ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2509/2023

Ședința publică din data de 6 decembrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă la data de 20.11.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se constate caracterul ilicit al faptelor săvârșite de către pârât, fapte constând în prezentarea prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale, de afirmații calomnioase și acuzații nesusținute factual și care au adus atingere demnității, onoarei și reputației reclamantei; să se dispună obligarea pârâtului la încetarea încălcării dreptului reclamantei la demnitate, onoare și reputație prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale, respectiv prin afirmațiile calomnioase și acuzațiile nesusținute factual pe care le întreprinde întrucât tulburarea pe care a produs-o subzistă și în prezent; să fie obligat pârâtul la difuzarea/publicarea hotărârii pronunțate, pe cheltuiala lui, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinței, la posturile de televiziune și publicațiile mass-media prin intermediul cărora pârâtul a săvârșit faptele ilicite, respectiv C., D., E., F., G., România Liberă, H.; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 220.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la demnitate, onoare și reputație; cu cheltuieli de judecată.

La data de 09.10.2020, reclamanta A. a depus precizare la cererea de chemare în judecată referitoare la datele și conținutul afirmațiilor defăimătoare săvârșite de pârât, respectiv mesaje pe rețele de socializare, emisiuni TV, etc., susținând că faptele săvârșite de pârât se subscriu abuzurilor constante la care este supusă de politicieni, primari și consilieri, din anul 2005 și până în prezent.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 253 C. civ., dispozițiile legale menționate în acțiune.

Prin sentința nr. 1261/09.09.2021, Tribunalul București, secția a V a civilă a admis în parte acțiunea; a constatat caracterul ilicit al faptelor săvârșite de pârât prin prezentarea în mijloacele social media, presei scrise și audiovizuale de afirmații personale denigratoare și acuzații nesusținute factual la adresa reclamantei A. și care au lezat dreptul la demnitate al acesteia; a obligat pârâtul la încetarea încălcării dreptului la demnitate al reclamantei prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale; a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 5000 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral produs; a obligat pârâtul să publice pe cheltuiala sa hotărârea pronunțată la posturile de televiziune și publicațiile mass media, respectiv România Liberă, D., E., F., G., România Liberă și H. în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Prin decizia nr. 1687/A/11.11.2022, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței; a admis apelul pârâtului; a schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată; a obligat apelanta reclamantă să plătească apelantului pârât suma de 5000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ., reclamanta A..

I. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că au fost încălcate principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., limitele învestirii - art. 22 alin. (6) C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului- art. 476 C. proc. civ., limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat - art. 477 C. proc. civ.

Învederează recurenta că instanța de apel nu a analizat toate cererile cu care a fost investită, deși avea această obligație, prezentând o situație de fapt care nu corespunde realității.

În mod eronat consideră instanța de apel că reclamanta a invocat caracterul ilicit al faptelor săvârșite de pârât, fapte constând în prezentarea prin mijloace social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale, de afirmații calomnioase și acuzații nesusținute factual și care au adus atingere demnității, onoarei și reputației ei, fără a indica, punctual, faptele la care se referă. Acestea, în contextul în care din cuprinsul cererii introductive și al celei precizatoare rezultă faptele reclamate, care vizează afirmațiile pârâtului făcute în social media, pe rețeaua de socializare Facebook, crearea unui grup pe Facebook, organizarea și participarea la mitinguri și demonstrații pe terenul proprietatea reclamantei.

Deși la termenul de judecată din data de 09.10.2020 reclamanta a formulat în temeiul art. 204 C. proc. civ., precizare la acțiune, însoțită de înscrisuri și suport CD ce conținea imagini video în susținerea și dovedirea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, instanța, dispunând amânarea judecății în vederea comunicării, către pârât, omite a analiza conținutul acesteia atât cu privire la faptele ilicite săvârșite de pârât ce fac obiectul cererii precizatoare, cât și cu privire la probele ce au fost încuviințate în dovedirea acesteia.

