ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1001/2023

Ședința publică din data de 6 iunie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a Civilă, la data de 1 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâților B. și C. la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de către aceștia prin încălcarea dreptului la onoare, reputație și demnitate, la publicarea dispozitivului hotărârii în trei ziare de largă circulație, precum și pe site-urile și în cadrul emisiunilor în care au fost săvârșite faptele delictuale, la înlăturarea tuturor articolelor, materialelor și postărilor referitoare la reclamantă și copiii săi minori, din spațiul public și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

La data de 16 septembrie 2019, reclamanta a formulat o cerere adițională prin care a solicitat obligarea pârâților la plata a câte 10.000 euro fiecare, la publicarea, pe cheltuiala lor, a dispozitivului hotărârii în 3 ziare de largă circulație, respectiv D., Adevărul și Jurnalul Național, să se abțină, pe viitor, de la orice acțiune de mediatizare și denigrare a reclamantei prin orice mijloc, inclusiv prin intermediul site-urilor de socializare, de a înlătura, pe cheltuiala lor, din cadrul tuturor site-urilor web, imaginile și filmările publice făcute în cadrul emisiunilor x, de pe x, site-ul x sau de pe orice alt site public, precum și de pe Facebook-ul pârâților a tuturor imaginilor, filmelor și comentariilor care, fiind publice, aduc, în continuare, atingere drepturilor la onoare, imagine și reputație a reclamantei.

La termenul din data de 21 ianuarie 2020, reclamanta și-a precizat cererea sub aspectul cuantumului despăgubirilor solicitate, anume câte 50.000 euro, echivalent în RON, de la fiecare pârât.

Prin sentința civilă nr. 1031 din 29 iulie 2020, Tribunalul București – secția a IV-a Civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată. A obligat pârâții la plata, către reclamantă, a câte 5.000 euro fiecare, echivalent RON la cursul BNR din data plății, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale suferite de aceasta, a obligat pârâții, pe cheltuiala lor, la publicarea dispozitivului hotărârii în trei ziare de largă circulație, anume D., Adevărul și Jurnalul Național, cu menționarea doar a numelor părților și excluderea celorlalte date cu caracter personal ale părților și a completului de judecată, a obligat pârâtul, pe cheltuiala acestuia, la înlăturarea de pe platforma de socializare Facebook, a postării din data de 16 ianuarie 2019 și a comentariilor aferente, referitoare la reclamantă, a obligat pârâta, pe cheltuiala acesteia, la înlăturarea de pe site-ul www.x.ro, a articolului din 17 ianuarie 2019, referitor la reclamantă, a respins al treilea capăt de cerere, ca neîntemeiat, și a obligat pârâții la plata, către reclamantă, în solidar, a sumei de 120 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 650A din data de 4 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins apelul declarat de pârâtul C., în contradictoriu cu A., ca nefondat. S-a respins apelul formulat de pârâta B., în contradictoriu cu A., ca tardiv.

Împotriva deciziei civile nr. 650 A din data de 4 mai 2022 a Curții de Apel București și a încheierii de ședință din data de 6 aprilie 2022 a aceleiași instanțe, C. și B. au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea, în tot, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare. Au invocat incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește încheierea din data de 6 aprilie 2022, recurenții apreciază că este nelegală, întrucât soluția de respingere, ca tardiv, a apelului formulat de B. nu este corectă. Astfel, arată că la termenul din data respectivă, instanța a invocat, din oficiu, excepția tardivității formulării apelului, dar a refuzat acordarea unui nou termen pentru a se răspunde excepției, ci a lăsat dosarul la a doua strigare. Neputând lua legătura cu apelanții, apărătorul ales al acestora a arătat că B. a formulat apel incident dar că nici aspect nu a fost analizat de către instanță.

În aceste sens, apreciază că instanța a încălcat dreptul la apărare privit atât prin prisma apelantei cât și al reprezentantului ales, care a fost în imposibilitatea de a asigura o apărare efectivă. Articolul 224 din C. proc. civ. arată, în mod expres, că excepțiile trebuie puse în discuția părților și, întrucât avocatul nu este parte în proces și nu a putut lua legătura cu partea, cerințele legii nu au fost îndeplinite.

