ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 766/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. împotriva pârâtei B., s-a solicitat ca prin hotărârea care va fi pronunțată să se dispună obligarea pârâtei la plata daunelor morale de 1.000.000 euro pentru încălcarea dreptului la reputație și la imagine în urma săvârșirii faptei ilicite reprezentate de declarațiile date în emisiunea "C." din 27.01.2021, la ora 23:12.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 958 din 09 iunie 2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată; a obligat reclamantul la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 10.000 RON.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 106 A din 08 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 958 din 09 iunie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., ca nefondat; a obligat apelantul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă în sumă de 7.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 196 A din 08 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul A..

Cela de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 10 decembrie 2024, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 12 decembrie 2024, a constatat că cererea de recurs principal îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) cooborat cu art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că rrecurentul-reclamant datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, sub snacțiunea anulării cererii de recurs.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a decizie atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu trimitere la situația de fapt și soluția pronunțată de prima instanță, a susținut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul încălcării și greșitei aplicări a regulilor de procedură și al nemotivării corespunzătoare, argumente pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Din această perspectivă, a arătat că prin cererea de chemare în judecată a indicat ca faptă ilicită săvârșită de pârâtă și postarea, în data de 21 noiembrie 2020, pe pagina de D. "B." a unui material text, faptă distinctă de afirmațiile făcute în reportajul difuzat pe postul România TV, însă prima instanță nu a analizat-o. Deși prin cererea de apel a criticat acest aspect, în temeiul art. 425 C. proc. civ., instanța devolutivă a aplicat greșit aceste dispoziții legale, odată cu cele ale art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Câtă vreme cadrul procesual obiectiv a inclus și această faptă ilicită recurentul consideră că referirea instanței de apel la art. 9 alin. (2) C. proc. civ. nu are corespondent în situația din speță, înlăturarea criticii respective cu justificarea necesității respectării principiului disponibilității reprezentând o motivare străină cauzei.

Cu privire la aplicarea greșită a art. 425 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că, în justificarea aprecierii sale cu privire la netemeinicia motivului de apel întemeiat pe același text de lege, instanța de apel a prezentat afirmații generale privind motivarea hotărârilor, care nu aveau legătură cu motivul de apel invocat de acesta ce privea lipsa oricărei referiri a instanței de fond la una dintre faptele invocate în motivarea cererii de chemare în judecată, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Din aceeași perspectivă, cea a nemotivării hotărârii, a făcut trimitere la raționamentul prezentat de către instanța de apel în legătură cu referirile pârâtei la "plăcuța suedeză", al cărui conținut relevă și încălcarea principiului contradictorialității, prevăzut de art. 14 C. proc. civ., în condițiile în care instanța s-a raportat la un subiect de presă dezbătut în anul 2018, deși acesta nu fusese invocat și susținut de către niciuna dintre părți, și care, pentru a putea fi reținut în cauză ar fi necesitat punerea în discuția părților, chiar dacă ar fi considerat a fi un fapt de notorietate publică ce nu ar fi presupus dovedirea.

A mai susținut că referirea instanței de apel la "plăcuța suedeză" relevă și o lacună a motivării hotărârii, sub acest aspect arătând că, în condițiile în care instanța de apel și-a întemeiat raționamentul pe existența subiectului de presă dezbătut în anul 2018, aceasta ar fi trebuit să îl prezinte pentru a da posibilitatea instanței de control să verifice legalitatea și temeinicia lui iar părților să înțeleagă modul în care a apreciat în sensul celor expuse.

A precizat că sursa expresiei "plăcuța sudedeză" o reprezintă o plăcuță de înmatriculare a unui autovehicul (înmatriculat în Suedia), care, în sensul dat în limba română, conținea un mesaj vădit indecent, or, dacă instanța de apel ar fi prezentat acest lucru ar fi fost imposibil să aprecieze că respectivul mesaj se încadrează într-un limbaj satiric care nu depășește limitele rezonabilității.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a pretins nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul încălcării și greșitei aplicări a art. 30 din Constituția României și a art. 70, 72 și 252 C. civ., ce consacră și protejează drepturile subiective nepatrimoniale recunoscute persoanelor fizice, a normelor incidente în materia audivizualului, precum și a art. 8 și a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin absolutizarea în mod nepermis a conceptului de libertate de exprimare a jurnalistului, până la a lipsi de conținut posibilitatea recunoscută de lege privind protejarea drepturilor nepatrimoniale.

Cu privire la existența faptei ilicite a intimatei, făcând trimitere la considerentele expuse în paginile 25 și 29 ale deciziei atacate, recurentul-reclamant a susținut că nu este de acord cu aprecierile instanței de apel legate de intervenția și limbajul utilizat de intimata-pârâtă în sensul că acestea nu depășesc "doza acceptată de sarcasm ori de ironie pe care o persoană cunoscută public trebuie să le accepte". Chiar dacă dispozițiile art. 10 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevăd că orice persoană are dreptul la libera exprimare, aceasta nu poate reprezenta un drept absolut, cât timp cel de-al doilea paragraf al acestui articol permite o eventuală restrângere a libertății de exprimare în ipoteza în care aceasta este îndreptată împotriva unor valori pe care statul le poate și trebuie în mod legitim să șle apere.

