ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 890/2021

Ședința publică din data de 20 aprilie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui la data de 27 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții S.C. B. S.R.L, C. și D., solicitând obligarea acestora la înlăturarea efectelor negative ale acuzațiilor aduse la adresa sa, prin scuze publice, retractarea declarațiilor mincinoase, retragerea articolelor defăimătoare la adresa reclamantului, a fotografiilor și comentariilor, inclusiv prin solicitarea companiei E. să dispună de-indexarea acestor materiale, obligarea pârâților la publicarea, pe cheltuiala lor, a hotărârii judecătorești timp de o lună, obligarea pârâților la plata sumei de 929.480 RON (contravaloarea sumei de 200.000 euro) daune morale și în subsidiar obligarea fiecărui pârât la plata a câte 50.000 euro daune morale.

Prin sentința civilă nr. 198 din data de 7 martie 2019, Tribunalul Vaslui, secția civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată. A obligat pe pârâta S.C. B. S.R.L la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale. A obligat pe pârâta C. la plata către reclamant a sumei de 4.000 RON, cu titlu de daune morale. A obligat pe pârâtul D. la plata sumei de 2.000 de RON, cu titlu de daune morale. A obligat pârâta S.C. B. S.R.L., în măsura admiterii capătului de cerere privind daunele morale, la retragerea articolelor, respectiv afirmațiilor din cadrul articolelor constatate ca fiind defăimătoare la adresa reclamantului, a fotografiilor, a oricăror alte materiale similare, precum și a comentariilor generate de acestea, din publicația online B., de pe paginile de F. ale publicației sau de pe orice alte canale similare. A obligat pe pârâți la publicarea, pe cheltuiala lor, a hotărârii judecătorești astfel pronunțate, în paginile publicației B. (în forma tipărită și în forma online), după rămânerea definitivă a acesteia, timp de o săptămână. A respins restul pretențiilor ca fiind neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 73 din data de 13 februarie 2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul declarat de pârâții S.C. B. S.R.L., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 198 din data de 7 martie 2019 pronunțate de Tribunalul Vaslui, secția civilă, sentință pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale la care au fost obligați pârâții astfel: S.C. B. S.R.L. de la 10.000 RON la 2.000 RON; C. de la 4.000 RON la 1.000 RON; D. de la 2.000 RON la 500 RON.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâții S.C. B. S.R.L., C. și D..

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ., recurentul-reclamant A., în esență, a susținut următoarele:

Instanța de apel a nesocotit criteriile legale de cuantificare a despăgubirilor morale pentru prejudiciul produs de către acțiunile delictuale ale intimaților-pârâți:

- nesocotirea acestor criterii, consacrate totodată și prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a condus la diminuarea excesivă a despăgubirilor acordate în primă instanță, astfel încât, pentru toată suferința pricinuită de conduita iresponsabilă și nelegală a apelanților, Curtea de Apel Iași a dispus obligarea acestora la plata unor sume derizorii, ce nu acoperă suferința cauzată;

- în pofida tuturor jignirilor, denigrărilor și acuzațiilor false ce i-au fost aduse prin intermediul campaniei de presă, relatată pe larg și dovedită dincolo de orice dubiu în timpul judecății, instanța de apel a constatat că fapta ilicită i-a cauzat un prejudiciu, dar nesemnificativ;

- în cazul în care instanța de judecată ar fi aplicat criteriile de cuantificare a prejudiciilor morale, consacrate în jurisprudența națională,doctrina juridică și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de care nici măcar nu a amintit, s-ar fi observat faptul că prejudiciul moral putea fi cuantificat la o sumă net superioară;

- în considerentele deciziei atacate, nici măcar nu se face vorbire despre criterii de individualizare a prejudiciilor, cu atât mai puțin de aplicarea acestora pentru stabilirea limitelor prejudiciului;

- instanța de apel a stabilit în mod aleatoriu sumele datorate de către intimații-pârâți, ceea ce constituie o gravă eroare de interpretare și aplicare a legii civile;

- în ceea ce privește repercusiunile asupra situației părților, inclusiv în plan familial și social, instanța de apel trebuia să țină cont de faptul că onoarea sa, constând în maniera pozitivă în care calitățile sale sunt privite de membrii societății, a fost lezată prin afirmațiile intimaților - printr-un mod calomnios și profund jignitor, i s-au imputat fapte nedemonstrate în vreun mod, de natură a-l dezonora în optica opiniei publice;

