ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2381/2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 26 septembrie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul ilicit al faptelor săvârșite de către pârâtă, fapte constând în prezentarea prin mijloacele social media (C.), presei scrise sau audiovizuale, de afirmații calomnioase la dresa reclamantei și acuzații nesusținute factual, care au adus atingere demnității, onoarei și reputației sale; obligarea pârâtei la încetarea încălcării dreptului reclamantei la demnitate, onoare și reputație prin mijloacele social media (C.), presei scrise sau audiovizuale, în modalitatea descrisă, întrucât tulburarea produsă reclamantei subzistă și în prezent; obligarea pârâtei la difuzarea/publicarea hotărârii pronunțate, pe cheltuiala ei, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinței, la posturile de televiziune și publicații mass-media, prin intermediul cărora pârâta a săvârșit faptele ilicite, respectiv D., E., F., G., H., I., J.; obligarea pârâtei la plata sumei de 220.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului reclamantei la demnitate, onoare și reputație, cu cheltuieli de judecată.

La data de 02 iulie 2020 a fost înregistrată precizarea la cererea de chemare în judecată, depusă de reclamantă, referitoare la datele și conținutul afirmațiilor defăimătoare săvârșite de pârâtă, respectiv mesaje postate pe rețelele de socializare, prezentate în emisiuni TV etc.

I.2. Încheierea și sentința pronunțate de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin încheierea de ședință din 06 octombrie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a încuviințat proba cu înscrisuri, planșele foto, înregistrările deja atașate la dosar; a respins, ca neutile soluționării cauzei adresele menționate la I 1-5 din cuprinsul încheierii având în vedere obiectul cauzei; față de împrejurarea că s-au depus înregistrări video doar în format CD, a pus în avocatului reclamantului să depună la dosar și transcrierea înregistrărilor video.

Prin sentința civilă nr. 230 din 17 februarie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București:

Prin decizia nr. 398A din 14 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva încheierii din 06 octombrie 2020 și a sentinței civile nr. 230 din 17 februarie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 398A din 14 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 07 iulie 2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel; în subsidiar, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, raportându-se la situația de fapt expusă pe larg în cuprinsul cererii de recurs, sub aspectul nelegalității deciziei atacate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., a art. 22 alin. (6) C. proc. civ. (limitele învestirii), a art. 476 C. proc. civ. (efectul devolutiv al apelului) și a art. 477 C. proc. civ. (limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat).

Astfel, a susținut că instanța de apel nu a analizat toate cererile cu care a fost învestită, deși avea această obligație, prezentând o situație de fapt care nu corespunde realității. În ceea ce privește cererea precizatoare formulată de reclamantă și depusă în fața instanței de fond, pentru termenul din 07 iulie 2020, deși în motivele de apel a arătat că această cerere nu a fost analizată de tribunal, în mod nelegal, instanța de apel a considerat legală și temeinică dezlegarea dată de prima instanță acestei chestiuni de ordin procedural.

În această privință, făcând trimitere la art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., a arătat că, în ceea ce privește cererea precizatoare, formulată în temeiul art. 204 Cod procedură, însoțită de înscrisuri și suport CD ce conținea imagini video în susținerea și dovedirea cererii de chemare în judecată, depusă pentru termenul din 07 iulie 2020, instanța a apreciat în mod greșit că aceasta se referă la alte persoane și nu are legătură cu cauza dedusă judecății, apreciind, în mod netemeinic și nelegal, că precizarea la cererea de chemare în judecată reprezintă o modificare a acțiunii.

Relativ la acțiunile ilicite săvârșite de pârâtă, în soluționarea cererii de apel, în virtutea efectul devolutiv, instanța de apel avea obligația de a analiza toate aspectele de fapt menționate în cererea chemare în judecată și cererea precizatoare, dovedite de probatoriul administrat în cauză, care conduc la o situație de fapt conformă cu realitatea, incomplet reținută de instanțele de fond.

Or, faptele ilicite privesc mai multe categorii de acțiuni ale pârâtei, respectiv afirmații ale acesteia făcute pe rețeaua de socializare C., în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate ori întâlniri cu cetățenii, pe de o parte, cât și acțiuni constând în organizarea și participarea la mitinguri și demonstrații pe terenul proprietatea reclamantei.

Contrar aprecierii instanței de apel, afirmațiile făcute în spațiul public de către pârâtă constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului recurentei la demnitate, prevăzut de art. 72 C. civ. raportat la art. 75 C. civ., în sensul în care depășesc limitele libertății de exprimare prevăzute de art. 30 din Constituția României și de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportat la cauza dedusă judecății, a arătat că hotărârea atacată este lovită de nulitate, întrucât nu cuprinde motivele de fapt, instanța făcând doar scurte observații asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a analiza în concret conținutul acesteia și a cererii precizatoare, în care era prezentată întreaga situație de fapt, precum și motivele de apel invocate de recurentă.

În mod nelegal, curtea de apel a respins apelul formulat de reclamantă considerând că, din examinarea considerentelor hotărârii apelate, rezultă că în motivarea în fapt și în drept se face o analiză completă a temeiurilor invocate și a probelor administrate, perspectivă în raport de care decizia atacată este în neconcordanță cu jurisprudența C.E.D.O. în aplicarea principiului prevăzut de art. 6 din Convenție cu privire la dreptul la un proces echitabil, ce presupune în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților. cel puțin pentru a le aprecia pertinența, în conformitate cu jurisprudența Curții (cauza Perez c. Franței), noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale ce i-au fost supuse analizei (cauza Helle c. Finlandei).