Altfel spus, libertatea de exprimare nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, ca orice altă libertate socială, aceasta presupunând luarea în considerare a unor interese de ordin general, dar și de ordin privat, anume reputația și drepturile altor persoane.

Or, prin decizia pronunțată, instanța de apel a conferit noțiunii de "libertate de exprimare" un caracter de libertate nelimitată, absolută, apreciind că afirmații de tipul "A. intră în baza de date a SRI și sustrage date sau că deturnează vreun avion" sau "să îi dăm o plăcuță suedeză lui A." se încadrează în limitele unui discurs pe care o pretinsă persoană publică, vizată de astfel de acuzații, ar trebui să îl tolereze.

A considerat că afirmații precum "Păi da, pentru ca acolo se pare ca A. este șeful polițiștilor și că acolo în Bihor această familie face legea după bunul plac" nu pot fi considerate simple "judecăți de valoare", cum în mod greșit a apreciat instanța de apel la pagina 29 din decizia recurată, întrucât se referă la o serie de fapte determinate, și anume că recurentul-reclamant ar fi săvârșit pretinse fapte de natură penală, inclusiv acte (imaginate) de corupție.

Mai mult decât atât, deși instanța a calificat discursul pârâtei drept un "discurs de tip parental" raportându-se strict la sintagme precum "cine știe ce năzbâtie mai face?", aceasta a ignorat intervenția în ansamblul său "A. intră în baza de date a SRI și sustrage date sau ca deturnează vreun avion", ceea ce relevă că recurentul-reclamant nu a fost subiect al unei simple judecăți de valoare, nu i s-a adus doar o simplă critică, ci a fost subiect al unor acuzații concrete (fapte), potrivit cărora ar fi săvârșit cu certitudine o serie de fapte de natură penală, dar și că ar fi capabil de săvârșirea unor acte extrem de grave (...deturnează un avion).

Or, în jurisprudența sa, Curtea a stabilit o importantă distincție între afirmarea unor fapte și exprimarea unor judecăți de valoare, în sensul că "existența faptelor poate fi demonstrată", adică persoanelor care afirmă fapte obiective li se poate, în mod legitim, cere să dovedească adevărul acestora.

În plus, în cauza Pedersen și Baadsgard c. Danemarca, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "jurnaliștii trebuie să acționeze cu bună-credință și să se bazeze pe un minumum de fapte suficient de precise și fiabile, proporționale cu natura și forța afirmației pe care ei o fac; cu cât afirmația este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie sa fie mai solidă".

Aplicând aceste principii consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în speța de față, este de domeniul evidenței că pentru afirmații tendențioase de tipul "mă întreb doar cât a fost scorul" lipsește o minimă baza factuală, la baza alegațiilor intimatei aflându-se exclusiv dorința de a-1 defăima pe recurent, iar nu o informare onestă și corectă a publicului.

În plus, făcând trimitere la pagina 29 din decizia recurată, a susținut că instanța de apel a reținut că în cuprinsul materialului au fost prezentate o serie de "suspiciuni" în sensul că recurentul "ar fi interferat în mod nelegal cu activitatea unei instituții a statului", însă a omis, în analiza sa, să observe și să rețină că aceste afirmații au fost prezentate ca un fapt cert "Eu cred că ar trebui cumva să se autosesizeze CSM-ul și să ia o decizie în cazul acestor judecători pentru că este clar că această decizie nu este una corectă".

În acest context, a evidențiat relevanța cauzei Nilsen și Johnsen contra Norvegiei, în care Curtea a reținut că atunci când sunt prezentate fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, în absența oricăror dovezi care să le susțină și fără a fi susținute chiar de afirmațiile părții vătămate, un astfel de discurs nu se bucură de protecția art. 10 din C.E.D.O.

Un alt argument invocat în susținerea nelegalității deciziei atacate a vizat interpretarea greșită a dispozițiilor art. 71 și art. 72 C. proc. civ., sub aspectul nereținerii în sarcina intimatei a unei culpe în privința încălcării drepturilor nepatrimoniale ale recurentului, deși prin supunerea atenției publice de către pârâtă a unor fapte cu caracter penal, care ar fi fost comise cu certitudine de către acesta, precum și prin expunerea unor afirmații insultătoare, cu un vădit caracter tendențios, s-a adus o atingere gravă drepturilor sale nepatrimoniale.

Or, subiectul principal al emisiunii difuzate de România TV la data de 27 ianuarie 2021 viza procedurile judiciare derulate în acea perioadă împotriva recurentului, intimata fiind chemată să-și expună opinia cu privire la decizia judecătorilor, însă aceasta, în totală necunoștință de cauză, a discreditat și a contestat corectitudinea unei hotărâri judecătorești pe care nici măcar nu a putut-o studia (hotărârea nefiind redactată la momentul difuzații reportajului), sugerând, fără niciun fel de suport probator, că recurentul a exercitat o anumită presiune asupra magistraților care au pronunțat hotărârea de respingere a propunerii de arest preventiv sau, chiar mai rău, că acesta sau membrii familiei sale au intervenit pe lângă magistrații Tribunalului Bihor pentru a-i determina să respingă propunerea de arest preventiv.

