ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1504/2025

Ședința publică din data de 18 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 20 septembrie 2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, obligarea pârâtei la publicarea hotărârii judecătorești, pe cheltuiala sa, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă, în publicațiile media scrise și on-line de largă circulație, precum și pe pagina de socializare C., sub sancțiunea aplicării de penalități cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, obligarea pârâtei să își ceară scuze public pentru afirmațiile care nu corespund realității și care îi lezează onoarea și demnitatea, prin publicarea unui comunicat de presă care să conțină scuze publice, dezmințirea articolelor pentru acuzațiile ce i-au fost aduse, angajamentul că nu-i va mai denigra viața personală, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1079 din 20 octombrie 2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 8.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 978A din 8 octombrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat, și a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, la 13 ianuarie 2025, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a pronunțat soluția, prin interpretarea greșită a probelor, cu încălcarea prevederilor art. 264 din C. proc. civ., și prin ignorarea unor probe esențiale administrate în cauză.

Recurentul-reclamant a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 10 din CEDO, care reglementează protecția reputației și demnității, ca urmare a unei interpretări eronate a situației de fapt, atât în ce privește conținutul afirmațiilor și acuzațiilor formulate de intimată, fără a avea o bază factuală care să le justifice, cât și în ce privește calitatea de persoană publică.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt.

Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Ca atare, scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, prin interpretarea și aplicarea uniformă a legii materiale și procesuale, în timp ce interpretarea probelor este de resortul convingerii instanțelor de fond.

În acest context normativ, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. Cu toate acestea, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 264 din C. proc. civ., întrucât nu a valorificat toate mijloacele de probă administrate, dintre care unele erau esențiale, sens în care a făcut trimitere expresă la răspunsul intimatei la întrebarea nr. 1 din interogatoriu și contractul care atestă că aceasta a fost remunerată pentru participarea la emisiuni televizate.

După cum s-a arătat, aprecierea probelor este atributul exclusiv al instanței de apel, în acest sens art. 264 din C. proc. civ. stipulând că "instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor" și că "în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare".

Ca atare, valorificarea și coroborarea probelor administrate nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, instanța de recurs neavând competența legală de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmărește recurentul-reclamant.

Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviințarea și administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului în recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă recurentul-reclamant nu a invocat încălcarea unei norme de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, ci a criticat modul în care instanța de apel a apreciat mijloacele de probă. Or, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu și modul în care mijloacele de probă au fost apreciate, pentru a se reține o anumită situație de fapt.

Ca atare, critica privește temeinicia deciziei recurate, nu legalitatea sa, întrucât tinde la substituirea unei aprecieri din partea instanței de recurs, diferite celei a instanței de apel, astfel că nu se poate invoca încălcarea dispozițiilor art. 264 din C. proc. civ., recurentul-reclamant fiind nemulțumit, în realitate, de maniera în care instanța de apel a stabilit situația de fapt.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată nu este motivată.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, constituindu-se într-o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanță. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina c. României).

Totodată, Curtea Europeană a statuat că "obligația pe care o impune art. 6 par. 1 din Convenție instanțelor de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke și Lenoble c. Franței), precum și că "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse" (cauza Helle c. Finlandei).

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, asigurând garanțiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt și de drept pentru care a înlăturat motivele de apel invocate, reținând, pe baza mijloacelor de probă, că afirmațiile intimatei-pârâte sunt protejate de art. 10 din CEDO și de art. 30 din Constituția României, astfel că nu sunt întrunite, în mod cumulativ, condițiile răspunderii civile delictuale.

Se mai observă că, deși a invocat nemotivarea deciziei instanței de apel, recurentul-reclamant critică inclusiv modalitatea în care instanța de apel a coroborat și a valorificat mijloacele de probă administrate, cu toate că aceste aspecte nu pot forma obiect al controlului în recurs, astfel cum s-a arătat deja, întrucât nu se subsumează niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de lege.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, indicând, în acest sens, prevederile art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 30 alin. (6) din Constituție, precum și ale art. 71-75 și art. 1.357 și urm. din C. civ.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Având a analiza doar criticile de nelegalitate, nu și cele care tind să susțină netemeinicia deciziei, se constată că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod corect, normele de drept material, prin raportare la situația de fapt reținută.

Astfel, în contextul în care litigiul impune soluționarea unui conflict între două drepturi/libertăți fundamentale, garantate de legislația internațională, europeană și internă, respectiv dreptul la viață privată și dreptul la liberă exprimare, în mod corect instanța de apel a reținut că se impune a fi pus în balanță dreptul intimatei-pârâte de a comunica fapte sau idei în mod liber (art. 10 din CEDO) cu dreptul recurentului-reclamant de a se bucura de protecția reputației, imaginii și demnității, ca elemente ale vieții sale private (art. 8 din CEDO).

Curtea Europeană a dezvoltat mai multe principii jurisprudențiale, dintre care relevante sunt următoarele: dreptul la reputație este un element al vieții private, astfel că intră în sfera de protecție a art. 8 din Convenție (cauza Polanco Torres și D. c. Spaniei); noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane (cauza Von Hannover c. Germaniei), iar reputația reprezintă o parte din identitatea personală și fizică, inclusiv în cazul unei critici în contextul unei dezbateri publice (cauza Timciuc c. României); art. 8 din Convenție impune nu numai obligația negativă a autorităților publice de a se abține de la orice ingerințe în viața privată, ci și obligații pozitive, ce constau în adoptarea de măsuri vizând respectarea vieții private până la relațiile indivizilor între ei (cauza Petrina c. României); pentru verificarea incidenței art. 8 din Convenție, trebuie ca atacul asupra reputației să atingă un anumit nivel de gravitate și să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la viață privată (cauza A. c. Norvegiei); necesitatea existenței unei ingerințe în dreptul la liberă exprimare, în vederea asigurării respectării reputației unei alte persoane, reclamă păstrarea unui echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict (cauza Hachette Filipacchi Associés c. Franței).

