ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2658/2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București- Secția a III-a civilă la 18 ianuarie 2018, sub nr. x/3/2018, reclamanții A și Societatea B S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C, obligarea acestuia la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea drepturilor la onoare, demnitate, reputație și imagine, ca urmare a acuzațiilor mincinoase și a declarațiilor denigratoare susținute pe pagina sa de Facebook la data de 27 decembrie 2017; obligarea pârâtului la publicarea hotărârii judecătorești pe contul sau de Facebook, pe cheltuiala sa, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 461 din 2 iunie 2020, Tribunalul București – Secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A și B S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul C, ca nefondată. I-a obligat pe reclamanți la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.580,03 lei.

Hotărârea instanței de apel

Prin decizia nr. 632A din 14 aprilie 2021, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamanții A și B S.R.L. împotriva sentinței nr. 461 din 2 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât C, ca nefondat. I-a obligat pe apelanți la plata sumei de 5.799,94 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către intimat.

Recursul

Împotriva deciziei nr. 632A din 14 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții A și B S.R.L.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul A a solicitat să se constate că în dispozitivul deciziei recurate nu a fost indicată calea de atac a recursului (deși aceasta era susceptibilă de recurs), precum și faptul că motivarea este contradictorie, fiind preluată de la prima instanță fără a fi trecută prin filtrul analizei instanței de apel și fiind fundamentată pe aspecte de fapt și de drept cu care curtea nu a fost învestită, prin încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

A învederat că procesul a început la 4 octombrie 2018, aplicându-i-se dispozițiile deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, care a vizat art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.009 din 15 decembrie 2016.

A făcut referire la paragr. 13 din menționata decizie, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a sintagmei „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele masuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Recurentul a menționat și prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, prin care termenele prevăzute la art. XII alin. (1), art. XIII teza I, art. XVIII alin. (1) și art. XIX alin. (1) din Legea nr. 2/2013 au fost prorogate până la 1 ianuarie 2019.

De asemenea, a arătat că înțelege să invoce excepția de neconstituționalitate a oricăror dispoziții legale care ar permite să se considere că prezentul recurs este inadmisibil.

Într-o altă ordine de idei, a susținut că motivarea instanței de apel este contradictorie (de ex. primele 3 considerente, precum și paragr. 3 de la pag. 13 care este în opoziție cu paragr. 2 de la pag. 14), soluția pronunțată de curtea de apel fiind lipsită de imparțialitate.

A solicitat să constate că instanța de apel, prin încălcarea principiului disponibilității, a examinat afirmațiile recurentului, adresate intimatului C printr-un articol publicat pe site-ul „www.x.ro”, deși nu era învestită cu examinarea acestuia printr-o cerere reconvențională.

Recurentul a susținut că instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare, întrucât nu a avut posibilitatea să combată afirmațiile reținute în motivare și să formuleze întâmpinare în cauză.

A învederat că instanța de apel a considerat că insultele, calomniile, denigrările, informațiile mincinoase și faptele false atribuite reclamanților de către intimat sunt puncte de vedere, răspunsuri la replică.

Recurentul a apreciat că nu poate fi acceptată motivarea instanței de apel în sensul că, în parte, în spațiul public au mai apărut asemenea informații și că intimatul nu avea obligația de a verifica faptele imputate reclamanților. De altfel, intimatul nu a probat faptele imputate acestora, întrucât nu a existat o bază factuală.

Modalitatea de preluare a informațiilor din spațiul public de către intimat denotă reaua sa credință câtă vreme acesta nu și le-a însușit și pe cele care prezentau contrariul (cum ar fi interviul dat de domnul D).

Dacă s-ar reține concluzia instanței de apel, în sensul că intimatul i-a imputat reclamantului A „puține fapte precise”, atunci cererea de chemare în judecată, potrivit normelor convenționale și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuia admisă.