Recurentul consideră că în mod neîntemeiat, instanța de apel a reținut că afirmațiile reclamantei referitoare la hotărârea judecătorească vizează mai degrabă critici aduse actului de justiție înfăptuit de Tribunalul Bihor care nu sunt de natură să justifice indemnizarea reclamantului cât timp nu sunt de natură să prejudicieze imaginea acestuia ci, cel mult, a completului de judecată".

O astfel de concluzie nu poate fi apreciată ca fiind una corectă, în condițiile în care intimata sugerează că această decizie a magistraților a fost pronunțată ca urmare a unui pretins control exercitat de către recurent asupra organelor abilitate, afirmație ce nu poate fi considerată doar o "critică adusă actului de justiție", ci implicit o acuzație deosebit de gravă și lipsită de orice bază factuală adusă recurentului.

Din modalitatea în care au fost expuse afirmațiile acesteia rezultă că acestea reprezintă veritabile acțiuni de incitare a telespectatorilor emisiunii TV, a opiniei publice în general, la adoptarea față de recurent și/sau față de familia sa de tratamente, atitudini, comportamente agresive.

A mai menționat că instanța de apel, în mod greșit, a calificat sintagmele "să-i dăm o plăcuța suedeză lui A. (...) deci să-i dam o plăcuță suedeză", "Să-i dăm lui asta micu' și o plăcuță suedeză la spălat??? drept "o exagerare" și le-a încadrat "într-un limbaj satiric care critică aspecte negative ale realității sociale".

Ținând cont de originea acestei sintagme, înțelesul său, precum și situațiile în care aceasta este utilizată, recurentul susține că nu poate fi de acord cu decizia instanței de a o cataloga drept "...limbaj satiric" în condițiile în care aceasta nu reprezintă o simpla ironie, ci o jignire gravă adresată unei persoane, un termen indecent și imoral utilizat strict în situațiile în care intenția este de a jigni o persoană.

Un alt aspect criticat de recurentul-reclamant a vizat interpretarea greșită a prevederilor art. 14.1 din Codul Deontologic al Jurnaliștilor, în sensul în care instanța a apreciat că nu se poate vorbi de o nesocotire a prezumției de nevinovăție a acestuia de către intimată.

În opinia recurentului, concluzia potrivit căreia intimata nu ar fi încălcat prezumția de nevinovăție, raportată doar la argumentul că, la un moment dat în cursul discursului, intimata ar fi folosit o singură dată verbul "se pare", este una vădit eronată, în condițiile în care pe parcursul întregii emisiuni, aceasta a făcut afirmații de tipul "mă întreb doar cât a fost scorul", "să se autosesizeze CSM-ul și să ia o decizie în cazul acestor judecători pentru că este clar că această decizie nu este una corectă" ce denotă chiar ideea de certitudine pe care intimata a urmărit să o inducă.

Așa cum s-a subliniat în jurisprudența CEDO, nerespectarea acestor garanții creează premisele reducerii șanselor unei persoane de a beneficia de un proces echitabil sau să micșoreze încrederea publicului în rolul instanțelor în administrarea justiției penale (Tourancheau și July c. Franței). Prin urmare, jurnaliștii trebuie să manifeste precauție în exprimare în astfel de situații și să aibă în vedere utilizarea unui limbaj adecvat prin raportare la expunerea unor situații litigioase, în special cele care privesc cauzele penale.

Recurentul a mai arătat că instanța de apel doar în mod formal a reținut că "limbajul trebuie apreciat prin prisma contextului factual" pentru că în măsura în care ar fi procedat la o analiză efectivă a întregului discurs, ar fi concluzionat ca forma și stilul de exprimare al intimatei (în special în cadrul unei emisiuni televizate în care subiectul dezbătut viza o procedură penală în desfășurare sunt complet nepotrivite, urmărind să convingă ascultătorii de necesitatea condamnării inculpatului.

De asemenea, în mod neîntemeiat, a reținut instanța de apel existența mai multor articole de presă ce urmăreau subiectul dezbătut în condițiile în care acestea nu cuprind oricum afirmații de tipul celor expuse de intimată. Simpla existență a mai multor publicații ce postează informații asemănătoare nu poate absolvi de vină persoana care contribuie, de asemenea, la această campanie de denigrare.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a criticat raționamentul instanței de apel inclusiv în ceea ce privește încadrarea persoanei sale în categoria "persoanelor publice", susținând că, și în măsura în care va fi menținută o astfel de concluzie, aceasta nu poate echivala cu recunoașterea dreptului oricărei persoane ca, după bunul său plac, să prezinte în spațiul public afirmații nefondate, cu tente evident acuzative, jignitoare și chiar imorale în ceea ce privește persoana vizată.

