ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 380/2024

Ședința publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., s-a solicitat: a se constata caracterul ilicit al faptelor săvârșite de către pârât, fapte constând în prezentarea prin mijloacele social media (x), presei scrise sau audiovizuale de afirmații calomnioase și acuzații nesusținute și care au adus atingere demnității, onoarei și reputației reclamantei; a se dispune obligarea pârâtului la încetarea încălcării dreptului reclamantei la demnitate, onoare și reputație prin mijloacele social media x, presei scrise sau audiovizuale, respectiv prin afirmațiile calomnioase și acuzațiile nesusținute factual pe care le întreprinde întrucât tulburarea pe care a produs-o subzistă și în prezent; a se obliga pârâtul la difuzarea/publicarea hotărârii pronunțate, pe cheltuiala acestuia, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinței, la posturile de televiziune și publicațiile mass-media prin intermediul cărora pârâtul a săvârșit faptele ilicite, respectiv C., D., E., F., G., H., I. și plata unei despăgubiri de 220000 RON pentru prejudiciul cauzat de încălcarea demnității, onoarei și reputației reclamantei, cu plata cheltuielilor de judecată.

La data de 02.07.2020, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată prin care au fost expuse aspecte privind situația de fapt, fiind prezentate acțiuni ale pârâtului.

Prin sentința civilă nr. 654/23.04.2021, Tribunalul București – secția a V-a Civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, excepția lipsei capacității procesuale de folosință, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B..

Prin decizia civilă nr. 106A din 27 ianuarie 2023 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei formulat împotriva sentinței pronunțate de prima instanță.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea istoricului cauzei și a situației de fapt, subsumat cazului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că au fost încălcate următoarele norme de procedură: principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., limitele învestirii conform art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului reglementat de art. 476 din C. proc. civ., limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, reglementate de art. 477 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel nu a analizat toate cererile cu care a fost investită, deși avea această obligație, prezentând o situație de fapt care nu corespunde realității.

În ceea ce privește cererea precizatoare formulată de reclamantă și depusă la dosarul cauzei în fața instanței de fond la termenul din 02.07.2020, deși în motivele de apel a arătat că această cerere nu a fost analizată de tribunal, în mod nelegal, Curtea de Apel a considerat corectă sentința civilă pronunțată de prima instanță sub aspectul legalității și temeiniciei acesteia.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților și, în același context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, iar potrivit art. 204 alin. (1) din același cod, "reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei".

Deși la termenul de judecată din 02.07.2020 reclamanta a formulat, în temeiul art. 204 C. proc. civ., cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, însoțită de înscrisuri și suport CD ce conținea imagini video în susținerea și dovedirea ei, instanța dispunând amânarea judecății în vederea comunicării către pârât, omite a analiza conținutul acesteia, atât cu privire la faptele ilicite săvârșite de pârât ce fac obiectul cererii precizatoare, cât și cu privire la probele ce au fost încuviințate în dovedirea acesteia.

Arată că instanța de apel avea obligația de a analiza toate aspectele de fapt din cererea chemare în judecată și cererea precizatoare, aspecte care sunt dovedite de probatoriul administrat în cauză și conduc la o situație de fapt conformă cu realitatea, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o.

Menționează că faptele ilicite săvârșite de pârât, așa cum a arătat prin cererea de chemare în judecată și precizarea la aceasta, privesc mai multe categorii de acțiuni ale pârâtului, respectiv afirmații ale acestuia făcute pe rețeaua de socializare x, afirmații pe care le-a făcut aceasta în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetățenii, pe de o parte, cât și acțiuni concrete, respectiv organizarea și participarea la mitinguri și demonstrații pe terenul proprietatea reclamantei.

Învederează că precizările făcute de reclamantă la cererea de chemare în judecată se referă la fapte și acțiuni săvârșite de pârât, chiar dacă la unele întâlniri a participat alături de alte persoane, afirmațiile lui sunt individuale.

