Decizia nr. 2322/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să: 1. constate caracterul ilicit al faptelor săvârșite de către pârâtă, fapte constând în prezentarea prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale de afirmații calomnioase și acuzații nesusținute factual și care au adus atingere demnității, onoarei și reputației sale; 2. oblige pe pârâtă la încetarea încălcării dreptului reclamantei la demnitate, onoare și reputație prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale, respectiv prin afirmațiile calomnioase și acuzațiile nesusținute factual pe care le întreprinde întrucât tulburarea pe care a produs-o subzistă și în prezent; 3. oblige pe pârâtă la difuzarea/publicarea hotărârii pronunțate, pe cheltuiala ei, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinței, la posturile de televiziune și publicațiile mass-media prin intermediul cărora pârâta a săvârșit faptele ilicite, respectiv C., D., E., F., G., H., I.; 4. oblige pe pârâtă la plata sumei de 220.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului reclamantei la demnitate, onoare și reputație.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 429 din 25 martie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B..

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 7A din 9 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 429 din 25 martie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B..

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 7A din 9 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea istoricului cauzei și a situației de fapt, indicând dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a principiului disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., a limitelor învestirii - art. 22 alin. (6) C. proc. civ., a efectului devolutiv al apelului - art. 476 C. proc. civ. și a limitelor efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat - art. 477 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă susține, în esență, că instanța de apel nu a analizat toate cererile cu care a fost învestită, deși avea această obligație, prezentând o situație de fapt care nu corespunde realității. În ceea ce privește cererea precizatoare formulată de reclamantă și depusă la dosarul cauzei în fața instanței de fond la termenul din 23 iulie 2020, deși în motivele de apel a arătat că această cerere nu a fost analizată de tribunal, în mod nelegal, curtea de apel a considerat corectă sentința civilă pronunțată de prima instanță sub aspectul legalității și temeiniciei acesteia. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul si limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților și, în același context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele investirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, iar potrivit art. 204 alin. (1) din același cod, "reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei". Deși la termenul de judecată din 23 iulie 2020 reclamanta a formulat, în temeiul art. 204 C. proc. civ., cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, însoțită de înscrisuri și suport CD ce conținea imagini video în susținerea și dovedirea ei, instanța, dispunând amânarea judecății în vederea comunicării către pârâtă, a omis a analiza conținutul acesteia, atât cu privire la faptele ilicite săvârșite de pârât ce fac obiectul cererii precizatoare, cât și cu privire la probele ce au fost încuviințate în dovedire. Instanța de apel avea obligația de a analiza toate aspectele de fapt din cererea chemare în judecată și cererea precizatoare, aspecte care sunt dovedite de probatoriul administrat în cauză și conduc la o situație de fapt conformă cu realitatea, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o. Menționează că faptele ilicite săvârșite de pârât, așa cum a arătat prin cererea de chemare în judecată și prin cererea precizatoare, privesc mai multe categorii de acțiuni ale pârâtei, respectiv afirmații ale acestuia făcute pe rețeaua de socializare Facebook, afirmații pe care le-a făcut aceasta în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetățenii, pe de o parte, cât și acțiuni concrete, respectiv organizarea și participarea la mitinguri și demonstrații pe terenul proprietatea reclamantei. Precizările făcute la cererea de chemare în judecată se referă la fapte și acțiuni săvârșite de pârâtă, chiar dacă la unele întâlniri a participat alături de alte persoane, afirmațiile acesteia sunt individuale. Invocă cu titlu de practică judiciară decizia nr. 2381/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii. Raportat la cauza dedusă judecății, decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt, instanța de apel făcând doar scurte observații asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a analiza în concret conținutul acesteia și a cererii precizatoare în care era prezentată întreaga situație de fapt și fără a analiza toate motivele de apel invocate de reclamantă. Prin urmare, în lipsa prezentării situației de fapt și a încadrării situației de fapt în normele de drept intern care au format convingerea instanței de