Recurentul a redat în cuprinsul motivelor de recurs susținerile intimatului de pe pagina de Facebook din data de 27 decembrie 2017, considerând că este îndreptățit la suma solicitată prin cererea de chemare în judecată.

De asemenea, a invocat nelegalitatea deciziei instanței de apel și din perspectiva faptului că prin postarea sa, intimatul a denigrat premeditat, iar nu spontan, imaginea reclamanților, lezându-le dreptul la onoare, demnitate și reputație.

S-a prevalat de dispozițiile art. 1357 C. civ., afirmând că normele dreptului obiectiv încălcate de intimat sunt cele prevăzute de art. 10 alin. (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 72 și următ., art. 252, art. 253 alin. (3), art. 253 alin. (4) și art. 257 C. civ.

A apreciat că intenția intimatului de denigrare este clară, creând în conștiința publicului o falsă vinovăție a recurenților, aducându-li-se grave prejudicii de imagine.

Recurentul a invocat aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție, și a arătat că, raportat la conținutul declarațiilor intimatului, acesta a adus la cunoștința opiniei publice informații care se încadrează, în principal, în noțiunea de fapte precise, astfel cum acestea sunt definite în jurisprudența menționată.

Având în vedere că faptele prezentate de intimat nu corespund realității, recurentul a susținut că acesta nu este protejat de dreptul la liberă exprimare, existența faptelor trebuind demonstrată. Intimatului îi revenea obligația de a furniza o bază factuală suficientă a afirmațiilor și de a verifica faptele imputate reclamanților. Or, acesta nu le-a solicitat un punct de vedere, iar alegațiile nu au fost făcute în prezența reclamanților.

Adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care analizează o acuzație de atingere a reputației sau demnității, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, astfel încât să ofere informații exacte și demne de încredere (Radio France contra Franței, Dalban contra României.)

Cu privire la faptul că recurentul a primit editura B (fosta E) de la stat, cu patrimoniul existent, a arătat că această informație există de mult timp în spațiul public, iar afirmațiile nu sunt veridice.

Referitor la afirmația mincinoasă privind ștergerea datoriilor editurii B, recurentul a susținut că intimatul cunoștea neadevărul susținerilor sale, dovezile contrare fiind făcute în cauză.

Susținerea că recurentul ar fi fost „(detașat pe lângă F)” (în sensul colaborării cu Securitatea), a folosirii unor termeni jignitori și a denaturării numelui reclamantului, precum și modalitatea dubitativă de prezentare a informațiilor sau, dimpotrivă, caracterul cert conferit acestora, se circumscrie noțiunii relei credințe, astfel cum aceasta a fost interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa.

Intimatul este jurnalist și poate, în această calitate, să influențeze, prin afirmațiile sale, opinia publică, informațiile furnizate fiind preluate în mass-media (y.ro, z.ro, x news, y news, z, x-24, Ziare G, Jurnalul H etc).

Față de exprimarea folosită în declarațiile sale, recurentul a apreciat că nu poate fi reținută protecția intimatului legată de dreptul la liberă exprimare, întrucât au fost prejudiciate drepturi și interese legitime, fapta sa având caracter ilicit.

A susținut că sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului, editorialul postat pe pagina sa de Facebook îndeplinind exigența juridică a „caracterului public”, întrucât, pe de o parte, mesajul a fost postat pe o rețea de socializare care, prin natura sa, era destinată accesului public/oricărui utilizator, iar pe de altă parte, mesajul a fost postat cu intenția informării utilizatorilor publici ai paginii.

A invocat dispozițiile art. 75 C. civ. și a susținut că, raportat la cele ce preced, afirmațiile intimatului nu beneficiază de protecția instituită de art. 10 din Convenția Europeană, ci, dimpotrivă, se circumscriu sferei ilicitului civil, fiind necesară adoptarea măsurilor impuse de art. 8 din Convenție pentru salvgardarea drepturilor afirmate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.