Invocă cu titlu de practică judiciară decizia nr. 2381/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Recurenta reclamantă a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt, instanța de apel făcând doar scurte observații asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a analiza în concret conținutul acesteia și al cererii precizatoare în care era prezentată întreaga situație de fapt, și fără a analiza toate motivele de apel invocate de reclamantă.

Prin urmare, în lipsa prezentării situației de fapt și a încadrării situației de fapt în normele de drept intern care au format convingerea instanței de apel, precum și arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei, hotărârea atacată este lovită de nulitate.

Deși în motivele de apel a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul neanalizării materialului probator administrat în cauză și greșitei aprecieri a probelor, instanța de apel nu a analizat aceste motive de apel și nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului. Mai mult, deși au fost administrate probe noi în apel, respectiv proba cu înscrisuri, instanța de apel nu le-a analizat, considerând în mod eronat și contrar probelor din dosar că terenul ce a fost restituit reclamantei este în fapt un parc, ce poartă denumirea de Parcul Constantin Brâncuși.

Din înscrisurile depuse de reclamantă rezultă în mod clar faptul că terenul restituit este proprietate privată, înscris în cartea funciară ca având destinația curți-construcții iar în Planul Urbanistic General ca teren construibil, că acest teren nu a avut niciodată statut de parc, că nu există Parcul Constantin Brâncuși la această adresă.

În soluționarea cauzei ambele instanțe nu au luat în considerare înscrisurile și reportajele video filmate pe terenul proprietatea reclamantei, din 21.04.2019 și 19.05.2019, în care pârâtul apare alături de alți cetățeni și membri ai J..

Hotărârea recurată este nelegală întrucât nu există dovezi privind înființarea sau existența Parcului Constantin Brâncuși, înscrisurile emise de instituțiile statului arătând contrariul.

Instanța nu a luat în considerare înregistrările video care cuprind acțiunile pârâtului din ședințele Consiliului Local Sector 3 în cadrul cărora au avut loc discuțiile din 01.10.2018, 03.10.2018 și 29.05.2019 referitoare la adoptarea PUZ Sector 3, preluate pe paginile de x ale Primăriei sector 3 și J. sector 3, de unde rezultă presiunile asupra autorităților.

Recurenta reclamantă a considerat că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu aprecierea greșită a probelor administrate, încălcând dispozițiile art. 264 alin. (2) din C. proc. civ.

Instanța nu a procedat la o coroborare a probelor administrate, respectiv - planșe foto, înregistrări video din care rezultă acțiunile multiple ale pârâtului care pot fi considerate o adevărată campanie, cât și înscrisurile care se coroborează cu acestea.

Mai susține că pârâtul nu a făcut nicio dovadă în sensul celor susținute - că terenul este un parc, că este spațiu verde, că s-a dat autorizație de construire.

Sub un alt aspect, deși în motivele de apel a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul neanalizării materialului probator administrat în cauză și greșitei aprecieri a probelor, instanța de apel nu a analizat aceste motive de apel și nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului.

Prin urmare, deși probele au fost administrate, în pronunțarea hotărârii instanța nu a procedat la analizarea acestora.

În ceea ce privește aprecierea probatoriului, în mod eronat instanța de apel a considerat că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă săvârșirea vreunei fapte ilicite de către pârât.

Arată că instanța de apel nu a luat în considerare toate acțiunile pârâtului, aspect ce conduce la concluzia unei activități susținute a acestuia de denigrare a reclamantei prin participarea la numeroase întâlniri televizate ce au vizat atât persoana reclamantei, al cărui nume este frecvent uzitat de către pârât, așa cum rezultă din înregistrările video, fapt recunoscut de acesta și în interogatoriu, cât și din afirmațiile acestuia referitoare la dreptul de proprietate al reclamantei asupra unor terenuri din Sectorul 3.