A precizat că instanța de apel nu a analizat motivele de apel, prin care a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul neanalizarii materialului probator administrat în cauză în virtutea efectului devolutiv al apelului, inclusiv a probelor noi administrate în calea devolutivă de atac (înscrisuri).

Astfel, în soluționarea cauzei, instanța de apel nu au luat în considerare înscrisurile și reportajele video filmate în 21 aprilie 2019 și 19 mai 2019, pe terenul proprietatea recurentei, în care pârâta apare alături de alți cetățeni și membri ai U.S.R., context în care nu doar afirmațiile acesteia sunt ilicite, dar și fapta de a participa la manifestații, marșuri, mitinguri organizate pe acest teren și de a instiga și alte persoane să participe la astfel de manifestații, blocându-i astfel eliberarea terenului, ce era ocupat abuziv de Sectorul 3 al Municipiului București.

Instanța de fond în mod greșit a respins acțiunea, reținând că "K." este un grup înființat pe C., având ca scop salvarea unui parc, deși din înscrisurile depuse la dosar rezultă că nu există acest parc.

Instanța nu a luat în considerare înregistrările video care cuprind acțiunile pârâtei din ședințele Consiliului Local Sector 3 în cadrul cărora au avut loc discuțiile din data de 01 octombrie 2018, 03 octombrie 2018, 29 mai 2019 referitoare la adoptarea PUZ Sector 3, publicate pe site-ul Primăriei Sectorului 3 București, cât și pe pagina de C. a Primăriei Sectorului 3 și preluate pe pagina de C. a L. sector 3 sau dezbaterea din 13 noiembrie 2018 la sediul L. Sector 3 de unde rezultă presiunea pe care o pune asupra autorităților pentru indisponibilizarea terenurilor recurentei și trecerea acestora din terenuri construibile, cum sunt reglementate în PUG, în spații verzi prin PUZ-ul Sectorului 3, cât și incitarea primarului de sector la încălcarea legii, cunoscând faptul că terenurile retrocedate nu reprezintă spații verzi, ci terenuri construibile și că prin PUZ nu se poate schimba reglementarea urbanistică a unor terenuri, iar în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (9) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spatiilor verzi din intravilanul localităților, terenurile înscrise în cartea funciară ca fiind în categoria curți-construcții, ce se află în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, nu pot fi inventariate sau declarate ca spații verzi, în sensul legii, decât după îndeplinirea procedurii de expropriere, conform legislației în domeniu.

Instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 264 alin. (2) C. proc. civ., considerând în mod eronat că nu rezultă săvârșirea vreunei fapte ilicite de către pârâtă din probatoriul administrat în cauză.

Mai mult, instanța nu a procedat la o coroborare a probelor administrate, respectiv - planșe foto, înregistrări video din care rezultă acțiunile multiple ale pârâtei care pot fi considerate o adevărată campanie de denigrare a reclamantei prin participarea la numeroase întâlniri televizate ce au vizat atât persoana reclamantei, al cărui nume este frecvent uzitat, așa cum rezultă din înregistrările video, cât și dreptul de proprietate al acesteia asupra unor terenuri din Sectorul 3.

Totodată, conținutul afirmațiilor pârâtei trebuie analizate prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, în ceea ce privește veridicitatea susținerilor acesteia, cât timp din acestea rezultă în mod cert faptul că terenul nu a fost vreodată în administrarea Sectorului 3 București, nu a avut niciodată statut de parc, nu a existat vreo autorizație de construire pentru Parcul Constantin Brancuși cu adresa menționată, reclamanta nu o solicitat vreo autorizație de construire pe acest teren, enunțând adresa nr. x emisă de Primăria Sector 3, adresa nr. x/10.06.2019 emisă de Ministerul Finanțelor, adresa nr. x/21.05.2019 emisă de Primăria Municipiului București Direcția Generală Administrație și Relația cu CGMB, adresa nr. x/24.07.2019 emisă de Primăria Municipiului București, Direcția de mediu, adresa nr. x/11.07.2019 emisă de Primăria Sectorului 3 București.

Or, faptul că pârâta cunoștea situația juridică a terenului reiese chiar din antetul Grupului "K.", unde, așa cum reține și prima instanță, se menționează că terenul este retrocedat, fiind dovedită astfel reaua-credință a pârâtei.

În mod nelegal a reținut instanța și faptul că pârâta a acționat în limitele calității sale de consilier general și membru al unui partid politic, fiind implicată în campania demarată de acest grup pentru a salva ceea ce este, în opinia acestuia, un spațiu verde al orașului, deși pârâta cunoștea situația juridică și urbanistică a terenului, iar din înscrisurile depuse a rezultat că parcul în discuție nu există.