A afirmat că sancționarea intimatului este prevăzută de lege și urmărește unul din scopurile legitime prevăzute de paragr. 2 al art. 10 din Convenție, respectiv protejarea reputației sau a drepturilor altora.

Prin întâmpinarea depusă la 24 noiembrie 2023, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenții nu au depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 20 iunie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluționarea acestuia la 7 noiembrie 2024, când instanța a rămas în pronunțare asupra recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În ședința publică din 7 noiembrie 2024, recurenții, prin reprezentant convențional, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., au arătat că instanța de apel nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, în sensul că apelul a fost soluționat de un complet format din trei judecători, iar nu din doi judecători, astfel cum prevăd normele de procedură care reglementează calea ordinară de atac.

Susținând că acest motiv este de ordine publică, recurenții au apreciat că poate fi invocat direct în recurs de către instanța de judecată, învederând, la interpelarea Înaltei Curți, că se raportează la norma în vigoare atât la data introducerii acțiunii civile, cât și la cea a soluționării apelului.

Înalta Curte constată că sunt relevante în analiza acestei critici dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora „Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică.”

Configurația textului legal evocat relevă faptul că invocarea unor motive de ordine publică este apanajul instanței de recurs.

Înalta Curte apreciază că nu există o cauză de nelegalitate de ordine publică de natura celor care ar putea fi invocate în aplicarea dispozițiilor legale redate anterior în condițiile în care la data formulării acțiunii, 4.10.2018, erau în vigoare dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 207/2018 (publ. în M.O. nr. 636 din 20 iulie 2018), anterior suspendării lor prin art. VI alin. (1) din O.U.G. nr. 92/16.10.2018, conform cărora apelul se judecă în complet de 3 judecători.

Critica de nelegalitate prin care recurenții au susținut greșita consemnare în cuprinsul dispozitivului deciziei recurate a mențiunii referitoare la caracterul definitiv al acesteia, sub pretextul limitării dreptului la exercitarea căii de atac a recursului, examinată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ., „În partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunțării ei, mențiunea că s-a pronunțat în ședință publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum și semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.”

Totodată, art. 457 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege. Indicarea în mod greșit de către instanță a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauza de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicației greșite a instanței.”

Deși este real că în dispozitivul deciziei recurate curtea de apel a menționat că aceasta are caracter definitiv, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 10 alin. (1) din același act normativ, părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege.

Astfel, dreptul de declarare a unei căi de atac (în speță, a recursului) rezidă în lege, nefiind unul judecătoresc, astfel că mențiunea „definitivă” din dispozitivul hotărârii instanței de apel nu a cauzat o împiedicare a părților recurente să exercite calea extraordinară de atac în condițiile legii, de vreme ce aceștia, beneficiind de apărare calificată, au exercitat calea de atac de care hotărârea instanței de apel era susceptibilă, potrivit prescripțiilor legale.

De altfel, aceste concluzii au fost avute în vedere în procedura de filtru finalizată prin pronunțarea la data de 20 iunie 2024 a încheierii prin care recursul declarat a fost admis în principiu.

Examinând criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Recurenții au criticat decizia recurată susținând că motivarea acesteia este contradictorie, fiind preluată din considerentele instanței de fond, fără a fi cenzurată de curtea de apel și fiind fundamentată pe aspecte de fapt și de drept cu care instanța nu a fost învestită, reprezentând un rezultat al încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material.

Recurenții și-au exemplificat alegațiile, afirmând, pe de o parte, că în primele trei paragrafe ale deciziei recurate s-a reținut că aceștia nu s-au prevalat în mod formal de dreptul la viață privată, deși încălcarea acestuia fusese invocată, iar, pe de altă parte, că s-ar fi susținut că postarea intimatului de pe Facebook din data de 27 decembrie 2017 este defăimătoare, lezând onoarea și reputația, ca și componente ale demnității, în contextul încălcări dreptului la viață privată.