Cu privire la existența prejudiciului, consideră că în mod greșit instanța de apel nu a procedat și la analiza lui.

Din această perspectivă, solicită să se constate că a fost supus unei campanii de denigrare din partea pârâtei, denigrare ce a adus atingere onoarei și reputației sale, faptele prejudiciabile îmbrăcând forma insultei, injuriilor și calomniei prin prezentarea distorsionată a unor circumstanțe susceptibile de a supune persoana reclamantului desconsiderării sau oprobriului public.

Pentru a aprecia cu privire la prejudiciul produs, consideră că trebuie să fie avută în vedere inclusiv influența exercitată de către intimată asupra mediului online și a celui televizat, aceasta fiind o persoană prezentă în mod activ pe pagina sa de D. (la acest moment având un număr de 317.000 urmăritori) și invitată în mod recurent la diferite emisiuni.

Prin raportare la impactul buletinului informativ, precum și a postării publicate de intimată pe pagina sa de D. "B.", se poate concluziona în sensul că s-a produs un prejudiciu semnificativ asupra imaginii recurentului ce trebuie văzut inclusiv prin prisma reacțiilor telespectatorilor în mediul online, atât reportajul, cât și declarațiile intimatei fiind distribuite pe rețelele de socializare, însoțite de comentarii tendențioase.

A mai precizat că instanța în mod greșit nu a mai analizat legătura de cauzalitate între faptele comise de intimată și prejudiciu, solicitând să se rețină că aceasta rezultă ex re din însăși săvârșirea faptei, având în vedere ca este vorba de producerea unui prejudiciu moral, astfel că demonstrarea lui nu este necesară, fiind prezumată.

Recurentul a criticat și concluziile instanței de apel referitoare la atitudinea subiectivă a intimatei, apreciind că în mod greșit s-a reținu că aceasta "nu a acționat cu rea-credință și cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public".

Contrar acestei opinii, recurentul susține că afirmațiile pârâtei, indiferent de contextul în care au fost prezentate, nu pot avea decât un singur scop, acela de jignire a persoanei și defăimarea acesteia prin inducerea în percepția publicului a unei imagini negative cu privire la persoana vizată.

Întrucât afirmațiile intimatei sunt simple alegații nefondate și făcute cu rea- credință, consideră că nu se poate face vorbire despre un interes al ascultătorilor/cititorilor de a avea acces la informații false și nedovedite, existând în mod cert un interes legitim al recurentului de a-și proteja drepturile.

A precizat că ulterior momentului introducerii pe rolul instanțelor judecătorești a prezentei acțiuni, intimata a procedat la publicarea unor materiale text cu privire la recurent în cuprinsul cărora nu numai că a folosit sintagme șicanatorii de tipul "A. cel șmecheros", dar a și considerat necesar a formula recomandări atât către recurent "îi recomand un program terapeutic serios și o restructurare cognitiva majoră, fiindcă, sincer, are mare nevoie!!", cât și față de publicul larg "intrați pe net să vedeți câte dosare penale nesolutionate are individul!!".

Analizând faptele intimatei prin raportare la întreg contextul factul, nu se poate considera că aceasta ar fi acționat cu bună-credință și fără intenția de a induce în percepția publicului larg o imagine negativă cu privire la persoana recurentului, atâta timp cât discursul acesteia s-a concentrat spre a-l prezenta pe acesta drept o persoană care în mod cert a săvârșit fapte ilicite/de natură penală, în lipsa oricăror dovezi în acest sens.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea depusă la data de 20 ianuarie 2025, prin poștă, în termen legal, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că din motivarea recursului nu reiese nicio încălcare a unor reguli de procedură făcută de instanța de apel prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata-pârâtă a susținut că, prin criticile aduse, recurentul-reclamant își exprimă doar nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a soluționat cauza, făcând trimitere la motivarea expusă în pagina 27 paragraful 7 a deciziei atacate, art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil regăsită în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și la aspectele ce implică casarea hotărârii prin prisma motivului invocat de recurent. Or aceasta nu justifică incidența motivului de casare menționat.

Nici din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se poate reține nelegalitatea deciziei atacate, instanța de apel făcând o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material la datele factuale le speței.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 11 iunie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 29 ianuarie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 25 martie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Analizând cu prioritate criticile de ordin procedural formulate de reclamant prin motivele de recurs, Înalta Curte reține că, în esență, subsumat acestora, se invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 9 alin. (2) precum și a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., din perspectiva modului în care a analizat motivul de apel în cadrul căruia imputa primei instanțe omisiunea de a cerceta și de a se pronunța cu privire la postarea, în data de 21 noiembrie 2020, pe pagina de D. "B." a unui material text denigrator la adresa sa.

În condițiile în care aceasta a fost indicată, în cererea de chemare în judecată, ca faptă ilicită distinctă de afirmațiile făcute în reportajul difuzat pe postul România TV, recurentul consideră că sunt greșite aprecierile instanței de apel în sens contrar, ceea ce a condus la aplicarea greșită a normelor de procedură anterior menționate.

