ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 676/2024

Ședința publică din data de 7 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 27 septembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., să se constate caracterul ilicit al faptelor săvârșite de aceasta, constând în prezentarea, în social-media (C.), în presa scrisă sau audiovizuală, a unor afirmații calomnioase și acuzații nesusținute din punct de vedere factual, care au adus atingere demnității, onoarei și reputației reclamantei; obligarea pârâtei la încetarea încălcării dreptului reclamantei la demnitate, onoare și reputație prin mijloacele menționate, tulburarea produsă prin afirmațiile calomnioase și acuzațiile nesusținute factual subzistând în prezent; obligarea pârâtei să difuzeze/publice hotărârea ce se va pronunța, pe propria cheltuială, în termen de 10 zile de la comunicare, la posturile de televiziune și în publicațiile mass-media prin intermediul cărora pârâta a săvârșit faptele ilicite, respectiv D., E., F., G., H., I., J.; obligarea pârâtei la plata sumei de 220.000 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului reclamantei la demnitate, onoare și reputație, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de chemare în judecată a fost precizată, reclamanta depunând mesaje de pe rețelele de socializare, respectiv informații din emisiuni de televiziune, referitoare la datele și conținutul afirmațiilor defăimătoare ale pârâtei.

Prin sentința nr. 481 din 26 martie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B..

Prin decizia nr. 610A din 11 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 481 din 26 martie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B..

Împotriva deciziei nr. 610A din 11 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., invocând incidența în drept a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs încadrat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a celor care reglementează principiul disponibilității, limitele învestirii, efectul devolutiv al apelului și limitele acestuia, determinate de ceea ce s-a apelat, reglementate la art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 476 și art. 477 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, a afirmat că instanța de apel nu a analizat toate cererile cu soluționarea cărora a fost învestită, deși avea această obligație, reținând o situație de fapt care nu corespunde realității.

A arătat că, deși a invocat prin motivele de apel faptul că instanța de fond nu a analizat cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din 24 iulie 2020, în mod nelegal curtea de apel a considerat că este corectă sentința civilă pronunțată în cauză.

Invocând dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) și art. 204 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a menționat că, deși la termenul de judecată din 24 iulie 2020, a formulat cerere precizatoare a acțiunii civile, însoțită de înscrisuri și suport CD, care conținea imagini video în susținerea și dovedirea acesteia, instanța a dispus amânarea judecății în vederea comunicării către pârâtă, omițând să analizeze conținutul acesteia cu privire la faptele ilicite reclamate, care au făcut obiectul cererii precizatoare, și probele încuviințate în dovedirea acesteia.

A susținut că prin cererea precizatoare a făcut referire la datele și la conținutul afirmațiilor defăimătoare săvârșite de pârâtă (mesaje pe rețele de socializare, emisiuni TV etc.), precum și la alte fapte ilicite comise până la data formulării acesteia, pe care instanța de fond nu le-a analizat, constatând în mod eronat că prin probele administrate nu s-a făcut dovada afirmațiilor calomnioase și că acuzațiile nu au fost susținute factual.

În ceea ce privește acțiunile ilicite ale pârâtei, în considerarea efectului devolutiv al apelului, a afirmat că instanța de apel avea obligația de a analiza toate aspectele de fapt expuse în cererea de chemare în judecată și cererea precizatoare, care au fost dovedite conform probatoriului administrat, apt să contribuie la stabilirea unei situații de fapt reale.

A menționat că precizările cererii de chemare în judecată se referă la fapte și acțiuni săvârșite individual de către pârâtă, chiar dacă la unele întâlniri au participat și alte persoane.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat nerespectarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din același act normativ, respectiv a obligației de a indica, în cadrul hotărârii pronunțate, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și argumentele pentru care au fost înlăturate cererile părților, susținând că decizia recurată cuprinde scurte observații cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, fără a fi fost efectuată o analiză concretă a conținutului acesteia sau a cererii precizatoare în care era prezentată întreaga situație de fapt, și fără a se analiza toate motivele de apel invocate.

De asemenea, a susținut că hotărârea curții de apel nu este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cu art. 6 din Convenție, care reglementează dreptul la un proces echitabil și care presupune, în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (hotărârea Perez împotriva Franței). Potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale ce i-au fost supuse (hotărârea Helle împotriva Finlandei), în prezenta cauză instanțele de fond și de apel neexaminând în mod real și efectiv aspectele de fapt și de drept relevante din cuprinsul cererii introductive și nici condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Deși a criticat prin motivele de apel hotărârea primei instanțe sub aspectul neanalizării corespunzătoare a materialului probator administrat în cauză, instanța de apel nu a procedat la examinarea completă a acestora, deși avea o asemenea obligație potrivit efectului devolutiv al apelului, considerând în mod eronat si contrar probelor de la dosar că terenul restituit este parcul K..

Or, din înscrisurile depuse la dosar reiese că terenul restituit este proprietate privată, înscris în cartea funciară curți-construcții, iar în planul urbanistic general figurează ca teren construibil, că acesta nu a avut vreodată destinația de parc, parcul K. neexistând la adresa unde imobilul este situat.

