ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 423/2025

Ședința publică din data de 13 februarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 13 februarie 2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. S.A., C., D., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: obligarea pârâților la plata de daune morale în cuantum de 500.000 RON, în solidar, pentru prejudiciul cauzat prin faptele ilicite, constând în afirmații false și defăimătoare, în cadrul unei campanii media de denigrare; obligarea pârâților la publicarea dispozitivului hotărârii pe paginile rețelelor de socializare și de internet, precum și în cadrul emisiunilor în care au comis faptele ilicite, împreună cu scuze pentru afirmațiile false făcute; obligarea pârâților la înlăturarea postărilor/articolelor/emisiunilor reclamate de pe site-urile proprii și eliminarea, de pe orice motor de căutare, inclusiv rețelele de socializare, a postărilor/articolelor/emisiunilor reclamate; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 811 din 20 iunie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. S.A., C. și D., ca neîntemeiată, și a obligat reclamantul la plata către pârâtul D. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 172A/2024 din 13 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile formulate de reclamantul A. și de pârâtul D. împotriva sentinței civile nr. 811 din 20 iunie 2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 172A/2024 din 13 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs formulată, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la liberă exprimare, cu nesocotirea jurisprudenței CEDO referitoare la limitele admisibile de exercitare a acestui drept în cazul jurnaliștilor, fiind interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 70, art. 72, art. 75 C. civ. și art. 20 și art. 30 din Constituția României.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul a subliniat că instanța trebuie să aibă în vedere nu doar existența unei baze factuale, ci conduita concretă a jurnalistului și modul în care și-a desfășurat și exercitat activitatea jurnalistică și a transmis publicului informațiile respective. Existența unei baze factuale nu trebuie confundată cu modalitatea în care jurnalistul transmite publicului informațiile obținute, modalitate care, în cauză, este defectuoasă și determină lipsirea de protecția legii pentru afirmațiile respective.

Astfel, a apreciat că instanța a aplicat greșit normele de drept incidente, întrucât, din documentele prezentate rezultă, în mod clar, că intimații au distorsionat, în mod conștient, conținutul documentului prezentat, acesta fiind și motivul pentru care acest înscris nu a fost prezentat în integralitate, ci trunchiat.

Recurentul a învederat că, și în ceea ce privește reținerea unei baze factuale suficiente și a bunei-credințe, instanța de apel a făcut o interpretare greșită a jurisprudenței naționale și convenționale, nereținând caracterul ilicit al faptei intimaților, deși reține că documentul prezentat cuprinde măsura dispusă prin actul de procedură, respectiv predarea și comunicarea unor înscrisuri.

Dezvoltând, recurentul-reclamant a arătat că buna-credință nu se poate limita la o analiză sumară a unor aspecte izolate, ci trebuie apreciată în ansamblu, neputându-se considera că buna-credință este determinată doar de faptul că jurnalistul nu ar avea studii juridice pentru a aprecia o informație pe care o diseminează. Totodată, nici modalitatea transmiterii în condiții de "breaking news" nu poate justifica o buna-credință în condițiile în care aceleași informații false, în aceeași manieră ofensatoare, au fost reluate public inclusiv după începerea procesului și publicarea unei infirmări publice din partea PÎCCJ.

A mai susținut recurentul că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea legii, reținând protecția art. 10 din CEDO în condițiile în care modul de redare a informațiilor și afirmațiile făcute au un vădit caracter tendențios, nefiind suficient ca ele să fie aprecieri pur personale pentru a fi permise în orice formă și manieră.

În ceea ce privește evaluarea bunei-credințe, recurentul a menționat că potrivit jurisprudenței CEDO trebuie avute în vedere aspecte precum: repetarea afirmațiilor calomnioase, intenția de discreditare, veridicitatea informațiilor, modul în care au fost verificate informațiile, baza factuală, contactarea părții pentru un drept la replică, caracterul obiectiv și echidistant al relatării, caracterul confidențial și secret al actelor de urmărire penală și modul de obținere al informației.

Or, potrivit susținerilor recurentului, instanța de apel nu a aplicat corect criteriile relevante, întrucât afirmațiile injurioase au fost reiterate și ulterior deschiderii prezentei cauze, precum și după publicarea comunicatului de infirmare emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce dovedește intenția evidentă de discreditare. În aceste condiții, aprecierea caracterului licit al afirmațiilor este eronată, câtă vreme s-a constatat lipsa verificării stadiului soluționării dosarului penal, veridicitatea informațiilor constituind un element esențial. Totodată, recurentul a fost lipsit de posibilitatea exercitării dreptului la replică, iar informațiile au fost obținute cu nesocotirea confidențialității și secretului actelor de urmărire penală.