Conform practicii C.E.D.O., aceste afirmații nu intră în sfera dreptului la liberă exprimare, atâta vreme cât încalcă dreptul persoanelor, al publicului la o informare corectă, bazată pe informații reale ce pot fi dovedite, în condițiile în care pârâta a acționat cu rea-credință, cunoscând faptul că terenul este proprietate privată și că aparține reclamantei, cunoștea încadrarea urbanistică a terenurilor din PUG ca fiind construibile, dar afirmând că acestea sunt parcuri, spații verzi, că au fost restituite ilegal, că abia prin PUZ vor deveni construibile și că acolo se vor construi blocuri turn, fără a avea vreo dovadă în acest sens.

Pornind de la distincția făcută de Curtea Europeană între fapte obiective și judecăți de valoare, respectiv "criteriul adevărului" și permiterea "exagerărilor", faptele pârâtei nu pot fi înscrise în sfera judecăților de valoare (opinii subiective), în condițiile în care este vorba de fapte obiective, care pot fi dovedite.

Mai mult, în mod eronat, a considerat că înființarea Grupului "K." face parte din dreptul cetățenilor de a se întruni în această formă, iar inițiativa grupului din care făcea parte pârâta urmărea un interes general, având ca obiectiv salvarea unui obiectiv de interes public - Parcul Brâncuși, și a acționat în limitele legii, deși membrii acestui grup, inclusiv pârâta, cunoșteau sau, cu minime diligențe, puteau să cunoască faptul că terenul este proprietate privată, că este prevăzut în documentațiile urbanistice ca teren construibil și că nu există hotărâri ale consiliului municipal sau ale consiliului local privind construirea așa-zisului Parc Constantin Brâncuși, certificate de urbanism, autorizații de construire, procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor privind înființarea Parcului Constantin Brâncuși cu adresa din str. x, București; pârâta și membrii grupului cunoșteau, de altfel, și că reclamanta nu a solicitat vreo autorizație de construire pentru acest teren, afirmațiile lor având un rol de dezinformare a opiniei publice în scop politic, electoral.

A învederat caracterul ilicit al fapta pârâtei de a intra pe o proprietate privată fără acordul proprietarului, precum și fapta de a instiga cetățenii împreună cu partenerii săi susținând că prin PUZ-ul adoptat de CGMB în ianuarie "s-a dat dreptul la construire pe acest teren, că urmează a se construi un bloc turn de 10 etaje și că doar acum urmează să se taie copacii", întrucât participarea acestuia la aceste întâlniri politice, acțiunile și declarațiile făcute de pârâtă au stârnit reacții în spațiul public, conduc la fapte îndreptate asupra proprietăților deținute de recurentă, proprietăți împrejmuite și asupra cărora se dorește a se exercita presiuni similare.

Prin urmare, în lipsa prezentării situației de fapt și a încadrării acesteia în normele de drept intern și european care au format convingerea instanței, precum și arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei, hotărârea atacată este lovită de nulitate.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut încălcarea dispozițiilor art. 72 C. civ. raportat la art. 75 C. civ., art. 8, art. 10 și art. 11 din Convenția europeană a drepturilor omului, la art. 1349 și urm. C. civ. referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, a precizat că afirmațiile făcute în spațiul public de către pârâtă constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului subsemnatei la demnitate prevăzut de art. 72 C. civ. prin raportare la art. 75 C. civ. având în vedere că acestea depășesc limitele liberei exprimări prevăzute de art. 30 din Constituția României și ale art. 10 din Convenția europeană.

Instanța de apel în mod eronat a reținut raționamentul primei instanțe în aplicarea principiilor statuate în jurisprudenta Curții privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, în mod greșit a dat întâietate dreptului la liberă exprimare în defavoarea dreptului la viață privată.

Deși a constatat că, în speță, își găsesc aplicabilitatea art. 8 și art. 10 din Convenție, alături de condițiile din dreptul intern, a făcut o aplicare greșită a celor două principii, din perspectiva aprecierii eronate a faptelor și afirmațiilor pârâtei pe care le-a considerat ca făcând parte din sfera libertății de exprimare și care nu aduc atingere dreptului la viață privată.

În ceea ce privește standardul convențional aplicabil în materia art. 8 trebuie reținut faptul că statului îi revine obligația de a menține un echilibru just între obligațiile sale pozitive pe tărâmul acestui articol și asigurarea libertății de exprimare prevăzută de art. 10, în sensul că statului îi revine obligația de a sancționa persoanele care încalcă dreptul la reputație al altora, atunci când afirmațiile în cauză depășesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenție (cauza Petrina c. României).

În ceea ce privește ingerința art. 10 din Convenție, în mod greșit, instanța de apel a considerat că acțiunile pârâtei nu pot fi considerate fapte ilicite, ci aspecte care privesc opinia acesteia pe care o are cu privire la subiectul în discuție, care este un subiect de interes public, respectiv salvarea Parcului Brâncuși.

Faptele pârâtei nu se înscriu însă în sfera interesului public, în speță nefiind vorba despre un spațiu verde, ci despre o proprietate privată, acțiunile pârâtei având conotație personală și prin prisma faptului că recurenta este singura persoană din Sectorul 3 la care se face referire în calitatea sa de deținător al mai multor suprafețe de teren pe raza acestui sector.

