ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2369/2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 02.10.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanta A a chemat în judecată pe pârâta B, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

Sentința pronunțată de Tribunalul București

Prin sentința civilă nr.2033 din 16 decembrie 2020, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâta B.

Prin decizia nr.579A din 20 aprilie 2023, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A împotriva sentinței civile nr.2033/16.12.2020, pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2019, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr.579A din data de 20 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, a declarat recurs reclamanta A, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea istoricului cauzei și a situației de fapt, indicând dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a principiului disponibilității, a limitelor învestirii, a efectului devolutiv al apelului și a limitelor acestuia, determinate de ceea ce s-a apelat, astfel cum sunt prevăzute prin dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 476 și art. 477 C. proc. civ.

Se susține, în esență, că instanța de apel nu a analizat toate cererile cu care a fost învestită, deși avea această obligație, prezentând o situație de fapt care nu corespunde realității.

Arată că, deși la termenul de judecată din 03 iulie 2020 a formulat, în temeiul art. 204 C. proc. civ., cerere precizatoare a acțiunii, însoțită de înscrisuri și suport CD, aceasta a fost omisă de analiză, instanța neraportându-și cercetarea și la cele susținute și probate prin această cerere. Instanța de apel avea obligația de a analiza toate aspectele de fapt din cererea chemare în judecată și cererea precizatoare, aspecte care sunt dovedite de probatoriul administrat în cauză și care conduc la o situație de fapt conformă cu realitatea.

Menționează că faptele ilicite săvârșite de pârâtă, așa cum a arătat prin cererea de chemare în judecată și prin cererea precizatoare, privesc mai multe categorii de acțiuni, respectiv afirmații ale acesteia făcute pe rețeaua de socializare Facebook, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetățenii, cât și acțiuni concrete, respectiv organizarea și participarea la mitinguri și demonstrații pe terenul proprietatea sa.

Precizările făcute la cererea de chemare în judecată se referă la fapte și acțiuni săvârșite de pârâtă, chiar dacă la unele întâlniri a participat alături de alte persoane, afirmațiile acesteia fiind individuale.

Invocă cu titlu de practică judiciară decizia nr.2381/2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Raportat la cauza dedusă judecății, decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt, instanța de apel făcând doar scurte observații asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a analiza în concret conținutul acesteia și a cererii precizatoare în care era prezentată întreaga situație de fapt, și fără a analiza probatoriul administrat de aceasta în susținerea cererilor formulate.

Prin urmare, în lipsa prezentării situației de fapt și a încadrării situației de fapt în normele de drept intern care au format convingerea instanței de apel, precum și fără arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susținerile sale, hotărârea atacată este lovită de nulitate.

Deși în motivele de apel a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul neanalizării materialului probator administrat în cauză și greșitei aprecieri a probelor, instanța de apel nu a analizat aceste motive de apel și nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului. Mai mult, deși au fost administrate probe noi în apel, respectiv proba cu înscrisuri, instanța de apel nu le-a analizat, considerând în mod eronat și contrar probelor din dosar că terenul ce a fost restituit reclamantei este în fapt un parc, ce poartă denumirea de ”Parcul J”.

Din înscrisurile depuse de reclamantă rezultă în mod clar faptul că terenul restituit este proprietate privată, înscris în cartea funciară curți-construcții iar în Planul Urbanistic General ca teren construibil, că acest teren nu a avut niciodată statut de parc, că nu există Parcul J la această adresă.

În soluționarea cauzei, instanțele fondului nu au luat în considerare înscrisurile și reportajele video filmate pe terenul proprietatea acesteia, din 21.04.2019 și 19.05.2019, în care pârâta apare alături de alți cetățeni și membri ai K.

Conchizând, arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aprecierea greșită a probelor administrate, încălcând dispozițiile art. 264 alin. (2) C. proc. civ.

Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că hotărârea atacată e pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor legale care protejează dreptul la demnitate, art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8, 10 și 11 din CEDO, art. 44 din Constituția României, precum și art. 1349 și urm. C. civ. referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale.

Arată că afirmațiile făcute în spațiul public de către pârâtă constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului acesteia la demnitate, fiind depășite limitele liberei exprimări prevăzute de art. 30 din Constituția României și ale art. 10 din CEDO.

Instanța de apel, deși face trimitere în considerentele hotărârii la principiile statuate în jurisprudența Curții privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare și dreptul la viată privată, nu analizează în concret aplicabilitatea acestora conform celor statuate în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în mod greșit consideră instanța că acțiunile pârâtei nu pot fi considerate fapte ilicite ci aspecte care privesc opinia acestuia cu privire la subiectul în discuție, care ar fi un subiect de interes public, respectiv situația retrocedărilor din București.

Mai arată recurenta că includerea de către instanță a drepturilor pârâtei în sfera judecăților de valoare, respectiv opinii subiective, este total greșită, în cauză fiind vorba despre cauze obiective, care pot fi dovedite.

Un alt aspect pe care îl critică recurenta se referă notorietatea acesteia, reținută de curtea de apel. Sub acest aspect, arată că este necesar să se facă distincția între persoanele particulare și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități politice sau persoane publice.

Or, pornind de la faptul că aceasta nu este o persoană de notorietate în context public, este eronată și considerația instanței potrivit căreia tema este una de interes general, în condițiile în care pârâta cunoștea faptul că face referiri la o persoană particulară, care deține terenurile în proprietate privată.

În cadrul acestui motiv de recurs se mai susține că hotărârea este pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ. referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale, arătând că a făcut dovada întrunirii cumulative a tuturor cerințelor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtei: existența faptei ilicite, a vinovăției, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate.

În privința caracterului ilicit al faptei, susține că atât timp cât afirmațiile pârâtei nu au nici un fel de bază factuală sau argumentare logică, acestea trebuiau sancționate.

În ceea ce privește vinovăția, arată recurenta că afirmațiile mincinoase venite din partea unei persoane care deține o funcție publică, deci care avea cunoștință de situația juridică și urbanistică a terenului, nu fac altceva decât să justifice reaua-credință a pârâtei.

În privința prejudiciului suferit, arată că acesta are un caracter grav, fiind lezat dreptul său la demnitate, care a condus la afectarea gravă a stării sale de sănătate.

Concluzionând, pentru considerentele expuse, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanței de apel, iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a hotărârii atacate și, în consecință, admiterea acțiunii, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în cauză

Deși recursul a fost comunicat intimatei în data de 12 aprilie 2024, aceasta nu a formulat întâmpinare.

Procedura în fața instanței de recurs

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 02 octombrie 2019, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă, cu modificările aduse prin Legea nr.310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 ind. 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 16 octombrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a amânat pronunțarea asupra cauzei pentru data de 30 octombrie 2024, când a pronunțat prezenta decizie.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esență, prezentul litigiu poartă asupra solicitării reclamantei A, de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtei chemate în judecată, acuzând încălcări ale drepturilor sale personale nepatrimoniale la onoare, demnitate și reputație, produse prin faptele pârâtei, de prezentare, prin intermediul site-ului de socializare Facebook și la întâlnirile cu cetățenii, a unei campanii de denigrare a acesteia, desfășurate în lunile martie-mai 2019, în scopul de a face publicitate negativă la adresa sa și a proprietății sale, susținând că imobilul proprietatea acesteia a fost restituit ilegal, că face parte din Parcul J și că în spatele acțiunii de protejare a dreptului său de proprietate stau interese ale unor persoane din sfera politică.

Ulterior primului termen de judecată, la 03 iulie 2020, reclamanta a formulat „cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată”, la care a atașat înscrisuri și suport CD privitoare și la alte publicații, din alte perioade.