A invocat dispozițiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., susținând că instanțele de fond și de apel nu au luat în considerare înscrisurile și reportajele video filmate pe terenul aflat în proprietatea sa, din 21 aprilie 2019 și 19 mai 2019, în care pârâta a apărut alături de alți cetățeni și membri ai L., manifestațiile, marșurile, mitingurile organizate pe terenul său blocând eliberarea terenului ocupat abuziv de Sectorul 3 al Municipiului București, fiind fapte ilicite.

A susținut că, în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea, iar curtea de apel a menținut soluția, reținând că grupul "Salvați Parcul Brâncuși" a fost înființat pe C., iar din înscrisurile depuse la dosar rezultă că parcul nu este înregistrat la Municipiul București sau la sectorul 3 al unității administrativ-teritoriale.

În opinia sa, curtea a omis să analizeze înscrisurile emise de autorități, motivându-și soluția pe baza unei capturi preluate de pe site-ul google.com/maps, reținând că terenul a fost identificat în registrul spațiilor verzi, fără a ține seama de faptul că acesta nu are valoare juridică sau administrativă, nefiind aprobat printr-o hotărâre a Consiliului Municipal. În plus, deși a constatat că registrul spațiilor verzi are rol informativ, i-a acordat valoare juridică și administrativă prin stabilirea caracterului de spațiu verde al terenului, respectiv de parc, nefiind învestită cu o cerere având ca obiect stabilirea situației juridice a terenului, încălcând limitele învestirii sale.

Recurenta a arătat că instanța de apel nu a luat în considerare înregistrările video care cuprind acțiunile intimatei din ședințele Consiliului Local Sector 3 din datele de 01.10.2018, 03.10.2018 și 29.05.2019, referitoare la adoptarea planului urbanistic zonal sector 3, publicate pe site-ul Primăriei Sectorului 3 București și pe pagina de C. a acesteia și preluate pe pagina de C. a L. sector 3, sau dezbaterea din 13.11.2018 de la sediul formațiunii politice din sectorul 3, aspect ce denotă presiunea pusă asupra autorităților pentru indisponibilizarea terenurilor sale și trecerea acestora din terenuri construibile în spații verzi, precum și incitarea primarului de sector la încălcarea legii, cunoscându-se faptul că nu se poate schimba reglementarea urbanistică a terenurilor retrocedate.

Pronunțând hotărârea recurată cu aprecierea greșită a probelor administrate, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 264 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a afirmat că în mod greșit a stabilit instanța de apel că acestea nu au confirmat săvârșirea faptei ilicite de către intimată.

A susținut că instanța de apel nu a coroborat probele administrate (planșe foto, înregistrări video, înscrisuri) din care rezultă acțiunile multiple ale intimatei, care pot fi considerate o adevărată campanie purtată împotriva recurentei.

A arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, considerentele de la pag. 26-27 fiind în contradicție cu cele de la pag 34-35. Deși a constatat în mod corect că terenul era proprietate privată, fiind înscris în PUG ca teren construibil, că nu există autorizație de construire pentru parcul K., că Primăria Sectorului 3 a solicitat ADPB S.A. realizarea unor lucrări de ridicare a amenajărilor și a mobilierului urban, iar acesta a fost eliberat pentru a fi preluat de către recurentă, a reținut eronat și contrar considerentelor anterioare că terenul în discuție avea destinația de parc și că a fost restituit cu această destinație.

Pe lângă faptul că nu era învestită cu analiza destinației terenului recurentei, curtea a stabilit eronat situația juridică a acestuia.

Recurenta a afirmat că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, instanța fiind învestită cu o cerere în răspundere civilă delictuală și nu cu o cerere referitoare la situația juridică a imobilului aflat în proprietatea sa sau a legalității restituirii. Considerentele referitoare la destinația de parc a terenului, precum și cele referitoare la restituirea terenului care anterior avusese destinația de parc (pag. 34-35) au fost apreciate ca fiind străine de natura pricinii, solicitându-se eliminarea lor din cuprinsul hotărârii.

A susținut că în mod nelegal a reținut instanța de apel faptul ca intimata a acționat în limitele calității sale de consilier local și de membru al unui partid politic, fiind implicată în campania demarată pentru salvarea spațiului verde al orașului, deși aceasta a acționat cu rea-credință, cunoscând situația juridică și urbanistică a terenului (aceea că nu este parc).

A arătat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste afirmații nu intră în sfera dreptului la liberă exprimare, încălcând dreptul persoanelor la o informare corectă, bazată pe informații reale, ce pot fi dovedite.

Pornind de la distincția făcută de Curtea Europeană între fapte obiective și judecăți de valoare, respectiv "criteriului adevărului" și permiterea "exagerărilor", a arătat că faptele pârâtei nu pot fi înscrise în sfera judecăților de valoare (opinii subiective), întrucât este vorba despre fapte obiective, care pot fi dovedite. Or, intimata nu a făcut dovada celor susținute, respectiv că terenul este parc/spațiu verde.

În ceea ce privește acțiunile concrete ale intimatei, anume participarea la mitinguri și demonstrații pe terenul aflat în proprietatea sa, a arătat că în mod eronat și contrar probatoriului administrat, instanța de apel, fără a analiza în întregime cererea de chemare în judecată, cererea de apel și materialul probatoriu, a apreciat că nu se poate retine în sarcina acesteia săvârșirea faptei ilicite, deși, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că aceasta a inițiat proteste și mitinguri pe terenul proprietate privată, instigând cetățenii să participe la aceste manifestări.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor legale care protejează dreptul la demnitate, respectiv art. 72 C. civ. prin raportare la art. 75 din același act normativ, art. 8, art. 10 și art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 44 din Constituția României, art. 1349 și următ. C. civ.

