuprinse în considerentele Regulamentului, au menirea de a justifica și a explica atât înțelesul textelor Directivei, cât și de a se asigura clarificarea scopului urmărit de legiuitorul european, astfel încât ele sunt folosite atât de instanțele naționale, cât și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ca instrumente utile în cadrul operațiunii de interpretare a dispozițiilor aplicabile în cauzele aflate pe rolul lor. În legătură cu aceste explicații, Directiva prevede în art. 13, intitulat "Daune interese", că: "(1) Statele membre asigură ca, la cererea părții prejudiciate, autoritățile judecătorești competente să ordone contravenientului care a acționat cu bună știință sau având motive suficiente de a ști acest lucru, plata către titularul dreptului a unor daune-interese adaptate prejudiciului real suferit de acesta prin încălcarea dreptului său. La stabilirea daunelor-interese, autoritățile judecătorești: (a) iau în considerare toate aspectele necesare, cum ar fi consecințele economice negative suferite de partea prejudiciată, în special câștigul nerealizat, orice beneficiu fără justă cauză realizat de contravenient și, dacă este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului prin încălcarea drepturilor sale, sau (b) ca alternativă la litera (a), pot hotărî, dacă este cazul, să fixeze o valoare forfetară pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi, cel puțin, valoarea redevențelor sau drepturilor care ar fi fost datorate în cazul în care contravenientul ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate intelectuală respectiv." Cu ocazia transpunerii acestei reglementări în legea internă română, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială a prevăzut în art. 14: "(1) La cererea părții vătămate, instanța judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenție a desfășurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite. (2) La stabilirea daunelor-interese instanța judecătorească va lua în considerare: a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat; sau b) cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate în cauză." Din considerentul 26 al Directivei și din textele legale reproduse rezultă că valoarea redevenței ce ar fi datorată dacă pârâtul din acțiunea în contrafacere ar fi cerut autorizația de a folosi marca este, într-adevăr, un reper minim ce se impune a fi avut în vedere (în subsidiar) atunci când celelalte elemente prevăzute de Directivă nu pot fi probate - câștigul nerealizat de titular sau beneficiul injust realizat de contrafăcător. Această prevedere este, în realitate, un element util în planul probării prejudiciului suferit de titular și nu o normă care privește planul substanțial al condițiilor răspunderii, acestea rămânând guvernate, în măsura tăcerii reglementării speciale, de dispozițiile dreptului comun. De aceea, Înalta Curte apreciază că norma nu instituie o prezumție de existență a unui prejudiciu material, cum susține fără temei recurenta, iar această concluzie a instanței de recurs rezultă cu suficientă claritate din mențiunea că scopul Directivei nu este acela de a introduce obligația (pentru legiuitorul național) de a prevedea daune interese punitive, ci de a permite o despăgubire pe criterii obiective. Dimpotrivă, atât art. 13 din Directivă, cât și art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 se referă la stabilirea despăgubirii în mod corespunzător prejudiciului real suferit de titular, ceea ce, în prezența argumentului din paragraful precedent, permite a conchide că reglementarea nu instituie o prezumție de existență a unui prejudiciu de natură materială cuantificabil în bani în toate cazurile de încălcare. O atare interpretare este în acord și cu principiul proporționalității măsurilor luate pentru protecția dreptului asupra mărcii cu circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, inclusiv dar nu limitat la gravitatea faptei sau conduita făptuitorului, principiu ce este menționat repetat în Directivă (a se vedea, exempli gratia, art. 3 alin. (2), potrivit cu care "Măsurile, procedurile și mijloacele de reparație trebuie să fie de asemenea eficiente, proporționale și disuasive și să fie aplicate astfel încât să se evite crearea unor obstacole în calea comerțului legal și să se ofere protecție împotriva folosirii lor abuzive.", art. 14 privitor la cheltuielile de judecată), dar și în reglementarea internă, în mod corespunzător. De aceea, în contextul cauzei pendinte - unde produsele purtând fără drept mărcile reclamantei au fost reținute de autoritățile vamale și urmează a fi distruse fără a fi introduse în circuitul comercial, nefiind identificat vreun beneficiu direct din operațiunile realizate cu încălcarea dreptului la marcă al reclamantei - instanța de apel a considerat în mod legal că repararea