Mai mult, a fost suprimat dreptul pârâtei B. la calea de atac a apelului, astfel că, în opinia recurenților, este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În ceea ce privește decizia civilă nr. 650A din data de 4 mai 2022 a Curții de Apel București, recurenții arată că este rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material, hotărârea fiind chiar nemotivată sub anumite aspecte.

Astfel, arată că instanța de apel nu a analizat criteriul lipsei vinovăției pârâților, grefat pe existența unui factor provocator și susținută de existența emiterii opiniilor cu titlu de judecăți de valoare. Afirmațiile nu au avut niciodată conotația defăimării imaginii reclamantei, ci au fost judecăți de valoare. Între soții Tinu au existat conflicte, mediatizate de către presă, iar pârâta B. a fost agresată de către reclamantă, subiect al presei tabloide. Situația trebuia privită raportat la întreaga relație conflictuală.

Pârâtul C. a dezmințit acuzațiile care i s-au adus, și-a exercitat dreptul la replică, circumscris noțiunii de libertate de exprimare. Situația conflictuală a fost provocată de reclamantă care a manifestat un comportament nepotrivit mediului familial, a formulat plângeri și sesizări, ulterior clasate. Postarea de pe platforma online nu a adus o noutate în viața publică, ci a fost o reacție de dezmințire, bazată pe constatări personale și judecăți de valoare, termenii folosiți fiind academici, solemni.

Nici fapta pârâtei B. nu are caracter denigrator, ci reprezintă o judecată de valoare, poziția unei mame care își arată regretul față de neșansa reușitei relației maritale de către nora sa. Nu este calomnioasă, nu poate să atragă oprobiul publicului. Chiar a afirmat că este păcat că aceste lucruri se întâmplă public, fiindcă vor rămâne, tonul fiind de regret față de situație.

Recurenții arată că nu a fost luat în vedere factorul provocator, respectiv atitudinea anterioară a reclamantei față de valorile familiei, factor provocator întreținut de tensiunile familiale. Prin urmare, presupusele fapte nu pot fi privite în mod izolat, ci independent de situația reală, tensionată, existentă, recunoscută chiar de reclamantă. Aceasta este situația premisă de la care instanța trebuia să pornească.

Învederează că pârâtul a fost grav afectat de bănuiala rezonabilă a existenței relației extraconjugale a soției sale A., suferința afectivă fiind grefată pe comportamentul reclamantei. Ambii soți au studii superioare de înaltă pregătire iar presupusele derapaje au la bază vulnerabilitățile afective, nu au legătură cu funcțiile sau statutul profesional al părților.

Recurenții apreciază că acțiunile reclamantei nu pot fi trecute cu vederea, având un evident conținut provocator. Problemele de acest gen trebuie rezolvate într-o manieră decentă, civilizată și fără a apela la mijloacele de constrângere cu un puternic impact provocator. Culpa reclamantei rezultă din probatoriul administrat dar și din situația pendinte a desfacerii căsătoriei.

Mai mult, reclamanta nu face dovada afectării imaginii sale, neapelând la dreptul la replică în vederea dezmințirii unor eventuale situații neveridice. Cu toate acestea, instanța impută pârâților împrejurarea că nu ar fi apelat la mijloace legale și că ar fi apărut în presă pentru denigrare.

Referitor la prejudiciu, instanța nu putea să facă abstracție de faptul că și reclamanta a depășit limitele libertății de exprimare, urmare a stării conflictuale determinate de infidelitatea acesteia, care a condus la întreținerea și escaladarea conflictului între părți.

Apreciază că, pentru sancționarea lor, nu este suficientă aplicarea prezumției simple, întemeiate pe dovedirea săvârșirii faptei imputate pârâtei, ci era necesară verificarea imaginii și percepției terțelor persoane în privința reputației reclamantei, dacă s-a schimbat față de perioada anterioară. Or, instanțele nu au analizat această chestiune la individualizarea sancțiunii.

În ceea ce privește jurisprudența regăsită în hotărârea instanței, arată că aceasta prezintă importanță față de raționamentul instanței europene, care nu se regăsește în cauză. Instanța de fond nu a raționat contextual ci discriminatoriu.