Totodată, recurentul susține că, pe aceste aspecte, motivarea deciziei atacate cuprinde argumente generice, însăși instanța de apel încălcând dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate astfel formulate, deși susceptibile de încadrare în motivele de recurs reglementate de în art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., sunt neîntemeiate și nu pot conduce la casarea hotărârii recurate.

În esență, acestea pun în discuție, pe de o parte, greșita calificare a obiectului acțiunii, respectiv, încălcarea principiului disponibilității și a limitelor învestirii stabilite de reclamant prin cererea de chemare în judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 425 alin. (1) șit. b C. proc. civ., corelată cu încălcarea de către însăși instanța de apel a acestor dispoziții legale, respectiv, a obligației de a motiva corespunzător hotărârea adoptată.

Verificarea temeiniciei susținerilor recurentului impune, cu titlu preliminarea, prezentarea elementelor esențiale ale litigiului.

În acest sens, Înalta Curte reține că reclamantul A. a formulat acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtei B., solicitând ca prin hotărârea care va fi pronunțată în dispună obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 1.000.000 euro pentru încălcarea dreptului la reputație și la imagine în urma săvârșirii faptei ilicite reprezentate de declarațiile date în emisiunea "C." din 27 ianuarie 2021, la ora 23:12, precum și cele expuse în mediul online, care, prin conținutul dezaprobator și exclusiv critic la adresa părții, dar și la modalitatea de desfășurare a procedurilor judiciare, a urmărit trei coordonate, necontestate de părți, astfel cum au fost identificate de către prima instanță și validate de instanța de apel, după cum urmează:

- incorectitudinea deciziei instanței, necesitatea adoptării legii răspunderii magistraților, disparitatea severității cu care a fost tratat reclamantul și cu care ar fi fost tratata o persoană fără notorietate, fiind absolut necesară demararea unor verificări de către Consiliul Superior al Magistraturii care să analizeze modul în care și-a îndeplinit activitatea completul sesizat în dosarul reclamantului;

- educația dată de către familie care nu l-a pus niciodată în situația de a-și câștiga banii singur, cu consecința de a considera că toată lumea este la picioarele lui, deși citatul din ultimul paragraf al celei de a 2-a pagini a cererii de chemare în judecată continuând cu primul paragraf al celei de a 3-a pagini, nu menționează tot contextul, critica pârâtei era efectuată și în legătură cu suma de 13.000 de euro pe noapte plătită pentru închirierea unui apartament în Elveția;

- îndemnul adresat publicului să îi dea reclamantului "o plăcuță suedeză".

Cu referire la conținutul concret al faptelor imputate pârâtei, instanțele de fond au reținut că, în esență, reclamantul a susținut că, în cadrul emisiunii C. din 27.01.2021, la ora 23:12 difuzată de România TV, intimata-pârâta a fost invitată pentru a comenta știrea referitoare la modalitatea în care Tribunalul Bihor a soluționat cererea de luare a măsurilor preventive față de reclamant, acesta din urmă fiind acuzat într-un dosar penal referitor la o pretinsă accesare ilegală a bazei de date MAI și purtare ilegală a uniformei de polițist pentru a participa la percheziția unui rival de afaceri.

În cadrul acestei interventii intimata-parata a facut urmatoarele afirmatii, atașate subiectului dezbătut, indicate de reclamant ca având caracter ofensator: - "este incredibila sentinta judecatorilor, dar asa cum stiti nu avem inca o lege a raspunderii magistratilor, penru ca eu cred ca acei judecatori ar trebui trasi la raspundere pentru decizia pe care au luat-o. Daca era vorba de un om obisnuit, daca eu sau tu, E., sau uite, colegul F., spargeam baza de date a politiei, chiar dacă suntem jurnaliști, mă gândesc la ce ni s-ar fi intamplat sau care ar fi fost consecintele sau pentru orice om normal din tara asta"; - "Pai, da, pentru ca acolo se pare ca A. este seful politistilor si ca acolo in Bihor aceasta familie face legea dupa bunul plac si atunci ne intrebam de ce . . . . . . . . . ."; - "daca l-ar fi educat corect si l-ar fi pus sa-si castige singur banii probabil nu s-ar fi intamplat asta, din moment ce în viață i-au permis orice, fara limita, baiatul asta crede ca lumea este la picioarele lui si ca este buricul pamantului, ceea ce este total eronat"; - "Sa-i dam o placuta suedeza lui A.".

Prin cererea de apel, reclamantul a susținut că a invocat ca avand caracter ilicit, prin caracterul ofensator la adresa sa, și postarea din data de 20.11.2020 pe contul de D. al intimatei-parate, dosar de fond, având următorul conținut: - "Ca sa înțelegeți cât de mare e sfidarea, băiatul asta de bani gata a ajuns și în presa internațională, dar nu pentru vreo realizare personala, ci fiindcă și-a spălat mașina cu șampanie scumpă!!! Ce au uitat ziariștii sa precizeze e faptul ca frații A., cetățeni suedezi și apropiați ai G.-ului, au reușit la un moment dat chiar sa blocheze activele statului roman intr-un proces de răsunet, în care cereau despăgubiri de 400 de milioane de euro de la Romania!!! Pe care le-au și primit la un moment dat, cadoul de la, firește, H.!!! Astfel, Guvernul G. a mărit artificial deficitul bugetar, punând în pericol stabilitatea tarii. La nici trei luni, intr-o alta speța, Tribunalul internațional de arbitraj de la Washington a respins pretențiile fraților I. și A. contra României. La așa sume, ce mai contează cu ce speli anvelopele, sa curgă șprițul, trăiască banii de la stat!!! P. S. Să-i dam lui asta micu' și o plăcuța suedeza la spălat???"