În ceea ce privește acțiunile ilicite săvârșite de pârât, în soluționarea cererii de apel, dat fiind efectul devolutiv al apelului, instanța de apel avea obligația de a analiza toate aspectele de fapt din cererea chemare în judecată și cererea precizatoare, aspecte care sunt dovedite de probatoriul administrat în cauză si conduc la o situație de fapt conformă cu realitatea, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o.

II. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și, totodată, cuprinde motive străine de natura pricinii.

Instanța trebuie să arate în concret, în raport cu probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, referirea generică la probele administrate nefiind suficientă pentru a satisface standardele normei, a căror încălcare va conduce la desființarea hotărârii, întrucât aceasta constituie, în realitate, o lipsă a motivării.

Or, hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt, instanța făcând doar scurte observații asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a analiza în concret conținutul acesteia și a cererii precizatoare în care era prezentată întreaga situație de fapt, reținând o situație de fapt contrară realității și a probelor administrate.

Prin urmare, în lipsa prezentării situației de fapt și a încadrării situației de fapt în normele de drept intern care au format convingerea instanței, precum și arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei, hotărârea atacată este lovită de nulitate.

Hotărârea Curții de Apel este în discordanță cu jurisprudența CEDO în aplicarea principiului prevăzut de art. 6 din Convenție cu privire la dreptul la un proces echitabil, ce presupune în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. În conformitate cu jurisprudența Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale ce i-au fost supuse, urmând a observa astfel că atât prima instanță cât și instanța de apel nu au analizat în mod real și efectiv aspectele de fapt și de drept relevante din cuprinsul cererii introductive precum și condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Totodată, instanța de apel nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului pronunțând hotărârea cu o greșită apreciere a probelor, considerând în mod eronat și contrar probelor din dosar că terenul ce a fost restituit reclamantei este în fapt un parc, ce poartă denumirea de Parcul I..

Din înscrisurile depuse de reclamantă rezultă în mod clar faptul că terenul restituit este proprietate privată, înscris în cartea funciară curți-construcții iar în Planul Urbanistic General ca teren construibil, că acest teren nu a avut niciodată statut de parc, că nu există Parcul I. la această adresă.

Faptul că nu exista Parcul I., că nu există vreo hotărâre privind trecerea bunului de la Municipiul București în administrarea Sectorului 3 București, că nu există autorizație de construire pentru așa zisul parc I., rezultă din corespondența purtată cu Sectorul 3 al Municipiului București și Municipiul București, respectiv mai multe adrese depuse la dosar care atestă acest lucru.

Cu trimitere la mijloacele de probă administrate în cauză - prezentate de o manieră incompatibilă prezentei căi extraordinare de atac - s-a susținut că instanța de apel le-a ignorat, ajungând la o concluzie contrară conținutului acestora și, ca atare, nelegală.

S-a arătat că pârâtul nu a făcut nicio dovadă în sensul celor susținute - că terenul este un parc, că este spațiu verde, că s-a dat autorizație de construire, etc., iar în ceea ce privește acțiunile concrete ale acestuia, de participare la mitinguri și demonstrații pe terenul proprietatea recurentei, în mod eronat, fără a analiza în întregime cererea de chemare în judecată, cererea de apel și materialul probator, instanța de apel a apreciat că nu se poate reține săvârșirea vreunei fapte ilicite.

S-a susținut că, în lipsa prezentării situației de fapt și a încadrării situației de fapt în normele de drept intern și european care au format convingerea instanței, precum și arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei, hotărârea atacată este lovită de nulitate.

III. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea atacată e pronunțată cu încălcarea si aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor legale care protejează dreptul la demnitate art. 72 C. civ. prin raportare la art. 75 C. civ. art. 8, art. 10 și art. 11 din CEDO, art. 44 din Constituția României, art. 1349 și urm. C. civ. referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale.

Afirmațiile făcute în spațiul public de către pârât constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului recurentei la demnitate prev. de art. 72 C. civ. prin raportare la art. 75 C. civ., având în vedere că acestea depășesc limitele liberei exprimări prevăzute de art. 30 din Constituția României și ale art. 10 CEDO.