Prin urmare, cauza a pus în discuție libertatea de exprimare a pârâtei, ca drept a cărui existență și exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și eventualele limite ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalți, în speță a dreptului reclamantei la respectarea vieții private, în componența căruia se regăsește și dreptul la reputație, drept garantat și apărat pe tărâmul art. 8 din aceeași Convenție.

Considerând că intimata-pârâtă și-a exercitat drepturile cu rea-credință, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție, dispunerea unor măsuri (ce corespund unor ingerințe a autorităților statului) în dreptul pârâtei la liberă exprimare, anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 și urm. C. civ., situație în care era necesară verificarea întrunirii în cauză a următoarelor condiții cumulative pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Faptele reclamate privesc conținutul mai multor publicări, prin intermediul platformei de socializare Facebook, cu privire la care recurenta a invocat faptul că pârâta, folosindu-se de un subiect de interes public – problema retrocedărilor, a încercat discreditarea acesteia, inducând ideea că terenurile acesteia au fost retrocedate fraudulos.

Instanța de apel a reținut, în evaluarea circumstanțelor factuale ale cauzei faptul că poziția exprimată de pârâtă pe rețelele sociale și la diverse întâlniri nu are nicio componentă calomnioasă, că aceasta a exprimat exclusiv opinii, susținute factual, că nu a adus injurii reclamantei, afirmațiile acesteia vizând generic situația spațiilor verzi din sectorul 3 al Mun. București, reclamanta nefiind niciodată nominalizată în discursul public și, prin urmare, că nu s-a făcut dovada faptei ilicite și a prejudiciului produs reclamantei.

În acest context, procedând la verificarea analizei instanței de prim control judiciar, prin prisma criteriilor reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, Înalta Curte reține ca fiind corectă statuarea instanței de apel conform căreia termenii folosiți de intimata-pârâtă nu reprezintă afirmații denigratoare la adresa recurentei-reclamante, ci simple opinii folosite într-un anumit context, care exprimă inițiativă a pârâtei în legătură cu identificarea unor soluții legale pentru păstrarea destinației de parc a imobilului în discuție.

Din perspectiva primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică hotărârea atacată arătând că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, a limitelor învestirii, și efectului devolutiv al apelului.

În susținerea acestui motiv de recurs se arată că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor criticilor din apel cu care a fost învestită și asupra cererii de chemare în judecată, așa cum a fost precizată prin cererea depusă la 03 iulie 2020, prin care a invocat și alte fapte pretins ilicite săvârșite de membri K, din care ar face parte și pârâta, și la care a atașat un set de înscrisuri doveditoare, planșe foto, precum și un suport CD.

Criticile sunt nefondate.

Sub acest aspect, Înalta Curte remarcă faptul că în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanța de apel a analizat aspectele cu care reclamanta a înțeles să învestească prima instanță și care au făcut obiectul criticii în apel, respectând atât principiul tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat), cât și principiul tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat), respectând dispozițiile art. 477 - 479 C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Instanța de apel, la pagina 34, a reținut că una dintre criticile reclamantei se referă la neanalizarea de către tribunal a tuturor aspectelor de fapt deduse judecății și a probatoriului administrat, însă a apreciat acest motiv de apel ca fiind nefondat, în raport cu conținutul cererii precizatoare, prin care s-au reiterat faptele imputate pârâtei prin cererea de chemare în judecată, acestea fiind circumstanțiate prin indicarea datelor la care au fost săvârșite și a canalelor media prin care au fost aduse la cunoștință publică.

Fapta ilicită pretinsă de reclamantă este reprezentată de campania de denigrare a acesteia, prin afirmații calomnioase și acuzații nesusținute factual, în cadrul postărilor pe platforma de socializare Facebook, astfel că analiza faptelor imputate pârâtei s-a raportat la acest context factual, fiind chiar făcute referiri exprese la ceea ce reiese, în opinia instanței, din analiza probelor depuse la dosar, inclusiv a celor atașate cererii precizatoare.