Prin apelul declarat împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul, invocând incidența prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a susținut că niciuna dintre afirmațiile din cuprinsul postării din 20 noiembrie 2020 de pe contul de D. al intimatei-pârâte nu a fost avută în vedere în soluționarea cauzei, tribunalul procedând doar la analiza discursului jurnalistei din cadrul reportajului "C.".

În examinarea acestei criticii, instanța de control judiciar, dând prevalență principiului disponibilității, în raport cu dispozițiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., a reținut că postarea din mediul online a fost menționată de reclamant doar ca argument în susținerea cererii de chemare în judecată, fiind regăsită la pagina 4 pct. 23, iar nu în configurarea unei fapte ilicite distincte, deduse judecății prin formularea unei pretenții în legătură cu aceasta, petitul acțiunii conținând sintagma generică "și prin cele făcute în mediul online".

Pe de altă parte, însă, admițând că prin cererea de apel s-a produs o explicitare a pretențiilor, și că, astfel, postarea relevată se circumscrie obiectului cererii astfel cum a fost dedus judecății primei instanțe, instanța de apel a reținut că, în realitate, tribunalul a avut-o în vedere în analiza efectuată la momentul examinării celei de-a treia coordonate structurate din motivele cererii de chemare în judecată, anume cea referitoare la îndemnul adresat publicului să îi dea reclamantului "o plăcuță suedeză".

În același context procesual, instanța de apel a apreciat că, deși, prima instanță nu a tratat distinct fiecare faptă ilicită afirmată de reclamant, considerentele expuse acoperă același ansamblu factual de afirmare a pretinselor fapte ilicite din perspectiva continuțului acestora, apreciat de reclamant ca având caracter ofensator.

Totodată, prin raportare la conținutul emisiunii TV, privit din perspectiva caracterului ilicit reclamat de apelant, în considerarea afirmațiilor intimatei-pârâte ca fiind defăimătoare la adresa apelantului-reclamant, a reținut că acestea se încadrează, în mod similar celor cuprinse în postarea din mediul online din luna noiembrie 2020, coordonatelor 2 și 3 identificate de tribunal și analizate ca atare.

Or, postarea pe reteaua sociala D., antamată de apelantul-reclamant ca fiind neanalizata de tribunal ca faptă ilicită distinctă, a vizat cu preponderență chestiuni afirmate ca avand legatura cu educatia primită în familie de către reclamant, în privința cărora tribunalul a apreciat ca pot fi catalogate ca fiind "exagerari si insinuari permise de Conventie" - pagina 3 a motivarii, instanța de apel concluzionând în sensul că, astfel, nu i poate fi reproșată tribunalului omisiunea de a analiza una dintre faptele ilicite mentionate.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate susținerile recurentului ce vizează încălcarea de către instanța de apel a garanțiilor procesuale recunoscute părților în procesul civil.

În acest sens, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților iar, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În același sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Prin urmare, în raport de aceste dispoziții legale, instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în sensul că ea trebuie să hotărască asupra a tot ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății și în raport de persoanele care figurează ca părți în proces.

Obiectul acțiunii este ceea ce reclamantul solicită prin cererea adresată instanței, pretenția concretă dedusă judecății, iar cauza acțiunii, înțeleasă ca fundament juridic al pretențiilor, reprezintă, alături de împrejurările de fapt, elementele generatoare ale demersului judiciar. Prin urmare, obiectul și cauza cererii de chemare în judecată sunt elementele ce stabilesc cadrul procesual și limitele obiective ale învestirii instanței.

Rezultă din considerntele deciziei atacate mai sus prezentate că instanța de apel a realizat un examen propriu, complet și adecvat al tuturor elementelor cererii de chemare în judecată deduse judecății, aprecierile acesteia cu privire la obiectul concret al acțiunii fiind corecte și în concordanță cu obiectul învestirii, stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Procedând în maniera mai sus expusă, cu scopul legitim de a lămuri limitele judecății în primă instanță, în ceea ce privește cadrul procesual obiectiv, nu se poate considera că instanța de apel ar fi acționat în afara coordonatelor legale ce guvernează desfășurarea procesului civil. Dimpotrivă, dând eficiență unuia dintre principiile fundamentale de drept procesual civil, anume, cel al disponibilității, a constatat în mod corect că afirmațiile din cuprinsul postării de pe contul de D. al pârâtei nu au fost prezentate ca fiind o faptă ilicită distinctă, ci doar ca argumente de natură a contura comportamentul ilicit al pârâtei, care au fost avute în vedere, ca atare, de către instanța de fond, în analiza efectuată și care nu impuneau o analiză particulară, distinctă, câtă vreme vizau același subiect.