Instanța de apel, deși analizează în soluționarea cauzei aplicarea principiilor statuate în jurisprudența Curții privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare si dreptul la viață privată, în mod greșit dă întâietate dreptului la liberă exprimare în defavoarea dreptului la viață privată, considerând că în speță este vorba de un interes public - situația spațiilor verzi, după cum a reținut în hotărârea atacată.

Astfel, deși constată că în speță își găsesc aplicabilitatea art. 8 și art. 10 din Convenție, alături de condițiile din dreptul intern, face o aplicabilitate greșită a celor două principii, din perspectiva aprecierii eronate a faptelor și afirmațiilor pârâtului pe care le consideră ca făcând parte din sfera libertății de exprimare și că nu aduc atingere dreptului la viață privată.

În ceea ce privește standardul convențional aplicabil în materia art. 8 trebuie reținut faptul că statului îi revine obligația de a menține un echilibru just între obligațiile sale pozitive pe tărâmul acestui articol și asigurarea libertății de exprimare prevăzută de art. 10 în sensul că statului îi revine obligația de a sancționa persoanele care încalcă dreptul la reputație al altora atunci când afirmațiile în cauză depășesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenție (cauza Petrina c. României).

În ceea ce privește ingerința în art. 10 din Convenție, în mod greșit consideră instanța că acțiunile pârâtului nu sunt fapte ilicite, ci aspecte care privesc opinia acestuia pe care o are cu privire la subiectul în discuție, care este un subiect de interes public, respectiv salvarea Parcului Brâncuși.

Faptele pârâtului nu se înscriu în sfera interesului public, în speță nefiind vorba despre un spațiu verde, ci despre o proprietate privată care nu a fost niciodată spațiu verde.

Contrar practicii CEDO, instanța de apel consideră că acestea sunt simple opinii ale pârâtului pe marginea unui subiect de interes general - situația spațiilor verzi din Capitală, salvarea Parcului Brâncuși, în condițiile în care pârâtul cunoștea faptul că este proprietate privată, cunoștea încadrarea urbanistică a terenurilor din PUG ca fiind construibile, dar afirmând că acestea sunt parcuri, spații verzi, că au fost restituite ilegal, că abia prin PUZ vor deveni construibile și că acolo se vor construi blocuri turn, fără a avea vreo dovadă.

Pornind de la distincția făcută de Curtea Europeană între fapte obiective și judecăți de valoare, includerea de către instanță, a faptelor pârâtului în sfera judecăților de valoare, respectiv opinii subiective este total greșită, în condițiile în care este vorba de fapte obiective, care pot fi dovedite. Or, pârâtul nu a făcut nicio dovadă în sensul celor susținute - că terenul este un parc, că este spațiu verde, că s-a dat autorizație de construire, etc.

În acest context, raportat la conținutul afirmațiilor și acuzațiilor pârâtului formulate fără a avea o bază factuală care să le justifice, prin limbajul folosit și acuzațiile nedovedite, aceasta a depășit limitele liberei exprimări anterior menționate fiind de natură a aduce atingere demnității recurentei.

Instanța de apel nu face o aplicabilitate concretă a celor două principii - dreptul la liberă exprimare și dreptul la viața privată, făcând doar o analiză pur subiectivă, considerând în mod eronat că faptele pârâtului se încadrează în sfera libertății de exprimare și nu aduc atingere dreptului la viată privată al reclamantei.

Pornind de la distincția făcută de Curtea Europeană între fapte obiective și judecăți de valoare, includerea de către instanța de fond a faptelor pârâtului în sfera judecăților de valoare este total greșită, în condițiile în care este vorba de fapte obiective, care pot fi dovedite. Or, pârâtul nu a făcut nicio dovadă a afirmațiilor sale.