În ceea ce îl privește pe intimatul-pârât D., recurentul-reclamant a susținut că raționamentul Curții de Apel este unul greșit, apreciind că instanța a interpretat în mod greșit diferențierea între declarațiile factuale și judecățile de valoare.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimații-pârâți B. S.A., C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, având în vedere că nu au fost formulate critici de nelegalitate, ci de netemeinicie.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor care guvernează instituția răspunderii civile delictuale, respectând întocmai criteriile convenționale având în vedere conduita concretă a jurnaliștilor, cât și baza factuală suficientă, caracterul notoriu al persoanei vizate și subiectul de interes general al investigației jurnalistice.

Intimatul-pârât D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu respectarea normelor de drept material incidente, aceasta reținând, în mod corect, că afirmațiile postate sunt judecăți de valoare, în sensul art. 10 din CEDO, care au o bază factuală suficientă, având în vedere că informațiile postate sunt aceleași cu cele postate în alte 11 publicații anterioare.

Totodată, a solicitat să se aibă în vedere faptul că, în ceea ce privește persoana intimatului D., recurentul nu a formulat critici împotriva raționamentului instanței de apel care a condus la soluția pronunțată cu privire la acesta, ci au fost dezvoltate critici numai cu privire la presupusa faptă ilicită săvârșită de intimații-pârâți B. S.A. și C..

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

II. 1. Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de reclamantul A., Înalta Curte reține că sancțiunea reglementată de art. 489 alin. (1) C. proc. civ. intervine în situația în care lipește motivarea căii de atac, iar cea prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol este incidentă atunci când niciuna dintre criticile formulate de parte nu poate fi încadrată în motivele de casare la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Or, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a adus critici deciziei atacate din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, susținând că instanța de apel a nesocotit criterii statuate de jurisprudența națională și convențională, critici apte a fi circumscrise în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca atare, față de cele anterior reținute, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente prevederile art. 489 C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului declarat de reclamant.

II.2. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin criticile formulate în conținutul cererii de recurs, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant a susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel prin prisma aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 și art. 10 din Convenție, cu accent pe necesitatea existenței unei baze factuale suficiente și a bunei-credințe a jurnalistului.

Înalta Curte reține că tribunalul a fost învestit cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamantul A. a solicitat, în esență, obligarea pârâților C., B. S.A. și D. la plata daunelor morale produse prin afirmațiile denigratoare făcute de pârâții persoane fizice. Fapta ilicită imputată pârâților a constat în utilizarea unor afirmații denigratoare ce au adus atingere demnității, onoarei și reputației reclamantei, atât prin conținutul informațiilor, cât și modalitatea de expunere a informației.

În acest context factual, s-a impus instanțelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamantului la protecția reputației sale - ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - și a dreptului pârâților la libertatea de exprimare. Acestea au reținut că dreptul la libera exprimare a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu li se poate imputa intimaților săvârșirea unei fapte ilicite.

Libertatea de exprimare și condițiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Astfel, Curtea Europeană a reținut că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Aceeași jurisprudență relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esențial în exercitarea libertății de exprimare într-o societate democratică. Deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși, are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României).

Referitor la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, Curtea Europeană a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private.

În acest sens, a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă.

În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și expunerea unor judecăți de valoare, apreciind că, dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință a probei este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României).

În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa, poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer și The Guardian contra Regatului Unit).

Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informațiilor, se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informației, iar pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenția publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban contra României).

Testul "necesității într-o societate democratică" impune Curții să determine dacă "interferența" în privința libertății de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru justificarea sa au fost "relevante și suficiente".

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmația (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României).

Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenței CEDO anterior evocate, criticile formulate fiind nefondate.

Invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieții private, instanța de apel a enunțat standardele de protecție pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce privește ocrotirea drepturilor și libertăților în această materie, descriind care sunt limitele pe care, în exercitarea libertății de exprimare, jurnalistul le poate atinge fără a se considera că încalcă dreptul la viața privată, onoarea și demnitatea unei persoane subiect al investigației jurnalistice. Reperele rezultate din jurisprudența menționată vizează, așa cum s-a dezvoltat anterior, distincția ce trebuie operată între fapte și judecăți de valoare, echilibrul dintre libertatea de exprimare și dreptul la reputație, existența unei baze factuale și în cazul emiterii unor judecăți de valoare, verificarea informațiilor, buna credință în demersul jurnalistic și doza de exagerare și provocare admisibilă.

