ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2817/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalului Vaslui, secția I civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C., D., E. și F., pseudonime necunoscute publicului, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 10 C.E.D.O., ale art. 70 și urm. C. civ., ale art. 1349 C. civ. și ale art. 1357 și urm. C. civ.

Prin încheierea din data de 16 martie 2021, instanța a luat act de modificarea acțiunii reclamantei în sensul că solicită a se judeca în dosar numai cu pârâții B. S.R.L., C. și D..

Prin încheierea din data de 24 martie 2021, Curtea de Apel Iași a admis cererea de strămutare a pricinii formulată de pârâtul C., iar judecata cauzei a fost strămutată de la Tribunalul Vaslui la Tribunalul Iași.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Iași, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 629 din 23 martie 2023, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis în parte cererea având ca obiect obligarea la plata de daune morale și obligație de a face, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D.; a obligat pârâții, în solidar, să achite reclamantei suma de 5.000 RON daune morale pentru prejudiciul cauzat prin prelucrarea și publicarea unei fotografii a reclamantei; a obligat pârâții, în solidar, să retragă de pe site-ul www.x.ro fotografia care o reprezintă pe reclamantă atașată articolului intitulat "H. dă startul sezonului estival 2020…ș.a.m.d" publicat în forma online din data de 23 mai 2020; a obligat pârâții să ia măsurile necesare pentru publicarea pe site timp de o lună în fiecare ediție a publicației a dispozițiilor de obligare din prezenta hotărâre; a respins pentru prescripția dreptului material la acțiune cererea reclamantei A., formulată în contradictoriu cu pârâții B., C., D., I. și J., având ca obiect obligarea pârâților, în solidar, la plata de daune morale pentru articolul de presă din data de 27 ianuarie 2016; a respins în rest pretențiile reclamantei A. formulate în contradictoriu cu pârâții B., C., D., I. și J., ca neîntemeiate; a obligat pârâții, în solidar, să achite reclamantei suma de 4.900 RON cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași, în apel:

Prin decizia civilă nr. 174 din 30 aprilie 2024, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins, ca neîntemeiate, apelul principal formulat de apelanții-intimați B. S.R.L. și C. și apelul incident formulat de intimata-apelantă A. împotriva sentinței civile nr. 629 din 23 martie 2023 a Tribunalului Iași, secția I civilă; a obligat apelanții-intimați B. S.R.L. și C. la plata către intimata-apelantă A. a sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 174 din 30 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, au declarat recurs pârâții S.C. B. S.R.L. și C..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 05 iulie 2024, sub nr. x/2020, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 09 iulie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a) și c) C. proc. civ. cererea de recurs nu îndeplinește cerința impusă de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., întrucât nu este semnată, fiind transmisă prin intermediul poștei electronice, sens în care s-a dispus emiterea unei adrese către recurenții-pârâți cu mențiunea de a complini lipsa semnăturii de pe cererea de recurs; în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, s-a constatat că recurenții-pârâți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (2) teza a II-a raportat la art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenții-pârâți datorează pentru recurs o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, reținând că aceștia au o taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 RON, iar în privința achitării diferenței taxei de timbru de 50 RON a dispus efectuarea unei adrese către recurenți.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, aceștia au arătat că instanța de apel, în mod greșit, a considerat că în prezenta cauză sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de dispozițiile art. 1349, art. 1357 și urm. C. civ. coroborate cu dispozițiile art. 8 și art. 10 din C.E.D.O., art. 20 și art. 30 din Constituția României.

Faptul publicării articolului "H. dă startul sezonului estival 2020...ș.a.m.d" nu constituie o faptă ilicită în sensul prevăzut de lege care să atragă răspunderea civilă delictală, ci reprezintă o manifestare a libertății de exprimare, prevăzută de art. 10 din C.E.D.O. și art. 30 din Constituția României.

În acest sens, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, iar acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului ei și privește nu numai informațiile sau ideile apreciate favorabile sau considerate inofensive sau indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc, cum este și situația din prezenta cauză.

Această libertate trebuie exercitată conform art. 10 par. 2 fără ingerințe din partea autorităților publice, întrucât conținutul oricărui mesaj adresat publicului trebuie să fie liber. Cu atât mai mult, presei îi sunt oferite o serie de garanții concretizate în absența oricărui sistem de autorizare sau cenzură, întrucât presa este "câinele de pază al societății".

Au susținut că fapta reclamată este una licită, comisă în exercitarea dreptului la liberă exprimare și a dreptului de a primi și comunica informații, fiind exercitată cu bună-credință în considerarea interesului general. Numai exercitarea cu rea-credință, deci cu o vădită intenție directă și cu scopul clar de a aduce atingere interesului personal al individului ar putea antrena răspunderea civilă delictuală.