Totodată, conținutul afirmațiilor pârâtului trebuie analizate prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, în ceea ce privește veridicitatea susținerilor acestuia. Afirmațiile mincinoase venite din partea unei persoane care deține o funcție publică, care avea cunoștință de situația juridică și urbanistică a terenului, astfel cum rezultă din probele administrate, justifică reaua credință a pârâtului.

Recurenta reclamantă a susținut că afirmațiile pârâtului nu intră în sfera dreptului la liberă exprimare întrucând încalcă dreptul publicului la o informare corectă bazată pe informații reale care pot fi dovedite, iar pârâtul a acționat cu rea credință, cunoscând că afirmațiile sale nu sunt conforme realității. Afirmațiile nu reprezintă judecăți de valoare ci fapte obiective iar pârâtul nu a dovedit realitatea acestora.

În mod greșit s-a reținut existența unui interes general în condițiile în care pârâtul cunoștea sau cu minime diligențe putea să cunoască faptul că terenul este proprietate privată, înscris în documentațiile urbanistice drept teren construibil și că nu există acte ale autorităților privind construirea așa-zisului Parc Constantin Brâncuși.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor legale care protejează dreptul la demnitate, art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8 și art. 10 din CEDO, precum și art. 1349 și urm. C. civ. referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale.

Arată că instanța de apel, în mod eronat, reține raționamentul primei instanțe în aplicarea principiilor statuate în jurisprudența CEDO privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare și dreptul la viață privată.

Astfel, deși constată că, în speță, își găsesc aplicabilitatea art. 8 și art. 10 din Convenție, alături de condițiile din dreptul intern, instanța de apel face o aplicare greșită a celor două principii, din perspectiva aprecierii eronate a faptelor și afirmațiilor pârâtului, pe care le consideră ca făcând parte din sfera libertății de exprimare și că nu aduc atingere dreptului la viață privată.

În esență, în speță, raportat la conținutul afirmațiilor și acuzațiilor pârâtului formulate fără a avea o bază factuală care să le justifice, respectiv că reclamanta ar fi interpusul unei persoane și că ar fi beneficiat de retrocedări de imobile în baza unor acte false, prin limbajul folosit și acuzațiile nedovedite, aceasta a depășit limitele liberei exprimări, fiind de natură a aduce atingere demnității recurentei.

Susține că pârâtul nu a adus un minim de dovadă în sensul celor afirmate, ba mai mult cunoștea situația juridică a terenului, faptul că acesta era construibil, afirmând în mod eronat că acesta este parc, spațiu verde, că a fost restituit ilegal, fără a exista vreo hotărâre judecătorească prin care titlul de proprietate al reclamantei să fi fost desființat sau prin care reclamanta să fi fost condamnată pentru vreo infracțiune legată de modul de dobândire al terenului.

În mod greșit consideră instanța că acțiunile pârâtului nu pot fi considerate fapte ilicite ci aspecte care privesc opinia acestuia legată de situația spațiilor verzi; faptele-pârâtului nu se înscriu în sfera interesului public, atâta vreme cât sunt îndreptate asupra unei persoane private, acțiunile pârâtei având conotație personală.

Referitor la criteriul notorietății persoanei vizate, recurenta reclamantă a arătat că persoana sa nu este de notorietate astfel încât nu se poate reține existența unei teme de interes general.

Referitor la manifestațiile organizate pe terenul proprietatea reclamantei, contrar considerentelor primei instanțe și instanței de apel privind libertatea de întrunire consacrată de art. 11 din CEDO, recurenta consideră că acestea depășesc sfera manifestațiilor garantate de art. 11 din CEDO privind libertatea de întrunire ce presupune dreptul oricărei persoane de a participa fizic la o reuniune, dreptul de a nu fi sancționat ulterior pentru această acțiune dar și dreptul de a fi protejat în cursul exercitării acestei libertăți de orice potențiale acte de violență venite din partea terților sau autorităților statului, hotărârea atacată fiind pronunțată cu încălcarea acestui text, cât și a dreptului de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituția României.