apel, precum și fără arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei, hotărârea atacată este lovită de nulitate. Deși în motivele de apel a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul neanalizării materialului probator administrat în cauză și greșitei aprecieri a probelor, instanța de apel nu a analizat aceste motive de apel și nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului. Mai mult, deși au fost administrate probe noi în apel, respectiv proba cu înscrisuri, instanța de apel nu le-a analizat, considerând în mod eronat și contrar probelor din dosar că terenul ce a fost restituit reclamantei este în fapt un parc, ce poartă denumirea de "Parcul Constantin Brâncuși". Din înscrisurile depuse de reclamantă rezultă în mod clar faptul că terenul restituit este proprietate privată, înscris în cartea funciara curți-construcții iar în Planul Urbanistic General ca teren construibil, că acest teren nu a avut niciodată statut de parc, că nu există Parcul Constantin Brâncuși la această adresă. În soluționarea cauzei ambele instanțe nu au luat în considerare înscrisurile și reportajele video filmate pe terenul proprietatea reclamantei, din 21.04.2019 și 19.05.2019, în care pârâta apare alături de alți cetățeni și membri ai J.. Curtea de Apel omite a analiza înscrisurile emise de la autorități, motivându-și soluția pe baza unor informații preluate de pe internet și a unei adrese emise de Primăria Municipiului București în care se arată că acel teren a fost identificat în Registrul spațiilor verzi, fără a ține seama de faptul că acel Registru nu are nicio valoare juridică sau administrativă, după cum rezultă chiar din adresa menționată, nefiind aprobat printr-o hotărâre a Consiliului Municipal. Instanța de fond a pronunțat hotărârea cu aprecierea greșită a probelor administrate, încălcând dispozițiile art. 264 alin. (2) C. proc. civ. Instanța nu a procedat la o coroborare a probelor administrate, respectiv - planșe foto, înregistrări video din care rezultă acțiunile multiple ale pârâtei care pot fi considerate o adevărată campanie, cât și înscrisurile care se coroborează cu acestea. Mai susține că pârâta nu a făcut nicio dovadă în sensul celor susținute - că terenul este un parc, că este spațiu verde, că s-a dat autorizație de construire etc. Deși în motivele de apel a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul neanalizării materialului probator administrat în cauză și greșitei aprecieri a probelor, instanța de apel nu a analizat aceste motive de apel și nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului. În ceea ce privește aprecierea probatoriului, în mod eronat instanța de apel a considerat că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă săvârșirea vreunei fapte ilicite de către pârâtă. Arată că instanța de apel nu a luat în considerare toate acțiunile pârâtei, aspect ce conduce la concluzia unei activități susținute a acesteia de denigrare a reclamantei prin participarea la numeroase întâlniri televizate ce au vizat atât persoana reclamantei, al cărui nume este frecvent uzitat, așa cum rezultă din înregistrările video, fapt recunoscut de acesta și în interogatoriu, cât și din afirmațiile acestuia referitoare la dreptul de proprietate al reclamantei asupra unor terenuri din sectorul 3. Mai mult, instanța de apel nu a procedat la o coroborare a probelor administrate, respectiv - planșe foto, înregistrări video, din care rezultă acțiunile multiple ale pârâtei care pot fi considerate o adevărată campanie, cât și înscrisurile care se coroborează cu acestea. Totodată, conținutul afirmațiilor pârâtei trebuie analizate prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, în ceea ce privește veridicitatea susținerilor acesteia. Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că hotărârea atacată e pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor legale care protejează dreptul la demnitate, art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8 și art. 10 din CEDO, art. 44 din Constituție, precum și art. 1349 și urm. C. civ. referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale. Arată că instanța de apel, în mod eronat, reține raționamentul primei instanțe în aplicarea principiilor statuate în jurisprudența CEDO privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare și dreptul la viată privată. Astfel, deși constată că, în speță, își găsesc aplicabilitatea art. 8 și art. 10 din Convenție, alături de condițiile din dreptul intern, face o aplicabilitate greșită a celor două principii, din perspectiva aprecierii eronate a faptelor și afirmațiilor pârâtei, pe care le consideră ca făcând parte din sfera libertății de exprimare și că nu aduc atingere dreptului la viață privată. În mod greșit consideră instanța că acțiunile pârâtei nu pot fi considerate fapte ilicite, ci aspecte care privesc opinia acesteia cu privire la subiectul în discuție, care este un subiect de interes public, respectiv salvarea Parcului Brâncuși. Faptele pârâtei nu se înscriu însă în sfera intersului public, în speță nefiind vorba despre un spațiu verde, ci despre o proprietate privată care