A susținut că afirmațiile făcute în spațiul public de către intimată constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului său la demnitate prevăzut de art. 72 și 75 C. civ., întrucât depășesc limitele liberei exprimări prevăzute de art. 30 din Constituția României și de art. 10 din Convenție.

A menționat că libertatea de exprimare a unei persoane nu este un drept absolut, ci comportă anumite restricții prevăzute expres de alin. (6) al art. 30 din Constituție. Paragr. 2 al art. 10 din Convenție prevede și limitarea expresă a acestui drept, iar prin art. 8 s-a prevăzut dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și a corespondenței.

În interpretarea și aplicarea art. 8 din Convenție, pentru a determina dacă ingerința autorităților în viața privată sau în corespondența reclamanților era necesară într-o societate democratică și dacă s-a menținut un just echilibru între diferitele interese, Curtea a cercetat dacă această ingerință era prevăzută de lege, dacă urmărea unul sau unele scopuri legitime și dacă a fost proporțională cu aceste scopuri (cauzele Van Oosterwijk c. Belgia; Schiissel c. Austriei; Von Hannover c. Germaniei; Petrina c. României).

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a arătat că dreptul la imagine compune dreptul la respectarea vieții private, reglementat de art. 8 din Convenție, ce are ca scop protejarea identității persoanei, a sferei vieții sale intime, a relațiilor sale personale, a libertății sexuale.

Instanța de apel, deși a făcut trimitere la principiile statuate în jurisprudența Curții Europene privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare și dreptul la viață privată - nu a analizat concret aplicabilitatea acestora conform celor statuate de instanța de contencios european.

Referitor la ingerința art. 10 din Convenție, a arătat că în mod greșit a considerat instanța de apel că acțiunile intimatei nu pot fi considerate fapte ilicite, ci aspecte care privesc opinia acesteia asupra subiectului în discuție, care este de interes public, respectiv salvarea Parcului Brâncuși.

A apreciat că faptele intimatei nu se înscriu în sfera interesului public, în speță nefiind vorba despre un spațiu verde, ci despre o proprietate privată care nu a fost niciodată parc, acțiunile sale având conotație personală și prin prisma faptului că recurenta este singura persoană din sectorul 3 care deține mai multe suprafețe de teren pe raza teritorială a acestuia.

În aplicarea și interpretarea principiilor referitoare la dreptul la liberă exprimare prin raportare la dreptul la viață privată, în limitele dreptului la liberă exprimare, recurenta a susținut că intimata este responsabilă de publicarea mesajelor cu conținut defăimător sau agresiv.

Raportat la conținutul afirmațiilor și acuzațiilor intimatei, în lipsa unei baze factuale care să le justifice, prin limbajul folosit și acuzațiile nedovedite, au fost depășite limitele liberei exprimări, aducându-se atingere demnității recurentei.

A arătat că în mod greșit a considerat instanța de apel că baza factuală este reprezentată de existența pe rolul instanțelor a unor litigii privind anularea dispoziției de restituire a terenului situat pe str. x nr. 13660/04.04.2011 (dosar nr. x/2020 inițiat de Primarul Sectorului 3 al Municipiului București și dosar nr. x/2020 inițiat de intimată împreună cu L. și alți membri de partid), în condițiile în care acestea au fost introduse după promovarea prezentei acțiuni, iar faptele sunt anterioare formulării respectivelor cereri.

Recurenta a mai arătat că libertatea de exprimare este strâns legată de dreptul fundamental la informație, reglementat la art. 31 alin. (1) din Constituția României, informarea corectă a opiniei publice fiind o obligație corelativă acestuia, cu condiția să fie veridică și onestă.

Or, intimata nu a adus un minim de dovezi în sprijinul celor afirmate, deși cunoștea situația juridică a terenului, faptul că acestea era construibil, afirmând în mod eronat că acesta este parc/spațiu verde, că a fost restituit ilegal, fără a exista vreo hotărâre judecătorească prin care titlul de proprietate al recurentei să fi fost desființat sau prin care să fi fost condamnată pentru vreo infracțiune legată de modul de dobândire al terenului.

A susținut că informațiile prezentate de intimată nu erau noi, fiind publicate numeroase articole cu privire la acestea, instanța de apel construindu-și propria motivare pe relatări din presă, fără a cerceta înscrisurile din dosar. Or, judecătorul are obligația de a analiza aspectele deduse judecății în baza probatoriului administrat și nu de a-și forma opinia pe baza unor aspecte pur subiective.

Curtea Europeană a statuat că judecățile de valoare sunt protejate de art. 10 din Convenție dacă se bazează pe fapte adevărate sau sunt susținute de o argumentare logică a autorului lor. Totuși, chiar și atunci când o informație constituie o judecată de valoare privită pe fondul împrejurărilor concrete ale cauzei, ea poate fi excesivă în absența unei baze factuale.

