ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10/2025

Ședința publică din data de 14 ianuarie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11 noiembrie 2022 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat: obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 RON reprezentând daune morale, pentru prejudiciul cauzat prin atingerea drepturilor la demnitate, la onoare, reputație și imagine, prejudiciu cauzat prin grave afirmații mincinoase făcute în public la adresa reclamantului; obligarea pârâtului la formularea unor scuze publice față de afirmațiile mincinoase făcute, într-un ziar de largă circulație sau la prezidiul Senatului, în termen de maxim 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii care se va pronunța, sub obligarea acestuia la plata a 100 RON pe zi daune cominatorii; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor judiciare.

I.2. Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

Prin sentința civilă nr. 805 din 21 iulie 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată și a obligat reclamantul la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.925 RON, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva sentinței tribunalului a formulat apel reclamantul A..

I.3. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 442A din 12 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimatul-pârât B., împotriva sentinței civile nr. 805/21.07.2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2022 și a obligat pe apelant să plătească intimatului suma de 5.950 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 442A din 12 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a formulat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 6 iunie 2024 și a fost repartizată aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din raportul dosarelor alocate fără prim termen și procesul-verbal de repartizare aleatorie .

Prin cererea formulată, recurentul-reclamant, invocând motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, susținând că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile de drept material care guvernează răspunderea civilă delictuală și protecția drepturilor personale nepatrimoniale instituite de dispozițiile C. civ.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a reținut că afirmațiile intimatului în sensul în care "A., copil de securist, a furat tac-su la C. o grămadă de bani ... Bine, haide, știți totul e până la proba contrarie, sunt atâtea probe, cel puțin în media despre afacerea C.... iar A. nu poate să spună absolut nimic, știe toată lumea cu o simplă căutare, cine a fost tac-su, câți bani a furat de la C...." nu intră în sfera ilicitului civil.

Pentru a ajunge la soluția pronunțată, instanța de apel a mai reținut că pentru verificarea incidenței art. 8 din Convenție, trebuie ca atacul asupra reputației unei persoane să atingă un anumit nivel de gravitate și să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la viața privată.

Față de această convingere a instanței de apel, recurentul-reclamant a solicitat să se aibă în vedere faptul că afirmațiile venite din partea intimatului sunt pentru reclamant de o gravitate foarte mare, câtă vreme acesta a lansat acuzațiile la tribuna Parlamentului României și ulterior pe postul de televiziune indicat.

A mai susținut recurentul-reclamant că instanța de apel a considerat că a afirma despre o persoană că este securist sau că a furat reprezintă o afirmație conformă legii.

Instanța de apel, într-o apreciere a dispozițiilor legale îndepărtată de spiritul și litera legii, a ajuns la concluzia că dreptul la liberă exprimare a intimatului prevalează față de drepturile personale nepatrimoniale ale recurentului.

Faptul că instanța de apel, în "cântărirea" drepturilor fundamentale invocate de părțile din litigiu, a apreciat că folosirea unor asemenea afirmații mincinoase cu privire la o persoană fără implicare politică, în mod gratuit, este legitimă conduce la ideea că probabil în România protecția drepturilor în fața politicienilor este una doar teoretică. Protecția este reglementată prin dispozițiile legale, însă instanța a apreciat că afirmația "securist" sau "a furat" sunt afirmații banale, care nu sunt de natură a leza dreptul la demnitate al subiectelor de drept.

Instanța de apel a reținut în decizia recurată că în jurisprudența ÎCCJ se analizează cu prioritate criteriul notorietății și cel al contribuției pe care afirmațiile făcute de pârât o aduc unei dezbateri de interes general. Cu privire la aceste criterii, instanța de apel a reținut că recurentul nu este o veritabilă persoană publică, însă acesta se situează în atenția publică cu consecința unei critici admisibile mai ample. Totodată, a reținut că tema atinsă de intimatul-pârât este una de interes general. Transformându-se în apărătorul intimatului-pârât și îndepărtându-se de la rigorile legii, instanța de apel a reținut în motivarea deciziei recurate că nu prezintă relevanță împrejurarea că reclamantul a făcut dovada faptului că acesta nu a colaborat cu securitatea și că a fost terț față de dosarul C.. Instanța a dat eficiență apărărilor intimatului, potrivit cărora nu el a lansat acuzațiile, ci că le-a luat din presă, aspect care în opinia instanței de judecată a condus la buna-credință a intimatului.