Totodată, au arătat că respectiva faptă nu a fost săvârșită cu vinovăție, ci în exercițiul unui drept subiectiv, cu bună-credință, iar intenția a fost de protejare a interesului public; numai o exercitare abuzivă a dreptului la exprimare poate fi sancționată.

Au precizat că, în cauză, au fost respectate dispozițiile art. 1, art. 2 și art. 4 din Codul deontologic al ziaristului, întrucât ziaristul a prezentat doar judecăți de valoare, prin raportare la informațiile oferite de sursele acestuia, judecăți ce se bucură de protecția art. 10 din C.E.D.O., în atare condiții nefiind vorba de o faptă ilicită și de vinovăție.

Au menționat că, în cauză, nu este îndeplinită nici condiția producerii unei prejudiciu, iar obligația dovedirii acestuia revine reclamantei, conform dispozițiilor art. 1357 C. civ.. Care ar fi rezultatul dăunător produs, ca urmare a pretinsei încălcări a demnității, rezultat care să dea dreptul la reparație integrală în sensul prevăzut de art. 1385 C. civ.

Mai mult decât atât, scopul daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale, respectiv daune materiale, cum se urmărește în prezenta cauză.

Faptul că se presupune că fiul reclamantei ar avea de suferit de pe urma articolelor, nu conduce în mod automat la concluzia că și reclamanta este în vreun fel afectată. Minorul nu are calitate procesuală activă în cauză, iar reclamanta a mizat, raportat la probatoriul depus în susținerea poziției sale procesuale, pe presupusele suferințe ale minorului, însă reclamanta este cea care trebuie să dovedească presupusul prejudiciu cauzat ei, nu copilului său.

Faptul că fiul reclamantei a dezvoltat o stare de stres conform scrisorii medicale din 14 iulie 2022, nu are legătură de cauzalitate cu faptul publicării unor articole, ci așa cum se reține în conținutul acelei scrisori, are la bază divergențele între părinți, faptul că aceștia au divorțat, iar familia are custodia împărțită, iar minorul resimte efectele acestei despărțiri.

Nu poate fi primită declarația martoriei K. cu referire la aspectele pe care le-a perceput în perioada 2017-2018, fiind o declarația dată pro causa, în condițiile în care a precizat că nu a mai lucrat din 2019 la Consiliul Județean, iar în acea perioadă nu 1-a perceput pe minor a fi în mod direct afectat, întrucât acesta nu este o prezență constantă în Biroul Consiliului Județean, din declarația acesteia nu rezultă afectarea reclamantei, ci a minorului raportat tot spuselor reclamantei.

Din interogatoriul luat reclamantei rezultă lipsa de considerație în raport de rolul presei și mai mult decât atât un refuz în a accepta faptul că o imagine publică, atrage și o ingeriță permisă de lege în viața privată atât timp cât publicul are anumite așteptări de la o persoană publică, personalitate care implică atât calități profesionale, cât și o moralitate impecabile.

Reclamanta nu a negat faptul că profesia acesteia este de natură publică și că se bucură de un anumit grad de notorietate atât în virtutea propriei activități, cât și a asocierii sale cu persoana fostului președinte al consiliului județean.

Chiar din interogatoriul recurenților, se deduce faptul că articolele invocate ca atingeri aduse reclamantei sunt fiecare în parte pamflet.

Au menționat că fotografia atașată articolului "H. dă startul estival 2020..." așa cum a fost prelucrată nu lasă loc de dubiu cu privire la faptul că ea ar fi reală, contrar aspectelor reținute de instanță, cu atât mai mult cu cât se prevede expres faptul că este un pamflet și nu reprezintă un atac efectuat cu rea-credință și disproporționat la intimitatea și pudoarea reclamantei, de natură să descalifice buna intenție a jurnalistului.

Potrivit definiților dicționarului explicativ al limbii române, termenii utilizați au următorul înțeles: - pamflet, pamflete, s. n. specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.- din fr. pamphlet. - satiră, satire, s. f. scriere în versuri sau în proză în care sunt criticate defecte morale ale oamenilor sau aspecte negative ale societății, cu intenții moralizatoare; p. gener. scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, vehement. Categorie estetică din sfera comicului, care critică cu violență și caricatural pe cineva sau ceva. [Ace. și: satiră] - din fr. satire, lat. sat.

Expresiile extrase de către reclamantă din materialul de presă la care face referire în cererea de chemare în judecată nu trebuie interpretat în sensul propriu; fiind fragmente a unei creații literare, ele trebuie interpretate în cheie metaforică, în cheia comparației necesare cu stări și atitudini general umane.