nu a fost niciodată spațiu verde, acțiunile pârâtei având conotație personală. Referitor la manifestațiile organizate pe terenul proprietatea reclamantei, contrar considerațiilor primei instanțe și instanței de apel privind libertatea de întrunire consacrată de art. 11 din CEDO, recurenta consideră că acestea depășesc sfera manifestațiilor garantate de art. 11 din CEDO privind libertatea de întrunire ce presupune dreptul oricărei persoane de a participa fizic la o reuniune, dreptul de a nu fi sancționat ulterior pentru această acțiune dar și dreptul de a fi protejat în cursul exercitării acestei libertăți de orice potențiale acte de violență venite din partea terților sau autorităților statului, hotărârea atacată fiind pronunțată cu încălcarea atât a art. 11 din CEDO, cât și a dreptului de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituția României. În continuare, reclamanta dezvoltă, pe larg, istoricul situației de fapt și a afirmațiilor pretins denigratoare, pentru a concluziona, contrar considerațiilor primei instanțe si instanței de apel, că afirmațiile făcute în spațiul public de către pârâtă constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului reclamantei la demnitate prevăzut de art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., având în vedere că acestea depășesc limitele liberei exprimări, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Susține că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au analizat și nu au luat în considerare faptul că prejudiciul suferit ca urmare a faptelor pârâtei a constat și în afectarea stării reclamantei de sănătate, dreptul la sănătate făcând parte din drepturile protejate și de art. 2, dar și de art. 8 din CEDO. Un ultim motiv de recurs vizează faptul că hotărârea este pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ. referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale, în condițiile în care sunt întrunite cumulativ toate cerințele prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtei: existența faptei ilicite, a vinovăției, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate. Concluzionând, pentru considerentele expuse, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanței de apel sau instanței de fond - Tribunalul București, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a hotărârii atacate și, în consecință, admiterea acțiunii, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în cauză La 27 noiembrie 2023 intimata-pârâtă a transmis prin email întâmpinare, cu nerespectarea termenului legal, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (28 octombrie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 28 noiembrie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Cu titlu prealabil, trebuie menționat că situația de fapt reținută de instanțele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare de legalitate, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situație de fapt deplin stabilită. De asemenea, nici argumentele aduse în recurs privitoare la modul de interpretare a probelor nu vor fi analizate întrucât tind la modificarea situației de fapt avută în vedere cu prilejul aplicării legii de către instanțele de fond. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel. Cu privire la criticile din cuprinsul cererii de recurs, instanța constată că recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Un prim motiv de recurs îl constituie faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii vizând neanalizarea unora dintre faptele ilicite reclamate, recurenta apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la art. 476 și 477 din același act normativ, instanța de apel nepronunțându-se asupra tuturor criticilor din apel cu care a fost învestită și asupra cererii de chemare în judecată, așa cum a fost completată și precizată. Se susține că prin cererea precizatoare depusă la 23 iulie 2020 reclamanta a invocat și alte fapte ilicite săvârșite de pârâtă până la data formulării acțiunii introductive și mijloace de probă în dovedirea acestora, fapte pe care nici tribunalul și nici instanța de apel nu le-au analizat. Criticile sunt nefondate. Sub acest aspect, Înalta Curte remarcă faptul că în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanța de apel a analizat aspectele cu care reclamanta a înțeles să învestească prima instanță și care au făcut obiectul criticii în apel, respectând atât principiul tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat), cât și principiul tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat), respectând dispozițiile art. 477-479 C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță nu a analizat anumite aspecte invocate în cuprinsul cererii depuse în data de 22.09.2020. Cu privire la omisiunea primei instanțe și a instanței de apel de a se pronunța asupra cererii depuse de reclamantă la 23 iulie 2020, se reținute că această omisiune nu are semnificația încălcării principiului disponibilității, consacrat de art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în condițiile în care prin cererea în discuție s-au reiterat faptele imputate