S-a arătat că informarea corectă a opiniei publice este o obligație constituțională corelativă dreptului la informație al cetățeanului, care are și dreptul de a cere ca informația oferită publicului larg să fie veridică și onestă, dar pârâtul nu a adus un minim de dovadă în sensul celor afirmate, ba mai mult, cunoștea situația juridică a terenului.

S-a susținut că afirmațiile pârâtului nu pot fi reținute ca simple opinii personale care nu trebuie dovedite factual, neputând fi incluse în sfera judecăților de valoare, conform distincției făcută de CEDO, întrucât nu doar că nu au o bază factuală minimă fiind lipsite de adevăr, dar sunt ofensatoare, punând-o pe reclamantă într-o situație denigratoare.

Prin urmare, fapta pârâtului este ilicită întrucât contravine flagrant dispozițiilor art. 72 și ale art. 252 C. civ., care reglementează expres dreptul persoanei la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, respectiv la demnitate, onoare și reputație.

Referitor la manifestațiile organizate pe terenul proprietatea reclamantei, contrar considerațiilor instanței de apel, acestea depășesc sfera manifestațiilor garantate de art. 11 din CEDO privind libertatea de întrunire ce presupune dreptul oricărei persoane de a participa fizic la o reuniune, dreptul de a nu fi sancționat ulterior pentru această acțiune dar și dreptul de a fi protejat în cursul exercitării acestei libertăți de orice potențiale acte de violență venite din partea terților sau autorităților statului, hotărârea atacată fiind pronunțată cu încălcarea art. 11 din CEDO, De altfel, prin aceste manifestații se încalcă și dreptul de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituția României,

Libertatea de întrunire așa cum este consacrată în practica CEDO, nu presupune ca aceste întruniri să fie organizate pe o proprietate privată, fără acordul proprietarului. În sens contrar s-ar ajunge ca aceste întruniri, mitinguri sau manifestații să fie organizate pe orice proprietate privată, încălcându-se astfel alte drepturi garantate de Convenție - dreptul la proprietate, dreptul la viața privată.

Instanța de apel nu ia în considerare faptul că acele manifestații ce fac obiectul acțiunii, manifestații organizate de pârât, care a și participat la acestea, au fost desfășurate pe un teren proprietate privată, chiar din antetul grupului rezultând că terenul este retrocedat - participanților și organizatorilor fiindu-le cunoscut astfel faptul că este un teren proprietate privată.

Instanța nu ia în considerare hotărârile CEDO prin care s-a statuat faptul că libertatea de întrunire este limitată atunci când e vorba de proprietate privată - cauzele Appleby și alții c. Marii Britanii (6 mai 2003) și Anderson c. Marii Britanii (27 octombrie 1997), hotărâri aplicabile în speță, soluția pronunțată de Curtea de Apel fiind contrară practicii europene în această materie.

În jurisprudența Curții se arată că CEDO nu garantează însă libertatea de a organiza o întrunire într-un spațiu cvasi-public care se află în proprietatea unei persoane private. Jurisprudența Curții din cauzele Appleby și alții c. Marii Britanii (6 mai 2003) și Anderson c. Marii Britanii (27 octombrie 1997) conduce la ideea că statelor li se poate impune limitarea dreptului de proprietate a terților numai dacă reclamanții fac dovada în mod indubitabil că nu au alte locuri în care își pot exercita libertatea de întrunire, decât spațiile deținute de terți.

Având în vedere că hotărârea instanței de apel este în contradicție cu jurisprudența CEDO privind libertatea de întrunire și limitele exercitării acestei libertăți, se impune a fi constatată nelegalitatea hotărârii atacate, cu consecința admiterii recursului.