După fixarea limitelor analizei, instanța de apel a procedat la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecății, reținând, din conduita jurnalistică, elementele necesare de natură a-i susține concluzia că afirmațiile imputate pârâților nu depășesc limitele libertății de exprimare, având o bază factuală rezonabilă și fiind circumscrise scopului legitim al informării opiniei publice asupra unor chestiuni de interes general.

Acest raționament al instanței de apel a fost criticat, recurentul considerând că afirmațiile imputate nu au o bază factuală suficientă, iar pârâții au dat dovadă de rea-credință, fiind întrunite astfel condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților.

Prealabil analizei punctuale propriu-zise, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

Acestea fiind spuse, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanța de apel a concluzionat că intimații-pârâți nu au depășit limitele libertății de exprimare, existând o bază factuală rezonabilă care a stat la baza afirmațiilor și informațiilor transmise în spațiul public, iar prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată.

Astfel, instanța de apel a analizat în concret afirmațiile imputate, delimitând între cele de natură factuală și cele ce constituie judecăți de valoare și a constatat că unele dintre afirmațiile formulate de pârâtul C. au avut un caracter factual, sprijinit pe o bază suficientă, iar restul au reprezentat opinii personale încadrabile în sfera libertății de exprimare.

Instanța a argumentat pertinent care sunt împrejurările care constituie baza factuală ce a stat la baza informațiilor difuzate și a judecăților de valoare, apreciind că maniera în care a procedat jurnalistul este una corespunzătoare.

În acest sens, instanța de apel a reținut că este adevărat că documentul prezentat, în integralitatea sa, la rubrica "constat" cuprinde mențiuni referitoare la denunțul formulat în acel dosar și la aprecierea necesității obținerii unor înscrisuri, precum și la rubrica "dispun" cuprinde măsura dispusă prin acest act de procedură, respectiv predarea și comunicarea unor înscrisuri, însă, din modalitatea de redactare a preambulului ordonanței emise de Parchet rezultă aparența că cercetările ar fi fost efectuate față de reclamant, aspect care, în circumstanțele cauzei și în condițiile în care pârâtul C. nu are cunoștințe juridice, a constituit o bază factuală suficientă pentru afirmațiile difuzate.

Cu privire la restul afirmațiilor pârâtului C. din cadrul emisiunii din 6 februarie 2023, instanța de apel a concluzionat că acestea au fost prezentate într-un mod ce permite calificarea drept opinii personale ale pârâtului, judecăți de valoare care se încadrează în limitele libertății de exprimare în contextul în care se referă la o persoană publică. . Concluzie similară a fost reținută și în privința afirmațiilor formulate de pârâtul D., care au fost calificate drept judecăți de valoare, întemeiate pe o bază factuală suficientă.

Cu privire la întinderea obligației de probă care îi incumbă autorului declarațiilor, Înalta Curte reține că, prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, iar, potrivit Curții de contencios european, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Cu alte cuvinte, distincția anterioară este importantă sub aspect probatoriu întrucât, persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăți de valoare nu poate fi solicitată. În caz contrar, în cea din urmă situație, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie - însă, cerința ce trebuie verificată în această ipoteză este aceea ca persoana care a făcut afirmația să fi acționat cu bună-credință.

În privința informațiilor dintr-un articol de presă, Înalta Curte reține că acestea nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, întrucât dreptul publicului la informare este un element esențial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informațiilor conținute de articolele de presă.

Astfel, cât privește rigurozitatea verificărilor, Înalta Curte reține că nu întotdeauna, când se fac afirmații referitoare la fapte, este necesar să se dovedească adevărul acestora, fiind suficientă menționarea unor împrejurări care oferă indicii în acest sens, condiție care, în speță, astfel cum a reținut instanța de apel, este îndeplinită.