În consecință, prin toate cuvintele, expresiile folosite în cadrul pamfletului menționat, nu s-a făcut referire directă la adresa activității profesionale a reclamantei, distincțiilor conferite acestuia de diverse instituții publice sau private, eventualelor afecțiuni, caracteristici fizice, etc, ci doar am utilizat metafore, figuri de stil și alte astfel de mijloace, specifice de altfel construcției obișnuite a unui pamflet.

Ori dacă s-a făcut mențiune expresă, chiar din titlul articolelor, că este vorba de un "pamflet", cum ar putea fi informat publicul într-un mod eronat și îndreptățit să considere adevărate cele expuse în cadrul acestor opere, astfel încât să aducă vreun prejudiciu de orice fel reclamantei.

Este permisă ziaristului recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, cu scopul de a evidenția trăsăturile de caracter satirizate.

Față de aceste aspecte, în cauză își au aplicarea dispozițiile art. 1353 C. civ. care reglementează o cauză exoneratoare de răspundere, respectiv aceea a exercițiului drepturilor. Astfel că cel ce cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv, însă în cauză fiind vorba de articole-pamflet, raportat acestei modalități de expunere, exercițiul dreptului este unul normal.

Nu trebuie confundate sentimentele negative resimțite de reclamantă la citirea unor articole ce le sunt defavorabile cu îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, în speță neexistând legătura de cauzalitate între publicarea articolelor și ceea ce reclamanta pretinde ca prejudiciu moral.

Pentru a putea fi angajată răspunderea unei persoane pentru prejudicii morale în cazul in care demnitatea, onoarea sau imaginea unei persoane au fost afectate, persoana lezată are în sarcina sa îndatorirea de a dovedi în mod neechivoc, pe calea unui probatoriu adecvat, faptul ca drepturile nepatrimoniale i-au fost vătămate.

A interzice unui jurnalist să publice orice articol referitor la o persoană, cu atât mai mult cu cât reclamanta este o persoană publică, iar articolul publicat nu o viza în mod direct, ar însemna condamnarea jurnalișilor să nu mai recurgă la informarea publicului despre aspecte ce interesează colectivitatea ori libertatea presei este categoria de discurs cel mai bine apărată.

Având în vedere scopul reparator, acordarea daunelor morale trebuie să se întemeieze pe o legătură de cauzalitate dovedita între vătămarea pretinsă și fapta autorului, de natură a produce pretinsa vătămare, sarcina probei aparținând reclamantei.

Au considerat că articolul respectiv reprezintă o ingerință permisă în raport de dispozițiile art. 8 din C.E.D.O. care reglementează dreptul la viață privată, ingerință rezultată din necesitatea protejării interesului public general ce primează în raport de interesul personal al reclamantului, persoană publică.

În analiza articolelor publicate trebuie avută în vedere și calitatea reclamantului de persoană publică, care implică calități profesionale și o moralitate impecabile. În mod inevitabil, când o persoană își asumă o funcție/calitate publică, respectiva persoana își asumă ca atât activitatea sa profesională, cât și viața sa privată să fie în analiza publicului.

Doza de exagerare și provocare din titlul articolului și din conținutul acestuia, este permisă de art. 10 din C.E.D.O. fiind o manifestare pură a libertății de exprimare, iar reclamanta nu a uzat de dreptul la replică pentru a-și exprima punctul de vedere.

În considerarea acestor argumente, singura soluție corectă aplicabilă în cauză, era cea de respingere a cererii introductive, ca neîntemeiată, și de admitere a cererii de apel, în conformitate cu art. 1353 C. civ. care reglementează o cauză exoneratoare de răspundere, respectiv cea a exercițiului drepturilor.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 26 iulie 2024, prin poștă, în termen legal, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu menținerea soluției curții de apel ca fiind temeinică și legală, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

În susținerea poziției sale procesuale, cu privire la excepția nulității recursului, a arătat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat pur formal, de vreme ce recurenții și-au manifestat nemulțumirea cu privire la decizia pronunțată, reiterând criticile formulate în fața curții de apel ce reprezintă apărări de fond și nu mai pot fi invocate și valorificate în această fază procesuală.

Dacă se va trece peste excepția nulității căii de atac, a susținut că recurenții au dezvoltat, prin recursul formulat, dreptul la liberă exprimare, drept prevăzut de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă au omis să prezinte și restrângerile exercitării acestui drept prevăzute în alin. (2) al aceluiași articol.