Exercitând controlul judiciar asupra hotărârii Tribunalului, în limitele criticilor formulate de reclamant prin motivele de apel și având în vedere elementele de fapt indicate în acțiune, ce conturează fără echivoc obiectul pretențiilor deduse judecății, nu se poate reține că instanța de apel ar fi nesocotit coordonatele cererii de chemare în judecată și că, astfel, ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, pentru a elimina orice dubiu, a procedat ea însăși la analizarea postării invocate, după ce a calificat precizările reclamantului din cuprinsul cererii de apel cu privire la conținutul postării drept o explicitare a pretențiilor deduse judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

În acest sens, în cuprinsul deciziei pronunțate, instanța de apel a prezentat argumentele pentru care a considerat că afirmațiile făcute în postarea de pe D. nu sunt de natură a conduce la o altă soluție decât cea care a fost adoptată, reținând, în esență, că acestea au vizat aceleași chestiuni cu privire la care pârâta își exprimase deja părerea, în cadrul emisiunii televizate, legate de educatia primită în familie de către reclamant, și care au fost catalogate de prima instanță ca fiind " exagerari si insinuari permise de Conventie".

Referitor la postarea online din data de 20.10.2020 Curtea a mai reținut că aceasta contine judecati de valoare în legatura cu afacerile judiciare in care numitii I. si A. ar fi fost angrenați într-un raport juridic încheiat cu Statul Roman, aceste aspecte nevizand persoana reclamantului, prin urmare nici valorile nepatrimoniale atasate persoanei acestuia. In ce priveste relatarea prin care intimata-parata expune acțiunea reclamantului de a-si fi "spalat masina cu sampanie scumpa", precizand interogativ "ce mai conteaza cu ce speli anvelopele, sa curga spritul, traiasca banii de la stat!!!", instanța de apel a remarcat că însuși reclamantul a adus la cunostinta publicului o astfel de actiune, videoclipul care prezinta această filmare putând fi accesat si in prezent pe canalul youtube, fiind subiect de discutie în perioada de referinta a postarii antamat pe paginile de internet ale mai multor posturi si publicatii de presa.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că însuși comportamentul reclamantului, anterior apariției postarii, este relevant, împrejurare în raport cu care, așteptările acestuia în legătură cu contribuția pe care a avut-o postarea, la generarea sau alimentarea dezbaterii cu privire la aspectele din viața sa privată, trebuie să fie mai redusă.

Chiar în contextul în care afirmațiile folosite pot fi considerate provocatoare, șocante, dezaprobatoare, ironice, totusi acestea nu sunt de natură a aduce atingere onoarei și reputației reclamantului, în cuprinsul articolului fiind menționate aspecte cu privire la o activitate pe care însăși partea a comunicat-o presei de profil anterior postarii, pretins defaimatoare, din spatiului public.

În contextul acestor considerente, în mod nejustuificat susține recurentul că o parte a presupuselor fapte ilicite reclamate nu a fost analizată câtă vreme instanța de apel, în virtutea efectului devolutiv al apelului și luând în considerare explicitările din cuprinsul cererii de apel, a făcut propria evaluare, expunând, în cadrul unui raționament clar și concis, motivele pentru care a apreciat că, și dacă ar fi privite în mod individual, afirmațiile făcute în cadrul postării de pe D. nu reprezintă fapte ilicite de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtei, acestea încadrându-se în limitele libertății de exprimare.

În aceste circumstanțe, în mod corect instanța de apel a înlăturat criticile reclamantului referitoare la omisiunea instanței de fond de a analiza conținutul postării de pe D. în coordonatele unei fapte ilicite distincte, susținerile formulate de recurent din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., în sensul că, prin modul în care a analizat aceste susțineri, instanța devolutivă ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 9 alin. (2) și pe cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Lipsite de temei sunt și criticile ce vizează nemotivarea sau motivarea insuficientă a deciziei atacate. În esență, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea atacată nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât, răspunzând motivului de apel ce viza încălcarea de către instanța de fond a acelorași dispoziții legale, anume art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., din perspectiva omisiunii de a analiza distinct postarea, instanța devolutivă a prezentat doar argumente generale privind motivarea hotărârilor și care nu aveau legătură cu motivul de apel cercetat.