A mai susținut recurentul-reclamant că apărările făcute de intimat nu pot fi reținute de instanța de recurs deoarece este evidentă premeditarea cu care intimatul a acționat. A apreciat recurentul că, la tribuna Parlamentului, intimatul nu a avut acces la platforma D. în care să fi văzut titlurile pe care le-a invocat. Mai mult decât atât, de la tribuna Parlamentului deputatul B. ar fi trebuit să exprime opinii politice, iar nu să facă afirmații cu privire la persoane care nu fac parte din Parlament. Totodată, în opinia recurentului-reclamant, este mult mai grav a aduce asemenea defăimări unei persoane absente, motiv pentru care a apreciat că instanța de apel a eșuat în aplicarea și interpretarea dispozițiilor de drept material.

Cu privire la buna-credință invocată de intimatul-pârât, instanța de apel a reținut că aceasta este prezumată. Însă instanța a omis să stabilească faptul că această prezumție este una simplă și, prin probele administrate în fața instanței de fond și în fața instanței de apel, prezumția a fost răsturnată.

Nelegal a apreciat instanța de apel că nu pot fi reținute afirmațiile reclamantului referitoare la proba celor afirmate de către pârât.

Or, atunci când se analizează dacă afirmațiile făcute sunt subsumate unei fapte ilicite, trebuie distins după cum afirmațiile reprezintă judecăți de valoare sau, după caz, fapte. În speța dedusă judecății, afirmațiile făcute de intimatul-pârât sunt fapte, acestea reprezentând acuzații concrete, determinate (e un securist, a furat), fiind în consecință supuse probării. Acesta este un alt argument care nu susține legalitatea deciziei recurate.

Mai mult decât atât, instanța de apel a reținut că prin declarațiile respective nu s-a intenționat lezarea, demnitatea, onoarea, viața particulară și dreptul la propria imagine a apelantului, ci expunerea convingerilor intimatului în legătură cu activitatea apelantului care ar putea reprezenta un subiect de interes public prin raportare și la activitatea politică, publică desfășurată de fiul reclamantului. Raționamentul logico-juridic al instanței de apel înfrânge norma de drept. Deși reclamantul l-a chemat în judecată pe pârât pentru repararea prejudiciului cauzat pentru afirmațiile denigratoare făcute la adresa sa, instanța de apel a justificat prin prisma copilului recurentului atât calitatea acestuia de persoană de interes public, cât și pentru justificarea comportamentului deviant al intimatului.

O persoană străină de România, cum este recurentul, văzând sistemul de justiție și comparându-l cu cel existent în Statele Unite ale Americii nu poate fi decât dezamăgit și trădat în condițiile în care drepturile sale personal nepatrimoniale sunt lăsate în derizoriu și derâdere de instanțele de judecată. Deși cele două sisteme sunt fundamental diferite, doar în România protecția drepturilor nepatrimoniale se face în mod aleatoriu, în funcție de criterii necunoscute, aspect care se transpune inclusiv în privința practicii CEDO în care România este condamnată.

Decizia recurată este bazată, aproape în totalitate, pe justificări ale afirmațiilor denigratoare ale intimatului, justificări pe care instanța de apel i le găsește. Cu titlu de exemplu, a reținut instanța de apel că "scopul afirmațiilor în cauză a fost acela de a atrage atenția asupra unor aspecte ce pot prezenta interes pentru societate (...)". A mai reținut instanța de apel că "acțiunile apelantului nu pot fi considerate ca fiind premeditate, atât timp cât probele administrate nu susțin ipoteza în care afirmațiile au fost efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, ci au reprezentat o manifestare proporțională a emoțiilor puternice generate de dezbaterile aprinse dintre intimat și fiul apelantului". Or, dincolo de eroarea referitoare la părțile din litigiu, deoarece instanța analiza acțiunile intimatului, iar nu pe cele ale apelantului, s-a reținut încă o dată că afirmațiile nu au fost premeditate. Dacă intimatul dorea să lupte cu aceleași arme, ar fi trebuit să aducă în discuție aspecte care țin de persoana fiului recurentului, iar nu de recurentul însuși. După cum rezultă din apărările intimatului, fiul reclamantului s-a referit la persoana intimatului, iar nu la membrii familiei acestuia.

Mai mult decât atât, cel puțin în aparență, în fața instanței de apel se puteau aduce orice argumente, soluția urmând a fi aceeași, câtă vreme judecătorii, fără o minimă analiză a condițiilor în care legea protejează drepturile personale nepatrimoniale, se transformă în apărătorii politicienilor.

În final, instanța de apel a reținut că decizia nr. 190/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu se aplică. Este evident că această decizie nu era favorabilă poziției intimatului și implicit nu ar mai fi dat posibilitatea instanței să fie părtinitoare la pronunțarea deciziei recurate.

În consecință, recurentul-reclamant a apreciat că motivul de casare invocat este pe deplin aplicabil în speța dedusă judecății. Instanța a ignorat prevederile legale aplicabile și și-a întemeiat motivarea deciziei recurate pe simple supoziții, aspect care atrage nelegalitatea deciziei recurate.

Ca o expresie a aplicării greșite a legii, instanța de apel a reținut și a dat eficiență dreptului intimatului la liberă exprimare în detrimentul dreptului apelantului la viața privată, la onoare și demnitate. Față de modul de reglementare a dreptului fundamental la libera exprimare, drept protejat de art. 10 din CEDO, recurentul-reclamant a solicitat instanței de recurs să analizeze inclusiv modalitatea de reglementare conform căreia "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept cuprinzând libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere, dar exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești".

Analiza făcută de instanța de apel nu este una legală atâta vreme cât aceasta justifică afirmațiile intimatului care, de la tribuna Parlamentului, îl acuză pe apelant (care nu era prezent și nu are nicio implicare în viața politică) pentru a-l acuza pe fiul reclamantului, că tatăl acestuia a fost securist și a furat banii statului în afacerea C.. Fiind în prezența unor fapte afirmate de intimat, acesta trebuia să se asigure de veridicitatea afirmațiilor.

Or, instanța de apel, deși în mod teoretic a analizat măsura în care subiectul este de interes public, totuși a pierdut din vedere locul și modalitatea în care afirmațiile denigratoare au fost făcute. Aspectele teoretice nu pot fi aplicate în mod identic în fiecare speță în parte, acesta fiind motivul pentru care ține de modul de analiză și modul de probațiune folosit de părți. Astfel, cele reținute de instanța de apel în decizia recurată nu sunt conforme adevărului deoarece: subiectul discuției nu era fosta securitate, ci persoana recurentului și în al doilea rând nu se punea în discuție subiectul de interes general al modului de cheltuire a fondurilor publice, ci faptul că recurentul ar fi furat de la statul român. Deci susținerile instanței de apel sunt nereale, aspect care nu poate rămâne nesancționat de instanța de recurs.

În acest context, modul în care intimatul a înțeles să îl atace pe recurent cu justificarea disputei dintre intimat și fiul recurentului (recurentul nefiind prezent și neavând nicio poziție în viața publică) este în mod evident o exercitare defectuoasă a libertății de exprimare, drept fundamental căruia instanța de judecată i-a dat eficiență în detrimentul dreptului fundamental al recurentului, protejat de dispozițiile legale anterior invocate. Când libertatea de exprimare este exercitată cu rea-credință și cu depășirea limitelor, se aduce atingere drepturilor celorlalte persoane, aspect care atrage angajarea răspunderii civile delictuale.

Din punctul său de vedere, la pronunțarea deciziei recurate au fost încălcate prevederile art. 72 și urm., art. 252, art. 1349 și urm. C. civ., art. 8 și art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului declarat astfel cum a fost formulat.

A mai susținut că faptele intimatului au un puternic caracter ilicit, legea civilă sancționând astfel de acțiuni prin care se aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ cele patru condiții cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Potrivit art. 72 C. civ., orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei sau demnității persoanei, fără consimțământul acesteia sau fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75 C. civ.

Din dispoziția legală mai sus invocată rezultă că nu numai persoanele publice, cu notorietate, au dreptul la viață privată și la protecția demnității și onoarei, ci orice persoană fizică are aceste drepturi, care sunt protejate de încălcări ce nu se circumscriu excepțiilor prevăzute de art. 75 C. civ.

Prin Decizia nr. 1576/07.12.2011, Curtea Constituțională a statuat că demnitatea umană este un atribut inalienabil al persoanei umane, valoare ce impune fiecărui membru al societății un comportament de respect și protecție a celorlalți indivizi și interzicerea oricărei atitudini umilitoare sau degradante la adresa omului.