Or, în cauză, instanța de apel a reținut că nu a fost răsturnată prezumția de bună-credință a pârâților în raport de adevărul afirmațiilor acestora, întrucât din analiza ordonanței din 2.11.2021 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în special a modului de redactare a obiectului dosarului penal și a mențiunii privind efectuarea urmăririi penale față de ministrul A., rezulta o aparență susceptibilă să creeze convingerea eronată, dar plauzibilă, că investigația îl viza pe reclamant, aspect care putea justifica percepția pârâților, în condițiile lipsei acestora de cunoștințe juridice.

Pe mai departe, pornind de la statuările Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul că adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o faptă pretins ilicită săvârșită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic, instanța de apel a reținut că, în cauză, această prezumție de bună-credință nu a fost răsturnată, iar, în ceea ce privește scopul demersului jurnalistic, a apreciat că acesta a constatat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, asupra unor subiecte de interes general.

Deși a constatat că intimații-pârâți nu au verificat stadiul de soluționare a dosarului penal, că actele de urmărire penală sunt confidențiale și că unele afirmații calificate drept judecăți de valoare pot avea un caracter tendențios, susceptibil de a crea o imagine defavorabilă reclamantului, instanța de apel a apreciat că aceste aspecte, privite izolat, nu sunt suficiente pentru a fundamenta existența unei fapte ilicite, subliniind necesitatea unei analize de ansamblu, raportată la contextul în care afirmațiile au fost făcute și la criteriile relevante de evaluare.

Aceeași a fost concluzia instanței de apel și în ceea ce privește lipsa dreptului la replică. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte observă că și jurisprudența Curții Europene (de exemplu, cauza Ediciones Tiempo S.A. c. Spaniei) a statuat că dreptul la replică este doar un instrument de restabilire a echilibrului între libertatea de exprimare și protecția reputației, însă inexistența lui nu poate fundamenta automat o ingerință disproporționată, fiind necesară analiza contextului general: gravitatea afirmațiilor, existența unei baze factuale, buna-credință și interesul public al dezbaterii. Mai mult, jurisprudența internă și cea europeană nu consacră un drept absolut și necondiționat al persoanei vizate de a beneficia, în toate situațiile, de un drept la replică, ci doar un drept la protecție juridică împotriva afirmațiilor vădit defăimătoare și lipsite de bază factuală, ceea ce nu este cazul în speță.

Din perspectiva criteriului notorietății persoanei vizate, Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit, în mod judicios, calitatea de persoană publică a reclamantului, dată fiind funcția publică deținută de acesta de membru în Parlamentul României, fost ministru în Guvernul României.

Dată fiind constatarea acestei premise, în mod legal instanța de apel a reținut că dreptul de a comunica idei și informații privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentului-reclamant trebuie să primească o interpretare mai puțin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecție mai strictă a dreptului la viață privată.

Cum reclamantul este o persoană publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ține de activitatea sa este justificat, fiind, așadar, judicioasă reținerea din hotărârea recurată a necesității unei toleranțe mai mari față de mijloacele utilizate de pârâți, sfera restricțiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curții europene, mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerință în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situații excepționale.

Drept urmare, instanța de apel, în urma unei analize complexe, prin raportarea la echilibrul dintre dreptul la imagine al reclamantului și dreptul la liberă exprimare al pârâților, precum și la toate criteriile stabilite de jurisprudența contenciosului convențional - natura afirmațiilor (fapt sau judecată de valoare), scopul și contextul în care au fost făcute, interesul public implicat, împrejurările difuzării și lipsa intenției de a denigra, a reținut că nu s-a dovedit existența unei rele-credințe sau a unei intenții de denigrare, aspectele examinate nefiind suficiente pentru a demonstra caracterul ilicit al declarațiilor sau pentru a contura o reprobabilă rea-credință a pârâților.

În raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a realizat o verificare judicioasă a cauzei, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmațiile incriminate, concluzia sa în privința lipsei caracterului ilicit al faptei săvârșite de pârâți fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudență în verificarea limitelor libertății de exprimare.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel a reținut, în mod greșit, atât baza factuală suficientă cât și buna-credință a pârâților persoane fizice, recurentul își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluzia la care a ajuns instanța cu privire la existența unei baze factuale a afirmațiilor făcute.

Or, împrejurarea că reclamantul este nemulțumit de concluziile la care a ajuns instanța de apel, de modul în care aceasta a analizat și a interpretat situația de fapt, nu echivalează cu neaplicarea corectă a criteriilor de evaluare statuate de jurisprudența națională și convențională, în materia libertății de exprimare, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Pentru toate aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a legii și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât D..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 172A/2024 din 13 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2025.