- afirmațiile intimaților-pârâți au lovit puternic, și continuă să o facă, în reputația sa, în renumele dobândit de-a lungul a peste 20 de ani în cadrul organelor de poliție, iar, în acest moment, în mentalul colectiv, nu mai este polițistul integru și corect care a ajutat la stârpirea fenomenului infracțional, ci "polițistul interlop, mafiot, protectorul rețelelor de infractori de carduri bancare";

- gravitatea faptelor intimaților-pârâți și gravitatea corespunzătoare a atingerii aduse dreptului său nepatrimonial la ocrotirea demnității, a onoarei, a imaginii, a reputației și a numelui său, rezultă în mod clar din caracterul injurios și lipsit de un minim respect elementar al limbajului folosit la adresa sa, fără vreun alt scop vizibil decât acela de a denigra și de a dezinforma.

Un alt aspect de nelegalitate a hotărârii recurate este reprezentat de respingerea capătului de cerere privitor la obligarea intimaților-pârâți să efectueze demersurile necesare pe lângă compania ce deține motorul de căutare "E." să dispună de-indexarea articolelor în care a fost calomniat și jignit, justificată de către instanța de apel prin faptul că "E. nu este parte în dosar pentru a fi obligată la radierea mențiunilor":

- nu a solicitat obligarea companiei "E." la de-indexarea articolelor, ci obligarea pârâților la efectuarea de demersuri către "E." pentru remedierea situației create exclusiv de către aceștia;

- instanța de apel nu a analizat corect pretențiile sale, în sensul în care, nu a solicitat obligarea unui terț străin de proces la îndeplinirea unui act, ci obligarea intimaților-pârâți, părți în procesul civil și față de care hotărârea este opozabilă, să efectueze demersuri către un terț;

- pentru executarea unei astfel de hotărâri, debitorul trebuia să facă dovada îndeplinirii demersurilor, a formulării solicitării, și nu este necesară conformarea terțului față de decizie;

- o atare măsură este necesară, întrucât, în acest moment, fapta ilicită a intimaților-pârâți nu s-a consumat, deoarece în mediul on-line articolele publicate sunt prezente, ba mai mult, la o simplă căutare a numelui său pe motorul de căutare "E.", primele articole relevate sunt articolele publicate de către pârâți în care este jignit și calomniat.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți S.C. B. S.R.L., C. și D., în esență, au susținut următoarele:

- soluția pronunțată de către instanța de apel este contrară motivării deciziei recurate;

- mențin motivele expuse prin întâmpinare, prin cererea de apel și prin concluziile scrise;

- decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material;

- este necesară analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a recurenților-pârâți, chemați în judecată pentru acoperirea prejudiciul suferit de reclamant, ca urmare a publicării unor articole de presă defăimătoare la adresa acestuia;

- libertatea de exprimare nu poate prejudicia libertatea, onoarea, viața particulară a persoanei, după cum nici dreptul la propria imagine, iar răspunderea civilă pentru informația făcută publică revine editorului sau autorului, în condițiile legii;

- cu privire la prezentarea informațiilor într-un articol de presă, aceasta nu trebuie sa aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, anumite verificări de detaliu putând scăpa jurnaliștilor;

- ziariștii nu sunt juriști și raționamentul lor nu poate fi urmărit cu rigoarea cu care se analizează un raționament al unui jurist, specialist într-o anumită materie a dreptului;

- în viziunea publicului cititor asupra recurentului-reclamant nu se produc schimbări decisive, în sens negativ, dacă se face o confuzie între noțiunile de urmărire penală și cercetare penală, o mică parte a persoanelor cărora informația le era adresată ar putea face distincția între respectivele etape procesuale;

- în afara acestei confuzii terminologice, articolul nu conține afirmații defăimătoare, ci face referire la fapte ușor verificabile;

- ziaristul nu a făcut afirmații defăimătoare la adresa recurentului-reclamant, care să fie asimilate unui fapt ilicit cauzator de prejudicii;

- jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului arată că ziaristul sau ziarul nu poate fi sancționat pentru ceea ce alții au spus mai înainte, iar jurnaliștii au preluat și transmis publicului;

- libertatea de informare este unul din elementele libertății de exprimare, protejate prin art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

- Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că libertatea de exprimare a ziariștilor presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecățile de valoare pe care le formulează (cauza Dalban c. României, hotărârea din 28 septembrie 1999), cu condiția ca afirmațiile să aibă o bază factuală a cărei realitate să poată fi demonstrată;

- în ceea ce privește articolele de presă privind un om public, limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în privința unui particular, deoarece persoanele publice se expun conștient unui control atent al faptelor, trebuie să dea dovadă de toleranță, iar imperativele protecției vieții lor private se pun în balanță cu interesele discutării în public a unor probleme politice, cea ce duce la concluzia că excepțiile de la libertatea de exprimare se interpretează mult mai restrictiv (cauza Lopes Gomes Da Silva c. Portugaliei, hotărârea din 28 septembrie 2000);

- publicarea unor articole referitoare la activitatea recurentului-reclamant nu poate constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, așa cum impun dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., decât dacă viața privată a acestuia ar fi substanțial atinsă;

- nu este îndeplinită condiția de existență a faptei ilicite, față de împrejurarea că faptele criticate au caracter licit; suntem în situația atipică a exercitării unui drept subiectiv colectiv, astfel cum este reținut acesta de către jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv a dreptului de exprimare și la informare prin mass-media (art. 30 și art. 31 din Constituției);

- în cauză nu este îndeplinită nici condiția vinovăției pentru antrenarea răspunderii civile delictuale;

- în speță, doar intenția directă sau indirectă va trebui reținută pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, or, în sarcina recurenților-pârâți persoane fizice nu poate fi reținută reaua-credință;

- cu privire la pretinsa legătură de cauzalitate, recurentul-reclamant nu a dovedit ce anume prejudicii au produs articolele incriminate;

- așa cum a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când un prejudiciu produs nu i se poate imputa celui ce și-a exercitat dreptul la exprimare, sancționarea acestuia nu se impune;

- este nefondată cererea de atragere a răspunderii S.C. B. S.R.L., acordarea posibilității unor jurnaliști de a se exprima prin intermediul unui ziar fiind legală, în raport de dispozițiile art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 30 alin. (2) din Constituția României;

- s-a reținut în mod greșit ca temei tot răspunderea pentru fapta proprie;

- în ceea ce privește răspunderea comitentului, între S.C. B. S.R.L. și autorii materialelor de presă incriminate nu pot exista raporturi de prepușenie, ci este vorba despre raporturi specifice presei scrise;

- în condițiile în care cenzura de orice fel este interzisă în presa scrisă, jurnalistul nu poate primi directive obligatorii, în sensul de a scrie sau a nu scrie ceva, aceasta ingerință în libertatea de exprimare fiind interzisă chiar prin Constituție;

- jurnaliștii colaborează cu ziarele prin intermediul unor contracte de cesiune de drepturi de autor, între jurnalist și publicație neexistând o relație de subordonare (raport de prepușenie);

- ziaristul este cel care garantează și este singurul răspunzător pentru materialul propus;

- nu există un contract între S.C. B. S.R.L. și recurenții-pârâți persoane fizice prin care să se fi comandat un subiect privindu-l pe recurentul-reclamant, prin urmare faptele nu au fost săvârșite în funcțiile ce le-au fost încredințate acestora;

- articolele de presă incriminate nu constituie fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, soluția instanței de apel fiind nelegală și netemeinică.

Nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 ianuarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții S.C. B. S.R.L., C. și D. împotriva deciziei civile nr. 73 din data de 13 februarie 2020 a Curții de Apel Iași, secția civilă și a fixat termen de judecată la data de 9 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul declarat de reclamant vizează incidența motivului de casare reglementate de art. 488 alin. (8) C. proc. civ., acesta arătând, în esență, că instanța de apel a nesocotit criteriile legale de cuantificare a despăgubirilor morale pentru prejudiciul produs prin acțiunile delictuale ale pârâților, fiind în fapt nemulțumit de cuantumul daunelor acordate .

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor fixate de către instanța de apel, se constată că acesta a fost criticat prin motivele de recurs de către recurentul-reclamant, în sensul că instanța de apel ar fi subevaluat daunele morale acordate pentru atingerea adusă onoarei și demnității sale.