Dreptul la demnitate, dreptul la onoare și dreptul la reputație, drepturi personale nepatrimoniale, se bucură de o opozabilitate erga omnes, toate celelalte subiecte de drept având o obligație de a nu face, adică de a nu aduce atingere drepturilor personalității.

Prin acțiunile intimatului, acțiuni concretizate în fapte ilicite, i-au fost cauzate recurentului prejudicii care urmează a fi analizate de instanța de recurs prin prisma dispozițiilor art. 1349, art. 1357 și urm. din C. civ.

În alin. (1) al art. 1349 din C. civ., care reglementează obligația generală a oricărei persoane de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană prin acțiune sau omisiune, se dispune că orice atingere adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane atrage răspunderea civilă delictuală pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat la repararea integrală a acestora.

Aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea "prețului" suferințelor psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și a implicației acestuia pe toate planurile vieții sociale ale persoanei vătămate. Trebuie să se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe plan psihic, social, profesional și familial din ceea ce ar însemna o viață normală, liniștită și fericită pentru aceasta în momentul respectiv, dar și în viitor în societatea respectivă.

Cu privire la fapta ilicită, se învederează că intimatul, într-un mod intenționat și cu o vădită rea-credință, l-a numit pe apelant securist și a prezentat ca fiind adevărat că acesta ar fi furat de la statul român prin intermediul afacerii C.. Afirmațiile intimatului nu sunt susținute de niciun suport probator, ci dimpotrivă, acestea sunt contrazise de hotărârile judecătorești definitive pronunțate de instanțele judecătorești din România. Instanța de apel a avut la dispoziție aceste înscrisuri despre care nu a făcut absolut nicio mențiune în decizia pronunțată, obiect al prezentului recurs.

În privința prejudiciului, condiție esențială pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie avută în vedere toată suferința care a fost resimțită de reclamant ca urmare a readucerii în discuție publică a unei situații foarte delicate pentru acesta, respectiv tratamentul pe care l-a primit din partea țării natale în perioada regimului comunist. Astfel, atât reclamantul, cât și familia acestuia au suferit condamnări penale, reclamantului i-a fost confiscată averea, acesta a cerut azil în Statele Unite ale Americii în anul 1986, fiind despărțit de familia sa care a rămas în România.

Faptul că un parlamentar, fără o minimă diligență în discursul pe care l-a avut, a folosit acele apelative la adresa reclamantului, a avut drept consecință o puternică suferință resimțită de reclamant. În acest context, prejudiciul produs reclamantului este unul cert, urmând a face obiectul reparației de către instanța de judecată.

În opinia recurentului, este inadmisibil ca în Parlamentul României să aibă loc discuții care sunt de natură a prejudicia alte persoane care nu se află în legătură cu activitatea politică, fiind persoane particulare care au luptat cu sistemul comunist și au reușit să își construiască un viitor în afara țării. Faptul că în nenumărate rânduri se prezintă la adresa recurentului, fapte care sunt mincinoase, este de natură să îi cauzeze acestuia un prejudiciu continuu, efectele dăunătoare ale faptelor ilicite neputând fi, în consecință, contestate. În acest context, făcând o greșită aplicare a dispozițiilor de drept material, instanța de apel a pronunțat o decizie care nu se bucură de legalitate.

Raportul de cauzalitate între faptele ilicite săvârșite de intimat și prejudiciul cauzat rezultă în mod direct, instanța de judecată urmând a stabili că toate aceste consecințe dăunătoare se produc asupra apelantului prin însăși săvârșirea faptelor ilicite.

Cu privire la vinovăție, pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală, este suficient ca autorul să fi acționat cu cea mai ușoară formă a culpei. Or, intimatul din prezenta cauză a acționat în forma intenției, astfel cum aceasta își găsește reglementarea în dispozițiile art. 16 C. civ.

Astfel, în cauză sunt îndeplinite cerințele legale pentru ca instanța să dispună admiterea recursului, având în vedere incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 și urm. C. proc. civ., art. 72, art. 252, art. 1349 și urm. C. civ., art. 8 și art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În probațiune, s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile existente la dosar.

I.5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât B. nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate și prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Tot cu nulitatea sancționează și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Criticile trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. De asemenea, simpla indicare de către parte a unuia sau a mai multor motive de casare nu este suficientă pentru motivarea căii de atac.