pârâtei prin cererea de chemare în judecată, acestea fiind circumstanțiate prin indicarea datelor la care au fost săvârșite și a canalelor media prin care au fost aduse la cunoștință publică. În conformitate cu dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., "reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat". Modificarea cererii peste termenul prevăzut la alin. (1) este permisă în cazurile expres prevăzute la alin. (2) punctele 1-4 sau "numai cu acordul expres al tuturor părților", conform alin. (3) al aceluiași articol. Potrivit art. 30 alin. (5) C. proc. civ., constituie cerere adițională acea cerere prin care o parte modifică pretențiile sale anterioare. Or, față de conținutul cererii introductive și de precizările făcute în cererea depusă la termenul din 23 iulie 2020, reclamanta nu și-a modificat pretențiile, ci doar a precizat elementele de fapt ale acțiunilor pretins ilicite ale pârâtei, din modul de formulare a acțiunii și a cererii precizatoare nerezultând că reclamanta a sesizat instanța cu analiza unor fapte ilicite distincte, asupra cărora aceasta nu s-ar fi pronunțat. De altfel, Înalta Curte constată că prin motivele de apel nu s-a criticat calificarea dată de prima instanță cererii depuse la termenul din 23 iulie 2020, ci faptul că nu au fost analizate aspectele de fapt invocate prin cererea precizatoare, astfel că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la calificarea cererii, și, prin urmare, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., critica nu mai poate fi primită în calea extraordinară de atac a recursului. Faptul că instanța de apel a procedat la analizarea invocate de reclamantă prin cererea precizatoare, în baza efectului devolutiv al apelului, nu poate conduce la concluzia că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 480 C. proc. civ. atunci când nu a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe. Aceasta întrucât textul menționat prevede că această măsură poate fi dispusă de instanța de apel doar în situația în care "în mod greșit prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului". Or, în speță, tribunalul nu numai că nu a soluționat procesul în temeiul unei excepții procesuale ci, așa cum reține și instanța de apel în decizia sa, a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunțându-se asupra tuturor capetelor cererii reclamantei, pe care le-a respins motivat. Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, hotărârea primei instanțe este motivată în fapt și în drept, iar eventualele lacune ori inadvertențe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanței de apel, astfel încât critica sub acest aspect nu este fondată. Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru acest motiv de nelegalitate când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată. Motivarea poate fi apreciată ca fiind contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv. Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, ținând cont de dispozițiile art. 476-479 din C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor și argumentând pe larg soluția de respingere a apelului. Prin urmare, se reține că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt și de drept în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile sau criticile formulate în apel. Hotărârea curții de apel nu cuprinde motive contradictorii în raport cu situația de fapt și probele de care reclamanta a înțeles să se folosească în cauză, care, de altfel, nu mai pot fi reapreciate în recurs. Astfel, argumentele inserate în cuprinsul deciziei atacate sunt în sensul reținerii caracterului nefondat al acțiunii reclamantei. Se arată, în esență, de către curtea de apel, că fapta juridică ilicită reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane, că în speță nu s-a probat existența încălcării unor norme de drept obiectiv, astfel că nu se poate reține ca dovedită condiția existenței faptei ilicite. De asemenea, se învederează că nu se poate reține în sarcina intimatei săvârșirea unei fapte ilicite, în cauză Curtea de Apel apreciind că este respectat principiul existenței unui just echilibru între protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10, pe de o parte, și cea a dreptului la reputație al persoanei care, constituind un element al vieții private, este protejat de art. 8 din Convenție. În ceea ce privește critica că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deși instanța de apel a reținut că prima instanță și-a motivat corespunzător hotărârea, respingând criticile sub acest aspect ale apelantei-reclamante, totuși a constatat că aceasta nu a analizat anumite aspecte invocate prin cererea precizatoare, aceasta nu poate fi reținută, eventualele lacune ori inadvertențe ale motivării primei instanțe putând fi suplinite sau remediate prin motivarea instanței de apel, în baza efectului devolutiv al apelului, astfel cum s-a statuat în cadrul analizei primului motiv de recurs. Critica recurentei că instanța de apel nu a analizat nici ea aspectele de fapt precizate prin cererea depusă la termenul din 23 iulie 2020 este nefondată, întrucât