În acest sens, recurenta a solicitat să se constate că, de vreme ce afirmațiile intimatei nu au o bază factuală sau argumentare logică, sunt sancționabile conform interpretării CEDO, întrucât depășesc limitele liberei exprimări, fapta sa fiind ilicită și contravenind dispozițiilor art. 72 și art. 252 C. civ., care reglementează expres dreptul persoanei la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, respectiv la demnitate, onoare și reputație.

Referitor la manifestațiile organizate pe terenul proprietatea sa, contrar considerentelor instanței de apel cu privire la libertatea de întrunire consacrată de art. 11 din Convenție, recurenta a solicitat să se constate că acestea depășesc sfera libertății de întrunire, ce presupune dreptul oricărei persoane de a participa fizic la o reuniune, dreptul de a nu fi sancționat ulterior pentru această acțiune dar și dreptul de a fi protejat în cursul exercitării acestei libertăți de orice potențiale acte de violentă venite din partea terților sau autorităților statului, hotărârea atacată fiind pronunțată

Libertatea de întrunire, astfel cum este consacrată în jurisprudența Curții Europene, nu presupune ca aceste întruniri să fie organizate pe o proprietate privată fără acordul proprietarului. În sens contrar, s-ar ajunge la încălcarea drepturilor garantate prin Convenție, respectiv a dreptului de proprietate, la viață privată.

A învederat că instanța de apel a ignorat aceste aspecte, deși în jurisprudența Curții Europene s-a statuat că libertatea de întrunire este limitată atunci când este vorba despre proprietate privată (cauzele Appleby și alții c. Marii Britanii, Anderson c. Marii Britanii).

A susținut că motivul de apel referitor la organizarea unor manifestații pe un teren proprietate privată nu a fost analizat de instanța de apel, care a considerat, în mod eronat și contrar înscrisurilor emise de autorități, că terenul avea destinația de parc, fiind restituit sub această destinație, curtea nefiind învestită cu o cerere prin care să se fi solicitat stabilirea situației juridice a terenului.

Recurenta a susținut și că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1349 și următ., precum și art. 1357 C. civ.

A precizat că faptele intimatei contravin dispozițiilor art. 72 și art. 252 C. civ., vinovăția sa, ca element al răspunderii civile delictuale, impunându-se a fi analizată prin prisma art. 10 din Convenție, fiind necesar a se aprecia, suplimentar, asupra atitudinii sale subiective la momentul formulării acuzațiilor fără fundament factual, buna-credință fiind un criteriu apt să determine dacă exercitarea libertății de exprimare s-a menținut sau nu în limitele stabilite de articolul menționat.

Referitor la prejudiciul suferit, recurenta a arătat că acesta constă în lezarea dreptului său la demnitate, prevăzut de art. 72 și 252 C. civ.

A invocat și dispozițiile art. 525 C. civ., arătând că prin fapta ilicită a intimatei i-au fost afectate sănătatea, imaginea, onoarea, demnitatea și reputația, afirmațiile calomnioase ale acesteia determinând și din partea unor persoane cunoscute a unor reacții potrivnice, negative, pe care le resimte și în prezent.

Totodată, prin manifestațiile organizate pe terenul proprietatea sa, Sectorul 3 al Municipiului București a fost împiedicat să elibereze terenul, lipsind-o pe recurentă de folosința acestuia.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, recurenta a făcut referire la aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, în sensul că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, în același sens fiind și practica judiciară a instanțelor naționale.

Intimata nu a depus întâmpinare.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

6.1 Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia instanței de apel din perspectiva încălcării unor norme de procedură care atrag sancțiunea nulității, respectiv a celor prevăzute de art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 476 și art. 477 C. proc. civ., care reglementează principiul disponibilității, limitele învestirii instanței, efectul devolutiv al apelului și limitele acestuia, determinate de ceea ce s-a apelat.

Criticile invocate în susținerea acestui motiv de recurs vizează, în esență, neanalizarea de către instanța de apel a tuturor cererilor cu soluționarea cărora a fost învestită prin motivele de apel, respectiv a cererii precizatoare depuse în etapa procesuală a fondului, la 24 iulie 2020, în legătură cu care a susținut că nu a fost examinată nici în primă instanță, deși cuprindea referiri la afirmațiile defăimătoare ale intimatei, precum și la alte fapte ilicite săvârșite de aceasta, diferite de cele indicate în cererea de chemare în judecată, care, dacă ar fi fost cercetate coroborat și raportat la probatoriul administrat în cauză, ar fi condus la stabilirea unei situații de fapt corespunzătoare realității.

Aceste motive de recurs nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că printr-un prim motiv de apel recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) și ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., susținând că instanța de fond nu a analizat toate cererile cu soluționarea cărora a fost învestită, cu precădere cererea precizatoare formulată la data de 24 iulie 2020, în condițiile prevăzute de art. 204 alin. (1) din același act normativ, prin care a pretins că a învederat săvârșirea altor fapte ilicite de către intimată, distinct de cele indicate în cererea de chemare în judecată, anume afirmații făcute pe rețeaua de socializare C. și în interviuri televizate, precum și acțiuni concrete, cum ar fi organizarea și participarea la mitinguri și demonstrații pe terenul aflat în proprietatea sa.

Cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, consemnate în încheierea din 14 martie 2023 (prin care curtea de apel a amânat pronunțarea succesiv, la data de 28 martie 2023, respectiv la data de 11 aprilie 2023, pentru a delibera și pentru a le da posibilitatea părților să depună concluzii scrise), reprezentanta convențională a recurentei a reiterat aceste susțineri, arătând că, prin neanalizarea de către prima instanță a tuturor cererilor cu care a fost învestită, inclusiv a cererii precizatoare formulate în temeiul art. 204 C. proc. civ., precum și a probelor depuse în susținerea acesteia, a fost încălcat principiul disponibilității procesului civil.

Învestită fiind cu soluționarea apelului declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 481 din 26 martie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, curtea a specificat cu titlu prealabil în considerentele deciziei recurate că analiza sa se grefează pe dispozițiile art. 476 alin. (1) și ale art. 477 C. proc. civ. și că are în vedere limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelantă prin cererea de apel, verificarea stabilirii situației de fapt și aplicării de către prima instanță urmând a fi efectuată în condițiile prevăzute de art. 479 alin. (1) din același act normativ.

Stabilind aceste coordonate ale judecății, în raport de principiul disponibilității procesului civil, aplicabil și în calea de atac a apelului, curtea a precizat că cenzura instanței devolutive de control judiciar se va reflecta doar asupra faptelor pretins a fi fost săvârșite de către intimată, conform susținerilor apelantei, iar nu a celor comise de alte persoane care nu figurează ca părți în proces, și la care, atât în cererea de chemare în judecată, cât și în cererea de apel s-a făcut referire, fiind depuse în susținere o serie de articole din presa scrisă și online (discuții și comentarii pe C. și extrase din articole), care au fost apreciate că nu emană de la intimată și că nu o privesc pe aceasta, neavând așadar legătură cu cauza.

Redând, în mod rezumativ, în cuprinsul hotărârii recurate, considerentele sentinței primei instanțe, curtea a reținut că, la 24 iulie 2020, apelanta a depus precizări referitoare la datele și conținutul afirmațiilor defăimătoare pretins proferate de către intimată după introducerea cererii de chemare în judecată (prin mesaje postate pe rețelele de socializare, reportaje și imagini difuzate în cadrul unor emisiuni de televiziune etc.).

Instanța de apel a reținut că analiza instanței de fond s-a raportat la faptele ilicite imputate intimatei atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea precizatoare depusă la 24 iulie 2020, care au constat, în esență, în inițierea unei campanii denigratoare și amenințătoare la adresa sa de grupul "Salvați Parcul Brâncuși", fondat pe C. de către intimată împreună cu alți membri ai partidului L., în organizarea unor manifestații nelegale pe terenul aflat în proprietatea sa, despre care s-a pretins că s-a susținut eronat că are destinația de parc, în blocarea operațiunii de desființare a lucrărilor edificate fără drept pe terenul său, începute de primarul sectorului 3 al municipiului București, în publicarea pe rețeaua de socializare menționată a dispoziției primarului general eliberată în baza Legii nr. 10/2001 în favoarea recurentei, precum și în emiterea unor acuzații grave și nereale la adresa sa, relative la obținerea unor imobile cu acte false.

Cenzurând, în acest cadru procesual, judecata realizată la fond, instanța de apel a constatat că prima instanță, cu atenta și completa analiză a ansamblului probatoriu administrat și cu respectarea prevederilor art. 264 C. proc. civ., a apreciat că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în persoana intimatei, întrucât nu s-a făcut dovada faptului că aceasta a proferat la adresa sa afirmații calomnioase și acuzații nesusținute factual, din sfera celor care aduc atingere onoarei, demnității și reputației, înscrisurile depuse la dosar, reprezentând, în cea mai mare parte, capturi ale unor postări pe C. ale membrilor grupului "Salvați Parcul Brâncuși", care susțineau o campanie ce viza spatiile verzi din sectorul 3 al municipiului București, și care au fost considerate inapte să ateste afirmațiile denigratoare reclamate.

În aplicarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în vederea determinării și individualizării corecte a faptelor ilicite pentru care s-a solicitat sancționarea civilă a intimatei, curtea de apel, prin încheierea din 10 ianuarie 2023, a solicitat recurentei să precizeze în scris faptele ilicite pretins a fi fost săvârșite de către intimată, cu indicarea concretă a acestora, precum și a datelor și a modalității în care au fost săvârșite.

Recurenta s-a conformat acestor dispoziții ale instanței, depunând, la data de 9 martie 2023, precizările solicitate, faptele ilicite imputate intimatei, redate în cererea precizatoare, fiind enumerate punctual de instanța de apel în considerentele hotărârii recurate (la pag. 25-27) și constituind obiect de analiză în apel, conform efectului devolutiv al apelului, curtea încuviințând și administrând prin raportare la acestea, în temeiul dispozițiilor art. 479 cu referire la cele ale art. 254-255 C. proc. civ., proba cu înscrisurile depuse la dosar.

În raport de aspectele expuse, contrar susținerilor recurentei, în cauză nu se decelează o încălcare a efectului devolutiv al apelului, a limitelor acestuia sau a altor regulilor speciale de procedură aplicabile în această cale de atac, de vreme ce cadrul procesual, din perspectiva obiectului cauzei, a fost respectat, faptele ilicite reclamate de către recurentă prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cele două cereri precizatoare formulate fiind judicios examinate, în considerarea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel pronunțându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără depășirea limitelor învestirii.