Recurenții apreciază că, și în situația în care acțiunea lor a creat un disconfort psihic reclamantei, există o culpă comună, de care instanțele nu au ținut cont.

Prin urmare, fiind aplicate eronat dispozițiile legale, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În consecință, se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei și respingerea pretențiilor reclamantei.

Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, intimata – reclamantă A. a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând excepția nulității cererii de recurs, invocată de intimata A., prin întâmpinare, din perspectiva apărărilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: a) numele și prenumele, domiciliul sau resedința părții în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și numele și prenumele consilierului juridic care întocmește cererea. Prezentele dispoziții se aplică și în cazul în care recurentul locuiește în străinătate; b) numele și prenumele, domiciliul sau resedința ori, după caz, denumirea și sediul intimatului; c) indicarea hotărârii care se atacă; d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; e) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. (3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Art. 489 alin. (1) din același act normativ prevede că "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar alin. (2) al aceluiași articol dispune "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca acesta să cuprindă criticile recurentului cu privire la decizia, pe care o supune controlului judiciar iar aceste critici să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Analizând conținutul cererii de recurs, Înalta Curte reține că pârâții au indicat temeiul de drept al căii de atac exercitate, respectiv dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., iar argumentele detaliate se încadrează în motivele de recurs invocate. Astfel, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 se susțin nereguli procedurale care afectează, în opinia recurenților, legalitatea încheierii de ședință din data de 6 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, iar în cadrul celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 se invocă aplicarea eronată a dispozițiilor de drept material, naționale și europene, incidente, care afectează, în opinia recurenților, legalitatea deciziei nr. 650 A din 4 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel București.

Prin urmare, recursul cuprinde motivele de nelegalitate prevăzute de lege și argumentele, care să justifice promovarea acestui demers, excepția nulității căii extraordinare de atac, invocată de intimata - reclamantă în cuprinsul întâmpinării, urmând a fi respinsă.

Examinând hotărârile recurate, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele.

Recurenții – pârâți au supus controlului judiciar atât încheierea din data de 6 aprilie 2022 cât și decizia nr. 650/A din 4 mai 2022, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În primul rând, se invocă motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri când "instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

Acest motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ. potrivit cu care "(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat."

În cadrul acestui motiv de casare, se arată că, prin respingerea cererii de amânare formulată la termenul din data de 6 aprilie 2022, s-a încălcat principiul dreptului la apărare al recurentei B.. Astfel, apreciază că nu i s-a dat posibilitatea să răspundă excepției tardivității invocate de către instanța de apel, din oficiu, ceea ce i-a afectat dreptul la apărare. De asemenea, arată că soluția de respingere a apelului, ca fiind tardiv formulat, o privează de o cale de atac.

Înalta Curte reține că doar pârâta B. are interes în formularea acestui motiv de recurs, prin care invocă o neregularitate procedurală, care i-ar fi afectat o serie de drepturi procedurale fundamentale.

Cu privire la încălcarea dreptului la apărare, Înalta Curte reține că soluția instanței de apel este corectă, întrucât dispozițiile art. 220-222 din C. proc. civ. nu sunt formulate în termenii imperativi ai unei obligații a instanței de a amâna cauza. Facultatea instituită pentru judecător, de a nu acorda un termen, atunci când apreciază că nu există motive temeinice sau o situație excepțională, implică responsabilitatea acestuia în înfăptuirea actului de justiție.

În cauza pendinte, la termenul de judecată din data de 6 aprilie 2022, instanța de apel a invocat, din oficiu, excepția tardivității apelului declarat de pârâta B. și a apreciat că nu se impune amânarea cauzei, lăsarea dosarului la ultima strigare fiind suficientă pentru studierea actelor dosarului. Așa cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință, a avut în vedere complexitatea redusă a problemei procedurale supuse discuției contradictorii a părților. Însă, pentru a da posibilitatea formulării concluziilor scrise, inclusiv pe acest aspect, instanța de apel a dispus amânarea pronunțării două săptămâni.