prejudiciului rezultat din încălcare se poate realiza în mod adecvat și suficient prin obligarea pârâtei la încetarea săvârșirii faptei ilicite și la înlăturarea din circuit a produselor în discuție, prin distrugerea acestora. Este relevant din acest punct de vedere a sublinia că răspunderea pentru încălcarea dreptului asupra mărcii este un caz particular de răspundere pentru fapta ilicită și de aceea, la fel ca și în dreptul comun, repararea prejudiciului suferit prin acest tip de încălcare se poate face atât în natură, cât și prin echivalent, fără ca reglementarea specială să deroge sub acest aspect de la norma generală. Prin urmare, se cuvine a recunoaște instanței de apel prerogativa (specifică limitelor judecății acestei căi de atac) de a aprecia asupra gravității faptei și, corelativ, a existenței și întinderii prejudiciului, cât timp legea nu impune o prezumție de existență a acestuia din urmă rezultat din dovedirea faptei ilicite, cum susține nefondat recurenta-reclamantă. În concluzia acestor argumente, se reține că, pe de-o parte analiza împrejurărilor concrete ale producerii unui prejudiciu material a fost realizată în mod corect de Curtea de Apel din perspectiva normelor de drept substanțial aplicabile, incluzând și reglementarea unională, iar pe de altă parte aprecierea concretă a instanței de apel legată de existența sau nu a unui prejudiciu în speță nu poate face obiectul controlului judiciar de legalitate. Distinct de aceasta, Înalta Curte observă că pe parcursul procesului reclamanta recurentă nu a dedus judecății instanțelor de fond și apel repere concrete în scopul stabilirii despăgubirilor în modul solicitat prin recurs. În materia de față, jurisprudența instanței supreme a arătat în mod repetat că repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la marcă trebuie să se realizeze cu respectarea coordonatelor de drept material aplicabile, dar și cu observarea principiului disponibilității, specific procesului civil, precum și în prezența unui diligențe rezonabile a reclamantului din perspectiva modalităților de cuantificare a despăgubirilor solicitate. În acest sens, reclamantul este primul chemat a arăta instanței în mod concret cum consideră că ar trebui să fie calculate despăgubirile pe care el le solicită a fi plătite de pârât, și față de conținutul art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, reclamantul poate deduce judecății mai multe modalități de cuantificare a acestui prejudiciu, ele urmând a fi avute în vedere în ordinea pe care legea o impune, dar numai dacă ele au fost invocate. S-a arătat în acest sens în jurisprudență că, în absența unor criterii concrete de cuantificare a prejudiciului care să fi fost indicate și dovedite de reclamant, instanța nu este îndreptățită să procedeze ea însăși la identificarea și alegerea unui astfel de criteriu, fără ca aceasta să constituie o încălcare a drepturilor procesuale ale părții adverse. Din examinarea conținutului cererii de chemare în judecată rezultă că în cauza de față reclamanta a solicitat repararea prejudiciului material și moral determinat conform art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, făcând referiri la profitul injust obținut de pârâtă, estimat provizoriu la suma de 1500 € și la necesitatea de a cunoaște volumul și valoarea comerțului cu produsele incriminate și beneficiul aferent acestor acte. În subsidiar, pentru ipoteza imposibilității de a identifica volumul total al vânzărilor de produse incriminate, reclamanta a cerut stabilirea valorii prejudiciului material la o sumă forfetară raportată la volumul total al vânzărilor pârâtei în toată perioada de comercializare a produselor ce încalcă mărcile reclamante. Deși succesiv administrării probei cu expertiză judiciară în fața tribunalului, reclamanta a depus la dosar la data de 31.10.2019 o cerere de precizare a cuantumului pretențiilor în care a argumentat că valoarea despăgubirilor nu poate fi mai mică decât cea a unei licențe, prin această cerere s-a solicitat determinarea pretențiilor reclamantei la valoarea de achiziție a bunurilor oprite în vamă și nu la valoarea unei licențe, aceasta din urmă nefiind relevată sau probată. Prin apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe (care a respins acțiunea reclamantei în tot) nu s-au adus noi argumente legate de modalitatea de cuantificare a prejudiciului, pentru că prima instanță nu a examinat această cerință, reținând absența unei fapte ilicite, astfel încât cererea reclamantei a fost examinată de instanța de apel în coordonatele pe care aceasta însăși le-a stabilit prin cererea de chemare în judecată. De aceea, se reține că aducerea în discuție a necesității de a reține în toate cazurile de încălcare existența dovedită a unui prejudiciu material cel puțin în valoarea licenței ce ar fi trebuit să fie