Curtea Europeană a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viață privată care cade sub incidența art. 8 C.E.D.O., echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de exprimarea unor afirmații denigratoare, dacă acestea reprezintă situații factuale lipsite de suport probatoriu efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public prin mass-media cu rea-credință (cauza Petrina c. România, Andreescu c. România).

Având în vedere condițiile menționate, posibilitatea limitării dreptului la liberă exprimare este prevăzută de o lege previzibilă și accesibilă, că poate urmări protecția reputației și a drepturilor recurentei, precum și că, în cazul concret dedus judecății, această limitare este necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului indicat.

Condiția "necesității într-o societate democratică" impune instanței să determina dacă limitarea dreptului la liberă exprimare corespunde "unei nevoi sociale imperioase", urmând a se statua asupra păstrării unui just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10. și, pe de altă parte, dreptul la reputație al reclamantei, care, de asemenea, este protejat de art. 8 din Convenție.

Totodată, în aplicarea și interpretarea principiilor referitoare la dreptul la liberă exprimare versus dreptul la viață privată, în limitele dreptului la liberă exprimare trebuie reținut și faptul că pârâta este responsabilă pentru publicarea mesajelor cu un conținut defăimător sau agresiv, precum și pentru faptul că a încurajat exprimarea opiniilor insultătoare și violente la adresa recurentei.

În acest context, raportat la conținutul afirmațiilor și acuzațiilor pârâtei formulate fără a avea o bază factuală care să le justifice, prin limbajul folosit și acuzațiile nedovedite, aceasta a depășit limitele liberei exprimări anterior menționate, fiind de natură a aduce atingere demnității recurentei.

Referitor la manifestațiile organizate pe terenul proprietatea reclamantei, contrar considerațiilor instanței de apel privind libertatea de întrunire consacrată de art. 11 din C.E.D.O., a precizat că acestea depășesc sfera manifestațiilor garantate de articolul menționat privind libertatea de întrunire, ce presupune dreptul oricărei persoane de a participa fizic la o reuniune, dreptul de a nu fi sancționat ulterior pentru această acțiune, dar și dreptul de a fi protejat în cursul exercitării acestei libertăți de orice potențiale acte de violență venite din partea terților sau autorităților statului.

În opinia recurentei, hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 11 din Convenția europeană a drepturilor omului ce consacră dreptul la libertatea de întrunire, așa cum este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu presupune ca aceste întruniri să fie organizate pe o proprietate privată, fără acordul proprietarului, în caz contrar, s-ar ajunge ca aceste întruniri, mitinguri sau manifestații să fie organizate pe orice proprietate privată, încălcându-se astfel alte drepturi garantate de Convenție, respectiv dreptul la proprietate, dreptul la viață privată etc.

Deși curtea de apel a făcut trimitere la hotărâri ale Curții de la Strasbourg privind libertatea de întrunire, în care este garantat oricărei persoane dreptul de a-și exprima liber convingerile într-un mod colectiv, respectiv în cadrul unei reuniuni temporare de persoane care participă la o activitate comună, nu a luat în considerare faptul că aceste manifestații ce fac obiectul acțiunii au fost desfășurate pe un teren proprietate privată (teren retrocedat recurentei), participanților și organizatorilor fiindu-le cunoscut astfel faptul că este un teren proprietate privată.

Cu toate că în hotărârea atacată se face trimitere și la hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat faptul că libertatea de întrunire este limitată atunci când este vorba de proprietate privată - cauzele Appleby și alții c. Marii Britanii (6 mai 2003) și Anderson c. Marii Britanii (27 octombrie 1997) - contrar practicii C.E.D.O. consideră că acestea nu se aplică în speță.

În jurisprudenta Curții, s-a arătat că mecanismul convenției nu garantează libertatea de a organiza o întrunire într-un spațiu cvasi-public, care se află în proprietatea unei persoane private (cauzele Appleby și alții c. Marii Britanii - 6 mai 2003, și Anderson c. Marii Britanii - 27 octombrie 1997), în ideea că statelor li se poate impune limitarea dreptului de proprietate al terților numai dacă reclamanții fac dovada în mod indubitabil că nu au alte locuri în care își pot exercita libertatea de întrunire, decât respectivele spații deținute de terți.

Or, în speță, pârâta nu a făcut vreo dovadă că nu existau alte locuri unde puteau fi organizate respectivele manifestații, acestea fiind organizate pe terenul proprietate privată, contrar citatei jurisprudențe a Curții Europene.

Recurenta a mai arătat că hotărârea este pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ. referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale.

În această privință, în ceea ce privește existența faptei ilicite, a apreciat că aceasta poate fi reținută în cazul în care, prin încălcarea normelor de drept obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparține unei persoane, sens în care, față de aspectele învederate, faptele pârâtei sunt ilicite.

Pentru a constata astfel, în primul rând, trebuie făcută distincția dintre afirmarea unor fapte și a unor judecăți de valoare. Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil a fi dovedit (cauza Lingens c. Austriei).

Distincția între fapte și judecăți de valoare este reflectarea în raționamentul analitic al conținutului art. 10 din Convenție, în care se face vorbire distinct de opinie, informație sau idei. Această distincție impune concluzia conform căreia persoanele care fac afirmații referitoare la fapte obiective, li se poate cere în mod legitim să dovedească adevărul acestora.