Nu pot fi primite criticile recurentului privind nesocotirea criteriilor legale de stabilire a despăgubirilor, ce ar fi condus, în opinia acestuia, la diminuarea excesivă a despăgubirilor acordate în primă instanță, astfel încât soluția Curții de Apel Iași care a dispus obligarea pârâților la plata sumelor respective să prezinte vicii de nelegalitate.

De asemenea, sunt lipsite de suport criticile recurentului reclamant privind faptul că, în pofida tuturor jignirilor, denigrărilor și acuzațiilor false ce i-au fost aduse prin intermediul campaniei de presă, instanța de apel a constatat în mod eronat că fapta ilicită a pârâților i-a cauzat un prejudiciu nesemnificativ .

Instanța de apel a reținut în mod corect că se impune ca suma acordată pentru prejudiciul suferit de reclamant să fie mai mică, raportat la împrejurarea că fapta ilicită a pârâților nu este cauzatoarea întregului prejudiciu de imagine suferit de recurent.

De asemenea, nu se justifică susținerea recurentului privind grava eroare de interpretare și aplicare a legii civile de către instanța de apel care ar fi stabilit în mod aleatoriu sumele datorate de către intimații-pârâți.

Este adevărat că despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absența unor probe materiale care să le poată comensura, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată trebuie să aprecieze o anumită sumă globală.

De asemenea, este evident că întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcție de împrejurările concrete ale speței, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material.

Însă, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura sau compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure.

Despăgubireabăneascăpentrureparareaunuiprejudiciunepatrimonialfiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul analizei atente a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca aceasta să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzută de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fărăjustificarecauzalăînprejudiciulsuferitșiconsecințeleacestuia.

Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat terțele persoane păgubite.

Cu alte cuvinte, daunele morale acordate nu trebuie să fie excesive ca întindere, riscând în acest caz de a se îndepărta de la funcția compensatorie recunoscută prin lege.

Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării etc.

Toate aceste criterii se subordonează conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

Curtea de apel,în contextul operațiunii de interpretare și aplicare a legii a ținut seama de criteriile de stabilire a daunelor produse reclamantului pentru a cuantifica despăgubirile morale acordate, decizia recurată neprezentând vicii de nelegalitate sub acest aspect.

Așadar, nu subzistă critica recurentului privind faptul că, dacă instanța de judecată ar fi aplicat criteriile de cuantificare a prejudiciilor morale, consacrate în jurisprudența națională, doctrina juridică și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prejudiciul moral putea fi cuantificat la o sumă net superioară, în condițiile în care soluția instanței de apel este tocmai rezultatul acestei aplicări juste a criteriilor subsumate condiției aprecierii rezonabile, pe baza echității, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs .

Ca atare, curtea de apel a avut în vedere suficiente criterii care să o ajute la stabilirea cuantumului prejudiciului, neputând fi identificate motive de nelegalitate care să afecteze soluția de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate de instanța de apel.

De altfel, stabilirea de către instanța de recurs a unui cuantum mai mare, la solicitarea reclamantului sau mai mic, la solicitarea pârâtului, nu poate fi primită în recurs deoarece nu constituie un motiv de nelegalitate, încadrabil în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., întrucât ține de aprecierea judecătorilor instanțelor de fond și de apel convingerea că acest cuantum este necesar și suficient pentru acoperirea prejudiciilor de imagine suferite de reclamant.

Pe de altă parte, susținerile recurentului privind repercusiunile asupra situației părților, inclusiv în plan familial și social, de care instanța de apel ar fi trebuit să țină cont nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, ca de altfel nici cele privind afirmațiile intimaților-pârâți care ar fi afectat reputația sa, cele privind gravitatea atingerii aduse dreptului său nepatrimonial la ocrotirea demnității, a onoarei, a imaginii, a reputației și a numelui său. Acestea sunt simple afirmații, recurentul neindicând care anume dispoziții legale au fost încălcate și care ar fi criticile concrete care să poată fi supuse analizei instanței de recurs.

În ceea ce privește motivul de recurs formulat de recurentul reclamant privind incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care invocă faptul că în considerentele deciziei atacate nici măcar nu se face vorbire de criteriile de individualizare a prejudiciilor, cu atât mai puțin de aplicarea acestora pentru stabilirea limitelor prejudiciului, nici acesta nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Or,în cauză, decizia cuprinde în considerente situația de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Instanța de apel reține în considerentele deciziei criteriile care au condus la stabilirea cuantumului prejudiciului, neputând fi identificate motive de nelegalitate care să afecteze legalitatea deciziei sub aspectul motivării acesteia.

