ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1544/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la 27 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului Argeș, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâta B S.R.L., solicitând: - obligarea acesteia la plata sumei de 500.000 lei, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat reclamantului și familiei prin atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată, ca urmare a faptelor ilicite ale acesteia; - constatarea caracterului ilicit al faptelor pârâtei, constând în propagarea materialelor jignitoare, defăimătoare, calomnioase sau mincinoase îndreptate împotriva reclamantului și a familiei mele, săvârșite și publicate de către diverși autori pe pagina de internet a pârâtei; - obligarea pârâtei să procedeze la înlăturarea tuturor materialelor jignitoare, defăimătoare, calomnioase sau mincinoase îndreptate împotriva reclamantului și a familiei, publicate pe pagina de internet ,,www.x.ro.” precum și a oricăror trimiteri și referiri la acestea; - obligarea pârâtei să înceteze pe viitor publicarea oricăror materialele jignitoare, defăimătoare, calomnioase sau mincinoase îndreptate împotriva reclamantului și a familiei sale, cu privire la aspecte similare (și nu numai) celor prezentate în cadrul articolelor publicate până la acest moment pe pagina de internet; - obligarea pârâtei să asigure pe propria cheltuială publicarea hotărârii judecătorești pronunțate în prezenta cauză în două numere consecutive a trei ziare de largă circulație națională, cu aceleași caractere cu care sunt tipărite articolele de fond; - obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 522 din 11 octombrie 2022, Tribunalul Argeș - Secția civilă a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta B S.R.L.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 4651 din 2 octombrie 2023, Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A împotriva sentinței civile nr. 522 din 11 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul Argeș, intimată fiind pârâta B S.R.L.

Recursul formulat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 4651 din 2 octombrie 2023 a Curții de Apel Pitești - Secția I civilă a declarat recurs reclamantul A, formulând următoarele critici: Motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este incident, deoarece hotărârea relevă lipsa unei analize efective și complete a susținerilor reclamantului, făcute în scris și oral în apel, și o argumentare vădit contradictorie. Hotărârea cuprinde motive contradictorii, soluția instanței de apel fiind cu totul surprinzătoare și inexplicabilă prin raportare la textele legale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel cum au prezentate chiar în mod detaliat de către instanță. Astfel, deși reține, la nivel teoretic, că jurnaliștii nu trebuie să depășească limitele prevăzute pentru protejarea reputației altora, ci din contră, trebuie să acționeze în mod corect și cu bună-credință, conform deontologiei profesionale, având o baza factuală în orice situație, inclusiv în momentul lansării de judecăți de valoare, totuși, când analizează efectiv situația dedusă judecății, aceeași instanță de apel omite să facă aplicarea acestor concepte. Din contră, instanța de apel refuză să observe, în ciuda multitudinii de dovezi prezentate de reclamant, faptul că intimata-pârâtă nu a acționat cu bună-credință, în mod corect și obiectiv. În aceeași linie a unei motivări contradictorii, instanța de apel a refuzat să observe și să sancționeze lipsa oricărei baze factuale, confirmată de către intimată atât în primă instanță, cât și în apel, prin refuzul de a se conforma adreselor emise de ambele instanțe cu obligația de a indica baza factuală a articolelor și a depune dovezile necesare. Dovedită fiind reaua-credință a intimatei, este inadmisibil a considera, la acest moment, că intimata ar mai putea beneficia de prezumția de bună-credință. De asemenea, instanța de apel nu a avut în vedere că, în numeroase articole, nu au fost prezentate informații de interes general publicului, ci s-a acționat abuziv pentru denigrarea reclamantului pe toate planurile, iar astfel, se încalcă dispozițiile legale ce reglementează libertatea de exprimare și limitele sale. Intimata nu poate beneficia în prezenta cauză de protecția conferită de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța de apel nu a făcut nicio referire despre baza factuală pe care ar fi avut-o intimata și cum a ajuns la concluzia că ar fi existat o astfel de bază. Lipsa unei motivări legale și unitare este confirmată și de argumentul privind prezentarea de informații de interes general pe care publicul trebuie să le cunoască. Se pune întrebarea ce informație de interes general pe care publicul trebuie să o cunoască este aceea că „(...)” sau aceea din articolul prin care îi este dedicată subsemnatului melodia „(...)”