În continuare, recurenta reclamantă dezvoltă, pe larg, istoricul situației de fapt și a afirmațiilor pretins denigratoare, pentru a concluziona, contrar considerațiilor primei instanțe și instanței de apel, că afirmațiile făcute în spațiul public de către pârât constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului reclamantei la demnitate prev. de art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., având în vedere că acestea depășesc limitele liberei exprimări prevăzute de art. 30 din Constituția României și ale art. 10 CEDO, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Susține că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au analizat și nu au luat în considerare faptul că prejudiciul suferit ca urmare a faptelor pârâtului a constat și în afectarea stării reclamantei de sănătate, dreptul la sănătate făcând parte din drepturile protejate și de art. 2, dar și de art. 8 din CEDO.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea este pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ. referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale, în condițiile în care sunt întrunite cumulativ toate cerințele prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtului: existența faptei ilicite, în condițiile în care afirmațiile au un caracter excesiv și sunt lipsite de bază factuală, a vinovăției, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanței de apel sau instanței de fond - Tribunalul București, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, schimbării hotărârii atacate și, în consecință, admiterea acțiunii formulate de reclamantă, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din 16 mai 2023, a dispus efectuarea formalităților reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la 13 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, trebuie menționat că situația de fapt reținută de instanțele de fond nu mai poate fi reapreciată în recurs, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează exclusiv un control de legalitate, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., asupra unei situații de fapt deplin stabilite, astfel că argumentele aduse în recurs privitoare la modul de interpretare a probelor nu vor fi analizate întrucât tind la modificarea situației de fapt avute în vedere, cu prilejul aplicării legii, de către instanțele de fond.

Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

Cu privire la recursul reclamantei, instanța constată că aceasta a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs îl constituie faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii vizând neanalizarea unora dintre faptele ilicite reclamate, recurenta apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind încălcate dispozițiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilității, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. privind limitele învestirii instanței, art. 476 din C. proc. civ. privind efectul devolutiv al apelului, art. 477 din C. proc. civ. care reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat.

În dezvoltarea motivului de recurs, în esență, s-a susținut că, prin cererea precizatoare depusă la termenul din 2 iulie 2020, reclamanta a invocat și alte fapte ilicite săvârșite de pârât până la data formulării acțiunii introductive și mijloace de probă în dovedirea acestora, fapte pe care nici Tribunalul și nici instanța de apel nu le-au analizat.

Criticile sunt nefondate.

Sub acest aspect, Înalta Curte remarcă faptul că, în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanța de apel a analizat aspectele cu care reclamanta a înțeles să învestească prima instanță și care au făcut obiectul criticii în apel, respectând atât principiul tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat), cât și principiul tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat de către prima instanță), respectând dispozițiile art. 477 - 479 C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Astfel, Curtea de apel a reținut că prima instanță a analizat susținerile reclamantei invocate în cuprinsul cererii depuse în data de 02.07.2020. Cu privire la aceasta, s-a reținut că "prima instanță redă susținerile reclamantei așa cum sunt evidențiate în cererea precizatoare, mai puțin cea de la min. 1:6. Prima instanță menționează reportajele difuzate la posturile de televiziune K., D. și L., participarea la întrunirile din 21.04.2019, la ședințele Consiliului Local Sector 3 din 1.10.2018, 3.10.2018 și 29.05.2019, singura activitate nemenționată în mod expres fiind întâlnirea cu cetățenii din 17.05.2019. Dar și cu privire la acesta prima instanță se pronunță atunci când reține că participarea la diverse întruniri cu caracter politic prin care se solicită naționalizarea terenului sau efectuarea de demersuri pentru realizarea acestui scop nu reprezintă sub nici o formă o modalitate prin care onoarea, reputația reclamantei să fi fost lezate".