Totodată, au arătat că, deși la paragr. 3, pag. 13 din hotărârea recurată curtea a reținut că dezbaterea privește deontologia profesiei de jurnalist, la pag. 14 a consemnat că intimatul nu este ținut de o bază factuală suficientă, întrucât postarea sa nu reprezintă un act de jurnalism.

Analizată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., modalitatea de motivare a deciziei recurate nu confirmă susținerile recurenților.

Înalta Curte constată prioritar, cu privire la cadrul legal aplicabil, că instanța de apel a reținut că, deși apelanții-reclamanți nu au invocat în mod formal dreptul la viață privată, acesta este incident și se impune a fi analizat în cauză.

Sub acest aspect, curtea de apel a remarcat că ceea ce apelanții-reclamanți au susținut în esență este faptul că postarea intimatului de pe Facebook din data de 27 decembrie 2017 are caracter defăimător, de natură să le lezeze onoarea și reputația, ca și componente ale demnității.

Constatând că ambele părți s-au prevalat în susținerilor lor de drepturi fundamentale, apelanții-reclamanți invocând dreptul la respectarea vieții private, reglementat de art. 26 alin. (1) din Constituție și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar intimatul dreptul la liberă exprimare, inserat în art. 30 din Constituție și art. 10 din Convenție, instanța de apel a subliniat că demnitatea persoanei este o componentă a dreptului la viață privată.

Ca atare, a redat în considerente conținutul normelor legale incidente, la care s-a raportat în analiza sa (art. 72 și art. 70 C. civ., art. 30, alin. (1) și 6 din Constituție, precum și art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale), precizând că se impune, prioritar, o expunere a cronologiei faptelor, considerată utilă în stabilirea contextului în care acestea au avut loc, urmând ca, ulterior, să dea eficiență criteriilor aplicabile speței, în care s-a invocat o coliziune a dreptului la liberă exprimare cu cel la viață privată (criterii ce vizau contribuția la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate și obiectul reportajului, comportamentul anterior al persoanei vizate, modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora, conținutul, forma și consecințele publicării și gravitatea sancțiunii aplicate, precum și aspecte statuate în cauza CEDO - Axel Springer AG contra Germaniei).

În acest context al analizei, instanța de apel a reținut că, la 26 decembrie 2017, apelantul-reclamant A a publicat pe site-ul articolul intitulat „«(...)”, prin care a criticat televiziunea publică română. Raportat la conținutul articolului, curtea a apreciat că acesta se circumscrie unei dezbateri generale, întrucât a vizat deontologia profesiei de jurnalist în România, statutul televiziunii publice și modul în care aceasta este utilizată în lupta politică. Examinând postarea intimatului de pe Facebook, curtea a sesizat că reprezintă o replică la articolul reclamantului, prin care fusese criticată emisiunea „(...)” pe care acesta o realiza la I, precum și prestația sa de moderator.

Raportat la termenii folosiți, instanța de apel a reținut că postarea intimatului se constituie într-o judecată de valoare la adresa persoanei apelantului-reclamant (o persoană cunoscută publicului, scriitor, filosof și director al Editurii B, față de care nivelul de protecție al dreptului la viață privată este mai scăzut iar limitele unui discurs public de care este vizat sunt mai largi față de cele ale unui particular lipsit de notorietate), iar puținele fapte precise care i s-au imputat (e.g. („detașarea” pe lângă F), plagiatul, modul de preluare a editurii E, înlăturarea datoriilor fiscale ale Editurii B etc.) sunt redări ale unor acuzații proferate constant în spațiul public la adresa apelantului, de care intimatul oricum se detașase (s.n. „eu nu am plecat niciodată urechea”).

Analizând în contrapondere drepturile pretins încălcate (art. 8 și art. 10 din Convenție), curtea a reținut că apelantul-reclamant A este cel care a inițiat dezbaterea publică la care intimatul a formulat răspuns, atitudinea acestuia fiind considerată ca o replică spontană la acuzațiile ce i-au fost aduse.

Deși este real că s-a consemnat că postarea intimatului nu reprezintă un act de jurnalism, instanța a subliniat că intimatul, prin calitatea sa de jurnalist, are obligația să manifeste în discursul său bună credință și să facă afirmații veridice.

Contrar susținerilor recurenților, toată construcția juridică a deciziei recurate se raportează la limitele dreptului la liberă exprimare în spațiul public, curtea remarcând că folosirea unor termeni incisivi la adresa reclamantului nu denotă reaua credință a intimatului, întrucât acesta a fost atras în dezbatere de articolul părții reclamante, discursul nefiind dus dincolo de ceea ce presupune oferirea unei replici adecvate.

Aceste aspecte, redate rezumativ în cele ce preced, denotă coerența instanței de apel în examinarea drepturilor pretins încălcate prin raportare la contextul factual cauzal, precum și la calitatea intimatului de jurnalist, considerentele deciziei nefiind contradictorii, ci grefându-se pe normele legale aplicabile cauzei, în raport de particularitatea acesteia.

Faptul că s-a reținut în considerente că apelanții-reclamanți nu au invocat în mod formal dreptul la viață privată nu este de natură să confirme susținerile recurenților cu privire la o precaritate a motivării hotărârii, de vreme curtea a precizat că dreptul se impune a fi analizat în esența sa, potrivit dispozițiilor legale incidente (pe care le-a enunțat în decizia sa), precum și a jurisprudenței relevante (e.g. cauzele Sunday Times contra Marii Britanii/Axel Springer AG contra Germaniei).

Deși instanța de apel a consemnat că postarea intimatului nu reprezintă un act de jurnalism în sine, s-a raportat, în analiza efectuată, la calitatea acestuia de jurnalist și la drepturile și obligațiile care îi incumbă în exercitarea profesiei, ceea ce, însă, nu conturează o contradicție a considerentelor, de vreme ce fapta a fost calificată ca fiind o replică spontană la acuzațiile aduse de recurent, apreciindu-se că se încadrează într-o dezbatere generală cu privire la deontologia profesiei de jurnalist în România, la statutul televiziunii publice și la modul în care aceasta este folosită în lupta politică.

De altfel, punctul de plecare al diferendului dintre părți este o emisiune realizată de intimat la I, în luna decembrie 2017, în care invitatul acestuia, H, a susținut că reclamantul A i-a solicitat scutirea de datoriile publice ale Editurii B, precum și acordarea unui împrumut.

În acest context factual, este evident că analiza pricinii s-a impus a se realiza din perspectiva protecției conferite de normele interne și ale Convenției, motivarea deciziei recurate corespunzând situației de fapt deduse judecății și susținând dispozitivul, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind aplicabil.

Nici motivele de recurs prin care s-a invocat încălcarea principiului disponibilității, respectiv a dreptului la apărare nu pot fi reținute.

În susținerea acestor critici, recurenții au arătat că instanța de apel a examinat afirmațiile recurentului A din cuprinsul articolului publicat pe site-ul „www.x.ro”, deși nu era învestită în acest sens printr-o cerere reconvențională, din această perspectivă dreptul la apărare fiindu-le încălcat, întrucât nu au avut posibilitatea să combată afirmațiile reținute în motivare și să formuleze întâmpinare.

Analizând motivele de mai sus din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează modalitatea de aplicare a normelor de procedură prevăzute art. 9 și art. 13 din acest act normativ, Înalta Curte constată că, prin demersul judiciar inițiat, reclamanții au solicitat repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat de o postare pe Facebook a intimatului C, postare care conținea afirmații pretins denigratoare și ofensatoare, de natură să le aducă atingere dreptului la onoare, demnitate, imagine și reputație, în esență, dreptului la viață privată.

Pârâtul s-a apărat, prin întâmpinare susținând că nu a avut inițiativa postării, la 27 decembrie 2017, pe pagina sa de Facebook a textului incriminat, postarea fiind, în fapt, o replică la articolul publicat de reclamant la 26 decembrie 2017, intitulat „(...)”, în care i s-au adus acuzații directe, ce au vizat emisiunea pe care o realizează la televiziunea națională și modalitatea în care își exercită profesia de jurnalist. Pârâtul a precizat că afirmațiile sale reprezintă judecăți de valoare, respectiv replici pamfletare la susținerile reclamantului, care sunt forme utilizate în mediul jurnalistic.

În raport de obiectul învestirii, instanțele de fond și de apel au avut de analizat, așadar, două drepturi fundamentale aflate în conflict, respectiv dreptul la viață privată, ocrotit de art. 8 din Convenția europeană a drepturilor și a libertăților fundamentale (invocat de reclamanți), și dreptul la liberă de exprimare, prevăzut de art. 10 din același act normativ (invocat de pârât), din perspectiva bunei sau relei credințe cu care au fost exercitate.

Nu se poate reține o încălcare a principiului disponibilității sau a dreptului la apărare al recurenților, instanța fiind ținută să efectueze o analiză globală a cauzei, prin raportare la toate aspectele deduse judecății, la cererile și apărările formulate de părți, iar nu numai la drepturile reclamate de una dintre ele (în acest sens, art. 22 alin. (6) C. proc. civ.).

Elocventă este în această ipoteză jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că principiul egalității armelor (prevăzut la art. 6 paragr. 3 lit. d) în Convenție) semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unui tribunal, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă, principiul impunând ca fiecăreia dintre părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu adversarul ei (cauzele Ankerl contra Suediei, Niderost – Huler contra Suediei).

Or, în judecata realizată în cauză corespunde exigențelor legale enunțate, examinarea dreptului la liberă exprimare a intimatului nepresupunând formularea unei cereri reconvenționale, de vreme ce aceasta s-a impus în raport de particularitatea cauzei, în care părțile au invocat încălcarea unor drepturi fundamentale aplicabile deopotrivă.

De altfel, în temeiul dispozițiilor art. 201 alin. (2) C. proc. civ., reclamanții aveau posibilitatea de a formula răspuns la întâmpinarea pârâtului, prin care să combată apărările acestuia, însă, potrivit lucrărilor dosarului, nu au uzat de acest drept.

Pe cale de consecință, motivele de recurs analizate vor fi respinse ca nefondate.

7.5 Nefondate sunt și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 72 prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8, 10 și 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 44 din Constituția României, respectiv art. 1349 și următ. C. civ.

Astfel cum s-a reținut, prin demersul judiciar inițiat, recurenții au solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului C pentru încălcarea drepturilor la demnitate, onoare, reputație și imagine, ca urmare a unei pretinse depășiri a limitelor libertății de exprimare prevăzute de art. 30 din Constituție și de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin publicarea pe pagina sa de Facebook a unui articol ce conținea informații mincinoase și denigratoare ce îi vizau pe recurenți.

Raportat la obiectul învestirii, analiza raportului juridic litigios a presupus examinarea unor drepturi fundamentale aflate în conflict, protejate prin legislația națională și comunitară.

Cu referire la răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că aceasta se constituie într-un mecanism juridic reglementat prin art. 1357 C. civ., conform căruia „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.”

În ceea ce privește atingerile aduse vieții private, la art. 74 C. civ. sunt enumerate o serie de fapte care pot fi considerate delicte civile, prin care se consideră a fi încălcate drepturile reglementate la art. 71 (dreptul la viață privată), art. 72 (dreptul la demnitate), respectiv la art. 73 (dreptul la propria imagine).

Prin art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale s-a prevăzut că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale și de familie, a domiciliului său, precum și a corespondenței sale.

Conform art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, dreptul cuprinzând libertatea de opinie și de a primi sau a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a se ține seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă însă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, fiind măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora în scopul împiedicării divulgării de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Raportând normele juridice enunțate la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanța de apel că fapta ilicită reclamată nu deschide dreptul recurenților la reparație pe temeiul juridic al răspunderii civile delictuale.

Fapta ilicită, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, constă în afirmațiile pretins denigratoare și mincinoase postate de intimatul C pe pagina sa de Facebook, care, în opinia reclamantului, conține „fapte precise”, de natură să îl discrediteze și să îi afecteze imaginea socio-profesională.

Procedând la examinarea cauzei și raportându-se la cronologia faptelor, curtea de apel a reținut că, la data de 26 decembrie 2017, apelantul A a publicat pe site-ul articolul intitulat „«(...)”, prin care critica televiziunea publică română, precum și prestația de moderator a intimatului al emisiunii „(...)”.

Premergător acestui articol, la începutul lunii decembrie 2017, în cadrul emisiunii antemenționate, difuzate la I, moderată de către intimat, invitatul acestuia, H, afirmase că recurentul, director general al Editurii „B”, i-a solicitat scutirea de datoriile publice ale editurii și acordarea unui împrumut.

Intimatul C a reacționat la articolul recurentului din data de 26 decembrie 2017, în ziua următoare postând pe pagina sa de Facebook anumite considerații cu privire la acesta.

Analizând conținutul lucrării publicate, curtea a constatat că aceasta se circumscrie unei dezbateri generale, referitoare la deontologia profesiei de jurnalist în România, la statutul televiziunii naționale și la modul în care aceasta este utilizată în lupta politică, precum și la moralitatea sau impostura unor persoane care critică aspecte legate de viața publică.

Curtea a acceptat faptul că intimatul a folosit termeni ironici și o doză de exagerare și sarcasm, reproșându-i apelantului-reclamant împrejurări din trecutul său, care fac, în prezent, obiect de dezbatere publică de amploare în presă. Cele expuse de către intimat au fost apreciate ca fiind dovedite prin înscrisurile depuse la dosar, dar și prin notorietatea subiectului abordat.

Totodată, a apreciat că afirmațiile considerate de recurent ca fiind vătămătoare nu pot fi analizate izolat și individual, astfel cum se solicitase prin cererea de chemare în judecată, ci în contextul logicii întregii postări a intimatului, calificat ca fiind un discurs și o replică la articolul critic al recurentului.

Analizând postarea intimatului în integralitatea ei, curtea a reținut că aceasta reprezintă o judecată de valoare la adresa recurentului, iar puținele fapte precise care i s-au imputat (e.g. („detașarea pe lângă F), plagiatul, modul de preluare a editurii E, înlăturarea datoriilor fiscale ale Editurii B etc.) reprezintă redări ale unor acuzații care i se aduc în mod public și constant acestuia.

Pornind de la realitatea obiectivă potrivit căreia recurentul A este persoană publică, în mod justificat instanța de apel a examinat contextul publicării postării de către intimat, în scopul verificării bunei-credințe a acestuia, precum și a existenței bazei factuale, respectiv a faptelor sau împrejurărilor care, în mod rezonabil, i-ar putea justifica afirmațiile.

În cadrul analizei efectuate, a reținut că postarea intimatului a apărut ca un răspuns la articolul publicat de recurent, iar termenii folosiți, catalogați ca fiind sarcastici și ironici, au fost apreciați că nu sunt de natură să aducă atingere drepturilor nepatrimoniale reclamate, întrucât recurentul însuși, prin discursul său, a fixat tonul discuției la un nivel foarte critic, provocator și aluziv.

Verificând, în limitele impuse de art. 10 din Convenție, precum și de jurisprudența în materie (expusă în considerentele hotărârii), dacă aspectele relatate sau limbajul folosit de către intimat au conținut defăimător, curtea de apel a constatat că, dimpotrivă, acestea se circumscriu limitelor acceptate ale limbajului jurnalistic, apreciind că postarea intimatului reprezintă o replică dată într-o dezbatere publică unei persoane care a provocat schimbul de idei, astfel încât ar fi absurd să i se pretindă să nu facă decât acele afirmații pe care le poate susține prin probe, mai ales că acestea se referă la chestiuni cunoscute și amplu dezbătute în spațiul public.