Prin articolele publicate, recurenții au creat imaginea unei femei care are o carieră clădită exclusiv pe baza unor relații extraconjugale, nicidecum pe calități intelectuale, atribuindui-se imaginea unei veritabile dame de companie, prin imaginele prelucrate de către recurenți, fiind transpusă în cadre din filmele pentru adulți, aduicându-i-se astfel un grav prejudiciu moral și o înjosire fără limite, fiind privită și etichetată în societate conform imaginii create de către aceștia.

Astfel, intimata a fost prezentată ca fiind amanta președintelui Consiliului Județean Vaslui, ca fiind un funcționar public ce întreține relații intime pentru a obține anumite favoruri și avantaje, în acest fel jurnaliștii atentând la viața sa privată, afectându-i grav imaginea și cariera, fiind cu mult depășite limitele libertății de exprimare.

Recurenții au urmărit să creeze un scandal, o poveste care să determine cetățenii accesarea site-ului, urmărirea publicațiilor, etc. Aceștia s-au folosit de imaginea clasică a unei femei care lucrează în subordinea unui bărbat ce are o funcție înaltă, secretara fiind considerată în mod automat o persoană cu care acesta ar întreține relații intime. Într-o societate dezvoltată în care se garantează egalitatea între persoane, egalitatea de sex, în care femeile benficiază de aceleași drepturi și oportunități ca bărbații, recurenții au ținut să prezinte intimata ca fiind un obiect sexual în mâinile unui bărbat puternic.

Sub masca informării cetățenilor, sub masca libertății de exprimare și a pamfletului se află realele intenții de denigrare, de atac adus asupra vieții private a unei persoane care a îndeplinit o funcție publică, aspectele prezentate fiind primite ușor de opinia publică, nefiind pusă la îndoială veridicitatea acestor informații întrucât simpla idee a unei astfel de relații este ușor de prezumat a fi corespunzătoare adevărului.

A precizat că aceste publicații au afectat în mod grav viața privată a intimatei și a membrilor familiei sale (ex: fiul intimatei), care au fost expuși unui val de critici și de amuzament public din cauza unor publicații mincinoase, aspect care rezultă din probatoriul administrat.

Recurenții-pârâți B. S.R.L. și C. nu au depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 05 iulie 2024, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 12 septembrie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului declarat în cauză la data de 10 decembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

II.4.1. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A., prin întâmpinare, în concordanță cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate enumerate în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În conformitate cu art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiași text legal, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de pârâții B. S.R.L. și C., din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susținerilor intimatei-reclamante că, deși, în cuprinsul acesteia sunt reiterate în mare parte motivele de apel cu referire la situația de fapt și materialul probator, susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, susținând că în mod greșit s-a reținut, în cauză, întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, recurenții-pârâți au invocat încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 1349, art. 1357 și urm. C. civ., coroborate cu art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 și art. 30 din Constituția României, cu referire, în esență, la articolele publicate în presă și la fotografia atașată unuia dintre articole, fapta licită comisă în exercitarea dreptului la liberă exprimare și a dreptului de a primi infirmații, buna-credință în considerarea calității reclamantei de persoană publică, lipsa vinovăției, prezentarea doar a judecăților de valoare, ingerința permisă în viața privată din necesitatea protejării interesului general, chestiuni ce pun în discuție nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susținerilor pârâților deduse judecății pe calea apelului ce privesc fondul cauzei, analizate în etapa procesuală anterioară, așa cum susține intimata-reclamantă, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de pârâții B. S.R.L. și C., aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

II.4.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți B. S.R.L. și C. au criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul reținerii eronate a condițiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349, art. 1357 și urm. C. civ., coroborate cu art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 și art. 30 din Constituția României, susținând, în esență, următoarele: publicarea articolelor de presă incriminate nu îmbracă forma unei fapte ilicite în sensul prevăzut de lege; nu au adus vreun prejudiciu reclamantei; susținerile din aceste articole vizează fapte reale și nu au fos depășite limitele impuse de jurnalistică; nu s-a adus atingere art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; fotografia atașată articolului "H. dă starul estival 2020…ș.a.m.d." nu reprezintă un atac efectuat cu rea-credință și disproporționat la intimitatea și pudoarea reclamantei de natură să descalifice buna intenție a jurnalistului; este incidentă speței cauza exoneratoare de răspundere, respectiv cea referitoare la exercițiul dreptului prevăzut de art. 1353 C. civ.