Un alt aspect de nelegalitate a hotărârii recurate invocat de recurent este reprezentat de respingerea capătului de cerere privitor la obligarea intimaților-pârâți să efectueze demersurile necesare pe lângă compania ce deține motorul de căutare "E." să dispună de-indexarea articolelor în care reclamantul ar fi fost calomniat și jignit, soluție justificată de către instanța de apel prin faptul că "E. nu este parte în dosar pentru a fi obligată la radierea mențiunilor". Se arată că instanța de apel nu ar fi analizat corect pretențiile reclamantului și că o atare măsură este necesară, întrucât, în acest moment, fapta ilicită a intimaților-pârâți nu s-a consumat, deoarece în mediul on-line articolele publicate sunt prezente.

Nici această critică nu este fondată. În mod just instanțele au respins acest capăt de cerere, în contextul operațiunii de interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente, motivând că E. nu este parte în raportul juridic dedus judecății, pentru a fi obligată la radierea mențiunilor respective. De altfel, din perspectiva acestui motiv invocat, recurentul nu arată în mod concret în ce constă nelegalitatea deciziei, care anume dispoziții legale au fost interpretate sau aplicate în mod nelegal de instanța de apel.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâții D., C. și S.C. B. S.R.L, criticile formulate vizează, în primul rând, aplicarea greșită a normelor de drept material din perspectiva analizei îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a recurenților-pârâți. Astfel, se susține că publicarea unor articole referitoare la activitatea recurentului-reclamant nu poate constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, așa cum impun dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., decât dacă viața privată a acestuia ar fi substanțial atinsă; că nu este îndeplinită condiția de existență a faptei ilicite, față de împrejurarea că faptele criticate au caracter licit; că suntem în situația atipică a exercitării unui drept subiectiv colectiv, astfel cum este reținut acesta de către jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv a dreptului de exprimare și la informare prin mass-media (art. 30 și art. 31 din Constituției), că nu este îndeplinită nici condiția vinovăției pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, iar cu privire la pretinsa legătură de cauzalitate, arată că recurentul-reclamant nu a dovedit ce anume prejudicii au produs articolele incriminate.

Criticile sunt nefondate.

În mod corect s-a constatat întrunirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, atât în ceea ce privește fapta ilicită, prejudiciul suferit, cât și în ceea ce privește vinovăția și legătura de cauzalitate, dându-se justa interpretare prevederilor art. 1349 C. civ.

Fapta ilicită constă în afirmația jurnaliștilor în sensul că reclamantul este cercetat de procurorii DIICOT, fapt ce reprezintă o deformare a realității, lipsită de orice bază reală. Cu privire la prejudiciul adus reclamantului, se reține că acesta este unul de imagine, întrucât reclamantul a resimțit cu siguranță sentimente de frustrare prin prezentarea sa în presă ca infractor.

Se mai arată prin memoriul de recurs că libertatea de exprimare nu poate prejudicia libertatea, onoarea, viața particulară a persoanei, că răspunderea civilă pentru informația făcută publică revine editorului sau autorului, că prezentarea informațiilor într-un articol de presă nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, că ziariștii nu sunt juriști și raționamentul lor nu poate fi urmărit cu rigoarea cu care se analizează un raționament al unui jurist, specialist într-o anumită materie a dreptului, că în viziunea publicului cititor asupra recurentului-reclamant nu se produc schimbări decisive, în sens negativ, dacă se face o confuzie între noțiunile de urmărire penală și cercetare penală.

Aceste susțineri nu pot fi circumscrise vreunui motiv de nelegalitate a deciziei recurate, fiind susțineri de fapt ce nu pot fi supuse controlului de legalitate în cadrul căii de atac a recursului.

Pe de altă parte, nu se poate reține că soluția pronunțată de către instanța de apel este contrară motivării deciziei recurate, decizia expune în considerente faptul că hotărârea primei instanțe cuprinde detaliat elementele de fapt reținute, trimiterea la probatorii și raționamentul juridic care a condus instanța de fond, pentru fiecare articol publicat în parte, la concluzia că pârâții au exagerat nepermis atunci când au prezentat publicului informația că reclamantul este inculpat în dosarul penal de clonare de carduri, în acord cu soluția pronunțată. Se consemnează în considerente că jurisprudența CEDO impune o obligație a jurnaliștilor de a furniza o bază reală suficientă atunci când face informări asupra abuzurilor persoanelor publice, aducând acuze concrete(Cauza Petrina împotriva României), iar instanța a analizat în detaliu fiecare articol, constatând, în mod just, că acestea cuprind acuze directe referitoare la calitatea de inculpat a reclamantului.