Aplicând aceste considerații cu caracter teoretic speței deduse judecății, Înalta Curte reține următoarele:

Prin demersul judiciar inițiat, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B., pe temeiul răspunderii civile delictuale, la repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin proferarea unor afirmații în plenul Camerei Deputaților la data de 27 septembrie 2022, precum și în cadrul emisiunii "Legile Puterii", la aceeași dată, de la postul de televiziune Realitatea, emisiune în cadrul căreia pârâtul a avut o intervenție telefonică, afirmații care, în opinia reclamantului, sunt grave și mincinoase, de natură să îi încalce dreptul la imagine, reputație, onoare și la demnitate.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant, invocând incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile de drept material care guvernează răspunderea civilă delictuală și protecția drepturilor personale nepatrimoniale instituite de dispozițiile C. civ. (art. 72 și urm., art. 252 C. civ., art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1359 și urm. C. civ.).

În ceea ce privește critica ce vizează aplicarea greșită a dispozițiile de drept material care guvernează protecția drepturilor personale nepatrimoniale instituite de dispozițiile C. civ., recurentul-reclamant reproșează, în esență, instanței de apel că nu a realizat un just echilibru între dreptul pârâtului la liberă exprimare și dreptul reclamantului la propria imagine și la viață privată (din perspectiva art. 8 și art. 10 CEDO).

Astfel, în dezvoltarea acestei critici, recurentul-reclamant susține că afirmațiile venite din partea reclamantului și apreciate de instanța de apel ca neintrând în sfera ilicitului sunt de o gravitate foarte mare pentru reclamant, câtă vreme acestea au fost lansate la tribunal Parlamentului României și ulterior pe postul de televiziune, că instanța de apel a apreciat că afirmațiile "securist" sau "a furat" sunt unele banale și nu sunt de natură a leza dreptul la demnitate al reclamantului, că a dat eficiență apărărilor intimatului, în sensul că nu acesta a lansat acuzațiile, ci le-a luat din presă, aspect care conduce la buna-credință a intimatului, bună-credință care, în opinia instanței de apel, este prezumată, însă prin probele administrate la fond și apel prezumția a fost răsturnată.

Mai susține de asemenea, că intimatul-pârât a acționat cu premeditare, că protecția oferită recurentului-reclamant trebuie să fie mai mare decât în cazul persoanelor publice care își asumă o expunere mai mare, precum și că afirmațiile făcute de intimatul-pârât sunt fapte, acestea reprezentând acuzații concrete, determinate ("e un securist", "a furat"), fiind supuse probării, că instanța de apel a reținut și a dat eficiență dreptului intimatului la liberă exprimare în detrimentul dreptului apelantului la viață privată, la onoare și demnitate, precum și că analiza făcută de instanța de apel nu este legală atâta vreme cât aceasta justifică afirmațiile intimatului care, de la tribuna Parlamentului, îl acuză pe apelant (care nu era prezent și nu are nicio implicare în viața politică) pentru a-l acuza pe fiul său, că tatăl acestuia a fost securist și a furat banii statului în afacerea C..

Toate aceste susțineri, care în opinia recurentului-reclamant susțin nelegalitatea deciziei recurate, în realitate reprezintă reiterarea unor aspecte doar de netemeinicie și ignoră împrejurarea că în valorificarea echilibrului între dreptul la viața privată și cel la libera exprimare, instanța devolutivă de apel a ținut seama tocmai de baza factuală relevată de probele administrate, ceea ce i-a permis și concluzia că reclamantul este o persoană cunoscută publicului, iar declarațiile pârâtului, rezumate la aspecte ce țin de colaborarea reclamantului cu fosta securitate și la implicarea sa în "Afacerea C." sunt informații care pot contribui la o dezbatere de interes general.

Or, în ceea ce privește stabilirea faptelor, instanța de apel, ca ultimă instanță de fond, este suverană, în recurs nefiind posibilă cenzurarea stabilirii situației de fapt de către instanța devolutivă a fondului.