Înalta Curte reține că prima instanță a fost învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor din mass media, prin care reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C. și D., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul ilicit al faptelor săvârșite de către pârâți în cadrul campaniei de presă defăimătoare derulată la adresa reclamantei prin publicarea în ziarul "B.", în perioada 2019-2020, a articolelor indicate în acțiune în legătură cu activitatea politică a președintelui Consiliului Județean Vaslui H. și a reclamantei A., prin care s-a adus atingere drepturilor la viața privată, demnitate, onoare, și repararea prejudiciului adus.

Prin sentința apelată, Tribunalul Iași a admis în parte cererea reclamantei și a dispus obligarea pârâților B. S.R.L. și C., în solidar, la plata sumei de 5.000 RON daune morale pentru prejudiciul cauzat prin prelucrarea și publicarea unei fotografii a reclamantei, să retragă de pe site-ul ziarului fotografia care o reprezintă pe reclamantă atașată articolului intitulat "H. dă startul sezonului estival 2020…ș.a.m.d", publicat în forma online din data de 23 mai 2020, precum și să ia măsurile necesare pentru publicarea pe site timp de o lună în fiecare ediție a publicației a dispozițiilor de obligare din prezenta hotărâre, acțiunea fiind respinsă pentru restul pretențiilor reclamantei, iar pentru articolul de presă din 2016 pentru prescripție.

Această soluție a fost menținută prin decizia recurată, în urma respingerii, ca neîntemeiate, a apelului principal declarat de pârâții B. S.R.L. și C. și a apelului incident declarat de reclamanta A., instanța de apel statuând asupra lipsei interesului pârâților în susținerea motivelor de apel ce au vizat conținutul articolelor de presă pentru care prima instanță a respins acțiunea reclamantei, reținând în motivarea sa tocmai aspectele pe care aceștia le-au invocat, acțiunea fiind admisă doar pentru prelucrarea și publicarea fotografiei intimatei-apelante atașată articolului de presă "H. dă startul sezonului estival 2020…ș.a.m.d.".

Totodată, instanța de apel a apreciat asupra caracterului neîntemeiat al motivului de apel referitor la răspunderea solidară a celor 2 pârâți, raportându-se la dispozițiile art. 1382 C. civ. și art. 30 alin. (8) din Constituția României.

În aceeași manieră, a considerat că fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a pârâților în legătură cu prelucrarea și publicarea fotografiei atașate articolului de presă "H. dă startul sezonului estival 2020…ș.a.m.d.", intimata-apelantă este îndreptățită la reparația prejudiciului moral cauzat, întrucât, prin prezentarea ca reală a respectivei fotografii, au fost depășite limitele admisibile ale libertății de exprimare și reprezintă un atac disproporționat la intimitatea și pudoarea reclamantei, probele administrate în cauză evidențiind afectarea vieții private și de familie a acesteia.

Referitor la existența unei cauze exoneratoare de răspundere, conform dispozițiilor art. 1353 C. civ., instanța de control judiciar a reținut că aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză, în condițiile în care exercitarea libertății de exprimare s-a făcut cu depășirea limitelor admisibile și a afectat dreptul la viață privată a intimatei-apelante, fiind vorba de o exercitare abuzivă a dreptului invocat de apelanții-intimați.

În privința apelului incident declarat de reclamantă, instanța de apel a apreciat că, în calitatea sa de funcționar în administrația publică, reclamanta și-a asumat expunerea publică, inclusiv a vieții sale private, fără ca prin aceasta să-și fi pierdut dreptul la protejarea reputației, imaginii sau a vieții de familie.

În acord cu prima instanță, a considerat că articolele reclamate de către intimata-apelantă sunt fie articole cu caracter informativ (subiecte de interes public sau cu temă politică), fie articole cu caracter pamfletar, primele nefiind de natură să o ofenseze și să atragă protecția impusă de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar ultimele, prin conținutul lor, nu conduc la concluzia că aceasta ar reprezenta un atac disproporționat la intimitatea și pudoarea intimatei-apelante, concluzionând că, în cauză, nu a existat o depășire a limitelor libertății de exprimare instituite de art. 10 paragraful 2 din Convenție și nici o încălcare a prevederilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, deși s-a invocat o aplicare greșită a dispozițiilor de drept material, argumentele expuse de recurenta-pârâtă reprezintă o reluare a majorității susținerilor relative la raționamentul primei instanțe invocate pe calea apelului, pe care instanța devolutivă le-a analizat explicit în sensul celor enunțate anterior, reținând lipsa interesului în privința motivelor de apel ce au vizat conținutul articolelor de presă incriminate, întrucât acestea au fost avute în vedere de către prima instanță la pronunțarea soluției de respingere a acțiunii promovate de reclamantă.