În lipsa încălcării normelor de procedură prevăzute de art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 476 și de art. 477 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentei nu i s-a produs vătămarea prevăzută la art. 175 alin. (1) C. proc. civ. pentru a putea aplica sancțiunea nulității actului de procedură, aptă să atragă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

6.2 Subsumat cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat nerespectarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din același act normativ, reclamând lipsa din cuprinsul hotărârii recurate a motivelor de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și a argumentelor pentru care au fost înlăturate cererile părților, aceasta cuprinzând, în opinia sa, succinte observații referitoare la obiectul cererii de chemare în judecată, fără a fi fost efectuată o analiză concretă a conținutului acesteia, precum și a cererii precizatoare în care a fost expusă integral starea de fapt, și fără a fi fost analizate toate motivele de apel invocate.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta a susținut că hotărârea curții de apel nu este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat asupra chestiunii referitoare la aplicarea principiului dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție, fiind încălcate dispozițiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., în lipsa unei analize a materialul probator administrat (înscrisuri, reportaje, înregistrări video de pe terenul aflat în proprietatea sa), considerentele de la pag. 26-27 fiind în contradicție cu cele de la pag. 34-35, aspectele reținute cu privire la destinația imobilului (aceea de parc) excedând limitelor învestirii sale.

Criticile nu sunt fondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Reprezentând o sinteză a judecății efectuate, hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces de analiză a susținerilor părților și a probelor administrate, motivarea sa constând într-o argumentare în scris a rațiunii care a condus la adoptarea soluției dispuse în cauză.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de părți în cererile deduse judecății, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept expuse, putând să răspundă acestora prin considerente comune. Astfel, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de părți, hotărârea nu este susceptibilă de reformare prin prisma motivului de recurs cercetat.

Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din examinarea modului în care instanța de apel a analizat apelul dedus judecății, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din cod referitoare la expunerea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, astfel că nu se poate reține o nemotivare ori o motivare necorespunzătoare a acesteia.

Fără a reitera argumentele expuse cu prilejul examinării cazului anterior de casare (în care s-au arătat motivele pentru care s-a considerat că instanța s-a pronunțat asupra tuturor cererilor deduse judecății), Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, că hotărârea pronunțată de instanța de apel corespunde și exigențelor art. 6 din Convenție, modalitatea în care aceasta a fost elaborată respectând dreptul recurentei la un proces echitabil din această perspectivă.

În exercitarea controlul de legalitate și de temeinicie al hotărârii de primă instanță, curtea a validat analiza probatoriului efectuată la fond, apreciind că se circumscrie cerințelor art. 264 C. proc. civ., și consemnând că, în mod judicios s-a constatat inaptitudinea acestuia de a atesta o acțiune ilicită a intimatei, ce ar fi constat în proferarea unor afirmații calomnioase și acuzații nesusținute factual la adresa recurentei, de natură a-i atinge dreptul la onoare, demnitate și reputație.

Curtea a remarcat, în acest context al analizei, că înscrisurile depuse la dosar, reprezentând, în cea mai mare parte, capturi ale unor postări pe C., nu au relevat afirmațiile denigratoare la care recurenta a făcut referire în cererile sale, acestea reprezentând, de fapt, postări ale unor membri ai grupului care activează pe platforma menționată, intitulat "Salvați Parcul Brâncuși", care nu sunt părți în cauză și care promovează o campanie pentru salvarea spațiilor verzi din sectorul 3 al municipiului București.

Examinând capturile de ecran preluate de pe pagina de C. a grupului menționat, precum și de pe alte pagini ale aceleiași rețele de socializare, depuse la dosar de către recurentă, instanța de apel a observat că intimata nu apare în niciunul dintre comentariile pe care acestea le conțin sau în vreuna dintre postări. Faptul că imaginea sa se regăsea în captura de ecran de la ședințele consiliului general a fost considerat că nu este de natură să confirme susținerile recurentei cu privire la acțiunea denigratoare a acesteia, în raport de calitatea intimatei de consilier general și de obligația de a participa la întrunirile organului administrației locale.

În ceea ce privește înregistrările video depuse la dosar, curtea a arătat că nici acestea nu au relevat comiterea de către intimată a unei fapte ilicite, de natură a-i leza recurentei onoarea sau demnitatea ori acuzații de natură penală, în lipsa menționării numelui acesteia din urmă.

Analizând articolele de presă de la dosarul cauzei, instanța de apel a constatat că nu conțin informații noi cu privire la recurentă, reținând că aceasta a ajuns să fie cunoscută publicului prin prisma notorietății subiectului privind retrocedarea unui teren având în opinia publicului destinația de parc, precum și a interesului publicului de a menține imobilul în această categorie de folosință.

Curtea a redat pe larg în considerentele hotărârii conținutul articolelor pretins incriminatorii (la pag. 35 și 36), concluzionând că acestea se referă la o temă de interes general, care se circumscrie protejării libertății de exprimare, în toate modalitățile ei de exercitare.

Cât privește mitingurile organizate pe terenul ce ar aparține recurentei, instanța de apel nu a reținut caracterul ilicit al acestora, întrucât a constatat că scopul întrunirilor era menținerea destinației de parc a terenului, respectiv, de a se asigura prevalența interesului general al comunității în detrimentului unui interes individual (cel al recurentei).