În apel, Curtea a pus în vedere apelantei reclamante să depună la dosar materialul video pe care își susține cererea de chemare în judecată, aceasta depunând la dosar atât CD-urile corespunzătoare cât și transcrierea conținutului audio. În această situație, instanța de apel a procedat la analiza întregului material probatoriu administrat în cauză inclusiv în apel și a constatat că nu există nici un argument pentru care să se impună schimbarea soluției primei instanțe în sensul solicitat de către apelanta reclamantă.

Faptul că instanța de apel a procedat la analizarea situației de fapt deduse judecății, atât în baza probelor administrate în primă instanță cât și a probelor noi încuviințate în apel conduce la concluzia că în cauză au fost respectate normele de procedură a căror încălcare a pretins-o recurenta reclamantă. Astfel, nu se poate reține o încălcare a principiului disponibilității sau a limitelor învestirii instanței, în situația în care aspectele relevate de parte în cererea precizatoare au fost, contrar susținerilor acesteia, examinate de ambele instanțe, care s-au pronunțat asupra a tot ceea ce s-a cerut, cu respectarea limitelor învestirii stabilite prin cererile formulate de reclamantă.

De asemenea, instanța de apel a respectat principiile care guvernează judecata în această etapă procesuală, contrar susținerilor recurentei reclamante în sensul încălcării dispozițiilor art. 476 și 477 din C. proc. civ.. Astfel, instanța de apel a procedat la examinarea criticilor formulate în apel, privind modul în care prima instanță a stabilit situația de fapt și a aplicat legea, statuând atât în fapt, cât și în drept, rejudecând fondul în limitele stabilite de către apelantă.

Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2381/6.12.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2019, invocată de recurenta reclamantă, s-a reținut că "susținerile din cuprinsul cererii precizatoare nu au fost cercetate de niciuna dintre instanțele de fond, cadrul procesual obiectiv fiind resttrând în mod nelegal, prin excluderea acestei cereri din rândul celor cu care instanța a fost învestită în mod legal". Aceste statuări nu pot fi avute în vedere în prezenta cauză, în care situația este diferită de cea reținută de instanța supremă în dosarul menționat. Astfel cum s-a arătat mai sus, în prezentul dosar, cererea precizatoare a fost cercetată de ambele instanțe, cea de apel analizând modul în care prima instanță a examinat aspectele de fapt din respectiva cerere.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că, potrivit acestui text legal, casarea se poate cere când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Cazul de casare menționat cuprinde trei ipoteze în care motivarea deciziei de apel prezintă deficiențe care pot conduce la casarea acesteia însă ele nu se verifică în speță.

Astfel, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă argumentele de fapt și de drept care au legătură directă cu soluția pronunțată și care o susțin. Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv. Ipoteza motivării străine de natura cauzei presupune existența numai a unor astfel de motive, ipoteză, de altfel, nesusținută prin cererea de recurs.

Recurenta reclamantă a susținut că, prin motivele de apel, a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul neanalizării materialului probator administrat în cauză și greșitei aprecieri a probelor, însă instanța de apel nu a analizat aceste motive de apel și nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului.

Examinând decizia recurată, se observă că instanța de apel, cu respectarea efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, ținând cont de dispozițiile art. 476 - 479 din C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor, prin raportare la probele administrate în cauză, și argumentând pe larg soluția de respingere a apelului.

Prin urmare, se reține că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt și de drept în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile formulate. Hotărârea curții de apel nu cuprinde motive contradictorii în raport cu situația de fapt și probele de care reclamanta a înțeles să se folosească în cauză, care, de altfel, nu mai pot fi reapreciate în recurs.

Astfel, toate argumentele inserate în cuprinsul deciziei atacate sunt în sensul reținerii caracterului nefondat al susținerilor reclamantei.