Instanța de apel a respectat principiile care guvernează judecata în această etapă procesuală, contrar susținerilor recurentei-reclamante în sensul încălcării dispozițiilor art .476 și 477 C. proc. civ. Astfel, curtea de apel a procedat la examinarea criticilor formulate în apel, privind modul în care prima instanță a stabilit situația de fapt și a aplicat legea, statuând atât în fapt, cât și în drept, rejudecând fondul în limitele stabilite de către apelantă.

Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.2381/6.12.2022 pronunțată în dosarul nr. y/3/2019, invocată de recurenta-reclamantă cu titlu de jurisprudență, s-a reținut că „susținerile din cuprinsul cererii precizatoare nu au fost cercetate de niciuna dintre instanțele de fond, cadrul procesual obiectiv fiind restrâns în mod nelegal, prin excluderea acestei cereri din rândul celor cu care instanța a fost învestită în mod legal”. Aceste statuări nu pot fi avute în vedere în prezenta cauză, în care situația este diferită de cea reținută de instanța supremă în dosarul menționat. Astfel cum s-a arătat mai sus, în prezentul dosar, cererea precizatoare a fost cercetată de ambele instanțe, curtea de apel analizând modul în care prima instanță a examinat aspectele de fapt din respectiva cerere.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipoteza prevăzută de dispozițiile art .488 alin. (1) pct .6 C. proc. civ., se observă că, potrivit acestui text legal, casarea se poate cere când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”. Cazul de casare menționat cuprinde trei ipoteze în care motivarea deciziei de apel prezintă deficiențe care pot conduce la casarea acesteia, însă ele nu se verifică în speță.

Astfel, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă argumentele de fapt și de drept care au legătură directă cu soluția pronunțată și pe care o susțin. Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv. Motivarea străină de natura cauzei presupune existența numai a unor astfel de motive, ipoteză, de altfel, nesusținută prin cererea de recurs.

Recurenta-reclamantă a susținut că, în soluționarea cauzei, instanța de apel nu a luat în considerare înscrisurile și reportajele video depuse de aceasta la dosar, deși din cuprinsul cărora ar reieși faptele ilicite săvârșite de pârâtă, și că acțiunea ar fi fost respinsă fără arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susținerile acesteia.

Examinând decizia recurată, se observă că instanța, cu respectarea efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii tribunalului, în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, ținând cont de dispozițiile art. 476 - 479 C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor, prin raportare la probele administrate în cauză, și argumentând pe larg soluția de respingere a apelului.

Decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt și de drept în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea care a condus la soluția adoptată în cauză, fiind prezentate și argumentele pentru care s-au înlăturat susținerile părții în sensul existenței faptei ilicite a pârâtei.

Astfel, a reținut curtea de apel că nu există nicio faptă ilicită, deoarece pârâta nu a urmărit să o denigreze pe reclamantă, că pârâta nu a folosit la adresa acesteia un limbaj jignitor, recurenta nefiind niciodată nominalizată în discursul public. Afirmațiile intimatei făcute pe rețeaua de socializare Facebook sau cu ocazia participării la diferite întâlniri cu reprezentanții Primăriei Municipiului București sau ai K, organizarea și participarea la mitinguri și demonstrații pe terenul proprietatea reclamantei, implicarea acesteia în strângerea de bani de la diverși donatori și în imprimarea unor „bannere” ale căror mesaje se referă la oprirea distrugerii spațiilor verzi și la păstrarea parcurilor, nu au caracterul unei fapte ilicite.

În raport cu aceste argumente, dezvoltate pe larg în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, și constatând că a fost respectat principiul existenței unui just echilibru între protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10, pe de o parte, și cea a dreptului la reputație al persoanei care, constituind un element al vieții private, este protejat de art. 8 din Convenție, s-a concluzionat în sensul reținerii caracterului nefondat al acțiunii reclamantei.