instanța de apel a arătat argumentele pentru care faptele reclamate ce vizează afirmațiile pârâtei făcute pe rețeaua de socializare Facebook, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu reprezentanții Primăriei Municipiului București și ai Consiliului Local al Sectorului 3, organizarea și participarea la mitinguri și demonstrații pe terenul proprietatea reclamantei, implicarea acestuia în strângerea de bani de la diverși donatori și în imprimarea unor "bannere" ale căror mesaje se referă la oprirea distrugerii spațiilor verzi și la păstrarea parcurilor, nu au caracterul unei fapte ilicite, fiind analizate atât aspectele invocate prin acțiunea introductivă, cât și cele din cererea precizatoare. Astfel, în cuprinsul considerentelor ce constituie motivarea curții de apel, au fost analizate, în mod detaliat, criticile formulate de apelanta-reclamantă. Se mai susține în cererea de recurs că hotărârea este nemotivată, întrucât instanța de apel nu a analizat motivele de apel ce vizau greșita apreciere a probelor și nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului. Se observă, însă, că instanța de apel a făcut trimitere la probele care i-au format convingerea că nu se poate reține în sarcina intimatei-pârâte săvârșirea unei fapte ilicite. Pe de o parte, prin acest motiv de recurs, recurenta încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reține o altă situație de fapt decât cea pe care instanța anterioară a stabilit-o deja, aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea pronunțată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute, nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situației reținute. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perspectiva hotărârilor CEDO invocate de recurentă, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic. Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat judicios soluția pronunțată înlăturând susținerile reclamantei, neputându-se reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Față de considerentele expuse anterior se reține că susținerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv. Este cert, raportat la cele arătate mai sus și consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanța și-a motivat în mod corespunzător soluția adoptată, aceasta fiind în concordanță cu actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă, se constată că acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Prin criticile formulate, subsumabile motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel prin prisma aplicării greșite a dispozițiilor art. 72, 75, 1349 și urm. din C. civ. și ale art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se reține că, prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit prima instanță, reclamanta A. a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâtei B. pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la propria imagine, a dreptului la viață privată, a dreptului la demnitate, onoare și reputație. Fapta ilicită imputată pârâtei a constat în afirmațiile acesteia făcute pe rețeaua de socializare Facebook, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu reprezentanții Primăriei Municipiului București și ai Primăriei Sectorului 3, organizarea și participarea la mitinguri și demonstrații pe terenul proprietatea reclamantei, implicarea acesteia în strângerea de bani de la diverși donatori și în imprimarea unor "bannere" ale căror mesaje se referă la oprirea distrugerii spațiilor verzi și la păstrarea parcurilor. S-a impus primei instanțe și de apel necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamantei la protecția reputației sale, ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate, și a dreptului pârâtei la libertatea de exprimare, cu privire la care s-a susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu i se poate imputa săvârșirea unei fapte ilicite. În speță, instanța de apel a verificat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, examinând, prin prisma normelor de drept interne și a jurisprudenței CEDO apreciate ca fiind relevante, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâtului a încălcat dreptul la respectarea vieții private a reclamantei. O atare abordare în soluționarea litigiului s-a impus, deoarece doar în ipoteza în care s-ar fi constatat că prin construcțiile semantice din cadrul postărilor, interviurilor televizate și afirmațiilor din cadrul mitingurilor și adunărilor la care a participat, pârâta s-ar fi plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție. Din perspectiva criteriilor de apreciere a dreptului la liberă exprimare, a depășirii limitelor acestuia și respectării dreptului la viață privată, Înalta Curte apreciază relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraf 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care această normă le impune în privința lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a considerat că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). În speță, însă, date fiind condițiile particulare care trebuie avute în vedere conform acestei jurisprudențe, se