Câtă vreme statuările jurisdicționale cu privire la lipsa interesului, expuse în considerentele hotărârii, nu au fost criticate pe calea recursului de către recurenții-pârâți, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, aceștia tind să obțină o nouă verificare a susținerilor lor, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Astfel, instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care criticile formulate se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și vizează argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei. Scopul exercitării căii de atac a recursului este verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și nu o rejudecare a procesului.

În privința criticii cu referire la împrejurarea că fotografia atașată articolului "H. dă starul estival 2020…ș.a.m.d." nu reprezintă un atac efectuat cu rea-credință și disproporționat la intimitatea și pudoarea reclamantei de natură să descalifice buna intenție a jurnalistului, Înalta Curte constată că fapta ilicită reținută în sarcina pârâților a constat în publicarea în mediul on-line a fotografiei reclamantei ce a însoțit articolul în discuție, la data de 23 mai 2020, într-o formă modificată care dădea publicului impresia unei fotografii reale în care apărea corpul reclamantei sumar acoperit de 3 măști de uz medical și prezentat într-o poziție provocatoare, făcând, astfel, notă discordantă cu stilul pamfletar regăsit în articolul publicat.

Cum particularitățile acțiunii în răspundere civilă delictuală fundamentată pe un prejudiciu adus onoarei, reputației și demnității se regăsesc în prevederile art. 72-73 C. civ., Înalta Curte consideră ca fiind imperativ necesară examinarea acestora prin raportare la dispozițiile art. 75 C. civ., potrivit cărora, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în secțiunea din C. civ. referitoare la respectul vieții private și al demnității persoanei umane atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. De asemenea, textul de lege prevede că exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în secțiunea mai sus menționată.

Drept urmare, în condițiile în care se aduce atingere reputației, onoarei și demnității unei persoane, dar aceasta atingere este în acord cu legea, cu Constituția sau cu pactele internaționale privind drepturile omului, la care România este parte, fapta nu îndreptățește la atragerea răspunderii civile delictuale - considerente față de care, în primul rând, trebuie să se cerceteze dacă publicarea fotografiei în discuție este sau nu în acord cu legislația internă, respectiv cu pactele și convențiile internaționale la care România este parte.

Libertatea de exprimare este reglementată de art. 70 C. civ., care, în conformitate cu normele europene, stipulează în mod expres că orice persoană are dreptul la liberă exprimare, exercitarea acestui drept neputând fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 C. civ.

Indubitabil, libertatea de exprimare nu este însă absolută, iar dreptul la liberă opinie și exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale firești, fără a prejudicia drepturile și interesele legitime ale altor persoane. Astfel, limitele dreptului la liberă exprimare sunt stabilite, în primul rând, de prevederile art. 30 alin. (1) și (6) din Constituția României, potrivit cărora sunt considerate a fi inviolabile libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, fără ca această libertate să prejudicieze, însă, demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și dreptul la propria imagine.

De asemenea, art. 10 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare (libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere). La nivel european s-a stabilit, deja, că libertatea de exprimare este un drept fundamental al individului și este ocrotit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, din a cărei jurisprudență constantă reiese, în acest context, importanța deosebită a libertății presei în societățile democratice.

Această libertate, cu o aplicație specifică în domeniul mass media, nu este însă una absolută, pentru că ea implică unele restricții generate de necesitatea protecției altor valori fundamentale ocrotite - demnitatea, onoarea persoanei, dreptul la reputație - astfel încât să se găsească acel echilibru care să garanteze atât libertatea de exprimare, cât și dreptul la ocrotirea vieții private.

În acest sens, s-a hotărât, deja, că excepțiile sunt de strictă interpretare și necesitatea restrângerilor aplicate trebuie să fie stabilită într-un mod hotărâtor (cauza Von Hannover c. Germaniei din 07 februarie 2012), regula privind faptul că libertatea de expresie constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, o condiție primordială a evoluției sale și a dezvoltării fiecărei persoane fiind valabilă nu numai în ceea ce privește informațiile sau ideile acceptate sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care rănesc, șochează sau neliniștesc statul sau orice alt sector al populației (hotărârea Handyside c. Regatului Unit din 07 decembrie 1976).

Chiar dacă nu trebuie să depășească anumite limite, mai ales în ceea ce privește protecția reputației și a drepturilor altora, presei, care are un rol esențial într-o societate democratică (hotărârea Bedat c. Elveției din 26 martie 2016), îi revine datoria de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informații și idei cu privire la toate problemele de interes general, publicul având dreptul de a le recepționa.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului creionează și o strânsă legătură între democrație și libertatea de expresie, cu consecința acordării unei protecții mai mari dreptului de exprimare asupra unor subiecte de interes public, respectiv cu instituirea unei interdicții, în sensul că nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nici instanțelor interne nu le revine sarcina de a se substitui presei în alegerea modului de relatare pe care trebuie să îl adopte într-un anumit caz (hotărârea Von Hannover c. Germaniei din 07 februarie 2012).