Se mai susține în cererea de recurs că hotărârea este nemotivată, întrucât instanța de apel nu a analizat motivele de apel ce vizau greșita apreciere a probelor și nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului.

Se observă, însă, că instanța de apel a făcut trimitere la probele care i-au format convingerea că nu se poate reține în sarcina intimatei-pârâte săvârșirea unei fapte ilicite.

Pe de o parte, prin acest motiv de recurs, recurenta încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reține o altă situație de fapt decât cea pe care instanța anterioară a stabilit-o deja, aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În acest cadru se înscriu susținerile recurentei-reclamante prin care se critică modul în care instanța de apel a apreciat asupra probei cu înscrisuri și înregistrări video, precum și susținerile conform cărora afirmațiile pârâtei, prin prisma probelor administrate, a împrejurării că avea cunoștință de situația reală a terenului, ar fi fost făcute cu rea-credință, ceea ce ar contura existența unei fapte ilicite.

Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea pronunțată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

În acest sens, instanța de apel a analizat aspectele de fapt esențiale invocate de reclamantă: a avut în vedere conținutul concret al faptelor ilicite imputate pârâtei, iar nu fapte pe care le-ar fi comis terțe persoane care nu sunt parte în prezentul dosar.

De asemenea, instanța a avut în vedere calitatea reclamantei de persoană particulară, dar notorie prin raportare la calitatea sa de proprietară a numeroase terenuri pe care le-a obținut în natură, în cadrul aplicării legislației reparatorii speciale, și care făceau subiectul unui interes public, acela al retrocedărilor unor terenuri cu funcționalitate de parc, spații verzi sau locuri de joacă.

Instanța de apel a avut în vedere și distincția dintre faptele obiective și judecățile de valoare și a considerat că nu este suficientă invocarea unor aspecte teoretice referitoare la noțiunea și sfera de aplicabilitate a judecăților de valoare, așa cum rezultă din jurisprudența CEDO, ci este necesar ca, în concret, în raport cu afirmațiile pârâtei, să se analizeze în ce măsură acestea reprezintă sau nu judecăți de valoare și dacă există o bază factuală. Or, în cauza de față, după cum rezultă din cele indicate în cererea dedusă judecății, astfel cum a fost precizată, instanța de apel a constatat că pârâta nu s-a referit în mod direct la reclamată, nu a apelat la niciun fel de expresii jignitoare, nefăcând, deci afirmații care să fie catalogate ca aducând atingere onoarei, demnității sau reputației acesteia, nu a amenințat-o și nici nu a instigat alte persona să aibă o atitudine ostilă față de aceasta.

Instanța de apel a concluzionat că intimata-pârâtă a acționat în calitate de cetățean, membru al comunității locale, în limitele dreptului la liberă exprimare, cu privire la un subiect de mare interes la nivelul capitalei, urmărind un deziderat legitim și anume activarea autorităților locale și centrale în vederea identificării de soluții pentru păstrarea spațiilor verzi în genere, astfel încât nu a reținut existența unei acțiuni de lezare a reputației reclamantei care să rupă echilibrul ce trebuie păstrat între dreptul la liberă exprimare și dreptul la reputație.

Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte invocat în cauză. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perspectiva hotărârilor CEDO invocate de recurentă, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic.

Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă, așa cum s-a arătat, că instanța de apel a motivat judicios soluția pronunțată, înlăturând criticile reclamantei, motiv pentru care nu se poate reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel.

Față de considerentele expuse anterior se reține că susținerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt și în drept, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic, și care conduc la soluția din dispozitiv.