În ceea ce privește susținerile privind jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, recurenții arată că ziaristul sau ziarul nu poate fi sancționat pentru ceea ce alții au spus mai înainte, că libertatea de informare este unul din elementele libertății de exprimare, protejate prin art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; de asemenea, că s-a admis că libertatea de exprimare a ziariștilor presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecățile de valoare pe care le formulează (cauza Dalban c. României, hotărârea din 28 septembrie 1999), cu condiția ca afirmațiile să aibă o bază factuală a cărei realitate să poată fi demonstrată și că limitele criticii admisibile sunt mai largi pentru o persoană publică decât în privința unui particular,

Nu se poate reține, așa cum acreditează recurenții, că este nefondată cererea de atragere a răspunderii S.C. B. S.R.L., deoarece acordarea posibilității unor jurnaliști de a se exprima prin intermediul unui ziar este legală, în raport de dispozițiile art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 30 alin. (2) din Constituția României.

Curtea de Apel a constatat în mod legal că demersul jurnalistic, în general, se bucură de o prezumție de bună credință în difuzarea informațiilor și că, între anumite limite, este permisă utilizarea mijloacelor de expresie jurnalistică specifice ce ar implica o critică sau o ironizare a unor persoane sau a faptelor lor, însă sub justificarea interesului public și a bunei credințe.

Astfel, un atare exercițiu al dreptului la libertate de exprimare a fost considerat de curte în mod corect excesiv și nerezonabil și contrar bunei credințe cât să justifice concluzia asupra necesității limitării dreptului consacrat prin art. 10 din Convenție și angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților.

Pe de altă parte, Curtea Europeană a afirmat în repetate rânduri (de exemplu, în cauza Nilsen și Johnsen împotriva Norvegiei) că afirmații referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină nu se bucură de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a subliniat că, datorită îndatoririlor și responsabilităților ce le incumbă potrivit paragrafului 2 al art. 10, protecția oferită de art. 10 ziariștilor în momentul în care comunică informații ce privesc chestiuni de interes public este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații fiabile și precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

Curtea de apel a conchis în mod just că, în speță, condiția bunei-credințe a jurnaliștilor nu este îndeplinită, în sensul că prin articolele menționate s-a adus la cunoștința publicului o informație nereală, anume că reclamantul ar fi desfășurat activitate infracțională .

De asemenea, nu subzistă nici susținerea privind faptul că s-a reținut în mod greșit ca temei răspunderea pentru fapta proprie. În mod corect Curtea de apel a înlăturat criticile pârâților, privind analiza cauzei sub aspectul răspunderii pentru fapta altuia, ca fiind străine de soluția primei instanțe și ca nepertinente.

Afirmațiile recurenților privind faptul că jurnalistul nu poate primi directive obligatorii, în sensul de a scrie sau a nu scrie ceva, aceasta ingerință în libertatea de exprimare fiind interzisă chiar prin Constituție, că jurnaliștii colaborează cu ziarele prin intermediul unor contracte de cesiune de drepturi de autor, între jurnalist și publicație neexistând o relație de subordonare (raport de prepușenie), că ziaristul este cel care garantează și este singurul răspunzător pentru materialul propus, că nu există un contract între S.C. B. S.R.L. și recurenții-pârâți persoane fizice prin care să se fi comandat un subiect privindu-l pe recurentul-reclamant, nu pot conduce la interpretarea conform căreia ceea ce au relatat articolele de presă din prezentul litigiu nu constituie fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, și deci la reținerea unei eventuale nelegalități a deciziei recurate sub acest aspect.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că soluția criticată nu încalcă, așa cum s-a criticat, ci consfințește o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, Înalta Curte va respinge ca nefondat și recursul declarat de pârâți.

Pentru aceste considerente, se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții D., C. și S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 73 din data de 13 februarie 2020 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții D., C. și S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 73 din data de 13 februarie 2020 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 aprilie 2021.