În ceea ce privește afirmațiile pârâtei referitoare la fapte obiective, aceasta nu a făcut și nici nu poate să facă dovada adevărului acestora, întrucât acuzațiile făcute de pârâtă sunt infirmate de probele depuse la dosarul cauzei.

Referitor la celelalte afirmații ale pârâtei, trebuia observat că instanța europeană a statuat că judecățile de valoare sunt protejate de art. 10 din Convenție dacă se bazează pe fapte adevărate sau sunt susținute de o argumentare logică a autorului lor. Totuși, chiar și atunci când o informație constituie o judecată de valoare, privită pe fondul împrejurărilor concrete ale cauzei, ea poate fi excesivă în absența unei baze factuale minime.

În consecință, chiar dacă nu se poate pretinde dovada judecății de valoare, este necesară furnizarea unui minim suport factual al mesajului emis prin exprimarea judecății respective.

Exigența unei minime argumentări și cerințe furnizării unei elementare baze factuale joacă un rol deosebit de important, având în vedere influența exercitată de mass-media în societatea contemporană: nu numai că informează, dar sugerează, de asemenea, prin modul în care prezintă informațiile, maniera în care informația trebuie să fie evaluată de destinatar.

În acest sens, atât timp cât afirmațiile pârâtei nu au niciun fel de bază factuală sau argumentare logică, sunt sancționabile conform interpretării Curții de la Strasbourg, depășind în mod vădit limitele liberei exprimări.

Pe de altă parte, acuzațiile formulate de pârâtă sunt în contradicție cu realitatea faptică susținută de înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Prin urmare, concluzionează recurenta, fapta pârâtei este ilicită, întrucât contravine dispozițiilor art. 72 și ale art. 252 C. civ., care reglementează expres dreptul persoanei la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, respectiv la demnitate, onoare și reputație, prin aceea că, afirmațiile denigratoare ale acesteia nu concretizează exercițiul unui drept, ci reprezintă o faptă săvârșită fără drept, de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală a acesteia.

Sub aspectul existenței vinovăției, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta trebuie analizată prin prisma dispozițiilor art. 10 din Convenție ratificată prin Legea nr. 30/1994, sens în care este necesar a se aprecia, suplimentar, atitudinea subiectivă a pârâtei la momentul formulării acuzațiilor fără fundament factual, buna-credință tinzând să fie un criteriu pentru a se determina dacă exercitarea libertății de exprimare se menține sau nu în limitele stabilite de art. 10 din Convenție.

Având în vedere că pârâta a formulat acuzații grave la adresa recurentei, în mod repetat și fără a avea o bază factuală, depășind sfera bunei- credințe, apreciază că intenția vădită a acesteia a fost de a o discredita și de a-i leza dreptul la demnitate, onoare și reputație.

În ceea ce privește prejudiciul suferit ca urmare a faptei ilicite a pârâtei, a suținut lezarea dreptului la demnitate este prevăzut în mod expres de art. 72 și art. 252 C. civ.

Fapta ilicită a pârâtei i-a afectat grav sănătatea, imaginea, onoarea, demnitatea și reputația, cu atât mai mult cu cât afirmațiile calomnioase ale acesteia au avut un puternic impact negativ asupra imaginii sale, întrucât în urma acuzațiilor grave și repetate ce i-au fost aduse a devenit o persoană "controversată" din perspectiva mai multor instituții ale administrației locale, care i-au refuzat astfel emiterea de autorizații pentru realizarea unor proiecte sau, mai mult, i-au atacat titlurile de proprietate în instanță.

Efectul imediat al afirmațiilor pârâtei a fost acela că s-a văzut confruntată cu atitudinea sceptică și chiar acuzatoare a persoanelor cu care a interacționat, respectiv prieteni sau chiar simple cunoștințe, întâmpinând dificultăți și pe plan familial.

Totodată, prin manifestațiile organizate pe terenul proprietatea sa, a fost împiedicată eliberarea terenului de către Sectorul 3 al Municipiului București, lipsind-o astfel de folosința imobilului, iar U.S.R., împreună cu unii dintre membrii acestuia, au atacat titlul de proprietate al recurentei, formulând acțiune prin care au solicitat anularea dispoziției de restituire a terenului, fapt ce a împiedicat-o să folosească terenul, să-l închirieze sau să-l vândă.

În ceea ce privește stabilirea prejudiciului, Curtea Europeană a reținut, cu valoarea unor criterii generale, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora, astfel că, despăgubirile acordate trebuie să fie proporționale cu atingerea adusă reputației (cauza Tolstoy Miloslavskv c. Regatul Unit).

Prin urmare, valoarea despăgubirilor solicitate este proporțională cu gravitatea atingerii adusă dreptului recurentei la reputație și este aptă să împiedice continuarea sau repetarea formulării de afirmații calomnioase de către pârâtă pe viitor, astfel că nu poate fi apreciată drept o îmbogățire fără justă cauză în contextul în care atingerea adusă demnității, reputației și onoarei este ireparabilă.

Referitor la existența raportului de cauzalitate, CEDO a reținut în jurisprudența sa, că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, în prezent, practica judiciară a instanțelor române confirmând existența prejudiciului moral din simpla existența a faptei ilicite, de natură să determine un astfel de prejudiciu.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă B. nu a depus întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că prezentul recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 26 septembrie 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 06 septembrie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 06 decembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 398 A din 14 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză și la apărările formulate, se apreciază că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce urmează.