Instanța de apel a fost chemată să dezlege cauza dedusă judecății, prin punerea în balanță a dreptului apelanților-pârâți de a prezenta informații ce țin de viața publică a unei persoane care se bucură de notorietate în spațiul public și dreptul intimatei-reclamante la viața privată, din perspectiva normelor interne, dar și a celor internaționale ratificate sau adoptate și a jurisprudenței în materia libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia.

Verificând, în acest context, dacă limitele libertății de exprimare au fost încălcate, dacă s-a adus atingere echilibrului care trebuie să existe între exercițiul libertății de exprimare și protecția dreptului la demnitate și onoare ale reclamantei, prin analiza atitudinii subiective a pârâților, în raport atât cu susținerile acestora, cât și cu scopul demersului lor jurnalistic, instanța de apel a conchis în mod corect că maniera în care aceștia au acționat nu justifică buna-credință și, în consecință, nu se bucură de protecția art. 10 din Convenție referitoare la libera exprimare.

În acest sens, în ceea ce privește fapta legată de publicarea unei fotografii în mediul on-line într-o formă prelucrată, de dimensiuni mari, ce expune în mod gratuit, batjocoritor, corpul reclamantei și sugerează publicului că ar fi reală, în contradicție cu stilul pamfletar reflectat în conținutul articolului în care a fost inserată, instanța de apel a apreciat că respectiva faptă a fost săvârșită în afara limitelor permise exercițiului dreptului la libera exprimare și reprezintă un atac disproporționat la intimitatea și pudoarea reclamantei, cu impact negativ asupra vieții private și de familie, existând din acest punct de vedere o faptă prejudiciabilă și vinovăția pârâților, cu legătură de cauzalitate, ca elemente ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ. ce îndreptățesc intimata-reclamantă la repararea prejudiciului moral cauzat.

Înalta Curte reține că, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, pamfletul este definit ca fiind o specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc. O altă definiție arată că pamfletul este o creație publicistică (în proză sau în versuri) de proporții reduse, cu caracter satiric, în care sunt biciuite aspectele negative din viața societății.

Dicționarul explicativ al limbii române definește satira ca fiind o scriere în versuri sau în proză în care sunt criticate defecte morale ale oamenilor sau aspecte negative ale societății, cu intenții moralizatoare; scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, vehement; categorie estetică din sfera comicului, care critică cu violență și caricatural pe cineva sau ceva. Din aceste definiții rezultă că satira și pamfletul folosesc ironia pentru a înfiera anumite tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane, însă nu și pentru a ridiculiza aspectul fizic al persoanei în sensul reclamat în speță.

Dacă în privința articolului incriminat, analizat individual și în ansamblu cu celelalte articole de presă, s-a stabilit în mod definitiv că acesta, fiind grefat pe fapte reale, nu are aptitudinea să ofenseze pe intimata-reclamantă, întrucât subiectul dezbătut este de interes pentru publicul larg, limbajul temperat, raportul dintre judecăți de valoare și afirmațiile factuale echilibrat, nu același lucru se poate reține în privința fotografiei atașată acestui articol, de vreme ce trucarea produsă într-o manieră realistă prin înfățișarea corpului intimatei-reclamante acoperit sumar de 3 măști de uz medical, într-o poziție provocatoare, cu scopul vădit denigratoriu la adresa sa, excedează cadrului și deontologiei profesionale care ar trebui să guverneze activitatea jurnalistică.

Asocierea fotografiei cu o creație literară, chiar sub forma pamfletului jurnalistic, nu poate reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere pentru conținutul fotografiei, întrucât indiferent de forma de exprimare, chiar și una artistică, ce poate permite o libertate mai mare de expresie literară, conținutul nu trebuie să încalce dreptul la intimitate a persoanei, chiar luând în considerare doza de satiră pe care o presupune pretinsa apartenență la acest gen literar, care în circumstanțele speței s-a transformat într-un instrument abuziv de încălcare a drepturilor inerente intimatei-reclamante și nu justifică atenuarea impactului său negativ asupra imaginii publice, reputației și demnității sale.