În acest context, s-a arătat, hotărârea este pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ. privind condițiile răspunderii civile delictuale întrucât faptele pârâtului sunt ilicite, acuzațiile făcute de acesta sunt infirmate de probele depuse la dosarul cauzei, nu au bază factuală sau argumentare logică și sunt sancționabile conform interpretării CEDO, depășind în mod vădit limitele liberei exprimări.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în sensul și în limitele următoarelor considerente:

- În mod corect susține recurenta-reclamantă că, în soluționarea cauzei, instanța de apel a nesocotit limitele învestirii, astfel cum fuseseră ele determinate prin cererea principală și cea precizatoare, încălcând astfel, principiul disponibilității (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.) și obligația instanței de a se pronunța în cadrul procesual în care a fost învestită (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.), ceea ce este de natură să atragă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel reține, în stabilirea aspectelor asupra cărora poartă devoluțiunea, pe de o parte, că reclamanta a indicat caracterul ilicit al faptelor săvârșite de pârât constând "în prezentarea prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale de afirmații calomnioase și acuzații nesusținute factual, prin care i s-a adus atingere demnității, onoarei și reputației, fără a indica punctual faptele la care se referă" și, pe de altă parte, că "din cuprinsul cererii introductive și al celei precizatoare rezultă că faptele reclamate vizează doar afirmațiile făcute pe rețeaua de socializare Facebook, crearea unui grup pe Facebook, organizarea și participarea la mitinguri și demonstrații pe terenul proprietatea reclamantei.

Or, aceste statuări ale instanței sunt contrazise de conținutul cererii precizatoare depuse la 9.10.2020, cu care tribunalul s-a considerat învestit, cerere în care se face referire deopotrivă, la acțiunile pretins ilicite și datele săvârșirii acestora, nu doar cu trimitere la mesaje postate pe rețeaua de socializare, ci și cu referire la reportaje preluate și difuzate pe posturile de televiziune J., D., K. (cu indicarea punctuală a emisiunilor în cadrul cărora au fost difuzate).

Faptul că prima instanță s-a considerat legal învestită cu cererea precizatoare rezultă din aceea că analiza sa nu s-a limitat doar la mesajele pretins defăimătoare apărute pe rețeaua de socializare Facebook, ci a avut în vedere și acțiunile întreprinse prin intermediul presei scrise și audiovizuale, ceea ce s-a reflectat inclusiv în dispozitivul sentinței, potrivit căruia, urmare a admiterii acțiunii precizate, s-a constatat "caracterul ilicit al faptelor săvârșite de pârât prin prezentarea în mijloacele social media, presei scrise și audiovizuale de afirmații denigratoare și nesusținute factual la adresa reclamantei".

Cadrul procesual astfel stabilit, sub aspectul obiectului învestirii, nu a fost contestat de niciuna dintre părți prin apelurile exercitate în cauză (reclamanta formulând critici sub aspectul cuantumului despăgubirilor, iar pârâtul susținând, în esență, îngrădirea libertății de exprimare, urmare a unei aprecieri eronate a instanței în sensul că ar fi hărțuit-o mediatic pe reclamantă), astfel încât instanța de apel nu putea, decât cu încălcarea principiului disponibilității și a limitelor devoluțiunii date de ceea ce făcuse obiectul judecății în primă instanță (tantum devolutum quantum iudicatum, conform art. 478 alin. (1) C. proc. civ.), să considere că ilicitul pretins de reclamantă s-a limitat doar la mesajele postate pe Facebook și, respectiv, la cele legate de organizarea și participarea la mitinguri, demonstrații pe terenul proprietatea reclamantei.

În consecință, față de acest context procesual, judecata din apel s-a efectuat cu nesocotirea regulilor de procedură, în sensul sancționat potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- Are, de asemenea, caracter întemeiat, critica recurentei-reclamante referitoare la motivarea defectuoasă a deciziei, respectiv, lipsa motivelor justificative adoptării soluției și în același timp, caracterul contradictoriu al acestora, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în primul rând, instanța nu analizează în concret pretinsele acțiuni ilicite pe care le-a invocat reclamanta prin cererea ei, pe de o parte, pentru că, așa cum s-a arătat anterior, a ignorat, nepermis procedural, cadrul judecății, pe de altă parte, întrucât și atunci când face referire la mesajele postate de pârât pe pagina de socializare (Facebook) - cu analiza cărora s-a considerat învestită - instanța de apel nu procedează la o verificare în concret a acestora, ci consideră, în mod determinant pentru raționamentul juridic adoptat, că pârâtul, în realitate, a distribuit o postare care nu-i aparținea.