Recursul reclamantei a fost fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și supune analizei instanței de recurs încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii [art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 476 și art. 477 C. proc. civ..], nemotivarea hotărârii atacate prin prisma motivelor de apel ce vizau neanalizarea situației de fapt deduse judecății, precum și a probatoriului administrat în cauză, respectiv încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 72 C. civ. prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8, art. 10 și art. 11 din C.E.D.O., art. 1349 și urm. C. civ.

Astfel, în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a validat în mod greșit raționamentul primei instanțe expus în cuprinsul încheierii din 06 octombrie 2020, prin care s-a reținut că precizarea la cererea de chemare în judecată depusă pentru termenul din 07 iulie 2020, reprezintă o modificare a acțiunii, întrucât aspectele invocate nu au legătură cu pârâta și cu faptele imputate acesteia.

Înalta Curte constată că prin cererea menționată, reclamanta a precizat datele și a dezvoltat conținutul afirmațiilor defăimătoare imputate pârâtei, respectiv mesajele postate pe rețelele de socializare, afirmațiile din emisiunile TV la care a participat etc., aspecte pe care recurenta-reclamantă le-a susținut ca dând conținut faptelor ilicite, săvârșite de pârâtă înainte de formularea cererii de chemare în judecată, și pentru care solicită sancționarea acesteia, întrucât au fost făcute de pârâtă cu depășirea limitelor dreptului său la liberă exprimare.

Cu toate acestea, susținerile reclamantei din cuprinsul acestei cereri, nu au fost analizate nici de prima instanță, nici de instanța de apel, întrucât curtea de apel a confirmat calificarea dată de tribunal acestei cereri ca fiind o cerere modificatoare (precizatoare și completatoare) care ar privi alte fapte decât cele deduse judecății prin cererea de chemare în judecată de învestire a instanței cu soluționarea acestui litigiu, respectiv fie fapte noi ale pârâtei, fie fapte săvârșite de terțe persoane; ca atare reținându-se în mod implicit că această cerere a fost depusă peste termenul legal, prevăzut de art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., instanțele au apreciat că nu au fost învestite și cu analizarea acesteia.

Totodată, curtea de apel a reținut că și apelanta, prin apărător, răspunzând în fața primei instanțe excepției tardivității cererii din 7.07.2020 invocate de către pârâtă, a precizat că cererea în analiză "nu are caracterul unei cereri adiționale în sensul dispozițiilor art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., ci reprezintă o precizare a situației de fapt."

Înalta Curte constată că aceste dezlegări ale instanței de apel au un caracter confuz, întrucât nu se poate stabili cu certitudine dacă, în dezlegarea acestui motiv de apel, instanța a avut în vedere, în cadrul referirii la noțiunea de "cerere adițională", înțelesul acestei categorii de cereri dat de prevederile art. 30 alin. (5) din C. proc. civ. ("cerere prin care o parte modifică pretențiile sale anterioare") sau a avut în vedere noțiunea de cerere precizatoare, în sensul dispozițiilor art. 204 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum partea a indicat în mod explicit, în mai multe acte de procedură, referitor la finalitatea avută în vedere prin formularea la 7.07.2020 a cererii în discuție, anume de a explicita faptele imputate pârâtei prin cererea introductivă, toate aceste fapte - inițial arătate și cele ulterior precizate sau dezvoltate - fiind anterioare formulării acțiunii.

Or, în funcție de calificarea corectă a acestei cereri, și regulile procedurale incidente erau diferite.

Astfel, în situația unei cereri adiționale (modificatoare sau completatoare) ar fi fost incidente prevederile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., caz în care, excepția tardivității formulării cererii reținute de prima instanță se confirma, pe când în situația calificării acesteia ca fiind o cerere precizatoare (partea doar dezvoltând și aducând explicații suplimentare, din perspectiva situației de fapt, față de cele evocate prin cererea introductivă), instanțele de fond aveau obligația analizării cauzei sub toate aspectele invocate de parte sau raportarea la cadrul obiectiv al judecății, configurat cu luarea în considerare și a acestei cereri precizatoare.

Din considerentele deciziei recurate, se poate constata că instanța de apel s-a orientat spre calificarea acestei cereri ca fiind una modificatoare (confirmând soluția tribunalului), cu toate că, în mod contradictoriu, a invocat ca argument în susținerea acestei concluzii, și susținerile apărătorului reclamantei arătate la prima instanță, care, în realitate, a contestat calificarea dată de tribunal.

Astfel, se reține că instanța de apel, în argumentarea sa, deși a reiterat susținerea apărătorului reclamantei, în sensul că cererea în discuție este una cu caracter doar precizator, nefiind vorba despre o cerere modificatoare (sau adițională) în sensul art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., a concluzionat că această cerere este una modificatoare, întrucât și apelanta ar fi arătat că este o "cerere formulată în temeiul art. 204 din C. proc. civ. care are în vederea modificarea cererii de chemare în judecată", aspect care însă nu corespunde (din perspectiva concluziei enunțate) susținerilor reale ale apărătorului reclamantei, față de cele reținute mai sus.