reține că subiectul supus dezbaterii era unul de interes public, vizând situația spațiilor verzi din București, astfel încât limitarea libertății de exprimare a pârâtei s-ar dovedi excesivă. Examinând fapta imputată pârâtei prin folosirea afirmațiilor incriminate din cuprinsul postărilor pe rețeaua socială, în ședințele Consiliului Local Sector 3 și Primăriei Municipiului București, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetățenii, organizarea și participarea la mitinguri și demonstrații, instanța de apel le-a evaluat în mod corect și a stabilit că toate afirmațiile intimatei-pârâte au fost făcute în vederea protejării unui spațiu verde, care este, într-adevăr, amplasat pe proprietatea reclamantei, însă intimata-pârâtă nu a contestat niciodată acest aspect. De asemenea, în mod corect s-a reținut că niciuna dintre acț iunie întreprinse de pârâtă nu poate fi considerată ca având caracter ilicit, susținerile reclamantei neavând suport factual-juridic. Ca urmare, instanța de recurs reține că exercitarea libertății de exprimare a pârâtei nu a depășit limitele admisibile ale libertății de exprimare în cazul unei dezbateri publice cu privire la un subiect de interes general - protejarea spațiilor verzi și conservarea patrimoniului urban, afirmațiile acesteia referitoare la proprietatea reclamantei făcând parte dintr-o campanie amplă ce a vizat și alte imobile, fără însă a avea un caracter ofensator ori agresiv. În consecință, concluzia care se impune este aceea că afirmațiile pârâtei, raportate la contextul real în care au fost făcute, se circumscrie exercițiului normal al libertății de exprimare cu privire la o problemă de interes general - situația spațiilor verzi din București. În acest context, trebuie observat și faptul că hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna - credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate (cauza Radio France si alții c. Franței). Ca atare, este necesară analiza atitudinii subiective a pârâtei, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său, reaua-credință fiind înlăturată dacă se dovedește că aceasta nu a acționat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantei, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public. Or, în cauză, așa cum a demonstrat, în mod legal, instanța de apel, scopul în care au fost făcute afirmațiile imputate pârâtei servesc unui interes public - acela de a evidenția chestiuni legate de protecția mediului și patrimoniului urban, ceea ce înlătură argumentul recurentei în sensul că acesta ar reprezenta un atac personal, nefondat împotriva sa. Simpla apreciere subiectivă a reclamantei că afirmațiile incriminate i-ar fi defavorabile acesteia nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că pârâta, prin exprimarea opiniei sale în chestiuni ce țin de mediul înconjurător și de patrimoniul urban, în raport cu o temă de interes public, astfel argumentată, a acționat cu rea-credință. Ca urmare, nu se poate reține nici reaua-credință a pârâtei în susținerea afirmațiilor incriminate, deoarece aceasta nu a acționat în scopul prejudicierii reclamantei. Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros și obiectiv conduita pârâtei, iar concluzia la care a ajuns, în sensul că fapta imputată pârâtei nu depășește limitele acceptabile ale libertății de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente și nici a normelor convenționale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudența CEDO. Or, în acest context, aspectele susținute de recurentă relative la reevaluarea probelor, apreciate de parte ca edificatoare în dovedirea faptei ilicite, vizează modalitatea de interpretarea a probatoriilor și are drept finalitate reaprecierea situației de fapt stabilită pe baza probelor administrate și evaluate de instanțele fondului, așadar, verificarea temeiniciei deciziei recurate, susțineri care nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât se plasează în afara controlului de legalitate, permis de art. 488 C. proc. civ. Cum îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349 C. civ. - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciu și vinovăția - trebuie să fie cumulativă, constatându-se inexistența faptei ilicite, în mod legal, instanța de apel nu a mai analizat celelalte susțineri ale reclamantei care vizau prejudiciul, inclusiv cele legate de afectarea stării de sănătate, precum și legătura de cauzalitate. Prin urmare, în absența unei fapte ilicite, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, să se fi adus atingere drepturilor subiective ale reclamantei, cum nu pot fi întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, obligarea intimatei-pârâte la plata unor despăgubiri civile ar reprezenta o ingerință disproporționată și a cărei necesitate imperioasă într-o societate democratică nu poate fi decelată în cauza dedusă judecății. Față de cele ce preced, instanța de recurs apreciază că normele interne și cele convenționale au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății, astfel încât nu poate fi reținută incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.