Critica recurentei în sensul că instanța de apel nu a analizat nici ea aspectele de fapt precizate prin cererea depusă la termenul din 02.07.2020 este nefondată, întrucât instanța de apel a arătat argumentele pentru care faptele reclamate nu au caracterul unei fapte ilicite, fiind analizate atât aspectele invocate prin acțiunea introductivă, cât și cele din cererea precizatoare. S-a mai observat că, în apel, reclamanta a invocat și încălcarea altor drepturi decât cele privind atingerea demnității, onoarei și reputației, menționate în petitul cererii de chemare în judecată, această atitudine procesuală fiind în contradicție evidentă cu dispozițiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Se mai susține în cererea de recurs că hotărârea este nemotivată, întrucât instanța de apel nu a analizat motivele de apel ce vizau greșita apreciere a probelor și nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului.

Contrar acestei susțineri, se constată că instanța de apel a analizat, punctual, criticile formulate de apelanta-reclamantă, reiterate și în cuprinsul memoriului de recurs, instanța făcând trimitere la probele care i-au format convingerea că nu se poate reține în sarcina intimatului-pârât săvârșirea unei fapte ilicite.

Pe de o parte, prin acest motiv de recurs, recurenta încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reține o altă situație de fapt decât cea pe care instanța anterioară a stabilit-o deja, aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.. În acest cadru se înscriu susținerile recurentei reclamante în sensul că în mod greșit a fost reținută destinația de parc a terenului în discuție, susținerile prin care se critică modul în care instanța de apel a apreciat asupra probei cu înscrisuri și înregistrări video, precum și susținerile conform cărora afirmațiile pârâtului, prin prisma probelor administrate, a funcției deținute de acesta, a împrejurării că avea cunoștință de situația reală a terenului, ar fi fost făcute cu rea credință, ceea ce ar contura existența unei fapte ilicite.

Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotârârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

În acest sens, instanța de apel a analizat aspectele de fapt esențiale invocate de reclamantă: a avut în vedere conținutul concret al faptelor ilicite imputate pârâtului, funcția publică deținută de acesta și calitatea sa de persoană implicată în diverse activități de natură politică sau civică, instanța reținând că pârâtul a întreprins demersuri și și-a exprimat opiniile politice urmărind un deziderat civic și anume acela de a menține sau crește suprafața spațiilor verzi din sector. De asemenea, instanța a avut în vedere calitatea reclamantei de persoană particulară dar proprietară unui teren care făcea subiectul unui interes public, respectiv necesitatea menținerii/măririi spațiilor verzi.

În acest context nu se poate reține încălcarea criteriului notorietății persoanei vizate, în sensul că persoana reclamantei nu este de notorietate astfel încât nu s-ar putea reține existența unei teme de interes general, astfel cum a susținut recurenta reclamantă, instanța de apel reținând caracterul temei în discuție ca fiind de interes general prin prisma obiectului acesteia, fără a prezenta relevanță sub acest aspect persoana reclamantei.

Instanța de apel a avut în vedere și distincția dintre faptele obiective și judecățile de valoare și a considerat că nu este suficientă invocarea unor aspecte teoretice referitoare la noțiunea și sfera de aplicabilitate a judecăților de valoare așa cum rezultă din jurisprudența CEDO, ci este necesar ca, în concret, în raport de afirmațiile pârâtului, să se analizeze în ce măsură acestea reprezintă sau nu judecăți de valoare și dacă există o bază factuală. Or, în cauza de față, după cum rezultă din afirmațiile indicate în cererea precizatoare, instanța de apel a constatat că pârâtul nu a menționat numele reclamantei, nu a făcut afirmații care să fie catalogate ca aducând atingere onoarei, demnității sau reputației acesteia, nu a amenințat-o și nici nu a instigat alte persona să aibă o atitudine ostilă față de acesta.