În concluzie, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat judicios soluția pronunțată, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art.488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, se constată că acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Prin criticile formulate în conținutul recursului, subsumabile motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel prin prisma aplicării greșite a dispozițiilor art. 72, 75, 1349 și următoarele C. civ. și ale art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se reține că, prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit prima instanță, reclamanta A a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâtei B pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la propria imagine, a dreptului la viață privată, a dreptului la demnitate, onoare și reputație, prin afirmațiile nesusținute factual ale pârâtei, făcute cu depășirea limitelor libertății de exprimare.

S-a impus, astfel, primei instanțe și celei de apel necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamantei la protecția reputației sale, ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate, și a dreptului pârâtei la liberă exprimare, cu privire la care s-a susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, caz în care nu li se poate imputa săvârșirea unei fapte ilicite.

În speță, curtea de apel a verificat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, examinând, prin prisma normelor de drept interne și a jurisprudenței CEDO apreciate ca fiind relevante, în ce măsură exercitarea libertății de exprimare a pârâtei a încălcat dreptul la respectarea vieții private a reclamantei.

O atare abordare în soluționarea litigiului s-a impus, deoarece doar în ipoteza în care s-ar fi constatat că, prin construcțiile semantice din cadrul postărilor și afirmațiilor din cadrul adunărilor la care a participat, pârâta s-ar fi plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție.

Din perspectiva criteriilor de apreciere a dreptului la liberă exprimare, a depășirii limitelor acestuia și respectării dreptului la viață privată, Înalta Curte apreciază relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraf 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care această normă le impune în privința lor. Astfel, analiza modului de exercitare a dreptului la libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că „îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10” (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a considerat că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit jurisprudenței Curții Europene, orice persoană fizică care exercită libertatea sa de expresie își asumă „îndatoriri și responsabilități”, a căror întindere depinde de situația concretă, particulară, în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Examinând fapta imputată pârâtei, instanța de apel a analizat atitudinea incriminată din cuprinsul postărilor pe rețeaua socială sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu alti membri ai comunității, stabilind că intimata a acționat în limitele dreptului la liberă exprimare, cu privire la un subiect de mare interes la nivelul capitalei - prezervarea spațiilor verzi de la nivelul orașului.

De asemenea, instanța de apel a reținut că niciuna dintre afirmațiile pârâtei nu au vizat-o în mod direct pe reclamantă, aceasta nefiind nici măcar menționată, nefiindu-i aduse acuze concrete, astfel încât să intre în accepțiunea de „faptă”, afirmațiile expuse public fiind mai degrabă la adresa autorităților locale, cărora li se solicita intervenția în vederea atingerii scopului enunțat – acela de identificare a unei soluții legale pentru păstrarea destinației factuale a bunului retrocedat, ceea ce înlătură argumentul recurentei în sensul că acesta ar reprezenta un atac personal, nefondat împotriva sa.

În consecință, raportat la situația de fapt reținută în cauză de instanța de apel, concluzia care se impune este aceea că afirmațiile pârâtei, raportate la contextul real în care au fost făcute, nu au depășit limitele admisibile ale libertății de exprimare și se circumscriu exercițiului normal al libertății de exprimare cu privire la o problemă de interes general – protejarea spațiilor verzi și conservarea patrimoniului urban.

Reclamanta critică hotărârea instanței de apel prin indicarea faptului că, în mod greșit s-a reținut că intimata nu au expus în spațiul public judecăți de valoare, ci adevărate imputații factuale.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, prin jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincție între afirmarea unor fapte și afirmarea unor judecăți de valoare, iar potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Stabilirea naturii unor afirmații – situații factuale sau judecăți de valoare - în accepțiunea degajată din jurisprudența Curții, joacă un rol central, de vreme ce de aceasta depinde chiar soluția pe fondul cauzei; proporționalitatea soluției pronunțate trebuie adaptată în funcție de aceste variabile.

Ca regulă de principiu, se poate preciza că, atunci când Curtea califică anumite exprimări ca vizând "fapte", este vorba despre acuzații concrete, determinate, ce se cer a fi dovedite de către autorul lor.