Prin urmare, recurentei nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, așa cum pretinde în cuprinsul cererii de recurs. Acest drept reglementat de dispozițiile art. 13 din C. proc. civ., deși garantat, nu este un drept absolut, ci trebuie exercitat cu bună-credință și cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, pentru a nu intra în conflict cu celelalte garanții procesuale. Or, instanța de apel, apreciind că amânarea cauzei nu se justifică, i-a dat posibilitatea să se apere, amânând pronunțarea, două săptămâni, pentru a formula concluzii scrise.

Recurenta apreciază că, potrivit dispozițiilor art. 224 din C. proc. civ., excepțiile trebuie puse în discuția părților, iar reprezentantul ales, prezent în sală, nu poate fi considerat parte pentru a fi acoperită cerința impusă de textul de lege menționat anterior.

Înalta Curte reține că B. a fost reprezentată, în fața instanței de apel, de un avocat cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Instituția reprezentării în procesul civil vizează procedeul juridic în care o persoană, numită reprezentant, îndeplinește acte de procedură în numele și pe seama unei părți din proces, efectele actului îndeplinit producându-se direct față de parte. Așadar, în procesul civil, exercițiul drepturilor procedurale ale părților nu este exclusiv unul personal, printr-o dispoziție de principiu statuându-se în sensul că acestea își pot exercita drepturile și prin reprezentant ales, atunci când legea nu impune prezența lor personală în fața instanței.

Întrucât B. a înțeles să ofere mandat de reprezentare unui avocat, și-a exercitat drepturile procesuale prin intermediul acestuia. Prin urmare, discutarea excepției în contradictoriu cu apărătorul său ales este în concordanță cu cerințele impuse de dispozițiile art. 224 din C. proc. civ.

Astfel, conduita instanței a îngăduit părții din proces să participe în mod activ și egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor sale în cursul desfășurării procesului. Iar caracterul nejustificat al cererii de amânare nu poate fi imputată instanței, nefiind o împrejurare care să conducă la concluzia că a fost încălcat principiul dreptului la apărare. Prin urmare, această garanție procesuală a fost asigurată, neexistând niciun motiv de casare sub acest aspect.

Recurenta – pârâtă susține că i-a fost suprimat dreptul la calea de atac a apelului, fiind lipsită de un grad de jurisdicție. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că, în situația nerespectării termenelor procedurale legale, potrivit dispozițiilor art. 185 din C. proc. civ., partea este decăzută din dreptul de a mai efectua actul de procedură pe care legea îl supune unui termen legal imperativ, precum este termenul de exercitare a apelului. Așa fiind, nerespectarea termenului de promovare a căilor de atac conduce la pierderea dreptului procesual de a efectua actul de procedură supus unui astfel de termen, potrivit normei legale enunțate, care reglementează sancțiunea decăderii, cu consecința anulării actului întocmit peste termen.

În consecință, promovând apelul cu depășirea termenului impus de lege, pârâta este decăzută din dreptul de a mai exercita calea de atac, iar sancțiunea declarării unui apel peste termen nu poate fi decât respingerea acestuia, ca o consecință a admiterii excepției tardivității, cum corect s-a dispus de instanța de apel, prin decizia recurată. Scopul legitim al instituirii, de către legiuitorul național, a unor norme imperative pentru promovarea unor căi de atac este, în mod neîndoielnic, limitarea în timp a incertitudinii raporturilor juridice, astfel că, după epuizarea termenelor pentru declararea acestora, orice persoană de bună-credință să se poată prevala, în orice împrejurare, de o hotărâre judecătorească definitivă, ce nu mai este susceptibilă de retractare sau reformare, intrată în circuitul juridic, care trebuie să aibă un grad acceptabil de securitate.

Prin urmare, conduita sa a determinat pierderea dreptului procesual de a beneficia de calea de atac a apelului, nefiind incident, nici sub acest aspect, motivul de recurs susținut de recurentă.

În al doilea rând, se invocă incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."

În argumentarea acestui motiv de casare se susține că soluția de respingere a apelului promovat de C. este consecința aplicării eronate a normelor de drept material, nefiind îndeplinte cerințele răspunderii civile delictuale. Astfel, se arată că afirmațiile pârâților nu îmbracă forma unei fapte ilicite, nu există vinovăție, ci aceștia au fost provocați de reclamantă. Se susține că și-au exercitat dreptul la replică, exprimând judecăți de valoare care pot fi probate.