În acest sens, se constată că instanța de apel, identificând o primă categorie de fapte din sfera ilicitului reclamat, constând în postarea de către pârât de mesaje în mediul online, arată că ele s-au referit la reclamanta A. care ar fi cumpărat un teren la "un preț de nimic", "de 20 de ori mai ieftin! Evaziune fiscală!", "De 20 de ori mai ieftin pentru mafia imobiliară. Cine sunt rechinii imobiliari din sectorul 3", "De unde avea A. 1.335.500 euro pentru a achiziționa în 2007 un teren retrocedat de Primăria Municipiului București în 2005?", "A. se amuza cumpărând cu un preț de 20 ori mai ieftin. Eludarea taxelor notariale cu bună știință? Îmbogățirea peste noapte este visul oricărui parvenit sprijinit de o mafie imobiliară rapace."

În ce privește însă, verificarea conținutului acestor mesaje, dacă ele se înscriu în sfera libertății de exprimare, dacă reprezintă imputații factuale concrete sau judecăți de valoare care să intre sub protecția art. 10 C.E.D.O., considerentele deciziei din apel nu oferă nicio analiză, limitându-se la a arăta că informațiile nu ar aparține pârâtului, care nu a făcut decât să le preia și să le distribuie, considerându-le relevante pentru cei care urmăreau grupul "de Facebook" și că respectivele afirmații ar reprezenta "opinii ale autorului inițial al postării, persoană ce nu a fost identificată".

Procedând de o asemenea manieră, instanța de apel are o abordare greșită dintr-o dublă perspectivă.

Mai întâi, pentru că lasă în afara verificării jurisdicționale conținutul mesajelor despre care reclamanta afirmase că nu se pot circumscrie libertății de exprimare câtă vreme ele sunt imputații facutale concrete, acuzații precise și determinate, fără nicio bază factuală, făcute cu rea-credință, aspecte care trebuiau analizate punctual, mai ales în contextul în care, anterior, instanța delimitase corect reperele și standardele convenționale în funcție de care trebuie realizat echilibrul între cele două drepturi fundamentale, privind respectarea vieții private (în componenta referitoare la apărarea demnității persoanei, a onoarei și reputației acesteia) și respectiv, libertatea de exprimare.

În al doilea rând, greșeala instanței constă în a considera că preluarea de mesaje, indiferent de conținutul acestora, de pe pagina de socializare a altei persoane "care nu a fost identificată" este de natură să exonereze pe cel care doar retransmite, în această manieră, mesajele întrucât ar fi vorba "despre opinia autorului inițial al postării".

În realitate, cel care preia mesajele și le perpetuează, le multiplică, prin retransmitere în spațiul on-line, răspunde de conținutul acestora și de eventualele consecințe negative, denigratoare care s-ar putea repercuta asupra altor persoane, în egală măsură cu autorul inițial al postării.

Aceasta întrucât, prin ipoteză, cel care preia mesajele altei postări acționează cu discernământ, aderând la conținutul acestora pe care îl consideră, din diferite rațiuni, ca fiind relevant, apt să fie transmis mai departe și să ajungă la cunoștința cât mai multor destinatari.

De aceea, cel care doar retransmite mesaje pe rețelele de socializare, considerate spațiu public, nu poate invoca o exonerare de răspundere în privința acțiunilor sale, dacă ele ar aduce atingere drepturilor altcuiva, întrucât răspunderea este una personală și se angajează deopotrivă, în sarcina autorului inițial al postării și al celor care, apreciind și însușindu-și conținutul respectivelor mesaje, le retransmit în așa fel încât să ajungă la cunoștința cât mai multor destinatari.