Or, din analizarea acestor considerente, reiese că instanța de apel nu a avut în vedere și dispozițiile art. 204 alin. (2) din C. proc. civ. la care reclamanta, prin apărătorul său, s-a referit în apărare, față de excepția tardivității formulării cererii (implicit, prin motivele de apel împotriva încheierii din 6.10.2020), ci s-a raportat numai la varianta normativă a acestui text din art. 204 alin. (1), dând o greșită calificare cererii, sens în care a invocat în mod denaturat (și) argumentele apărătorului reclamantei, chiar în contradicție cu cele susținute în mod real de către acesta.

Prin urmare, validând acest impediment de ordin procedural reținut de prima instanță, curtea de apel a stabilit în mod greșit limitele devoluțiunii în apel determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță (art, 478 din Codul de procedură civișă), urmare a unei greșite aplicări a dispozițiilor art. 204 din C. proc. civ., anume prin ignorarea prevederilor art. 204 alin. (2) din cod.

O atare greșită dezlegare a chestiunii calificării cererii reclamantei din 7.07.2020 a condus și la nelegala respingere ca nefondat a apelului formulat împotriva încheierii din 6.10.2020.

Drept urmare, aceste constatări conduc Înalta Curte la aprecierea caracterului fondat al motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel a aplicat greșit reguli de procedură a căror nerespectarea atrage sancțiunea nulității - art. 204 alin. (2), art. 9 alin. (2), at. 22 lin. (5) și (6), art. 476 și art. 477 din C. proc. civ., astfel cum correct a susținut recurenta-reclamantă, deoarece susținerile acesteia din cuprinsul cererii precizatoare nu au fost cercetate de niciuna dintre instanțele de fond, cadrul procesual obiectiv al judecății fiind restrâns în mod nelegal, prin excluderea acestei cereri din rândul celor cu care instanța a fost învestită în mod legal.

Motivele de recurs dezvoltate de către recurentă pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează neanalizarea de către instanța de apel a circumstanțelor factuale ale cauzei, prin prisma dispozițiilor legale care guvernează dreptul la viață privată și limitele dreptului la liberă exprimare, respectiv afirmațiile și acuzațiile publice făcute de către intimata-pârâtă la adresa sa pe pagina de C. a grupului "K., precum și participarea acesteia la mitinguri și demonstrații organizate în mod sistematic pe terenul proprietatea recurentei, ce reprezintă, în opinia sa, fapte ale intimatei-pârâte cu caracter ilicit.

Din perspectiva motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut (cu referire la analiza presupusă de instituția juridică a răspunderii civile delictuale), interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept național și convențional ce reglementează cele două drepturi fundamentale aflate în conflict.

În considerarea naturii extraordinare a căii de atac a recursului, Înalta Curte reține că cenzurarea modului de aplicare și interpretare a legii, nu se poate realiza decât dacă situația de fapt în litigiul dedus judecății a fost deplin stabilită, aspect care se reflectă în mod necesar în motivarea hotărârii judecătorești ce formează obiect al controlului judiciar în recurs.

Din această perspectivă, este de menționat că motivarea hotărârii constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia, obligativitatea motivării hotărârii constituind o condiție a procesului echitabil, reglementat de art. 21 din Constituție, de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispoziții ce se regăsesc și la art. 6 din C. proc. civ.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a expune argumentele ce constituie premisele raționamentului judiciar care i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile și apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană o impune instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile, deși nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument al părților, impune obligația examinării în mod real și substanțial a problemelor care i-au fost supuse dezbaterii (a se vedea în acest sens cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Grigore Vlasia Vasilescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2006). În chestiunea echilibrului între dreptul la viață privată, protejat de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, și dreptul la liberă exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, motivarea hotărârii judecătorești capătă accente specifice, controlul instanței de contencios european al drepturilor omului evaluând, în mod necesar, motivele pertinente și suficiente pe care instanțele interne le-au enunțat sau ar fi trebuit să le expună, pentru a justifica fie necesitatea și proporționalitatea unei ingerințe în dreptul la liberă exprimare sau pentru a explica rațiunile pentru care dreptul la reputație nu se impune a fi activat, conform obligațiilor pozitive impuse statului în acest domeniu.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte constată că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a urmărit angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei chemate în judecată, acuzând (atât în motivele cererii introductive, cât și prin motivele dezvoltate în cererea precizatoare din 7.07.2020) încălcări ale drepturilor sale care vizează valori intrinseci ființei umane - onoarea, demnitatea, reputația, imaginea și viața privată, produse prin faptele imputate pârâtei, constând atât în postări pe pagina de C. a grupului "K.", interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate, cât și în întâlniri cu cetățenii sau acțiuni concrete, materializate prin organizarea și participarea la mintinguri și demonstrații pe terenul proprietatea sa, cele din urmă aspecte, impunând luarea în analiză, în apărare, și a libertății de întrunire invocate de intimată, recunoscut ca libertate fundamentală a omului, prin dispozițiile art. 11 din Convenția europeană, dar și prin prevederile art. 39 din Constituția României.