Înalta Curte va analiza doar criticile ce-l vizează pe recurentul – pârât C., subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta - pârâtă B. nu are calitatea necesară formulării unor astfel de critici, având la dispoziție calea de atac a recursului limitată la soluția procedurală a instanței de apel față de apelul, pe care aceasta l-a declarat.

Potrivit dispozițiilor art. 129 din Constituția României, părțile interesate pot exercita căile de atac numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legiuitorul a reglementat în mod expres hotărârile judecătorești susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare, iar acest mod de determinare asigură un control judicios efectiv al hotărârii judecătorești, și satisface exigențele art. 21 din legea fundamentală, referitoare la liberul acces la justiție și la dreptul la un proces echitabil, reglementate prin Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În situația în care apelul a fost respins, în considerarea unei excepții procedurale, hotărârea nu poate fi atacată cu recurs decât cu privire la modul de rezolvare a apelului. Or, apelul pârâtei B. a fost declarat tardiv, actul procedural întocmit după expirarea termenului legal fiind lovit de nulitate, astfel că obiectul recursului său se limitează la problema tardivității nu și la alte aspecte care au format obiect al litigiului în stadiile procesuale anterioare.

Prin urmare, Înalta Curte va analiza legalitatea deciziei recurate prin prisma argumentelor ce-l vizează pe recurentul C.. De altfel, și prin decizia recurată, s-au analizat cerințele legale necesare antrenării răspunderii civile delictuale prin raportare la conduita pârâtului C., apelul declarat de către pârâta B. fiind respins ca tardiv.

Referitor la fondul recursului, Înalta Curte reține că tribunalul a fost învestit cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor din mass media, prin care reclamanta A. a solicitat, în esență, obligarea pârâților să înceteze încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale, să retragă imaginile, filmările și articolele defăimătoare, să publice dispozitivul hotărârii în 3 ziare de largă circulație și să achite daunele morale produse prin materialele publicate sau emisiunile difuzate.

Fapta ilicită imputată pârâților a constat în utilizarea, în presă, pe site-urile de socializare, în emisiunile TV, a unor afirmații denigratoare ce au adus atingere demnității, onoarei și reputației reclamantei, atât prin conținutul informațiilor, cât și prin titlul utilizat.

În acest context factual, s-a impus instanțelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamantei la protecția reputației sale - ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - și a dreptului pârâților la libertatea de exprimare. Acestea au reținut că dreptul la libera exprimare a fost exercitat cu depășirea limitelor sale.

Libertatea de exprimare și condițiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (6) din legea fundamentală, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma europeană prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Astfel, legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Astfel, Curtea Europeană a reținut că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Aceeași jurisprudență relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esențial în exercitarea libertății de exprimare într-o societate democratică. Deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși, are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte care să fie de interes general (cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României).

În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și expunerea unor judecăți de valoare, apreciind că, dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință a probei este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României).

În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa, poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei).

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este prezentată afirmația (cauza Niculescu Dellakeza împotriva României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan împotriva României), buna-credință a celui ce prezintă informația (cauza Ileana Constantinescu împotriva României), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României).

Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, decizia atacată cu recurs reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenței CEDO anterior evocate. Contrar susținerilor din cererea de recurs, instanța de apel a procedat la o analiză concretă a afirmațiilor recurentului – pârât, cu luarea în considerare a principiilor expuse anterior, reținând, în mod corect, că acestea vizează viața privată a reclamantei, care nu este persoană publică, sunt defăimătoare și fără o bază factuală relevantă.

Astfel, afirmațiile pârâtului se referă la comportamentul reclamantei în calitate de soție, mamă și viața intimă a acesteia, deși viața privată a oricărui om este protejată expres de dispozițiile art. 75 din C. civ.

Recurentul apreciază că a fost provocat să expună aceste situații, care sunt reale, au o bază factuală, fiind dovedite cu probatoriile administrate în cauză.