Curtea a notat că dreptul la întrunire este garantat prin art. 11 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, acțiunea la care a participat intimata fiind una pașnică, întrucât nu a presupus instigarea la acte de violență sau la alte manifestări nepermise de lege, reprezentând exclusiv o manifestare publică pentru păstrarea unui spațiu verde.

Raportând probatoriul analizat la dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, curtea a constatat că niciuna dintre acțiunile întreprinse de intimată nu are caracter ilicit, susținerile recurentei neavând suport factual-juridic și contrazicând materialul probatoriu administrat în cauză.

Conform aspectelor rezumate în cele ce preced, Înalta Curte constată, contrar afirmațiilor recurentei, că instanța de apel a expus argumentele juridice pe care se sprijină soluția de respingere a apelului declarat de această parte împotriva hotărârii de primă instanță, prin decizia recurată analizându-se în mod judicios toate circumstanțele invocate prin cererile formulate în cauză prin prisma probatoriului administrat, fiind respectate exigențele art. 264 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, hotărârea pronunțată de instanța de apel se circumscrie configurației cerute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din perspectiva motivării hotărârii judecătorești fiind respectat dreptul recurentei la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenție și reflectat în jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează, întrucât numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate se poate realiza un control public al administrării justiției (cauzele Ruiz Torija contra Spaniei, Helle contra Finlandei, Suominen contra Finlandei, Dimitrellos contra Greciei, Albina contra României).

Or, astfel cum s-a arătat, curtea de apel a realizat o expunere detaliată a mijloacelor de probă evaluate, care, raportate la situația de fapt dedusă judecății, nu au conturat existența faptelor ilicite reclamate. Nemulțumirea recurentei, legată de modalitatea de soluționare a demersului său judiciar nu echivalează cu omisiunea instanței de a analiza probatoriul administrat, această ipoteză nefiind confirmată în speță.

Similar, hotărârea judecătorească analizată nu cuprinde considerente contradictorii, curtea indicând punctual faptele ilicite la care s-a raportat în analiza sa, astfel cum acestea au fost precizate de recurentă în precedenta cale de atac, la solicitarea instanței, la pag. 26-27 fiind expusă situația de fapt, iar la pag. 34-35 fiind consemnate argumentele juridice pentru care s-a apreciat că nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a intimatei, în raport de faptele/acțiunile reclamate și de normele/principiile de drept aplicabile.

Decizia atacată nu cuprinde nici considerente străine de natura pricinii, instanța neanalizând, astfel cum eronat a susținut recurenta, situația juridică a terenului care îi aparține, ci exclusiv îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în raport de fapta ilicită, constând în pretinsa campanie denigratoare desfășurată la adresa sa de grupul "Salvați Parcul Brâncuși", în cadrul căruia activează intimata, și de organizarea pe terenul său a unor mitinguri și demonstrații în scopul menținerii spatiilor verzi de pe raza teritorială a sectorului 3 al municipiului București.

Față de aceste argumente, Înalta Curte constată că hotărârea examinată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reprezintă rezultatul procesului logic de examinare a probatoriului administrat în scopul aflării adevărului, instanța de apel justificând motivele pentru care nu a primit susținerile recurentei, analiza efectuată reflectându-se asupra soluției pronunțate.

6.3 Nici incidența motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută, susținerile recurentei, referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 72 prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8, 10 și 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 44 din Constituția României, respectiv art. 1349 și următ. C. civ., nefiind fondate.

Prin demersul său judiciar recurenta a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei pentru încălcarea dreptului la demnitate, onoare și reputație, ca urmare a unei pretinse depășiri a limitelor libertății de exprimare prevăzute de art. 30 din Constituție și de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Raportat la obiectul învestirii, analiza raportului juridic litigios a presupus examinarea unor drepturi fundamentale aflate în conflict, protejate atât prin legislația națională, cât și prin cea comunitară.

Cu referire la răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că aceasta se constituie într-un mecanism juridic reglementat prin art. 1357 C. civ., conform căruia "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă."

În ceea ce privește atingerile aduse vieții private, la art. 74 C. civ. sunt enumerate o serie de fapte care pot fi considerate delicte civile, prin care se consideră a fi încălcate drepturile reglementate la art. 71 (dreptul la viață privată), art. 72 (dreptul la demnitate), respectiv la art. 73 (dreptul la propria imagine).

Prin art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale s-a prevăzut că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale și de familie, a domiciliului său, precum și a corespondenței sale.

Conform art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, dreptul cuprinzând libertatea de opinie și de a primi sau a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a se ține seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă însă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, fiind măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora în scopul împiedicării divulgării de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Raportând normele juridice enunțate la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanța de apel că faptele ilicite reclamate în cauză nu deschid dreptul recurentei la reparație pe temeiul juridic al răspunderii civile delictuale.

Faptele ilicite, astfel cum au fost reținute de instanța de apel pe baza precizărilor recurentei, constau, în esență, în afirmațiile pretins denigratoare și amenințătoare postate pe pagina de C. a grupului "Salvați Parcul Brâncuși", a celor proferate în interviuri televizate și articole de presă cu referire la modalitatea în care acesteia i s-a restituit în proprietate un teren în baza Legii nr. 10/2001, pe care intimata, membră a grupului menționat, ar fi organizat, în mod nelegal, manifestații și mitinguri pentru păstrarea destinației inițiale a imobilului.