Instanța de apel a concluzionat că intimatul pârât a acționat în calitate de om politic și consilier local, în limitele dreptului la liberă exprimare, cu privire la un subiect de mare interes la nivelul capitalei, urmărind un deziderat legitim și anume menținerea/creșterea suprafețelor de spații verzi de la nivelul orașului, astfel încât nu a reținut existența unei acțiuni de lezare a reputației reclamantei care să rupă echilibrul ce trebuie păstrat între dreptul la liberă exprimare și dreptul la reputație.

Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situației reținute. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perspectiva hotărârilor CEDO invocate de recurentă, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic.

Față de considerentele expuse anterior se reține că susținerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv.

În concluzie, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat judicios soluția pronunțată înlăturând susținerile reclamantei, neputându-se reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, se constată că acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Prin criticile formulate în conținutul recursului, subsumabile motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel prin prisma aplicării greșite a dispozițiilor art. 72, 75, 1349 și următoarele din C. civ. și ale art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se reține că, prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit prima instanță, reclamanta A. a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâtului B. pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la propria imagine, a dreptului la viață privată, a dreptului la demnitate, onoare și reputație, prin afirmațiile nesusținute factual ale pârâtului, făcute cu depășirea limitelor libertății de exprimare.

S-a impus astfel primei instanțe și celei de apel necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamantei la protecția reputației sale, ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate, și a dreptului pârâtului la libertatea de exprimare, cu privire la care s-a susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, caz în care nu i se poate imputa săvârșirea unei fapte ilicite.

În speță, Curtea de Apel a verificat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, examinând, prin prisma normelor de drept interne și a jurisprudenței CEDO apreciate ca fiind relevante, în ce măsură exercitarea libertății de exprimare a pârâtului a încălcat dreptul la respectarea vieții private a reclamantei.

O atare abordare în soluționarea litigiului s-a impus, deoarece doar în ipoteza în care s-ar fi constatat că, prin construcțiile semantice din cadrul postărilor, interviurilor televizate și afirmațiilor din cadrul mitingurilor și adunărilor la care a participat, pârâtul s-ar fi plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție.

Din perspectiva criteriilor de apreciere a dreptului la liberă exprimare, a depășirii limitelor acestuia și respectării dreptului la viață privată, Înalta Curte apreciază relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraf 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care această normă le impune în privința lor. Astfel, analiza modului de exercitare a dreptului la libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a considerat că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit jurisprudenței Curții Europene, orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Examinând fapta imputată pârâtului, instanța de apel a analizat afirmațiile incriminate din cuprinsul postărilor pe rețeaua socială, în ședințele Consiliului Local Sector 3 și Primăriei Municipiului București, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetățenii, stabilind că intimatul pârât a acționat în calitate de om politic și consilier local, în limitele dreptului la liberă exprimare, cu privire la un subiect de mare interes la nivelul capitalei, urmărind un deziderat legitim și anume menținerea/creșterea suprafețelor de spații verzi de la nivelul orașului.

De asemenea, instanța de apel a reținut că niciuna dintre afirmațiile pârâtului nu au vizat-o pe reclamantă, ci au privit activitatea grupului sau critici la adresa autorităților locale.

În consecință, raportat la situația de fapt reținută în cauză de instanța de apel, concluzia care se impune este aceea că afirmațiile pârâtului, raportate la contextul real în care au fost făcute, nu au depășit limitele admisibile ale libertății de exprimare și se circumscriu exercițiului normal al libertății de exprimare cu privire la o problemă de interes general - situația spațiilor verzi din București.

În acest context, trebuie observat și faptul că hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna - credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate (cauza Radio France si alții c. Franței).

Ca atare, este necesară analiza atitudinii subiective a pârâtului, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său, reaua-credință fiind înlăturată dacă se dovedește că acesta nu a acționat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantei, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public.