La polul opus, judecățile de valoare pot fi definite ca fiind opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calitățile personale, profesionale sau morale ale unei persoane sau ale unui obiect, care, prin esența lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism. De asemenea, dacă se acordă o interpretare proprie unor fapte necontestate, calificarea interpretării va fi aceea a unei judecăți de valoare.

Totodată, trebuie menționat că, de regulă, Curtea a arătat generozitate în calificarea unor afirmații ca fiind judecăți de valoare, mai cu seamă atunci când în discuție este un interes public.

În speță, intimata a invocat faptul că argumentele folosite în materialele ce fac obiectul acțiunii au fost utilizate cu privire la întregul angrenaj care a condus la restituirile în natură a terenurilor apreciate ca făcând parte din Parcul J.

Însă, Înalta Curte constată că, în speță, intimata nu au adus acuzații concrete reclamantei, neafirmând nici direct și nici sugestiv că aceasta ar fi comis vreo infracțiune în legătură cu terenul în discuție, așa cum se pretinde prin motivele de recurs.

În acest context, trebuie observat și faptul că hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna - credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate (cauza Radio France și alții c. Franței).

Ca atare, este necesară analiza atitudinii subiective a pârâtei, în raport atât cu adevărul afirmațiilor acestora, cât și cu scopul demersului, reaua-credință fiind înlăturată dacă se dovedește că aceasta nu a acționat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantei, ci au urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public.

Sub acest aspect, astfel cum s-a reținut mai sus, instanța de apel a constatat că afirmațiile imputate pârâtei servesc unui interes public - acela de a evidenția chestiuni legate de protecția patrimoniului urban, că pârâta nu a făcut referiri la adresa reclamantei, cu atât mai puțin afirmații care să fie catalogate ca aducând atingere onoarei, demnității sau reputației acesteia, nu a amenințat-o și nici nu a instigat alte persoane să aibă o atitudine ostilă față de acesta. În consecință, în raport cu aceste statuări de fapt, nu poate fi reținută intenția pârâtei de a afecta în mod gratuit reputația reclamantei.

Simpla apreciere subiectivă a reclamantei că afirmațiile incriminate i-ar fi defavorabile acesteia nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că pârâta, prin exprimarea opiniei sale în chestiuni ce țin de mediul înconjurător și de patrimoniul urban, în raport cu o temă de interes public, astfel argumentată, a acționat cu rea-credință.

Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros și obiectiv conduita pârâtei, iar concluzia trasă, în sensul că fapta imputată acesteia nu depăsește limitele acceptabile ale libertății de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente și nici a normelor convenționale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudența CEDO.

Or, în acest context, trimiterile recurentei la probele din dosar, apreciate de parte ca fiind edificatoare în dovedirea faptei ilicite, tind la reaprecierea situației de fapt stabilită pe baza probelor administrate și evaluate de instanțele fondului, deci la verificarea temeiniciei deciziei recurate, susțineri care nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât se plasează în afara controlului de legalitate permis de art. 488 C. proc. civ.

Cum îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1349 C. civ. (și care se referă la fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciu și vinovăția) trebuie să fie cumulativă, constatându-se inexistența faptei ilicite, în mod legal, instanța de apel nu a mai analizat celelalte susțineri ale reclamantei care vizau prejudiciul, inclusiv cele legate de afectarea stării de sănătate, precum și legătura de cauzalitate.

Prin urmare, în absența unei fapte ilicite, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, să se fi adus atingere drepturilor subiective ale reclamantei, obligarea intimatei-pârâte la plata unor despăgubiri civile ar reprezenta o ingerință disproporționată și a cărei necesitate imperioasă într-o societate democratică nu poate fi decelată în cauza dedusă judecății.

Față de cele ce preced, instanța de recurs apreciază că normele interne și cele convenționale au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății, astfel încât nu poate fi reținută incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei civile nr. 579 A din 20 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.