Procedând la examinarea faptelor ilicite prin prisma probatoriului administrat (înscrisuri, planșe foto, înregistrări video, interogatoriu, capturi ale postărilor de pe rețeaua de socializare menționată), curtea de apel a reținut că intimata nu a comis vreo acțiune de natură delictuală, care să conducă la atragerea răspunderii sale civile.

Potrivit situației de fapt reținute în apel, care nu poate fi reevaluată în recurs, față de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., curtea a apreciat că fapta ilicită constând în publicarea pe pagina de C. a grupului "Salvați Parcul Brâncuși" a unor afirmații calomnioase și acuzații la adresa recurentei nu îi poate fi imputată intimatei, întrucât nu reprezintă o faptă proprie a acesteia, ci postări ale diverșilor membri ai grupului pe rețeaua de socializare, cu referire la o campanie desfășurată în scopul protejării spatiilor verzi de pe raza teritorială a sectorului 3 al municipiului București.

Curtea de apel a mai reținut că intimata nu administra pagina de C. a grupului, nefiind în măsură, din acest motiv, să cenzureze postările membrilor grupului și nici să răspundă pentru afirmațiile lor, persoanele care au postat afirmațiile putând fi identificate, iar tragerea lor la răspundere pentru pretinsele afirmații defăimătoare fiind posibilă.

Această concluzie este în concordanță cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (cu referire la una dintre condițiile legale de atragere a răspunderii civile delictuale - vinovăția), în sensul că responsabilitatea pentru publicarea afirmațiilor defăimătoare la adresa unei persoane revine celui care a făcut posibilă aducerea la cunoștința publică a acestora (cauza Delfi AS împotriva Estoniei).

O reglementare similară cuprinde și art. 1347 alin. (1) C. civ. (enunțat în cele ce preced), astfel că în mod corect s-a reținut că intimata nu este responsabilă pentru faptele comise de alte persoane, de vreme ce răspunderea, în această ipoteză, are caracter personal.

În ceea ce privește participarea intimatei, în calitate de consilier, la ședințele Consiliului General al Municipiului București sau la dezbaterile legate de planul urbanistic zonal, în mod judicios a stabilit instanța de apel că nu are aptitudinea de a contura fapta ilicită reclamată, de vreme ce nu reflectă săvârșirea unei acțiuni denigratoare la adresa recurentei, demersurile pentru protejarea zonelor verzi efectuate în această calitate (în speță, de păstrare a terenului restituit recurentei potrivit destinației inițiale, de parc), neputându-se circumscrie sferei ilicite cauzatoare de prejudiciu, interesul invocat fiind de ordin general, fapt atestat de însăși necesitatea creării unui grup care manifestă în acest sens ("Salvați Parcul Brâncuși").

Pentru identitate de rațiune, nici organizarea unor mitinguri pe terenul restituit recurentei, și, implicit, inițierea unei campanii de strângere de semnături pentru menținerea acestuia ca spațiu verde/loc de joacă nu constituie faptă ilicită, după cum corect a statuat curtea de apel, de vreme ce analiza acțiunilor întreprinse nu a decelat o încălcare a dreptului recurentei la onoare, demnitate și reputație.

De altfel, dreptul la întrunire este garantat de art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și de art. 39 din Constituție, abordarea legislației comunitare, cât și a celei interne fiind în sensul că protecția oferită prin normele menționate este depășită doar în cazul intențiilor violente dovedite ale participanților și organizatorilor.

Astfel, în hotărârea Appleby și alții contra Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, pe lângă obligația de a împiedica restrângerea exercițiului acestui drept, statul are și obligația pozitivă de a proteja libertatea de exprimare a unei persoane în raporturile cu terții.

Curtea Europeană a arătat că se califică drept ingerințe ale statului în exercitarea dreptului la liberă întrunire cerința de notificare sau de solicitare a unei autorizații, interzicerea sau condiționarea în orice fel, dispersia la fața locului, precum și sancțiunile penale sau civile aplicate după desfășurarea întrunirii. De asemenea, a considerat justificate aceste ingerințe doar dacă sunt prevăzute de lege, vizează un scop legitim și sunt necesare într-o societate democratică pentru protecția siguranței publice, a ordinii, a sănătății sau moralei publice, ori pentru protecția drepturilor și libertăților celorlalți cetățeni, conform art. 11 alin. (2) din Convenție. Curtea a menționat că sarcina de a defini toate aceste aspecte revine statului, care dispune de o marjă de apreciere considerabilă, ce nu poate fi, însă, nelimitată. Ca principiu general, a statuat că, pentru ca dreptul la liberă întrunire să nu fie golit de orice conținut, autoritățile publice trebuie să arate un grad minim de toleranță față de întrunirile pașnice în care demonstranții nu se angajează în acte violente (Oya Ataman împotriva Turciei/Bukta împotriva Ungariei).

Or, în cauză, faptele constând în acțiunile de protest ale intimatei și strângerea de semnături în scopul organizării acestora beneficiază de protecția dreptului reglemen