Într-adevăr, presa are dreptul de a prezenta exagerat, metaforic și uneori chiar ofensator anumite aspecte ce țin de persoana implicată atât timp cât acestea se subsumează rolului de informare a publicului asupra unor subiecte de interes general, însă, în cazul de față, fapta săvârșită de către recurenții-pârâți în termenii descriși nu se încadrează într-un demers jurnalistic destinat a servi interesului public de a fi informat, ci exclusiv scopului de a umili, ridiculiza și ofensa pe intimata-reclamantă, aspect ce conturează o ingerință în viața sa privată, cum corect a reținut instanța de apel, ingerință care, deși este prevăzută de lege, încalcă dispozițiile legale aplicabile în această materie prin faptul că nu urmărește un scop legitim și constituie o atingere (faptă ilicită) a valorilor care definesc personalitatea umană, situându-se, astfel, în afara bunei-credințe și a limitelor convenționale a libertății de exprimare consacrate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În privința prejudiciului, ca element esențial al răspunderii civile delictuale, este incontestabil că intimata-reclamantă a suferit un prejudiciu moral, acesta constând în efectul negativ pe care recurenții-pârâți l-au provocat intenționat asupra imaginii intimatei-pârâte prin deteriorarea percepției celorlalți asupra acesteia, publicarea respectivei fotografii producând în plan emoțional sentimente profunde de rușine și umilință atât în viața familială, ținând cont de statutul său de mamă și fiică, dar și cea profesională, prin generarea unor discuții ironice, răutăcioase din partea colegilor.

Dreptul fiecărei persoane la demnitate, drept garantat de Constituție, se reflectă atât în ocrotirea valorii sociale a demnității sub aspectul ei subiectiv, adică sub aspectul sentimentului de onoare pe care fiecare om îl are față de el însuși, cât și sub aspect obiectiv, respectiv sub aspectul prețuirii morale de care se bucură un om în cadrul societății din care face parte și care se manifestă prin reputația, stima, considerația și respectul semenilor săi, acest drept fiind atins prin conținutul prelucrat al fotografiei publicate, depășind, astfel, limitele legitime ale libertății de exprimare.

Referitor la legătura de cauzalitate dintre acțiunea ilicită și prejudiciul moral suferit de intimata-reclamantă, obligația generală de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți este o obligație de rezultat, fiind evident că atunci când se săvârșește o astfel de faptă, legătura de cauzalitate rezultă ex rem din chiar săvârșirea faptei, prin vătămarea valorilor sociale fundamentale ocrotite de normele constituționale și internaționale, în speță, fiind evident că s-a creat un prejudiciu moral constând în alterarea imaginii intimatei-reclamante de natură a atrage oprobriul public, de vreme ce modalitatea de expunere nu se încadrează în limitele dozei de exagerare și provocare permisă de art. 10 din Convenție.

În ceea ce privește vinovăția, în forma intenției, aceasta rezultă din modul de săvârșire a faptei ilicite, prin prezentarea aspectului fizic în sens ofensator, denigrator ce avea potențialul de a umili persoana vizată, nefiind de conceput că recurenții-pârâți nu ar fi fost conștienți de semnificația și impactul negativ al acesteia asupra intimatei-reclamante.

În consecință, în mod temeinic și legal, instanța de apel a concluzionat în sensul depășirii limitelor dreptului la liberă exprimare al recurenților-pârâți și încălcarea de către aceștia a art. 8 din Convenție, fiind întrunite astfel condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta incriminată, cu consecința obligării la compensarea prejudiciului moral pe care l-au cauzat intimatei-reclamante, cuantificat la suma de 5.000 RON.

Aceleași argumente sunt valabile și în privința critica referitoare la necesitatea dovedirii prejudiciului cauzat intimatei-reclamante, nu fiului acesteia. În plus, se reține că reiterarea criticii deduse judecății în calea de atac a apelului cu privire la lipsa legăturii de cauzalitate a stării de stres dezvoltate de fiul intimatei-reclamante, conform scrisorii medicale din 14 iulie 2022, cu faptul publicării articolelor (interesând în acest punct doar fotografia în discuție, atașată unuia dintre articole), dar și a declarației date pro causa de către martora K. referitoare la afectarea emoțională doar a minorului, relevă propria viziune a recurenților-pârâți cu privire la forța probantă a acestor mijloace de probă și asupra situației de fapt, însă aceste aspecte nu pot forma obiect de analiză în recurs, întrucât ele au ca finalitate un demers de reevaluare a acestor probe, reevaluare care nu este compatibilă cu prezenta cale extraordinară de atac.

Nefondată este și critica prin care s-a reclamat, în privința exercitării dreptului la libera exprimare, incidența cauzei exoneratoare de răspundere prevăzută de dispozițiile art. 1353 C. civ., conform cărora "Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv".

Potrivit art. 15 C. civ., "Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe".

Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în ve