Așadar, cauza a pus în discuție libertatea de exprimare a pârâtei, ca drept al cărui existență și exercitare sunt garantate de art. 10 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și eventualele limite ce pot fi aduse acesteia (art. 10 alin. (2) din Convenție), din nevoia de protejare a drepturilor celorlalți, în speță, dreptul reclamantei la respectarea vieții private, în componența căruia se regăsesc dreptul la reputație, onoare și demnitate, drept garantat și apărat pe tărâmul art. 8 din aceeași convenție.

Prin hotărârea de primă instanță, acțiunea reclamantei a fost respinsă, ca neîntemeiată, reținându-se lipsa caracterului ilicit al faptelor pârâtei (exclusiv cele din cererea introductivă), arătându-se că înființarea pe C. a grupului "K." face parte din dreptul cetățenilor de a se întruni pentru a susține un obiectiv comun ce corespunde unui interes general declarat și de a acționa în limitele legii, conform obiectivului asumat.

Modalitățile permise de lege de a acționa în exercițiul dreptului la liberă exprimare pot presupune discursuri, manifestări publice, declarații individuale sau de grup, libertatea de întrunire fiind, la rândul său, garantată de art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; drept urmare, prima instanță, în baza probatoriului administrat în cauză, a reținut că acuzele reclamantei (amenințarea, denigrarea, calomnierea, lezarea, instigarea cetățenilor săvârșite de către intimată) se înscriu în cadrul și limitelor exercitării acestui drept, prin raportare la criteriile jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

Judecata înfăptuită în apel a menținut integral raționamentul juridic ce a fundamentat hotărârea tribunalului, cu o argumentare inconsistentă bazată pe conținutul postărilor pe pagina C., instanța de apel argumentând că a recurs la aplicarea regulilor desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aplicabile pentru categoria litigiilor de natura celui dedus judecății, în care se pune în discuție respectarea dreptului la viață privată, în raport cu libertatea de exprimare.

Înalta Curte, în raport și cu cele reținute în analiza primului motiv de recurs, constată că, față de cele redate de instanța de apel în considerentele hotărârii recurate, nu este posibilă efectuarea controlului de legalitate din perspectiva aplicării regulilor desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât curtea de apel nu a indicat în mod explicit care fapte sau manifestări ale intimatei au fost analizate cu valoare celor imputate de recurenta reclamantă - ca aducând atingere dreptului său la viață privată, în componentele acestuia - dreptul la onoare și reputație, motivarea instanței de apel fiind redată în termeni de o generalitate incompatibilă cu noțiunea de analiză efectivă a cauzei.

În acest context, se apreciază că este corect argumentul recurentei-reclamante vizând neanalizarea dreptului la liberă exprimare și din perspectiva limitelor sale în reglementarea dreptului intern - art. 75 alin. (2) C. civ. și a par. 2 al art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, pentru a se stabili dacă dreptul la reputație al reclamantei a fost sau nu afectat.

Este necesar a se menționa că, deși art. 8 din convenție are ca obiect esențial protejarea individului împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să se abțină de la asemenea imixtiuni; la acest angajament negativ, se pot adăuga obligații pozitive, inerente respectării efective a vieții private. Acestea pot necesita adoptarea măsurilor pentru respectarea vieții private, inclusiv cu privire la raporturile dintre indivizi, dintre particulari (a se vedea cauzele Von Hannover c. Germaniei, par. 57 și Petrina c. României, par. 35). Limita dintre obligațiile pozitive și negative ale statului, în raport cu art. 8 din Convenție, nu se pretează unei definiții precise, acestea fiind noțiuni autonome, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În acest caz, trebuie luat în considerare justul echilibru ce trebuie menținut între interesele individuale aflate în joc, statul beneficiind, în orice situație, de o marjă de apreciere (cauza Pfeifer împotriva Austriei, par. 37).

Astfel, este de menționat că instanța europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina contra României, par. 39).

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în rejudecare, instanțele, fiind învestite cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia dreptului la respectarea vieții private al cărui titular este reclamanta, opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâta, se impune o verificare reală și efectivă a faptelor concrete imputate intimatei de către reclamantă, în raport de criteriile jurisprudențiale dezvoltate de instanța europeană, astfel încât să se poată concluziona asupra justului echilibru ce trebuie menținut între cele două drepturi aflate în dispută, soluție impusă de o corectă aplicare a prevederilor art. 75 din C. civ. și a celorlalte norme incidente.

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv a dreptului la reputație, onoare și demnitate, Curtea Europeană, într-o jurisprudență constantă, a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care expune criticile în mod public; forma, stilul și contextul mesajului critic; amploarea afirmațiilor imputate reclamantului (cauza Andreescu c. României); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credință a celui care face afirmațiile (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția între judecățile de valoare și imputarea unor situații faptice sau chiar a unor fapte obiective; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată, precum și motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente și suficiente pe care autoritățile le invocă pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă și Mazăre c. României).

Față de conținutul dispozițiilor art. 75 din C. civ., analiza acestor criterii consacrate în jurisprudența Curții Europene este indispensabilă în soluționarea unei cereri prin care se reclamă un conflict între drepturile prevăzute de art. 8 și art. 10 din Convenție, iar lipsa unei astfel de analize din partea judecătorului național naște puternice prezumții de încălcare a unuia dintre aceste drepturi