De altfel, pe acest aspect, instanța de apel reține că pârâtul a preluat respectivele afirmații și le-a distribuit, considerându-le relevante pentru cei care urmăreau grupul de Facebook, dar a concluzionat în mod contradictoriu că erau opinii ale autorului inițial al postării (ca și cum pârâtul s-ar fi disociat de ele, deși le considera relevante pentru a le transmite mai departe).

- De asemenea, se constată că în mod inadecvat și în contradicție cu conținutul tuturor mesajelor de pe pagina de socializare pe care le redase anterior, instanța de apel consideră că singura afirmație care a vizat-o în mod direct pe reclamantă a fost "A. strikes back", fără ca aceasta să aibă potențial defăimător, fără să fie considerată expresie calomnioasă și jignitoare, de natură a conduce la o "hărțuire mediatică", întrucât restul comentariilor "nu au vizat-o pe apelanta-reclamantă, ci activitatea grupului".

Un asemenea considerent este lipsit de substanță și de analiză concretă, instanța neexplicând, după ce redă mesajele postate de către pârât, înfățișând-o pe reclamantă și relatând despre imobilul cumpărat de aceasta pe un preț de nimic, cu o sumă de bani de 20 de ori mai mică decât prețul pieței, context în care se face referire la evaziune fiscală, la mafia imobiliară și rechini imobiliari, la eludarea taxelor notariale cu bună știință, la visul oricărui parvenit sprijinit de o mafie imobiliară rapace, de ce anume consideră că toate aceste împrejurări și informații nu o priveau pe reclamantă, ci "activitatea grupului de Facebook".

Dimpotrivă, înlăturând toată înșiruirea de informații și mesaje, care au avut ca punct de pornire achiziționarea unui imobil de către reclamantă, la un preț considerat sub cel al pieții, instanța a arătat, neargumentat, că acestea nu ar privi-o pe reclamantă, pentru ca apoi să facă referire la o postare ulterioară, intitulată "A. strikes back", considerând că doar aceasta se referă la reclamantă și îi lipsește potențialul ofensator.

În acest context, este lipsită de argumente și suport analitic concluzia instanței în legătură cu păstrarea echilibrului între interesul public și cel privat, concluzie fundamentată, potrivit considerentelor deciziei, pe "observarea conținutului informațional efectiv transmis și pe faptul că informațiile au fost preluate de pe o altă pagină de Facebook, nefiind făcute de către pârât".

Pe de o parte, așa cum s-a arătat anterior, o asemenea analiză a conținutului informațiilor transmise nu a avut loc iar pe de altă parte, preluarea și retransmiterea mesajelor în mediul on-line nu îl scutește pe autorul unor astfel de operațiuni de răspunderea în privința conținutului ofensator, dăunător demnității altor persoane, atunci când acesta există.

Or, toate aceste aspecte demonstrează că decizia nu cuprinde motivele care să justifice soluția adoptată, în absența unei analize concrete a acțiunilor ilicite reclamate, consecință deopotrivă, a incorectei determinări a cadrului procesual (conform considerentelor expuse anterior, în legătură cu cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.) precum și a aprecierii incorecte că o repostare sau redirecționare a mesajelor în mediul on-line ar fi angajatoare de răspundere civilă doar în sarcina autorului inițial al postării.

Ca atare, se va reține că este incident și motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- Critica referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material, fundamentată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează, în esență, nesocotirea în soluționarea cauzei, a prevederilor legale care protejează dreptul la demnitate al persoanei, respectiv art. 72 C. civ., raportat la dispozițiile art. 75 C. civ. și corelarea acestora cu art. 8, art. 10 și art. 11 din C.E.D.O.

S-a susținut că afirmațiile făcute în spațiul public de către pârât constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului la demnitate al persoanei, cu depășirea limitelor liberii exprimări prevăzute de art. 10 C.E.D.O. și art. 30 din Constituția României și a limitelor permise de art. 75 C. civ., date de exercițiul normal și cu bună-credință al dreptului la liberă exprimare al pârâtului opus dreptului la viață privată al reclamantei.