Însă, așa cum corect a reținut instanța de apel, comportamentul anterior al reclamantei de a dezvălui, în spațiul public, detalii legate de viața de familie și de a formula plângeri și petiții nu conduce la o extindere a limitelor dreptului la liberă exprimare a pârâtului. Această împrejurare nu înlătură vinovăția și nici răspunderea civilă prevăzută de lege, existând alte căi legale pentru diminuarea consecințelor produse de eventualele fapte ilicite săvârșite de reclamantă. De altfel, în materie de răspundere civilă, "provocarea" nu este o cauză de înlăturare a răspunderii (de altfel, nici în materie de răspundere penală, nu există un efect exonerator de răspundere, ci doar o circumstanță atenuantă, în situația provocării). Mai mult decât atât, în cauză nu se poate reține existența unei stări de provocare, având în vedere faptul că între părți există o stare conflictuală mai veche, după cum se arată chiar în cererea de recurs. Provocarea presupune o anumită spontaneitate, o surprindere de natură să determine o persoană să acționeze sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, or, în cauză, relațiile dintre cei doi foști soți erau tensionate de mai mult timp.

Nici exercitarea unui eventual drept la replică nu înlătură răspunderea civilă pentru prejudiciul moral creat. Pe de o parte, nu sunt întrunite cerințele prevăzute de Decizia nr. 220 din 24 februarie 2011 al Consiliului Național al Audiovizualului, iar pe de altă parte și acest drept trebuie să se încadreze în limitele libertății de exprimare.

În ceea ce privește baza factuală a judecăților de valoare, pe care le susține în cererea de recurs, Înalta Curte reține că aceasta este o chestiune care ține de probatorii, astfel încât nu poate fi analizată în recurs. În cadrul acestei căi de atac extraordinare nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ci se verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieții private, instanța de apel a enunțat standardele de protecție pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce privește ocrotirea drepturilor și libertăților în această materie, apoi a procedat, în mod concret, la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecății, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudența enunțată, reținând, din conduita recurentului, elementele necesare de natură a-i susține concluzia că afirmațiile acestuia depășesc limitele libertății de exprimare, fiind apte să atragă răspunderea civilă delictuală.

Recurentul susține că nu se justifică cuantumul prejudiciului stabilit de către instanțe, întrucât și reclamanta a depășit limitele libertății de exprimare și, mai mult, nu s-a stabilit în ce măsură a fost afectată imaginea acesteia.

Problema comportamentului reclamantei nu este o cauză de excludere a răspunderii și a fost analizată anterior, motiv pentru care nu se revine asupra acestui considerent.

Referitor la cuantificarea prejudiciului moral se reține că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare, instanța urmând a judeca în echitate. Daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămarii. Toate aceste criterii se subordonează conotației aprecierii rezonabile, pe o baza echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs. Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit și culpabil (patrimonial sau nepatrimonial), în scopul repunerii păgubitului, în situația anterioară (restitutio in integrum). Sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză, ci ele trebuie să aibă caracter compensatoriu pentru o suferință certă, rezultată din producerea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

În cauza pendinte, prejudiciul a fost stabilit de către instanțe, având în vedere consecințele faptelor pârâtului, pentru a compensa suferința și disconfortul psihic al reclamantei.

Recurentul susține că jurisprudența europeană, regăsită în hotărârea instanței, prezintă importanță doar față de raționamentul instanței europene, care nu se regăsește în cauză. Însă, așa cum s-a reținut și anterior, instanța de apel a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieții private, a enunțat standardele de protecție pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce privește ocrotirea drepturilor și libertăților în această materie, apoi a procedat, în mod concret, la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecății, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudența enunțată, reținând, din conduita recurentului, elementele necesare de natură a-i susține concluzia că afirmațiile acestuia depășesc limitele libertății de exprimare, fiind apte să atragă răspunderea civilă delictuală.

Prin urmare, dispozițiile legale naționale și europene au fost aplicate, în mod corect, de către Curtea de Apel București, nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În consecință, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de către recurenții – pârâți C. și B. împotriva deciziei civile nr. 650 A din 4 mai 2022 și a încheierii din 6 aprilie 2022, ambele pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de către intimata A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții C. și B. împotriva deciziei civile nr. 650 A din 4 mai 2022 și a încheierii din 6 aprilie 2022, ambele pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2023.