Câtă vreme concluzia privind îndeplinirea criteriilor legale privind motivarea hotărârii apelate, în contextul criticilor formulate de parte prin primul motiv de apel, s-a bazat pe expunerea elementelor pe care trebuie să le cuprindă hotărârea judecătorească, astfel cum rezultă din conținutul dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în coordonatele cărora instanța de apel, în exercitarea controlului de legalitate și temeinicie a hotărârii atacate, în limitele învestirii sale, a constatat hotărârea apelată respectă exigențele prevăzute de lege, susținerile recurentului apar ca fiind în mod vădit nefondate. Prezentând aceste repere de analiză, instanța de apel a indicat, în continuare, și aspectele concrete rezultate din cuprinsul deciziei supuse verificării ce au condus către concluzia afirmată, aceea a netemeiniciei motivului de apel invocat, astfel că, din această perspectivă, decizia atacată respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nefiind incident în cauză.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurentul a contestat raționamentul prezentat de instanța de apel în legătură cu referirile pârâtei la "plăcuța suedeză", susținând că acesta se întemeiază pe un subiect de presă din anul 2018, care nu a fost prezentat în extenso, pentru a putea fi înțeles de părți și de instanța de control judiciar, nu a fost pus în discuția contradictorie a părților și nici nu a fost corect evaluat de instanța devolutivă, ceea ce evidențiază o motivare insuficientă și lacunară, precum și încălcarea unui alt principiu fundamental al procesului civil, anume cel al contradictorialității, reglementat de art. 14 C. proc. civ.

În concret, în ceea ce privește îndemnul "să îi dăm o plăcuță suedeză", mentionat de pârâtă în afirmațiile făcute la adresa reclamantului, Curtea de apel a apreciat că este o exagerare, un pamflet caracterizat prin ton sarcastic si ironie, care își are originea intr-un alt subiect de presa dezbatut in anul 2018, sintagma intrând în vocabularul public pentru a sublinia o opozitie în raport de o actiune, persoana, comportament, etc., putand fi catalogat ca incadrandu-se întru-un limbaj satiric care critică aspecte negative ale realitatii sociale, discursul nedepasind limitele rezonabilitatii si ale dozei permise de exagerare pentru a fi cenzurat.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a evaluat corect afirmațiile pârâtei referitoare la plăcuța suedeză și, implicit, nici subiectul de presă din anul 2018 în raport cu care a făcut această evaluare, recurentul își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de modul în care au fost analizate și interpretare aspecte de fapt ale cauzei și față de concluzia la care a ajuns instanța în urma analizei efectuate, or, faptul că judecătorul interpretează elementele factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. și nu justifică incidența în cauză a acestui motiv de casare.

Pe de altă parte, fiind vorba despre chestiuni de fapt, ele nu pot fi reapreciate de instanța de control judiciar din moment ce netemeinicia deciziei instanței de apel nu poate face obiectul recursului. În concret, ceea ce îl nemulțumește pe recurentul-reclamant este de fapt calificarea dată de instanță discursului, ca fiind un pamflet cu un conținut sarcastic și ironic, și concluzia la care a ajuns instanța cu privire la atitudinea subiectivă a autorului afirmațiilor, însă, câtă vreme aceste chestiuni sunt parte a raționamentului judiciar ce privește analiza uneia dintre faptele ilicite imputate intimatei-pârâte, ele nu pot fi reevaluate.

Nu i se poate imputa instanței de apel că nu ar fi supus dezbaterii contradictorii a părților subiectul de presă dezbătut în anul 2018 câtă vreme acesta a stat chiar la originea sintagmei folosite de către pârâtă.

Principiul contradictorialității implică dreptul părților de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de orice participant la proces, inclusiv de către instanța din oficiu. Ca urmare, respectarea lui impune instanței obligația de a supune discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, nu, însă, și raționamentul în baza căruia urmează să pronunțe soluția, argumentele pe care urmează să le folosească în expunerea lui.

În atare condiții, nu se poate pretinde cu temei că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală din perspectiva aspectelor relevate în cadrul acestui motiv de recurs, considerentele deciziei atacate punând în evidență, dimpotrivă, faptul că instanța a indicat cu suficientă claritate motivele care au stat la baza soluției adoptate și a examinat efectiv toate aspectele esențiale ale cauzei, motivarea acesteia răspunzând, astfel, exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În contextul argumentelor enunțate, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident.

Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate.

În esență, reclamantul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în mod nelegal instanța de apel reținând temeinicia sentinței din perspectiva dispozițiilor art. 8 și 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind libertatea de exprimare și limitele exercitării sale.

Pretinzând că instanța de apel a apreciat greșit asupra inexistenței faptei ilicite, recurentul-reclamant a reiterat situația factuală a pricinii, arătând că elementele de fapt și probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanța de apel la o soluție diametral opusă celei adoptate în cauză. În esență, a susținut că instanța de apel a constatat în mod greșit că alegațiile intimatei-pârâte se încadrează în categoria judecăților de valoare și au o bază factuală suficientă, ca urmare a aplicării eronate a art. 30 din Constituția României, art. 70, art. 72, art. 252 C. civ., art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14.1 din Codul deontologic al Jurnaliștilor, precum și a criteriilor consacrate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, consideră că faptele imputate au caracter ilicit, că vinovăția pârâtei rezultă din lipsa de veridicitate a informațiilor prezentate și lipsa totală de obiectivitate a afirmațiilor făcute, că pârâta a dat dovadă de rea-credință, fiind întrunite, în același timp, și condițiile referitoare la prejudiciu și la legătura de cauzalitate existentă între acesta și fapta ilicită reclamată.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor