ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 500/2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 10.12.2019, sub nr. x/3/2019, reclamantele A și B S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C, au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate:

- ingerința în dreptul de utilizare a mărcii „(...)”, înregistrată pentru servicii din clasa 43 aferente domeniului culinar, săvârșită de pârâtă prin împiedicarea difuzării prin Youtube, pentru o durată de 17 zile, a clipului ,,(...)” („rețeta video”) ce poartă marca „(...)” și repararea prejudiciului cauzat, respectiv: a) obligarea pârâtei la plata sumei de 767,74 Euro, cu titlul de daune materiale, în favoarea reclamantei A; b) obligarea pârâtei la publicarea hotărârii pe pagină proprie de Facebook și într-un ziar de larg circulație, cu titlu de reparație nepatrimonială.

- încălcarea dreptului de autor asupra clipului ,,(...)”, încălcare materializată prin împiedicarea difuzării prin Youtube, pentru o durata de 17 zile, a operei audiovizuale/clipului ,,(...)”, și repararea prejudiciului cauzat, respectiv: a) obligarea pârâtei la plata sumei de 767,74 Euro, cu titlul de daune materiale, în favoarea reclamantei A; b) obligarea pârâtei la publicarea hotărârii pe pagină proprie de Facebook și într-un ziar de larg circulație, cu titlu de reparație nepatrimonială.

- încălcarea dreptului la demnitate, reputație și onoare, săvârșită de pârâtă și dispunerea reparării prejudiciului cauzat, respectiv: a) obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000 Euro, cu titlul de daune morale, în favoarea reclamantei A; b) obligarea pârâtei la publicarea hotărârii pe pagină proprie de Facebook și într-un ziar de largă circulație, cu titlu de reparație nepatrimonială; c) încetarea încălcării dreptului la demnitate, reputație și onoare, și interzicerea pentru viitor a unor astfel de încălcări.

- obligarea pârâtei la plata sumei de 1.400 Euro + TVA, cu titlul de despăgubiri, în favoarea reclamantei B S.R.L., pentru acoperirea câștigului pe care în condiții obișnuite ar fi putut să-l realizeze.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 1167/26.07.2021, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 05.10.2021 a aceleiași instanțe, cererea de chemare în judecată a fost respinsă, reclamanta fiind obligată la cheltuieli de judecată în cuantum de 5000 lei.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 143A/02.02.2023, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către apelantele-reclamante A și B S.R.L. împotriva sentinței menționate, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 25.000 lei.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs reclamantele A și B S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivelor de recurs întemeiate pe cazurile de casare prevăzute la pct. 5 și 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentele au susținut încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, prin judecarea peste limitele devoluțiunii apelului, precum și încălcarea principiului neînrăutățirii situației în propria cale de atac. Totodată, s-a susținut lipsa motivării și motivarea contradictorie a hotărârii atacate.

În opinia recurentelor, prin aprecierea conform căreia „o motivare lacunară, imperfectă ori necorespunzătoare a primei instanțe nu este neapărat aptă a determina anularea sentinței apelate” și că ar putea fi suplinită fără a se ține cont de ceea ce s-a apelat, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză, apelul a fost declarat numai de către reclamante, iar situația acestora a fost înrăutățită în propria cale de atac.

Tribunalul nu a stabilit că pârâta ar avea vreun drept legal pentru a raporta, ci a stabilit ca „numele și titlurile nu sunt protejate în sine prin drepturi de autor și totodată, rețetele culinare nu fac obiectul acestor drepturi”.

Curtea de apel, însă, fără ca pârâta să fi declarat apel, a decis că aceasta din urmă ar avea un drept asupra numelui/titlului, putând fi considerată „proprietara unui interes patrimonial legitim derivând din folosirea în premieră în România a denumirii de prăjitura cu (...)”, și că, pe această bază, „a putut aprecia în mod rezonabil că i s-a preluat denumirea de (...), acționând astfel cu bună-credință atunci când a raportat postarea către Youtube”.

În plus, în legătură cu solicitarea acestora din apel de anulare cu trimitere, deși curtea de apel a afirmat ca vătămarea va fi înlăturată în condițiile aceluiași art. 479 C. proc. civ., aceasta nu s-a realizat.

Din perspectiva celui de-al doilea motiv de casare invocat, recurentele au susținut lipsa motivării hotărârii atacate în ceea ce o privește pe reclamanta persoană juridică, B S.R.L.

Totodată, decizia atacată cuprinde motive contradictorii, pe de-o parte afirmându-se că nu prezintă importanță daca pârâta avea un drept de proprietate intelectuală iar, pe de altă parte, a susținut că ar avea, dar în anumite limite. De asemenea, s-a reținut că denumirea „(...)” este descriptivă și inalienabilă, pentru ca mai apoi să se susțină că pârâta are un drept/interes legitim asupra acestei denumiri.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., s-a invocat încălcarea de către instanța de apel a principiului de drept conform căruia „nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii”, precum și aplicarea greșită a normelor de drept material privind noțiunea de „abuz de drept” și elementele ce îl exclud, și anume buna-credință sau caracterul rezonabil.

Astfel, curtea de apel a apreciat greșit că pârâta nu trebuia sa justifice un drept pentru a face o raportare către Youtube, în condițiile în care chiar politicile acestui canal prevăd această condiție, raportările putând fi făcute numai în baza unui drept legal, ce s-ar fi tradus în cazul de față fie printr-un drept de autor, fie printr-un drept la marcă.

Ambele instanțe de fond au pronunțat hotărâri cu încălcarea dispozițiilor art. 1357 C. civ., conform cărora „autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.

Prin urmare, au fost încălcate dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală, răspunderea pentru îngrădirea exercitării drepturilor de proprietate intelectuală, obligația reparării prejudiciilor materiale și morale, obligația de respectare a drepturilor nepatrimoniale - dreptul comun, dar și normele legilor speciale (Legea nr. 8/1996, Legea nr. 84/1998, Legea nr. 11/1990).

Totodată, instanța de apel a extins dincolo de limitele rezonabile dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aplicându-le greșit în apărarea pârâtei.

Recurentele au susținut că raportările către Youtube sunt și ele guvernate de normele ce reglementează dreptul proprietății intelectuale.

Pârâta a raportat pretinzând un drept de autor asupra sintagmei „(...)” și, astfel, a declanșat un proces prin care se analizează dacă raportarea a fost sau nu legală, corectă, întemeiată, scopul fiind, deci, să se stabilească în mod cert dacă aceasta avea un drept să raporteze.

Deși curtea de apel a reținut în mod judicios că sintagma „(...)” este descriptivă, a argumentat apoi că acțiunea pârâtei putea fi justificată legal de faptul că aceasta ar fi fost proprietara unui interes patrimonial legitim derivând din folosirea în premieră în România a denumirii (...), fără a indica, însă, textul de lege pe care se susține o atare concluzie.

Aceasta aserțiune cuprinsă în decizia recurată, anume ca pârâta ar avea un drept asupra denumirii descriptive, este lipsită de bază legală.

Susțin recurentele că era decisiv de stabilit dacă, la momentul raportării către YouTube, pârâta deținea sau nu un drept de autor recunoscut de lege.

Răspunderea pentru cea mai ușoară culpă semnifică faptul că un titular al unui drept de proprietate intelectuală trebuie să fie diligent înainte de a reclama încălcarea drepturilor sale. De exemplu: să vizioneze filmul pe care-l reclamă și să analizeze în mod corect dacă filmul respectiv încalcă sau nu drepturile de autor asupra propriului film.

Curtea a reținut că ambele filme sunt originale într-un grad redus, dar nu a acordat eficiență dispozițiilor legale. În situația în care ambele filme sunt originale, niciuna dintre părți nu ar putea reclama vreun drept asupra celeilalte.

Potrivit legislației dreptului de autor, operele „originale” (indiferent de grad) nu pot fi considerate în același timp și „similare”.

De asemenea, potrivit legislației dreptului de autor și legislației mărcilor, o denumire compusa din elemente descriptive („...”), lipsite de originalitate și inalienabile, nu beneficiază de protecție legală.

Este tot o consecință a legii aceea că persoana care se plânge trebuie să demonstreze existenta dreptului său, astfel că pârâta trebuia să dovedească existența dreptului de autor, deci a caracterului justificat al raportării.

În condițiile în care curtea de apel a reținut că „nici ideea (prezentării) unei rețete de (...), nici rețeta în sine nu sunt protejate prin dreptul de autor”, aplicarea dispozițiilor legale invocate de acestea nu presupunea nici compararea rețetelor, nici a „ideilor”.

Apreciază că instanța de apel trebuia să aplice legea cu privire la cel puțin 3 aspecte esențiale: a) ce drept de proprietate intelectuală a invocat pârâta în momentul raportării, iar dacă dreptul atunci invocat nu există din perspectiva legii, dacă raportarea mai putea fi considerată ca fiind exercitată în condiții de buna-credință; b) din punct de vedere obiectiv, ce dispoziții legale ar putea exonera pârâta de răspundere; c) toate consecințele legale ce derivă din acestea, având în vedere limitele învestirii instanței.

Chiar reducând analiza la concluzia că pârâta ar fi fost de bună-credință, curtea de apel nu a analizat noțiunea legală de „abuz de drept” și nu a avut în vedere criterii obiective pe baza cărora să se stabilească latura subiectivă. Astfel, aplicând legea, instanța trebuia să stabilească dacă filmul reclamantei încălca sau nu filmul pârâtei, așa cum aceasta din urma a raportat către Youtube.

Cât o privește pe intimată, instanța a reținut în mod greșit că respingerea de către OSIM a înregistrării mărcii nu ar însemna că aceasta nu se putea considera, într-un sens larg, proprietara unui interes patrimonial legitim derivând din folosirea în premieră în România a denumirii de prăjitură (...).

În circumstanțele spetei, aceste considerente nu au fundament legal. Pârâta nici nu a invocat un drept la marcă (înregistrată sau nu) prin raportarea sa, ci un drept de autor, astfel că instanțele de fond aveau de stabilit dacă titlul/denumirea „(...)” este protejat/ă ca drept de autor și dacă aceasta poate sta la baza împiedicării unui film (operă audiovizuală), denumit „(...)” și care poartă marca reclamantei.

De asemenea, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii privind dreptul de proprietate intelectuală, instanța de apel a atribuit noțiunea de „notorietate” filmului în sine, adică unui drept de autor, în condițiile în care notorietatea poate fi pusă în discuție doar cu privire la mărci.

Mai arată recurentele că instanța a încălcat dispozițiile art. 1364 C. civ., care prevăd că îndeplinirea unei activități permise de lege (în speță, raportarea către Youtube) nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul faptei.

Totodată, se susține de către recurente și faptul că prima instanță de control judiciar a aplicat greșit dispozițiile art. 10 din CEDO, neanalizând dacă există justul echilibru între libertatea de exprimare și drepturile patrimoniale și nepatrimoniale a căror încălcare s-a reclamant.

Inaplicabilitatea acestei justificări bazate pe libertatea de exprimare duce la încălcarea, prin decizia recurată și prin sentința apelată, a dispozițiilor art. 8 din Convenție, art. 72 alin. (2), art. 252, art. 253 alin. (1) și (3), art. 1349, art. 1357, art. 15 C. civ.

De altfel, libertatea de exprimare nu poate justifica încălcarea dispozițiilor Legii nr. 11/1990 privind concurența neloială a cărei victimă este o persoană juridică, și anume reclamanta B S.R.L.

Legea nr. 11/1990 nu distinge între o denigrare și o denigrare „cu bună-credință”, așa cum se reține în hotărârea recurată.

Curtea de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 1349 C. civ., printre altele fiind incidentă teza stârnirii/îndemnării la și a înlesnirii comentariilor denigratoare.

Ambele hotărâri încalcă și dreptul la demnitatea umană, prin aceea că nu se acordă eficiență legală acțiunii promovate pentru protejarea acestei valori.

Curtea de apel, fără ca pârâta să fi făcut această apărare, a interpretat greșit noțiunea de „libertate de exprimare”, în sensul că nu a făcut mai întâi o calificare a conduitei pârâtei pentru a ajunge la premisa necesară, anume ca pârâta să-și fi exprimat o opinie. Potrivit legii, dacă nu se exprimă o opinie, încadrarea în „libertatea de exprimare” trebuie justificată din punct de vedere legal, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

Curtea de apel a lăsat să fie îngrădită exercitarea dreptului de proprietate asupra mărcii „(...)” și asupra operei audiovizuale, filmul „(...)”.

Recurentele au mai susținut că decizia atacată a fost dată și cu încălcarea art. 451 alin. (1), art. 452, art. 453 și art. 455 C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel nu a ținut cont de coparticiparea procesuală activă, aceasta trebuind să stabilească cum se plătesc cheltuielile de judecată (în mod egal proporțional sau solidar).

III. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă C a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat în cauză, ca nefondat cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a susținut nerespectarea prevederilor art. 479 alin. (1) și art. 481 C. proc. civ., iar criticile astfel formulate nu pot fi primite.

Recurentele-reclamante au făcut referire la considerentele deciziei prin care s-a reținut că pârâta ar fi fost de bună-credință și că ar fi avut drepturi pe baza cărora ar fi putut reclama, arătând că, în condițiile în care aceste aprecieri nu au fost făcute de tribunal, iar pârâta nu a declarat calea de atac, inserarea lor în decizie relevă depășirea limitelor devoluțiunii în apel.

În conformitate cu prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.”

Această normă privind judecata, în coroborare cu art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care stabilește în mod explicit limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, transpune principiul disponibilității care guvernează procesul civil, inclusiv în calea ordinară de atac, în sensul că rejudecarea cauzei este limitată la analiza motivelor din cererea de apel și, eventual, a motivelor de ordinea publică.

Prin urmare, stabilirea eventualei nerespectări a normei presupune evaluarea conținutului motivelor de apel, care determină limitele învestirii instanței.

Or, susținând nelegalitatea cercetării aspectelor explicit menționate, recurentele nu s-au raportat la motivele de apel, ci la analiza primei instanțe, și, de altfel, din lectura acestora, reiese că reclamantele au invocat în mod explicit absența vreunui drept al intimatei-pârâte, care să justifice raportarea, precum și caracterul abuziv al raportării.

Nu se poate vorbi, în aceste condiții, despre depășirea limitelor învestirii, fiind evident faptul că instanța de apel, prin considerentele evocate de către recurente, a înțeles să răspundă motivelor din cererea de apel, singura formulată în cauză, anume cea a reclamantelor.

În realitate, argumentul comparării analizei în drept din decizia recurată cu cea regăsită în hotărârea primei instanțe are ca finalitate casarea hotărârii pentru încălcarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., observându-se și susținerile prin care recurentele reproșează instanței de apel evocarea fondului fără anularea în prealabil a hotărârii primei instanțe ori, cel puțin, fără înlăturarea vătămării, printr-o motivare adecvată a deciziei de apel.

Din această perspectivă, trebuie observat că, astfel cum prevede art. 480 alin. (3) C. proc. civ., soluția de anulare a hotărârii primei instanțe, urmată de evocarea fondului chiar de către instanța de apel, se pronunță fie dacă se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, fie dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată.

Reclamantele au invocat prin cererea de apel prima ipoteză, deoarece tribunalul, deși a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, nu și-a motivat hotărârea în raport de exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin decizia pronunțată, instanța de apel, fără a exclude ab initio întrunirea ipotezei invocate, a analizat dacă lipsesc motivele de fapt și de drept din cuprinsul sentinței apelate, ajungând la concluzia că prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu au fost încălcate și nu se impune anularea sentinței, de vreme ce instanța este în drept și chiar obligată să complinească eventualele imperfecțiuni și lacune ale motivării, în virtutea efectului devolutiv al apelului.

Concluzia respectării exigențelor motivării oricărei hotărâri judecătorești nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac cu referire la hotărârea primei instanțe, dat fiind că relevă aprecierea posibilității realizării controlului de legalitate, totodată, de temeinicie a sentinței și, prin urmare, prerogativa exclusivă a instanței de apel de a proceda la o nouă judecată în fapt și în drept.

Instanța de recurs nu se poate substitui instanței de fond ierarhic superioare în exercitarea acestei prerogative, pentru a stabili dacă hotărârea primei instanțe a fost motivată în mod corespunzător. O asemenea finalitate este contrară obiectului și scopului recursului, prevăzute de art. 483 alin. (1) și (3) C. proc. civ., atribuțiile instanței de recurs fiind circumscrise verificării hotărârii de apel, iar nu a hotărârii primei instanțe de fond. Aceste prerogative sunt limitate la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, aprecierea modalității în care prima instanță a examinat faptele relevante și a făcut aplicarea legii incidente constituie o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a deciziei de apel, pentru ca nemulțumirea părții pe acest aspect să fie considerată un veritabil motiv de casare, dintre cele prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, neputând cenzura în recurs concluzia respectării exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în privința hotărârii primei instanțe, Înalta Curte nu va primi critica recurentelor referitoare la incidența în cauză a art. 480 alin. (3) C. proc. civ., din moment ce întrunirea condițiilor de aplicare a acestei norme a depins de aprecierea asupra motivării hotărârii primei instanțe.

Aceeași soluție se impune și în privința criticii vizând nerespectarea principiului neagravării situației în propria cale de atac, prevăzut de art. 481 C. proc. civ., în condițiile în care recurentele și-au bazat atare susținere pe depășirea limitelor învestirii instanței de apel și neaplicarea art. 480 alin. (3).

Or, nefiind întrunite aceste premise, potrivit celor ce preced, critica va fi înlăturată, fără a fi necesar a se expune considerații suplimentare în legătură cu domeniul de aplicare al art. 481 C. proc. civ., pentru a se clarifica dacă norma este limitată la soluția din dispozitivul hotărârii ori acoperă și ipoteza considerentelor acesteia.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurentele au reproșat instanței de apel nemotivarea deciziei și din perspectiva reclamantei persoană juridică, totodată, inserarea unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei pronunțate.

Se impune a se observa că, expunând prima nemulțumire în legătură cu motivarea deciziei de apel, recurentele s-au limitat a afirma că instanța de apel a motivat strict din perspectiva reclamantei persoană fizică, fără a dezvolta vreun argument din care să rezulte nelegalitatea deciziei astfel motivate și care să permită controlul judiciar pe care Înalta Curte a fost chemată să îl exercite prin cererea de recurs.

Spre deosebire de calea de atac a apelului, recursul nu are caracter devolutiv și nu provoacă o nouă judecată în fapt și în drept, partea nemulțumită de decizia pronunțată în calea de atac având obligația de a arăta în mod efectiv în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, precum și motivele și argumentele care sprijină critica formulată.

Or, simplul fapt afirmat nu este suficient pentru a se reține o critică de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu poate fi exclus ca, procedând în acest fel, instanța de apel să fi acționat în limitele învestirii, fixate prin cererea de chemare în judecată sau, după caz, prin cererea de apel, aspect ce ar putea fi verificat în recurs, în măsura în care partea ar fi formulat o asemenea critică, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

În lipsa demonstrării pretinsei încălcări săvârșite prin decizia recurată, susținerea în discuție nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate și urmează a fi înlăturată ca atare.

Cât privește considerentele pretins contradictorii din cuprinsul deciziei pronunțate, aspectele vizate de această susținere a recurentelor sunt indicate și în cadrul motivelor de recurs referitoare la încălcarea normelor de drept material și vor fi analizate în acel context.

Înalta Curte reține că, prin motivele întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au susținut, în esență, că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze cel puțin 3 aspecte esențiale: ce drept de proprietate intelectuală a invocat pârâta în momentul raportării, iar dacă dreptul atunci invocat nu există din perspectiva legii, dacă raportarea mai putea fi considerată ca fiind exercitată în condiții de bună-credință; din punct de vedere obiectiv, ce dispoziții legale ar putea exonera pârâta de răspundere; toate consecințele legale ce derivă din acestea, având în vedere limitele învestirii instanței.

Din acest punct de vedere, ar fi trebuit stabilit, în opinia recurentelor, dacă intimata-pârâtă C avea un drept de proprietate intelectuală, pe care îl încălca difuzarea operei audiovizuale a reclamantei A, iar nu dacă pârâta putea presupune că este îndreptățită să raporteze o încălcare.

S-a mai reproșat instanței de apel că a redus analiza la buna-credință ori reaua-credință a pârâtei, cu toate că răspunderea delictuală este antrenată pentru cea mai ușoară culpă, ceea ce înseamnă, în materia proprietății intelectuale, faptul că titularul unui asemenea drept trebuie să fie diligent înainte de a reclama încălcarea drepturilor sale.

Recurentele au arătat, de asemenea, că, reținând buna-credință a pârâtei, instanța de apel nu a analizat noțiunea legală de „abuz de drept” și nu a avut în vedere criterii obiective pe baza cărora să se stabilească latura subiectivă.

Criticile astfel formulate nu sunt fondate.

Instanța de apel a reținut, în fapt, că pârâta C a raportat către canalul Youtube încălcarea, de către reclamanta A (A), a drepturilor sale anterioare (asupra propriei postări pe Youtube), cu consecința suspendării temporare de către Youtube a accesibilității filmului postat de către reclamantă pe propriul cont (...), pentru o perioadă de 17 zile.

Chiar dacă nu pârâta însăși a blocat filmul, ci rețeaua socială Youtube, la baza restrângerii stă conduita pârâtei, care ar fi răspuns ca participant la faptă, dacă aceasta ar fi fost ilicită.

Fapta de raportare nu a fost de natură să reprezinte o încălcare a dreptului la marcă ori a dreptului de autor aparținând reclamantei persoană fizică, totodată, că polemica publică dintre părți nu a depășit limitele admisibile ale dreptului de exprimare, nefiind vorba despre o încălcare a drepturilor personalității, iar pe baza acestor concluzii, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe de respingere a tuturor pretențiilor ale celor două reclamante, inclusiv privind repararea prejudiciului moral și/sau material pretins creat.

Pornind de la premisa că situația de fapt expusă în decizia recurată nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, ce presupune doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte va sublinia anumite elemente de fapt, utile în cercetarea motivelor de recurs.

Astfel, instanța de apel a reținut că intimata C, procedând la raportarea unei încălcări, a făcut uz de condițiile generale de utilizare a platformei Youtube, cu valoare contractuală pentru ambele părți, acceptate odată cu deschiderea și operarea propriilor canale de Youtube. Algoritmii rețelei sociale verifică similitudinea și nu iau măsura restricționării temporare decât dacă această verificare dă un rezultat pozitiv relevant.

Ca urmare a faptului că pârâta nu a inițiat nicio procedură juridică pentru presupusa preluare a clipului său, clipul reclamantei, difuzat pe contul (...), a fost restabilit după o suspendare de 17 zile.

Din cele reținute prin decizia de apel, reiese că, în general, platforma Youtube nu procedează la blocarea accesului la un material video de îndată ce s-a raportat o încălcare de către un alt utilizator, ci abia după ce aplică propriul filtru de verificare și pentru o durată pe care o decide chiar Youtube. Este cert că un utilizator nu poate proceda el însuși la blocarea materialului video (sau a altui tip de conținut) încărcat de un alt utilizator, putând obține acest rezultat doar prin intermediul Youtube.

Înalta Curte apreciază că acest context, în care raportarea ar fi fost lipsită de efecte dacă platforma Youtube nu ar fi dispus măsura de blocare temporară a accesului la materialul video, este esențial pentru determinarea conduitei potențial ilicite a oricărui utilizator Youtube, care recurge la mecanismul pus în practică de către platforma video, și, consecutiv, a conduitei efective a pârâtei din prezenta cauză.

O asemenea analiză este preconizată chiar de către reclamantă, care, după cum s-a arătat anterior, a imputat instanței de apel absența unor criterii de stabilire a caracterului ilicit al faptei pârâtei și a susținut că este necesar a se determina, în primul rând, existența unei încălcări a dreptului de proprietate intelectuală invocat de către pârâtă prin raportarea la Youtube.

Din acest punct de vedere, chiar dacă prezentul litigiu nu privește răspunderea civilă delictuală pentru restricționarea accesului la materialul video încărcat de către reclamanta A, nu se poate ignora faptul că Youtube a acționat cu scopul de a evita angajarea propriei răspunderi pentru eventuala încălcare a unui drept de proprietate intelectuală, iar măsura tehnică face parte dintre cele pe care această platformă video le-a conceput tocmai în acest scop, pentru îndeplinirea obligațiilor ce îi revin în conformitate cu art. 14 din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic).

Articolul 14 din Directiva 2000/31/CE, intitulat „Stocarea-hosting”, prevede:

„(1) Statele membre veghează ca atunci când un serviciu al societății informaționale constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu să nu fie responsabil pentru informațiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiția ca:

(a) furnizorul să nu aibă cunoștință despre activitatea sau informația ilicită, iar în ceea ce privește acțiunile în daune, să nu aibă cunoștință de fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația este vădit ilicită sau

(b) furnizorul, din momentul în care ia cunoștință despre acestea, acționează prompt pentru a elimina informațiile sau pentru a bloca accesul la acestea.

(2) Alineatul (1) nu se aplică atunci când destinatarul serviciului acționează sub autoritatea sau sub controlul furnizorului.”

Directiva 2000/31 a fost transpusă prin Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, iar art. 14 din lege (în vigoare la data faptelor din prezenta cauză – 2019) are un conținut identic celui din art. 14 al Directivei. Art. 11 alin. (1) din aceeași lege prevede că „Furnizorii de servicii sunt supuși dispozițiilor legale referitoare la răspunderea civilă, penală și contravențională, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel.”

În cadrul legal conturat prin normele citate anterior, nu poate fi exclusă răspunderea civilă a unui furnizor de servicii ale societății informaționale, chiar atunci când nu este un furnizor activ (acesta nu poate fi exonerat de răspundere, potrivit art. 14 alin. (2), întrucât și cel pasiv poate răspunde, astfel cum prevede art. 14 alin. (1), dacă nu acționează prompt pentru a elimina informațiile sau pentru a bloca accesul la o activitate sau informație ilicită.

Răspunderea pe temeiul art. 14 alin. (1) din lege poate fi atrasă pentru încălcarea unui drept la marcă, prin obligarea de către instanța de judecată nu numai la măsuri care să contribuie la încetarea încălcărilor acestor drepturi de către utilizatori ai acestei piețe și la prevenirea unor noi încălcări de această natură, dar și la daune-interese (în acest sens, în legătură cu norma echivalentă din Directivă, a se vedea cea de-a șasea dezlegare din hotărârea pronunțată la 12.07.2011 de către CJUE în cauza C-324/09 L’Oréal și alții).

În egală măsură, în materia dreptului de autor, CJUE a decis, chiar într-o cauză ce privea platforma Youtube (hotărârea din 22 iunie 2021 pronunțată în cauzele conexate C-682/18 și C-683/18 YouTube și Cyando), că operatorul unei platforme de partajare de materiale video sau al unei platforme de stocare-hosting și de partajare de fișiere, pe care utilizatorii pot pune în mod nelegal la dispoziția publicului conținuturi protejate, pot realiza un act de comunicare publică a acestora, „în special atunci când acest operator are cunoștință în mod concret despre punerea la dispoziție ilicită a unui conținut protejat pe platforma sa și nu îl șterge sau nu blochează prompt accesul la acesta ori atunci când operatorul respectiv, în pofida faptului că știe sau ar trebui să știe că, în general, sunt puse la dispoziția publicului conținuturi protejate în mod nelegal prin intermediul platformei sale de către utilizatori ai acesteia, se abține să pună în aplicare măsurile tehnice adecvate care sunt de așteptat din partea unui operator obișnuit de diligent în situația sa pentru a contracara în mod credibil și eficient încălcările dreptului de autor pe platforma sa (...)”.

De asemenea, conform celei de-a doua dezlegări din aceeași hotărâre, „activitatea operatorului unei platforme de partajare de materiale video sau a unei platforme de stocare-hosting și de partajare de fișiere intră în domeniul de aplicare al Articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31/CE și nu este exonerat de răspundere dacă a avut cunoștință despre acțiunile ilicite concrete ale utilizatorilor săi, aferente unor conținuturi protejate care au fost încărcate pe platforma sa”.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că obiectul, scopul și durata măsurii tehnice dispuse de către platforma Youtube relevă un criteriu de identificare a săvârșirii unei fapte ilicite de către un utilizator Youtube, atunci când raportarea existenței încălcării unui drept de proprietate intelectuală a condus la adoptarea acestei măsuri de contracarare a încălcării.

Astfel, potrivit celor redate în cele ce preced, desprinse din jurisprudența CJUE, un furnizor de servicii ale societății informaționale este obligat să reacționeze la încălcări ale unui drept de proprietate intelectuală existente pe platforma sa, iar măsura tehnică dispusă este adecvată, în sensul că este eficientă și disuasivă, aptă să prevină sau să împiedice, în mod credibil, o asemenea încălcare, dar este și proporțională cu aceasta.

Altfel spus, pentru instanța de judecată să determine dacă utilizatorul care a raportat încălcarea ar fi trebuit să se abțină, este necesar ca măsura să fie justificată, respectiv dacă neadoptarea ori adoptarea cu întârziere a măsurii tehnice ar fi condus la un prejudiciu ireparabil titularului unui drept de proprietate intelectuală.

Fie că este vorba despre o măsură tehnică definitivă ori doar temporară (precum în cauză), se impune a se stabili dacă exista riscul încălcării raportate de către un alt utilizator al platformei de partajare de materiale video (sau a unei platforme de stocare-hosting și de partajare de fișiere), risc în absența căruia s-ar putea reține caracterul nejustificat al raportării.

Aplicarea acestui criteriu într-un asemenea caz presupune că terțul utilizator era titularul unui drept de proprietate intelectuală sau, cel puțin, existau indicii suficiente, la momentul raportării, ale unui asemenea drept, contrar susținerilor recurentei-reclamante din prezenta cauză, care pretinde că, întotdeauna și fără distincție, răspunderea terțului utilizator este angajată dacă nu era titularul unui drept de proprietate intelectuală.

O asemenea susținere a părții nu ține cont de faptul că, astfel cum s-a arătat anterior, în cadrul normativ de la data producerii faptei imputate, măsura tehnică poate fi dispusă și de o platformă pe care, în general, sunt puse în mod nelegal la dispoziția publicului, de către utilizatori ai acesteia, conținuturi protejate, astfel încât standardul propriu de verificare a existenței unei încălcări trebuie să fie unul unitar și eficient, de natură a elimina în orice situație riscul unei încălcări și de a descuraja încălcări viitoare și de a evita, în același timp, atragerea răspunderii chiar a platformei video. Or, este evident că platforma Youtube se încadrează în această categorie (aspect ce rezultă din hotărârea CJUE pronunțată chiar în considerarea sa).

Un standard precum cel descris este compatibil cu stabilirea unei aparențe a dreptului de proprietate intelectuală, dacă operatorul a dispus doar încetarea provizorie a acțiunii pretins ilicite (cu toate că la latitudinea sa este și ștergerea unui material video), pentru o durată pe care a considerat-o necesară și suficientă pentru clarificarea situației juridice sau, cel puțin, pentru introducerea unei cereri de chemare în judecată.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat în fapt că intimata-pârâtă C avea chiar un drept de autor asupra materialului său video (operă audiovizuală) care conținea denumirea „(...)”, încărcat pe canalul de Youtube încă din anul 2016 (anterior încărcării și difuzării de către recurenta-reclamantă A a propriului material video, din anul 2019).

Totodată, instanța de apel a reținut că intimata formulase la OSIM o cerere de înregistrare a mărcii verbale „(...)”, iar Înalta Curte constată că acest aspect este relevant din perspectiva criteriului enunțat, dat fiind că publicarea cererii de înregistrare a mărcii conferă titularului cererii aceleași prerogative ca în cazul înregistrării mărcii.

Astfel, în conformitate cu art. 37 din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare în anul 2019:

(1) Solicitantul cererii de înregistrare a mărcii poate cere ca terților să le fie interzisă efectuarea actelor prevăzute la art. 36 alin. (2) numai după publicarea acesteia.

(2) Pentru actele prevăzute la alin. (1), săvârșite ulterior publicării cererii de înregistrare a mărcii, solicitantul poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun. Titlul pentru plata despăgubirilor este executoriu numai după data înregistrării mărcii.

(3) În cazul în care cererea de înregistrare a mărcii a fost respinsă, solicitantul nu are dreptul la despăgubiri.”

Pe acest temei, dat fiind că intimata-pârâtă a raportat către Youtube la data de 25.06.2019, ulterior publicării cererii de înregistrare în BOPI (la data de 31.05.2019) și imediat după încărcarea materialului video al reclamantei (la data de 23.05.2019). Cererea de înregistrare a mărcii a fost respinsă abia la data de 29.10.2019, ceea ce înseamnă că, în intervalul de 4 luni, intimata era, teoretic, îndreptățită la exercitarea prerogativelor prevăzute de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, putând solicita chiar angajarea răspunderii platformei media, potrivit dreptului comun.

În aceste circumstanțe, se poate considera că difuzarea materialului video de către reclamantă în răstimpul de 4 luni ar fi condus la un prejudiciu ireparabil titularului cererii de înregistrare a mărcii, ținându-se cont și de împrejurarea – invocată chiar de către reclamantă și reținută ca atare de către instanța de apel– că reclamanta a folosit în mod efectiv semnul „(...)” împreună cu propria marcă (...), așadar în comerț, și ar fi continuat să-l folosească (ceea ce s-a și întâmplat, cu excepția celor 17 zile).

Prin urmare, se constată că, în mod corect, instanța de apel a valorificat criteriul în discuție pentru determinarea caracterului ilicit al faptei de raportare săvârșite de către pârâtă, neavând temei susținerile recurentei-reclamante privind neaplicarea vreunui criteriu.

În același timp, față de cele expuse, sunt nefondate și susținerile vizând necesitatea stabilirii în prezenta cauză chiar a existenței unei încălcări a dreptului de proprietate intelectuală invocat de către pârâtă prin raportarea la Youtube, din moment ce, astfel cum s-a arătat deja, ceea ce se impune a se determina este existența unui risc de încălcare, la momentul raportării către Youtube și, în mod evident, această constatare nu echivalează cu aprecierea săvârșirii de către reclamantă a vreunei fapte de încălcare. O asemenea apreciere și-ar fi găsit locul, eventual, doar într-un litigiu declanșat de către pârâta din prezenta cauză, în calitate de titular al dreptului pretins încălcat, împotriva reclamantei din cauza de față, ceea ce nu este cazul.

Înalta Curte constată, totodată, că sunt nefondate susținerile recurentei referitoare la abuzul de drept, partea reproșând instanței de apel neanalizarea conduitei abuzive a pârâtei, precum și cele vizând absența unor criterii de stabilire a laturii subiective, ignorând aspecte esențiale, precum condiția pârâtei de profesionist.

Contrar celor susținute, instanța de apel s-a raportat la prevederile art. 1353 C. civ., în conformitate cu care „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.

În aplicarea acestui text de lege, prin decizia recurată s-a conchis în sensul că pârâta nu a acționat abuziv, din moment ce deținea un drept de autor, iar din acest punct de vedere, reținându-se și considerentele expuse în prezenta decizie, privitoare la existența prerogativelor prevăzute de art. 37 din Legea nr. 84/1998, în cazul formulării unei cereri de înregistrare a unei mărci, se constată că a fost analizată și chestiunea abuzului de drept.

În același context, nu are temei nici alegația referitoare la existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei, deoarece instanța de apel a reținut, după cum s-a arătat anterior, că intimata-pârâtă C avea un drept de autor asupra materialului său video (ca operă audiovizuală) și, deopotrivă, că a acționat cu convingerea existenței unei încălcări a dreptului său, ceea ce înseamnă tocmai analiza caracterului ilicit al faptei și a caracterului abuziv al exercitării unui drept.

Cât privește vinovăția, nu este necesar a fi analizate celelalte susțineri ale recurentei pe acest aspect, de vreme ce instanța de apel a apreciat că fapta pârâtei de raportare către Youtube nu a avut un caracter ilicit: întrucât condițiile răspunderii civile delictuale trebuie întrunite în mod cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre acestea, respectiv fapta ilicită, este suficientă pentru constatarea absenței răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei.

Pentru stabilirea modului de analiză a răspunderii pentru prejudiciul pretins creat reclamantei prin fapta pârâtei, ca urmare a măsurii de restricționare temporară a difuzării materialului video, sunt relevante și dezlegările CJUE date în interpretarea Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, ce a fost transpusă în dreptul intern prin O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală.

În conformitate cu art. 9 alin. (7) din această directivă (ce își are corespondent în art. 979 alin. (7) C. proc. civ., în condițiile în care art. 10 din O.U.G. nr. 100/2005 trimite în mod explicit la procedura prevăzută de Codul de procedură civilă), „În cazurile în care măsurile provizorii sunt revocate sau încetează să se mai aplice datorită oricărei acțiuni sau omisiuni a reclamantului ori în cazurile în care se constată ulterior că nu a existat o încălcare sau o amenințare de încălcare a unui drept de proprietate intelectuală, autoritățile judecătorești sunt autorizate să ordone reclamantului, la cererea pârâtului, să acorde acestuia o despăgubire corespunzătoare ca reparație pentru orice vătămare provocată prin aceste măsuri.”

Chiar dacă legiuitorul se referă la repararea prejudiciului creat printr-o hotărâre judecătorească prin care s-a aplicat o măsură provizorie, iar nu printr-o măsură tehnică dispusă în aplicarea Legii nr. 365/2002 (ce transpune Directiva 2000/31/CE), trebuie observat că, în cazurile în care măsura a fost dispusă de către o instanță de judecată, „despăgubirea corespunzătoare” – ce reprezintă o noțiune autonomă de drept al Uniunii Europene – nu se acordă în mod automat și în orice situație de încetare a măsurii ori de constatare ulterioară a inexistenței unei încălcări sau a unei amenințări de încălcare a unui drept de proprietate intelectuală.

Potrivit CJUE (hotărârea din 12.09.2019 pronunțată în cauza C-688/17 Bayer Pharma AG), „constatarea caracterului nejustificat al unei cereri de măsuri provizorii presupune, înainte de toate, lipsa riscului de a cauza un prejudiciu ireparabil titularului unui drept de proprietate intelectuală în cazul unei adoptări cu întârziere a măsurilor solicitate de acesta”, iar împrejurarea că măsurile provizorii în discuție au fost revocate nu poate să fie considerată un element determinant de probă a caracterului nejustificat al cererii aflate la originea măsurilor provizorii revocate, deoarece „o concluzie diferită ar putea avea ca efect, în împrejurări precum cele din cauza principală, să descurajeze titularul brevetului în cauză de la recurgerea la măsurile vizate la articolul 9 din Directiva 2004/48 și ar contraveni astfel obiectivului acestei directive, care constă în asigurarea unui nivel de protecție ridicat al proprietății intelectuale (pct. 62-65 din decizie).

De asemenea, statele membre au obligația să ofere garanții care să urmărească în special ca măsurile și procedurile vizate la articolul 9 din Directiva 2004/48 să nu fie folosite în mod abuziv, scop pentru care „instanțele naționale competente trebuie să verifice dacă, într-o cauză dată, reclamantul nu a folosit în mod abuziv aceste măsuri și proceduri”, luând în considerare „în mod adecvat toate împrejurările obiective ale cauzei, inclusiv comportamentul părților” (pct. 66-70).

Așadar, dacă în cazul unei măsuri provizorii (inclusiv încetarea unei acțiuni) dispuse de către o instanță de judecată, atunci când persoana vizată de măsura respectivă pretinde repararea prejudiciului suferit prin adoptarea acesteia de către solicitantul măsurii, este necesar a se verifica riscul unui prejudiciu ireparabil produs titularului unui drept de proprietate intelectuală, în situația adoptării cu întârziere a măsurii solicitate de acesta, precum și eventuala conduită abuzivă a solicitantului măsurii, cu atât mai mult asemenea verificări se dovedesc utile în cazul unei măsuri tehnice dispuse de un operator economic, ce are obligația de a asigura, la rândul său, respectarea drepturilor de proprietate intelectuală și ale căror reguli sunt acceptate, printr-un raport contractual, de către toți utilizatorii săi.

Înalta Curte va respinge, de asemenea, și criticile vizând nerespectarea dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 75 C. civ., recurenta-reclamantă reproșând instanței de apel neanalizarea din perspectivă legală a existenței unui just echilibru între libertatea de exprimare și drepturile patrimoniale și nepatrimoniale ale reclamantelor.

Or, din cuprinsul deciziei recurate reiese cu evidență analiza eventualei depășiri a limitelor libertății de exprimare tocmai prin punerea în balanță a acestuia, pe de o parte, și dreptul la viață privată și la propria imagine, pe de altă parte.

În aceste condiții, se constată că recurentele sunt nemulțumite, în realitate, de concluzia la care a ajuns instanța de apel într-o asemenea analiză, astfel încât susținerile formulate tind, în realitate, la reaprecierea situației de fapt și a probelor administrate, pentru ca instanța de recurs să constate existența unei încălcări a drepturilor personalității invocate (inclusiv cu trimitere la cele prevăzute în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene).

O asemenea finalitate a susținerilor nu poate fi, însă, primită, deoarece excedează limitele controlului de legalitate pe care îl poate exercita instanța de recurs, iar aprecierea temeiniciei ori a netemeiniciei deciziei recurate nu relevă vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate, se constată că intimata-reclamantă este îndreptățită la acordarea acestora în recurs, pe temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Cu toate acestea, cuantumul acestora urmează a fi redus, de la 30.000 lei (solicitat și dovedit prin înscrisurile de la filele 52 și 53 dosar recurs) la 10.000 lei, sumă de bani considerată de către instanța de recurs ca fiind proporțională cu derularea judecății în recurs, cauza fiind soluționată la primul termen de judecată, la care apărătorul intimatei a susținut apărările formulate prin întâmpinare.

În consecință, Înalta Curte va dispune obligarea recurentelor-reclamante la 10.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A și B S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 143A din data 02 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentele-reclamante la 10.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 februarie 2024.