. De asemenea, nu reprezintă o informație de interes larg aceea referitoare la locul de muncă al soției reclamantului și speculațiile făcute pe seama acesteia. Întreaga argumentație a instanței de apel este una formală, pur teoretică, lipsită de profunzimea și de corelarea necesară pentru a justifica soluția adoptată prin dispozitiv. Motivarea este contradictorie, prin aceea că analiza generală nu concordă cu situația de fapt și cu concluzia din dispozitiv. În plus, instanța de apel nu motivează hotărârea cu privire la aspectele invocate de către reclamant, legate de fapta ilicită, de condițiile răspunderii civile delictuale și de lipsa bunei-credințe a intimatei. Motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este incident, deoarece instanța de apel nu a procedat la aplicarea dispozițiilor legale la situația de fapt ce i-a fost dedusă judecății, aspect ce atestă fie că instanța nu a știut să aplice corect normele de drept materiale, fie că în mod voit le-a încălcat. În acest sens, instanța nu a înțeles valorile protejate de art. 20 și 30 din Constituția României, art. 7 și 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 15, art. 70 - 75, art. 253, art. 1349, art. 1357 și următoarele C. civ., astfel încât nici nu a interpretat și nu a aplicat corect aceste norme legale, de vreme ce a expus o teorie generală, însă nu a circumscris-o speței concrete deduse judecății. Se observă cu ușurință faptul că instanța de apel, deși prezintă o multitudine de concepte teoretice și pasaje din hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, care în mod evident sunt favorabile poziției reclamantului, totuși, în momentul în care procedează la analiza efectivă, face abstracție de normele și de jurisprudența expusă. Mai mult, instanța de apel, cu ignorarea probatoriului administrat, procedează la susținerea poziției intimatei, pe care o găsește în mod inexplicabil nevinovată și de bună-credință.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă B S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrare în motivele de casare, raporta la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, respingerea acestuia, ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei atacate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În prealabil, Înalta Curte reține că, în temeiul art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar în condițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri de casare au în vedere doar ipoteze de nelegalitate procedurală, respectiv de nelegalitate substanțială a hotărârii recurate, nefiind posibil ca pe calea recursului să fie reexaminată situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele de fond (prima instanță și cea de apel, ambele îndreptățite și obligate să judece întreaga cauză sub toate aspectele, de fapt și de drept). Așa fiind, criticile prin care se tinde la stabilirea altei situații de fapt decât cea reținută în mod suveran de instanțele devolutive sunt critici de netemeinicie, care excedează dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., rămânând ca pe parcursul analizei să fie arătate punctual susținerile care nu vor primi un răspuns din partea instanței de recurs, deoarece nu se încadrează în motivele de casare. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a invocat vicii privind motivarea hotărârii recurate, este nefondat. Contrar acestor critici, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor susținute de reclamant prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Deoarece instanțele de fond au fost învestite de reclamant cu soluționarea unei cereri de răspundere delictuală pentru defăimare, care presupune o atentă punere în balanță a art. 8 cu art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, exigențele privind motivarea hotărârii recurate urmează a se raporta la specificul acestei materii. În contextul punerii în balanță a drepturilor în discuție, criteriile pe care judecătorul național trebuie să le analizeze, pentru a pronunța o hotărâre compatibilă cu standardul convențional, pot fi grupate în funcție de obiect, după cum urmează: a) aspecte referitoare la persoana vizată; b) conținutul mesajului; c) modalitatea de obținere a informației; d) modul de transmitere a mesajului; e) contextul în care au fost făcute afirmațiile; f) aspecte cu privire la autorul afirmațiilor; g) aspecte referitoare la consecințele afirmațiilor – repercusiuni; h) evaluarea severității sancțiunii ce se solicită a fi aplicată. Acești factori ajută la determinarea existenței unei fapte ilicite în sensul art. 1357 C. civ., verificarea acestora reprezentând momentul în care cele două analize – cea convențională și cea axată pe dreptul intern – se întâlnesc. Sub un prim aspect, esențial în combaterea criticilor, Înalta Curte reține că factorii enumerați devin relevanți în metodologia de punere în balanță a dreptului la respectarea vieții private și a libertății de exprimare în funcție de circumstanțele cauzei, astfel că anumite criterii pot avea mai mult sau mai puțin impact. Astfel, curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 și