Sub acest ultim aspect, soluționarea acestui conflict nu permite o analiză separată a libertății de exprimare sau a dreptului la viață privată, ci impune o cântărire concomitentă a intereselor aflate în joc, în misiunea de a acorda preferință unuia dintre ele. În ceea ce privește punerea în balanță a libertății de exprimare și a dreptului la imagine, criteriile care decurg din jurisprudența Curții Europene, începând cu cauza Axel Springer AG c. Germaniei, pot fi grupate în mai multe categorii, și anume: contribuția informațiilor la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate și obiectul reportajului; comportamentul anterior al persoanei vizate; modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea lor; conținutul, forma și consecințele publicării; gravitatea sancțiunii aplicate.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, se constată că instanța de apel a aplicat, în mod corect, principiile dezvoltate de către Curtea Europeană în jurisprudența sa, prezentând, în mod detaliat, argumentele pentru care a apreciat că faptele imputate intimatei-pârâte nu se încadrează în sfera ilicitului civil.

Sub acest aspect, valorificând mijloacele de probă administrate, instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, potrivit căruia declarațiile intimatei-pârâte din emisiunile reclamate nu conțin afirmații compromițătoare sau jignitoare și nici modalitatea de prezentare a afirmațiilor nu este una care să depășească anumite limite rezonabile și de natură a leza grav valorile ocrotite de lege, limitându-se la a releva motivele care au condus la separarea părților și la impedimentele privind exercitarea unor legături personale cu minorul, celelalte fiind doar un răspuns la întrebările și acuzele recurentului-reclamant, unele răspunsuri fiind emoționale, pe fondul unor afirmații provocatoare.

Chiar dacă afirmațiile intimatei-pârâte au fost pe alocuri critice, instanța de apel a reținut că maniera în care au fost prezentate se încadrează în limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenția nefiind de a afecta reputația, demnitatea sau onoarea recurentului-reclamant.

A mai reținut instanța de apel că majoritatea afirmațiilor se încadrează în noțiunea de "judecăți de valoare", iar cele care au privit situații de fapt obiective se circumscriu unei minime baze factuale. Împrejurarea că o parte dintre acuzații s-au încheiat cu soluții nefavorabile pentru intimata-pârâtă în procesele penale dintre părți nu denotă lipsa unei minime baze factuale, atâta vreme cât buna-credință nu se raportează la finalitatea soluției, ci la momentul în care informația este adusă în spațiul public, astfel cum a reținut, în mod corect, instanța de apel.

Din această ultimă perspectivă, instanța de apel a valorificat, în mod corect, jurisprudența europeană, potrivit căreia "baza factuală" nu se poate rezuma la probe certe, căci, într-o atare interpretare, formularea de afirmații factuale ar deveni prohibitivă, iar libertatea de exprimare ar fi sever limitată, contrar exigențelor impuse de art. 10 din Convenție.

Instanța de apel a mai observat faptul că afirmațiile intimatei-pârâte au fost făcute în cursul unei comunicări orale (emisiuni TV), nu în cadrul unui discurs scris, care ar fi presupus o redactare anterioară și o atentă deliberare, precum și faptul că o parte dintre aceste afirmații au fost făcute ca urmare a unor întrebări adresate de moderatori sau chiar de către recurentul-reclamant.

În concluzie, punând în balanță libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, conform criteriilor ce decurg din jurisprudența Curții Europene, instanța de apel a reținut că intimata-pârâtă nu a depășit limitele permise ale libertății de exprimare, astfel că afirmațiile sale sunt protejate de art. 10 din Convenție, ceea ce, în planul dreptului intern, echivalează cu lipsa unei fapte ilicite.

Referitor la prejudiciu, instanța de apel a reținut că, din probele administrate și în lipsa altor elemente relevante, rezultă că nu au existat consecințe negative asupra recurentului-reclamant, nefiind dovedită producerea unui prejudiciu moral.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a valorificat, în mod corect, jurisprudența Curții Europene și sub acest aspect, atunci când a reținut că, pentru ca lezarea adusă reputației să producă un prejudiciu moral, aceasta trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să fi fost realizată într-o manieră care să cauzeze, în mod real, un prejudiciu (cauza A. contra Norvegiei). În acest context, instanța de apel a constatat că mijloacele de probă administrate în cauză nu relevă caracterul suficient de grav al afirmațiilor intimatei-pârâte, astfel încât să fi produs un prejudiciu moral recurentului-reclamant, care să se impună a fi reparat. Este real că dreptul fiecărei persoane la imagine se reflectă în ocrotirea acestei valori sociale atât sub aspect subiectiv, cât și sub aspect obiectiv, însă, în raport cu circumstanțele faptice, instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada afectării reale și grave a acestui drept nepatrimonial, astfel încât să fie necesară intervenția justiției, prin angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte.

În acest context, nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant, în sensul că instanța de apel ar fi valorificat, în mod greșit, jurisprudența europeană și ar fi încălcat art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 30 alin. (6) din Constituție, art. 71-75 și art. 1.357 și urm. din C. civ.. Dimpotrivă, instanța de apel a aplicat, în mod corect, atât principiile dezvoltate de Curtea Europeană cu privire la balanța dintre dreptul prevăzut de art. 10 și cel prevăzut de art. 8 din Convenție, precum și normele incidente din dreptul intern și a concluzionat, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, că intimata-pârâtă nu a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu moral.

Constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 978A din 8 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2025.