Față de aspectele de nelegalitate a deciziei găsite întemeiate, conform considerentelor expuse anterior - legate de cadrul judecății și de nemotivare - modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea normelor de drept material nu poate face obiect de analiză în prezentul recurs întrucât controlul aplicării legii presupune, în prealabil, determinarea situației de fapt, pentru a se putea verifica în ce măsură aceasta a fost corect încadrată în drept, premisă care lipsește în speță.

În consecință, recursul va fi admis pe temeiul motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., casată decizia și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

La reluarea judecății, se va avea în vedere cadrul procesual complet, așa cum a fost el determinat prin cererea precizatoare depusă de reclamantă la 9.10.2020 și se va proceda la analiza punctuală a acțiunilor ilicite indicate de reclamantă, considerate de natură să-i afecteze demnitatea și dreptul la viață privată, ținându-se seama totodată, de dezlegările prezentei decizii referitoare la posibilitatea angajării răspunderii civile inclusiv în sarcina celui care repostează și retransmite mesaje în mediul on-line, chiar dacă nu este autorul inițial al acestora.

De asemenea, dată fiind materia în care este reclamat ilicitul civil (atingerea adusă unui drept fundamental, la viață privată, în componenta acestuia vizând demnitatea persoanei prin modalitatea de exercitare a unui alt drept fundamental, la liberă exprimare), motivarea soluției va trebui să aibă în vedere aplicarea normelor din dreptul intern, art. 72, 75 C. civ., în corelare cu normele convenționale (art. 8, art. 10 C.E.D.O.) și cu jurisprudența dezvoltată în materie de instanța de contencios european.

În acest sens, urmează să fie avută în vedere distincția necesară dintre imputațiile factuale, care vizează fapte concrete, de natură obiectivă, susceptibile de dovadă și care presupun o bază factuală suficientă și simplele judecăți de valoare, nesupuse unor asemenea exigențe cu privire la baza factuală.

De asemenea, se va ține seama de natura subiectului dezbătut, care a ocazionat afirmațiile litigioase, precum și de atitudinea subiectivă a pârâtului, știut fiind că, potrivit jurisprudenței instanței europene, adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu de luat în considerare atunci când este analizată o acuzație de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului imputațiilor care ar putea afecta reputația părții (cauza Radio France și alții c. Franța).

Totodată, se va ține seama, raportat la același standard convențional, de calitatea persoanelor între care există disputa asupra celor două drepturi fundamentale (respectiv, activist civic și persoană privată) și de nevoia păstrării justului echilibru între dreptul la viața privată și libertatea de exprimare.

În privința organizării și participării la mitinguri, demonstrații pe terenul proprietate privată al reclamantei și invocarea, în apărare, de către pârât, a art. 11 CEDO, referitor la libertatea întrunirii, se va avea în vedere în ce măsură acțiunile imputate sub acest aspect, care vizează încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, se circumscriu cauzei juridice a acțiunii, care constă în atingerea adusă unor drepturi personale nepatrimoniale, referitoare la demnitate, onoare, reputație.

Astfel, se va aprecia dacă este vorba despre integrarea respectivelor acțiuni în ilicitul reclamat, susceptibil să facă obiectul reparației pentru încălcări aduse vieții private pe tărâmul art. 72, 75 C. civ., art. 8 CEDO sau doar de circumstanțe factuale, cu relevanță pe latura subiectivă, în contextul invocării relei credințe a pârâtului.

În consecință, față de toate considerentele arătate, pornind de la elementele factuale ale speței, pe care le va determina în concret, cu luarea în considerare a reperelor menționate anterior, instanța de apel va trebui să statueze, motivat, asupra ilicitului reclamat, cu arătarea argumentelor justificative, astfel încât să fie respectate garanțiile procesului echitabil.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate în recurs, față de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, solicitarea reclamantei va fi avută în vedere în funcție de rezolvarea dată asupra fondului raportului juridic, care va permite stabilirea părții căzute în pretenții și incidența art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1687/A din 11 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 6 decembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.