următoarele C. civ., menținând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății, astfel că, în mod nereal, a susținut recurentul-pârât că nu au fost analizate aspectele legate de fapta ilicită, de condițiile răspunderii civile delictuale și lipsa de bună-credință a pârâtei. În jurisprudența Curții Europene s-a arătat, în mod constant, că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (Cauza Albina contra România, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România). Înalta Curte constată că motivarea hotărârii recurate întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, deși instanța de apel prezintă numeroase repere jurisprudențiale specifice metodologiei de punere în balanță a celor două drepturi aflate în conflict (dreptul la reputație și dreptul la liberă exprimare), aceasta a răspuns chestiunii esențiale, prezentând punctual și cu suficientă claritate motivele pentru care apelul reclamantului a fost respins, cu consecința menținerii soluției de respingere a acțiunii sale în răspundere delictuală. Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, având în vedere reperele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin decizia recurată s-a considerat că reclamantul nu a probat săvârșirea unei fapte ilicite care să antreneze răspunderea delictuală a intimatei-pârâte. Pentru a reține această concluzie, în primul rând, curtea de apel a reliefat importanța distincției între fapte și judecăți de valoare sub aspect probatoriu. De asemenea, a avut în vedere că articolele tratează un subiect de interes general, calificare care nu are rol teoretic, ci prezintă importanță practică, întrucât, pe de-o parte, în cazul unui subiect de interes public, limitele criticii admisibile sunt mult mai largi, ceea ce antrenează consecințe directe asupra analizei proporționalității, iar, pe de altă parte, temele de interes general se subsumează dreptului publicului de a primi astfel de informații. Drept consecință a valorificării criteriului privind interesul public, Curtea a reținut că limitele criticii admisibile sunt mai largi, fiind circumstanțiate astfel, ca urmare a constatării că afirmațiile și criticile litigioase contribuie la o dezbatere de interes general, prezentând semnificație pentru viața comunității, acest criteriu fiind aplicat în litigiul pendinte. Mesajele asupra cărora recurentul a pus accent în criticile formulate au fost evaluate de instanța de apel în mod concret, care a apreciat atât că se subsumează unei teme de interes pentru comunitate, din moment ce privesc conduita unei persoane care ocupă o funcție publică importantă într-o instituție publică, cât și că acestea reprezintă opinia autorilor articolelor, respectiv o preluare de la un cititor, ceea ce înseamnă că au fost calificate drept judecăți de valoare. Prin urmare, este nefondată critica recurentului-reclamant în sensul că instanța de apel nu ar fi realizat o analiză efectivă a susținerilor sale, dezacordul recurentului-reclamant față de calificarea dată afirmațiilor litigioase nefiind apt să contureze viciul nemotivării în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În egală măsură, raționamentul curții de apel cuprinde și analiza aspectelor referitoare la calitatea autorului articolului, în considerentele deciziei recurate fiind expuse particularități ale libertății de exprimare a jurnaliștilor. Argumentele prezentate în continuare reflectă preocuparea instanței de apel pentru stabilirea poziției subiective a intimatei care a publicat articolele de presă, limitele exprimării fiind evaluate și în raport cu statutul jurnaliștilor, prin urmare, nici cu privire la acest aspect nu pot fi reținute deficiențe în motivarea deciziei atacate, iar evaluarea bunei-credințe, care de altfel se prezumă, respectă coordonatele trasate de normele convenționale. În etapa de evaluare a atitudinii subiective a pârâtei, au fost avute în vedere reperele de ordin stilistic (modul de exprimare și tehnica de relatare), stilul jurnalistic, privind gradul de exagerare sau provocare specific presei, precum și elementele concrete din situația de fapt. Relevant sub acest aspect este argumentul că prin articolele publicate s-a urmărit atragerea atenției publicului cu privire la activitatea politică a reclamantului, care avea funcția publică de viceprimar (pagina 19, ultimul paragraf). De asemenea, în finalul hotărârii recurate este expusă concluzia, determinantă sub acest aspect, respectiv aceea că reclamantul nu a dovedit că, prin acțiunile sale, pârâta a urmărit să afecteze imagina sa, câtă vreme buna-credință se prezumă. Această concluzie nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, deoarece ar presupune reevaluarea probelor administrate în cauză, ceea ce nu este permis conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în prezenta cale de atac poate fi examinată doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a motivat lipsa bunei-credințe a intimatei, recurentul-reclamant își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluzia la care a ajuns instanța, respectiv că, deși îi revenea obligația de a face dovada că intimata publicarea articolelor de presă a avut scopul de a-l defăima (rea-credință), o asemenea dovadă nu a fost făcută. Or, împrejurarea că acesta este nemulțumit de concluziile la care a ajuns instanța de apel, de modul în care au fost evaluate aspectele de fapt ale cauzei, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea contradictorie, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare. De asemenea, faptul că instanța a interpretat elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de partea reclamantă nu echivalează cu o nemotivare. Nici teza motivelor contradictorii nu poate fi primită. O asemenea teză presupune fie contradicția între considerente și dispozitiv, în sensul că argumentația nu fundamentează soluția din dispozitivul hotărârii atacate, fie divergența între considerente, astfel încât, neputându-se cunoaște care sunt cele corecte, nu poate exista o asemenea reprezentare nici în ceea ce privește soluția adoptată în dispozitiv. Recurentul-reclamant a susținut contradictorialitatea considerentelor, în sensul că soluția este inexplicabilă prin raportare la textele legale și jurisprudența aplicabile, instanța de apel a omis să facă aplicarea conceptelor constând în buna-credință, deontologia profesională, baza factuală, analiza generală nu este în concordanță cu situația de fapt și cu soluția din dispozitiv. Înalta Curte constată că argumentele prezentate nu se circumscriu unei motivări contradictorii, de vreme ce recurentul-reclamant încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reține o altă situație de fapt decât cea pe care instanța anterioară a stabilit-o deja. Asemenea aspecte de netemeinicie nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Luând în examinare și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma cărora s-a susținut încălcarea art. 20 și art. 30 din Constituție, art. 7 și art. 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 1349, art. 1357 raportat la art. 15, art. 70 - 75 și art. 253 C. civ., Înalta Curte reține următoarele: Verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii cerinței referitoare la existența unor fapte ilicite ale pârâtei, apte să angajeze răspunderea civilă delictuală, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situația de fapt, așa cum a fost determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Or, pornind de la această premisă, a elementelor de fapt care au fost deja determinate, fiind în căderea exclusivă a instanțelor de fond, se reține că prin decizia din apel s-a constatat, ținând seama de specificul faptelor ilicite reclamate (atingerea demnității prin informații denigratoare, defăimătoare aduse în spațiul public, cu depășirea libertății de exprimare) că prima instanță a făcut o legală aplicare a normelor privind răspunderea civilă delictuală în raport cu libertatea de exprimare a jurnaliștilor. Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă. Motivul de recurs nu poate fi primit atunci când, deși se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situația de fapt reținută, modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deși au și o conotație juridică, implică un grad mare de apreciere din partea instanțelor de fond. Cu toate că a făcut trimitere la dispozițiile art. 1349, art. 1357 raportat la art. 15, art. 70 - 75 și art. 253 C. civ., precum și la art. 20 și art. 30 din Constituție și art. 7 și art. 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, față de modul în care recurentul-reclamant a formulat aceste critici, Înalta Curte constată că acesta este nemulțumit de soluția de respingere a acțiunii. De altfel, în dezvoltarea motivului de casare s-a rezumat la redarea unor pasaje din hotărârea recurată, fără a prezenta argumente juridice care să pună în discuție legalitatea raționamentului juridic expus de curtea de apel din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Drept urmare, nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate a hotărârii atacate susținerile referitoare la considerațiile teoretice prezentate de instanța de apel și care ar fi favorabile reclamantului, ignorarea probatoriului administrat și concluzia că intimata nu a săvârșit o faptă ilicită, fiind de bună-credință, deoarece supun analizei elemente ce tind la o altă evaluare a situației de fapt decât cea realizată de instanța de apel, care să susțină temeinicia acțiunii. Or, asemenea chestiuni nu pot fi reinterpretate de prezenta instanță în raport cu structura recursului, care nu permite decât invocarea unor motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie a deciziei atacate. Prin urmare, concluzia la care a ajuns instanța de apel după evaluarea probelor administrate în cauză nu poate fi cenzurată prin prisma acestui motiv de casare, întrucât nu reprezintă rezultatul interpretării eronate a unei norme de drept substanțial. În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.