Sub acest aspect, astfel cum s-a reținut mai sus, instanța de apel a constatat că afirmațiile imputate pârâtului servesc unui interes public - acela de a evidenția chestiuni legate de protecția mediului și patrimoniului urban și că pârâtul nu a menționat numele reclamantei, nu a făcut afirmații care să fie catalogate ca aducând atingere onoarei, demnității sau reputației acesteia, nu a amenințat-o și nici nu a instigat alte persona să aibă o atitudine ostilă față de acesta. În consecință, în raport cu aceste statuări de fapt, nu poate fi reținută intenția pârâtului de a afecta în mod gratuit reputația reclamantei.

Simpla apreciere subiectivă a reclamantei că afirmațiile incriminate i-ar fi defavorabile acesteia nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că pârâtul, prin exprimarea opiniei sale în chestiuni ce țin de mediul înconjurător și de patrimoniul urban, în raport cu o temă de interes public, astfel argumentată, a acționat cu rea-credință, în scopul prejudicierii reclamantei.

Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros și obiectiv conduita pârâtului, iar concluzia trasă, în sensul că fapta imputată pârâtului nu depăsește limitele acceptabile ale libertății de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente și nici a normelor convenționale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudența CEDO.

Or, în acest context, aspectele susținute de recurentă relative la reevaluarea probelor, apreciate de parte ca edificatoare în dovedirea faptei ilicite, vizează modalitatea de interpretarea a probatoriilor și are drept finalitate reaprecierea situației de fapt stabilită pe baza probelor administrate și evaluate de instanțele fondului, așadar, verificarea temeiniciei deciziei recurate, susțineri care nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât se plasează în afara controlului de legalitate, permis de art. 488 din C. proc. civ.

Cum îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349 C. civ. - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciu și vinovăția – trebuie să fie cumulativă, constatându-se inexistența faptei ilicite, în mod legal, instanța de apel nu a mai analizat celelalte susțineri ale reclamantei care vizau prejudiciul, inclusiv cele legate de afectarea stării de sănătate, precum și legătura de cauzalitate.

În ceea ce privește susținerile recurentei reclamante în sensul că manifestațiile organizate pe terenul proprietatea reclamantei depășesc sfera manifestațiilor garantate de art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind libertatea de întrunire, acestea nu pot fi avute în vedere întrucât fapta ilicită invocată prin cererea de chemare în judecată a fost stabilit de reclamantă ca fiind "prezentarea prin mijloacele social media (x), presei scrise sau audiovizuale de afirmații calomnioase și acuzații nesusținute factual și care au adus atingere demnității, onoarei și reputației" reclamantei.

Acestea sunt faptele în privința cărora reclamanta a solicitat constatarea caracterului ilicit, astfel cum rezultă din petitul cererii de chemare în judecată. De asemenea, cererea precizatoare a privit "datele și conținutul afirmațiilor defăimătoare săvârșite de pârât, respectiv mesaje pe rețele de socializare, emisiuni TV".

În motivarea cererilor formulate, reclamanta a dezvoltat pe larg argumente privind caracterul ilicit al faptelor prin prisma încălcării art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că au fost depășite limitele dreptului la liberă exprimare prin afirmațiile pârâtului făcute în mod public în diverse ocazii, fără a fi expuse argumente referitoare la depășirea limitelor libertății de întrunire consacrate de art. 11 din Convenție sau la un prejudiciu cauzat printr-o astfel de situație.

Conform art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul și limitele procesului se stabilesc prin cererile părților iar potrivit art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. În această situație, formularea unor pretenții rezultate din altă pretinsă faptă ilicită decât aceea care a format obiectul cererii de chemare în judecată sau al cererii precizatoare nu este permisă în calea de atac, instanța de apel neputând proceda la o astfel de analiză.

Pentru argumentele expuse, instanța de recurs apreciază că normele interne și cele convenționale au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății, astfel încât nu poate fi reținută incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive, observând că niciunul din motivele de recurs formulate de recurentă nu este fondat, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamanta A. împotriva deciziei nr. 106A din 27 ianuarie 2023 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamanta A. împotriva deciziei nr. 106A din 27 ianuarie 2023 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2024.