În aceste condiții, nu se poate reține că dreptul la replică poate constitui o vătămare a unui drept subiectiv, câtă vreme acesta se subsumează unui răspuns în acord cu perspectiva subiectivă a persoanei vizate.

Prin postarea sa, intimatul a reacționat ca urmare a conținutului provocator al articolului recurentului, afirmațiile sale fiind proferate în scopul oferirii unui răspuns la acele alegații virulente, iar nu în considerarea excepției prevăzute de art. 8 alin. (2) din Convenție, justificat reținând curtea de apel că acțiunea intimatului nu îmbracă forma ilicită prevăzută pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Fără a relua considerente deja expuse, Înalta Curte remarcă faptul că afirmațiile intimatului nu au avut potențialul de a afecta major dreptul recurentului la respectarea vieții private, onoare, demnitate, reputație, ci s-au circumscris dreptului la liberă exprimare consacrat la art. 10 din Convenție, modalitatea sa de manifestare nefiind disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit (exercitarea unui drept la replică).

Este elocventă, în atare condiții, jurisprudența Curții Europene, prin care s-a statuat că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale societății democratice, precum și una dintre condițiile de bază ale progresului societății și ale autorealizării individuale (cauza Handyside împotriva Regatului Unit), aceasta vizând nu doar informațiile sau ideile primite favorabil sau considerate a fi inofensive ori indiferente, ci și pe cele care ofensează, șochează sau incomodează statul sau orice parte a populației, acestea fiind cerințele pluralismului, toleranței și înțelegerii, fără de care nu poate exista o societate democratică.

Ca atare, expresiile folosite de intimat în postarea sa nu au cauzat un prejudiciu recurentului, de natură a reclama încălcarea dreptului la imagine și la reputație, ci s-au înscris în marja de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecățile de valoare emise.

De altfel, subiectul abordat se circumscrie sferei celor de interes public pentru care Curtea Europeană a arătat în jurisprudența sa că trebuie să afecteze publicul în așa măsură încât acesta să poată, în mod legitim, să se intereseze de ele, pe motiv că îi atrag atenția sau îl preocupă în mod semnificativ, acest aspect fiind valabil și pentru cele apte că creeze o mare controversă, care vizează o temă socială importantă sau care au legătură cu o problemă despre care subzistă interesul publicului să fie informat.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a examinat faptele ilicite invocate, în limitele deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, iar concluzia la care a ajuns, în sensul că acestea nu sunt susceptibile de a cauza o atingere reputației, onoarei și demnității recurentului sau dreptului acestuia la viață privată, nu relevă o aplicare eronată a normelor legale interne, în materia răspunderii civile delictuale, și nici a celor europene incidente raportului juridic de față.

Raportat la analiza efectuată, Înalta Curte se va ralia concluziei instanței de apel în sensul că recurenta Editura B S.R.L. nu a fost în mod direct afectată de postarea intimatului, validând argumentele prin care s-a arătat că textul intimatului îl vizează doar pe recurentul A, afirmațiile nedecelând o ingerință în dreptul la reputație al acestei părți.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A și Societatea B S.R.L. împotriva deciziei nr. 632A din 14 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îi va obliga pe recurenții-reclamanți, aflați în culpă procesuală, la plata către intimatul-pârât C a sumei de 4.850 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, reținând că dovada efectuării acestora a fost făcută prin depunerea facturii nr. 59MM din 6 noiembrie 2024 și a chitanței nr. 14MM de la aceeași dată, emise de Societatea Civilă Profesională de Avocați „J”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A și Societatea B S.R.L. împotriva deciziei nr. 632A din 14 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți la plata către intimatul-pârât C a sumei de 4.850 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2024.