ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 347/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 4 martie 2019 (ca urmare a declinării competenței materiale de către Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 8704 din 21 decembrie 2018), reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., în nume propriu și în calitate de reprezentant al site-ului www.x.ro, constatarea încălcării de către pârât a dreptului la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată, prin formularea unor afirmații denigratoare, defăimătoare, calomnioase și mincinoase, obligarea pârâtului la încetarea oricăror declarații cu privire la reclamant, pe orice suport și în orice materiale publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 euro, cu titlu de daune morale, obligarea pârâtului că, pe proprie cheltuială, să publice hotărârea judecătorească în trei ziare de circulație națională și pe site-ul www.x.ro., cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 3004 din 18 decembrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei decizii civile, reclamantul a declarat apel. Prin decizia civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 21 noiembrie 2022, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 478 din C. proc. civ., atunci când a statuat că, în cadrul situației de fapt, nu poate reține decât cele 14 articole de presă enumerate în cererea de chemare în judecată, nu și pe cele invocate prin cererea de apel, întrucât se tinde la modificarea cadrului procesual stabilit în fața primei instanțe. Or, depunerea la dosar a mai multor înscrisuri în faza procesuală a apelului nu poate fi interpretată ca o modificare a cererii de chemare în judecată sau a cadrului procesual. Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 75 din C. civ., sens în care a învederat următoarele: Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că există o bază factuală a articolelor publicate, în condițiile în care reclamantul nu a avut calitatea de suspect sau inculpat în dosarele indicate în cadrul articolelor publicate. Instanța de apel a apreciat, în mod greșit, înțelesul noțiunilor de "mafiot" și "spion", acestea neputând fi considerate simple judecăți de valoare, care să fie permise prin prisma gradului de exagerare specific activității jurnalistice. Instanța de apel avea obligația de a analiza incidența dispozițiilor art. 19 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, precum și prevederile Codului deontologic al ziariștilor, care prevăd că exercitarea libertăților comportă obligații și răspunderi speciale, iar dreptul la liberă exprimare trebuie să fie exercitat în așa fel încât opiniile/articolele publicate să nu aducă atingere onoarei, demnității, reputației, imaginii și vieții private. Susținerea că articolele publicate cuprind doar opinii personale, și nu acuzații la adresa reclamantului, nu poate fi primită. În realitate, articolele publicate, având caracter public și fiind accesibile oricărei persoane fizice, i-au produs prejudicii, întrucât colaboratorii săi au fost influențați în mod negativ, astfel cum s-a probat prin declarația martorului C.. Articolele publicate de pârât sunt redactate pe baza unor simple supoziții, fără a avea la bază date reale, de natură a crea reclamantului o imagine lipsită de onestitate, defăimătoare. Ca atare, există faptă ilicită, constând în publicarea unor articole care cuprind simple afirmații denigratoare și jignitoare, pârâtul încalcând atât dispozițiile dreptului intern (art. 1-4 și art. 9 din Codul deontologic al ziaristulului, art. 70-74 din C. civ.), cât și prevederile dreptului internațional (art. 12 din Declarația universală a drepturilor Omului, art. 17 din Pactul universal cu privire la drepturile civile și politice). Fapta pârâtului este săvârșită cu intenție, în contextul în care publicarea articolelor de presă s-a făcut tocmai din dorința de a defăima imaginea și numele reclamantului.

Apărările formulate în cauză La 13 februarie 2023, intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 25 octombrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul, stabilind termen în ședință publică, pentru judecata acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, iar părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. În prezenta cauză, se constată că recurentul-reclamant a respectat aceste exigențe legale, din moment ce unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., în condițiile în care se invocă faptul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 478 din C. proc. civ., precum și norme de drept material cuprinse în C. civ., Codul deontologic al ziaristului, declarații și convenții internaționale/europene. Este de menționat că unele critici din memoriul de recurs vizează netemeinicia deciziei civile recurate, astfel că nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. Având a analiza, așadar, doar motivele de nelegalitate prevăzute de lege, Înalta Curte constată că, sub un prim aspect, recurentul-reclamant a susținut încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 478 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ., atunci când a statuat că nu poate reține decât cele 14 declarații enumerate în cererea de chemare în judecată, nu și pe cele invocate în cererea de apel, întrucât s-ar modifica cadrul procesual stabilit în primă instanță. Deși această critică nu a fost încadrată, prin memoriul de recurs, într-unul dintre motivele de casare, se reține că se circumscrie celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din moment ce se aduce în discuție modalitatea în care instanța de apel a aplicat o normă de procedură. Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat. Conform prevederilor art. 478 din C. proc. civ.: "(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. (2) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. (3) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. (4) Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe. (…)" Contrar susținerilor recurentului-reclamant, se constată că instanța de apel nu a nesocotit aceste dispoziții de drept procesual, atunci când a stabilit că nu poate analiza criticile de apel decât prin prisma celor 14 declarații enumerate în cererea de chemare în judecată, nu și a celor invocate prin cererea de apel. Dată fiind indicarea, în cererea de apel, și a altor articole de presă, care nu au fost menționate în cererea de chemare în judecată și care nu au făcut obiectul analizei primei instanțe, instanța de apel a reținut, în mod corect, că reclamantul tinde să modifice cadrul procesual, sub aspectul obiectului și cauzei, întrucât pretinde angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului și pentru fapte pretins ilicite petrecute după data introducerii cererii de chemare în judecată, ceea ce nu este permis, în conformitate cu dispozițiile art. 478 alin. (1) din C. proc. civ.. În acest context, instanța de apel a mai observat că, la termenul de judecată din 15 octombrie 2019, prima instanță a luat act că reclamantul nu înțelege să formuleze cerere modificatoare, respectiv și pentru faptele pretins ilicite petrecute după data introducerii cererii de chemare în judecată. Nu poate fi primită susținerea recurentului-reclamant că afirmațiile din articolele indicate prin cererea de apel reprezintă doar o explicitare a pretențiilor, permisă de art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.. Aceasta, întrucât reclamantul nu doar a precizat elementele de fapt ale acțiunilor pretins ilicite ale pârâtului, ci a urmărit sesizarea instanței de apel cu analiza unor noi fapte pretins ilicite, care nu au făcut obiectul judecății în primă instanță și asupra cărora prima instanță nu s-a pronunțat, conduită interzisă de dispozițiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.. În acest context, nu are relevanță Decizia în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020, invocată prin memoriul de recurs, întrucât nu este vorba despre solicitarea de încuviințare și administrare a unor înscrisuri noi, ci despre modificarea cadrului procesual, sub aspect obiectiv, astfel cum, în mod corect, a reținut instanța de apel, prin considerentele de la pagina 15 a deciziei. În altă ordine de idei, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material, sens în care a indicat art. 12 din Declarația universală a drepturilor Omului, art. 19 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența aferentă, art. 1-4 și art. 9 din Codul deontologic al ziaristulului, art. 58, art. 70-74, art. 1.349 și urm. din C. civ. Sub un prim aspect, se constată că unele dintre criticile prezentate la paginile 9-17 din memoriul de recurs aduc în discuție aspecte de netemeinicie, recurentul-reclamant făcând referire la modul în care instanța de apel a apreciat mijloacele de probă administrate în cauză și a stabilit situația de fapt. Or, după cum s-a arătat deja, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, astfel că instanța de recurs are a răspunde, în continuare, doar acelor critici care se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În acest scop, plecând de la criticile de recurs invocate, se constată că litigiul de față impune soluționarea unui conflict între două drepturi/libertăți fundamentale, garantate de legislația internațională, europeană și internă, respectiv dreptul la viață privată și dreptul la liberă exprimare, context în care se impune a fi pus în balanță dreptul intimatului-pârât de a comunica fapte sau idei în mod liber cu dreptul recurentului-reclamant de a se bucura de protecția reputației, imaginii și demnității sale, ca elemente ale vieții sale private. Conform art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului: "(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. (2) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești." Dispoziții similare sunt cuprinse în art. 19 din Declarația universală a drepturilor omului, în art. 19 din Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice și în art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Potrivit art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului: "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. (2) Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a morale, protejarea drepturilor și libertăților altora". În ce privește conflictul dintre libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, Ct. E.D.O. a dezvoltat mai multe principii jurisprudențiale, dintre care relevante în prezenta cauză sunt următoarele: dreptul la reputație este un element al vieții private, astfel că intră în sfera de protecție a art. 8 din Convenție (cauza Polanco Torres și D. c. Spaniei); noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane (cauza Von Hannover c. Germaniei), iar reputația reprezintă o parte din identitatea personală și fizică, inclusiv în cazul unei critici în contextul unei dezbateri publice (cauza Timciuc c. României); art. 8 din Convenție impune nu numai obligația negativă a autorităților publice de a se abține de la orice ingerințe în viața privată, ci și obligații pozitive, ce constau în adoptarea de măsuri vizând respectarea vieții private până la relațiile indivizilor între ei (cauza Petrina c. României); pentru verificarea incidenței art. 8 din Convenție, trebuie ca atacul asupra reputației unei persoane să atingă un anumit nivel de gravitate și să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la viață privată (cauza A. c. Norvegiei); necesitatea existenței unei ingerințe în dreptul la liberă exprimare, în vederea asigurării respectării reputației unei alte persoane, reclamă păstrarea unui echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict (cauza Hachette Filipacchi Associés c. Franței). Sub acest ultim aspect, referitor la necesitatea păstrării unui just echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict, soluționarea acestui conflict nu permite o analiză separată a libertății de exprimare sau a dreptului la viață privată, ci impune o cântărire concomitentă a intereselor aflate în joc, în misiunea de a acorda preferință unuia dintre ele. În ce privește punerea în balanță a libertății de exprimare și a dreptului la viață privată, criteriile care decurg din jurisprudența Ct. E.D.O. pot fi grupate în mai următoarele categorii (cauza Axel Springer AG c. Germaniei): contribuția informațiilor la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate și obiectul reportajului; comportamentul anterior al persoanei vizate; modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea lor; conținutul, forma și consecințele publicării; gravitatea sancțiunii aplicate. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, se constată că instanța de apel a aplicat, în mod corect, principiile dezvoltate de Ct. E.D.O. în jurisprudența sa, prezentând, în mod detaliat, argumentele pentru care a apreciat că fapta imputată intimatului-pârât nu se încadrează în sfera ilicitului civil. Relativ la prima categorie de fapte imputate intimatului-pârât, instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, potrivit căruia declarațiile determinante din articolele în litigiu sunt fondate pe împrejurări concrete, având o reală bază factuală. În acest sens, instanța de apel a înlăturat critica potrivit căreia în mod greșit ar fi reținut prima instanță că articolele de presă au o bază factuală solidă, reținând că la fila x din vol. I al dosarului de fond se regăsește o declarație dată în dosarul nr. x/2005, în cuprinsul căreia se face referire la numele reclamantului, aspect de fapt necontestat prin cererea de apel. Susținerile recurentului-reclamant, în sensul că nu se indică cine este persoana care face declarația respectivă, în legătură cu ce fapte este susținută declarația, care este calitatea sa în cadrul acelui dosar penal, în ce mod a fost obținută declarația respectivă etc., nu pot face obiectul analizei în recurs, întrucât aduc în discuție, în mod evident, valoarea probatorie a declarației de la fila x din vol. I al dosarului de fond și modalitatea în care instanța de apel a coroborat-o cu celelalte mijloace de probă administrate, aspecte care nu intră în competența instanței de recurs, care exercită strict un control asupra legalității hotărârii. Referitor la cea de-a doua categorie de fapte imputate intimatului-pârât, instanța de apel a reținut că apelativele "mafiot" și "spion" au fost calificate în mod corect de către prima instanță ca fiind judecăți de valoare, care sunt permise prin prisma gradului de exagerare specific activității jurnalistice. Este de subliniat că stabilirea naturii afirmației drept faptă sau judecată de valoare este importantă, întrucât, conform jurisprudenței Ct. E.D.O., regula de tradiție este aceea că judecățile de valoare (opiniile) nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă, în timp ce faptele trebuie să fie supuse probei verității (cauzele Lingens c. Austriei, Hrico c. Slovaciei, Turhan c. Turciei, Cumpănă și Mazăre c. României). Atunci când Ct. E.D.O. califică anumite exprimări ca vizând "fapte", este vorba despre afirmații concrete, determinate, punctuale, care pot fi probate (cauza Petrina c. României, § 43; cauza C.V. Tudor c. României; cauza Constantinescu c. României, § 73; cauza Pfeifer c. Austriei, § 47; cauza Prompt c. Franței, § 47; cauza Busuioc c. Moldovei, § 67). La polul opus, judecățile de valoare reprezintă opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calitățile personale, profesionale sau morale, care, prin esența lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism (cauza Dichand și alții c. Austriei, § 50; cauza Karman c. Rusiei, § 39-40; cauza Gavrilovici c. Moldovei, § 56; cauza Zakharov c. Rusiei, § 30; cauza Ferihumer c. Austriei, § 26). Sub acest aspect, se constată că recurentul-reclamant nu a formulat critici punctuale, ci a susținut, într-o manieră generală, că apelativele "mafiot" și "spion" nu pot fi considerate judecăți de valoare, întrucât au creat terților o imagine deformată asupra persoanei sale, inducând o stare de temere. Din această perspectivă, se reține că instanța de apel a prezentat jurisprudența Ct. E.D.O., potrivit căreia libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenție, acoperă nu numai informațiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează, cu condiția ca aceste afirmații să contribuie la o dezbatere de interes general și să fie formulate cu bună-credință. Plecând de la calitatea intimatului-pârât de jurnalist, instanța de apel a analizat aceste două condiții, reținând, în urma examinării articolelor incriminate, că sunt îndeplinite atât criteriul contribuției la o dezbatere de interes general, cât și cel al bunei-credințe a autorului articolelor de presă. În această privință, se constată că recurentul-reclamant nu a formulat critici prin care să combată raționamentul logico-juridic al instanței de apel, ci doar a redat unele texte din dreptul intern și internațional referitoate la libertatea de exprimare și dreptul la viață privată (sub aspectul dreptului la imagine și reputație), cu referire și la normele eticii profesionale. Or, o atare argumentare generală nu este aptă a evidenția nelegalitatea deciziei civile recurate, mai ales în contextul în care instanța de apel a analizat criteriile dezvoltate de Ct. E.D.O. și a ajuns la concluzia că fapta imputată intimatului-pârât nu are caracter ilicit, întrucât nu depăsește limitele acceptabile ale libertății de exprimare. În consecință, nu se identifică o aplicare eronată a normelor legale interne și nici a normelor convenționale, astfel cum au fost acestea interpretate prin jurisprudența constantă a Ct. E.D.O., astfel că nu poate fi reținută incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Pentru aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.