Nici susținerile recurentului-reclamant referitoare la faptul că argumentele instanței de apel nu sunt conforme adevărului, întrucât subiectul discuției nu era fosta securitate sau cheltuirea fondurilor publice, ci acuzația nefondată că recurentul-reclamant ar fi furat de la stat, precum și că atacul intimatului la adresa recurentului, motivat de un conflict cu fiul acestuia, a fost făcut în absența recurentului din viața publică și reprezintă o folosire abuzivă a libertății de exprimare sunt tot aspecte de netemeinicie care scapă controlului prezentei instanțe de recurs. Aceasta întrucât respectivele susțineri privesc de asemenea, situația de fapt stabilită în temeiul probelor administrate și interpretării acestora, ceea ce reprezintă o operațiune sustrasă controlului de legalitate în recurs, rezultatul la care ultima instanță de fond ajunge sub aspectul faptelor constatate neputând fi criticat în calea extraordinară de atac, căci aceste critici de netemeinicie excedează dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

Modalitate de expunere a criticilor aduse hotărârii recurate nu este de natură a combate nicio dezlegare a instanței de apel în legătură cu echilibrul care trebuie păstrat între art. 8 și art. 10 CEDO, în legătură cu interesul public și natura faptelor imputate, care prezenta relevanță.

În realitate, expunând extinse aprecieri de fapt, cu privire la care solicită o altă dezlegare, recurentul-reclamant nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept și aptă de cenzură de legalitate, ci, sub umbrela motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., combate de fapt concluzia instanței de apel cu privire la temeinicia deciziei civile recurate, respectiv cu privire la conflictul între dreptul pârâtului la liberă exprimare și dreptul reclamantului la propria imagine și la viață privată (din perspectiva art. 8 și art. 10 CEDO).

În consecință, Înalta Curte constată că, deși s-a susținut încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de dispozițiile art. 72 și urm., art. 252 C. civ., art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în cererea de recurs aceste texte de lege sunt doar formal invocate, întrucât nu se regăsește nicio critică concretă de nelegalitate prin care recurentul-reclamant să contrazică argumentele instanței de apel, ci doar aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte ce însă, nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului care, potrivit art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În aceeași manieră inadecvată procedural, recurentul-reclamant critică hotărârea instanței de apel și din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor de drept material care guvernează răspunderea civilă delictuală (art. 1359 și urm. C. civ.), în dezvoltarea acestei critici procedând la expunerea condițiilor răspunderii civile delictuale și a unor considerații teoretice generale privind aceste condiții.

În ceea ce privește condițiile răspunderii civile delictuale, recurentul-reclamat a susținut că fapta ilicită constă în defăimarea adusă de intimatul-pârât prin acuzații publice nefondate, afirmând că ar fi fost "securist" și implicat în deturnarea de fonduri prin afacerea C., că prejudiciul constă în suferința psihologică profundă cauzată de readucerea în discuție publică a unui trecut dureros legat de persecuțiile suferite în perioada comunistă (condamnări penale, confiscarea averii, exilul în SUA și separarea de familie), că există un raport direct de cauzalitate între faptele intimatului și prejudiciul produs, precum și că este intenționat caracterul acțiunilor acestuia.

O astfel de argumentare prin care se tinde a se susține că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana intimatului-pârât nu este aptă de cenzură de legalitate, ci reprezintă de asemenea, aprecieri de fapt care nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanțelor de fond.

În recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt, a elementelor factuale care o compun.

Ca atare, faptele sunt stabilite în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite.

Mai mult, atunci când instanța inferioară, învestită cu o cerere de apel motivată, a dat un răspuns argumentat fiecărei critici deduse judecății în calea de atac devolutivă a apelului, motivarea concretă a recursului trebuie să se refere la decizia instanței de apel, criticând eficient dezlegările acesteia și arătând viciile de legalitate pe care le prezintă hotărârea atacată.

Consecință a tuturor elementelor expuse, Înalta Curte reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, iar recurentul-reclamant nu s-a conformat acestor imperative, astfel că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, fiind formal indicat, și nici nu se poate proceda la o încadrare a susținerilor formulate de acesta prin cererea de recurs într-un alt caz expres și limitativ prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aspect de natură a determina incidența sancțiunii nulității recursului reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, față de cele anterior reținute și cum în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., precum și a prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod, va constata nul recursul.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentului-reclamant ca parte ce a pierdut procesul, Înalta Curte va dispune în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligarea acestuia la plata sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât, potrivit dovezii depuse la dosar, apreciind cuantumul acestora ca fiind corespunzător muncii concrete depuse de apărătorul părții intimate-pârâte și complexității dosarului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 442A din 12 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 ianuarie 2025.