încheiată pentru a folosi mărcile reclamantei s-a făcut pentru prima dată prin motivele recursului. Corelativ acestor împrejurări, se constată că pârâta s-a apărat prin întâmpinare în fața primei instanțe în sensul că nu a obținut niciun profit pe urma actelor de contrafacere ce îi sunt imputate și că a avut în realitate o pierdere considerabilă ca urmare a acordului pe care l-a exprimat ca marfa să fie distrusă, arătând că poate furniza numai documente financiare referitoare la valoarea mărfii distruse și că solicitarea reclamantei de despăgubire pentru prejudiciul material și moral nu este susținută de un minim probatoriu. În aceste coordonate, ansamblul susținerilor și apărărilor procesuale în cauza de față relevă că apărarea subsidiară privind stabilirea despăgubirilor la nivelul unei licențe, al cărei cuantum să fie și indicat, putea și trebuia să fie formulată de reclamantă cel mai târziu în fața primei instanțe și trebuia să fie probată cel mai târziu în etapa judecării apelului prin dovedirea valorii pe care o asemenea licență (fictivă, cum o numește însăși reclamanta), ar fi putut-o avea. Dacă în privința considerațiilor teoretice ce susțin teza că dovedirea existenței încălcării atrage de plano și prezumția existenței unui prejudiciu ce nu poate fi mai mic decât valoarea unei licențe, Înalta Curte consideră că acestea reprezintă apărări și argumente ce puteau fi deduse spre analiză în fața instanței de recurs pentru prima dată, în privința învestirii instanței cu o solicitare de a determina cuantumul despăgubirilor la valoarea minimă a unei licențe, aceasta trebuia să facă parte din coordonatele procesului stabilite de reclamant conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ. în fața primei instanțe, însoțită totodată de probatoriul adecvat referitor la valoarea concretă a respectivei licențe. Or, cererea de modificare a cuantumului pretențiilor din 31.10.2019, mai sus evocată, nu are efectul unei asemenea învestiri, deoarece referirile la valoarea licenței sunt formale, nesusținute de argumente, iar conținutul substanțial al acestei solicitări are în vedere o altă modalitate de determinare a prejudiciului - cum s-a arătat, valoarea de achiziție a bunurilor ce au făcut obiectul importului. De aceea, și pentru acest argument - subsidiar motivelor de drept substanțial expuse în cele ce preced - instanța de recurs reține că în mod eronat reproșează recurenta instanței de apel refuzul de a admite solicitarea de despăgubire prin determinarea prejudiciului ca fiind egal cel puțin cu valoarea unei licențe, o asemenea solicitare nefiind formulată și nici probată în cauză. Nefondat este și motivul de recurs referitor la despăgubirile solicitate pentru repararea prejudiciului de natură morală pretins a fi fost suferit de reclamantă, chestiune în privința căreia instanța de apel a apreciat că un atare prejudiciu nu s-a produs. Cât timp Curtea de Apel a consemnat în decizia recurată că produsele importate nu au intrat în circuitul comercial și că nu există premisa factuală pentru a reține că pârâta a profitat de pe urma mărcii reclamantei, examinarea criteriilor de evaluare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral cum sunt renumele mărcii și buna reputație a acesteia nu mai era necesară. În plus, chiar în prezența reperului jurisprudențial invocat prin cererea de recurs - în sensul că existența încălcării atrage ipso facto și existența prejudiciului de natură morală - Înalta Curte observă că nu se poate aprecia că acele dezlegări se impun și în cauza de față, pentru că circumstanțele particulare ale acelei cauze nu sunt cunoscute și în prezenta pricină situația concretă reținută de instanța de apel a relevat că nu s-au creat premisele necesare afectării renumelui sau reputației mărcii. De altfel, din același considerent (26) al Directivei 48/2004 rezultă că existența unei încălcări poate da naștere unei reparații pentru prejudiciul moral, care însă nu se impune cu forța reglementării în toate cazurile: "…ar trebui să ia în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi câștigul nerealizat de titularul dreptului, sau beneficiile fără justă cauză realizate de contravenient și, dacă este cazul, orice prejudiciu moral cauzat titularului dreptului." Această formulare susține fără echivoc teza în sensul că nu orice încălcare cauzează un prejudiciu moral, contrar susținerilor recurentei-reclamante, ci el va fi reparat numai "dacă este cazul", adică dacă el există. De aceea, nu se poate reține nelegalitatea deciziei sub acest aspect; totodată, cum s-a subliniat, prerogativa instanței de apel de a verifica în concret situația de fapt și consecințele faptei ilicite imputate pârâtei nu este cenzurabilă pe calea recursului în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta reclamantă va fi respins ca nefondat.