ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 679/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 20.11.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. (nume actual C.), D., E. S.R.L., deținătoare a licenței audiovizuale nr. STV303/17.01.2013 pentru F., canal ce difuzează emisiunea "Culisele Statului Paralel", în care este invitat pârâtul C., precum și deținătoare a paginilor de G. H., știrile F., a canalului I. H. și a paginii de internet http://www.H.: (i) Obligarea pârâților, în solidar, la plata contravalorii în RON a sumei de 200.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, urmare a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, constând în onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată, prin formularea de afirmații denigratoare, defăimătoare/calomnioase de către pârâți; (ii) Obligarea pârâtului C. (nume actual C.) să înlăture de pe pagina publică G., de pe site-ul www.x.com și de pe orice alt site care îi aparține, toate postările/publicațiile conținând informații defăimătoare, jignitoare, calomnioase sau mincinoase privind imaginea, numele, activitatea profesională și viața privată a reclamantului, precum și a oricăror trimiteri și referiri la acestea; (iii) Obligarea pârâtului D. să înlăture de pe pagina publică G., care îi aparține, toate postările conținând informații defăimătoare, jignitoare, calomnioase sau mincinoase privind imaginea, numele, activitatea profesională și viața privată a reclamantului, precum și a oricăror trimiteri și referiri la acestea (inclusiv cele două postări din data de 04.11.2020, atașate prezentei); (iv) Obligarea pârâtei E. S.R.L. de a retrage/de a înlătura toate materialele video, imaginile, știrile sau orice alte informații difuzate în cadrul emisiunilor televizate ale postului F. și în spațiul virtual on-line ale acesteia, materiale care privesc sau fac referire la persoana reclamantului, atât cele din mediile de difuzare online, cât și cele din televiziune sau din presa scrisă aparținând pârâtei; (v) Obligarea tuturor pârâților să înceteze, pe viitor, publicarea oricăror materiale jignitoare, defăimătoare, calomnioase sau mincinoase îndreptate împotriva reclamantului, cu privire la aspecte similare (și nu numai) celor prezentate, în cadrul canalelor anterior menționate, G., I., www.x.com, https://www.H.. precum și în cadrul emisiunilor TV difuzate pe F.; (vi) Obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., constând în taxa de timbru, onorariul avocațial și a oricăror speze ulterioare, generate de derularea prezentului demers judiciar. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1357. art. 1358, art. 1373. art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 1381 C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la art. 194 C. proc. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 142/08.02.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant împotriva pârâților B., C. și E. S.R.L.. În ceea ce privește acțiunea formulată împotriva pârâtului D., întrucât la 24.01.2021 reclamantul și pârâtul D. au solicitat pronunțarea unei hotărâri de expedient, care să consfințească tranzacția părților, încheiată la 22.01.2022, instanța a luat act de această tranzacție și a constatat stins litigiul între aceste părți.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 585/A/21.04.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantului A. împotriva sentinței civile nr. 142/08.02.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A schimat în parte sentința civilă apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată. A obligat pârâtul C. (nume anterior C.) la plata, către reclamant, a sumei de 8000 RON cu titlu de daune morale pentru afirmațiile făcute în cadrul emisiunii "Culisele statului paralel" din data de 06.11.2020, precum și pentru postările de pe pagina G. pe acest subiect. A obligat pârâtul C. (nume anterior C.) să procedeze la înlăturarea materialelor ce conțin afirmațiile constatate ca fiind ilicite, publicate pe canalul deținut pe rețeaua I. respectiv Spovedania lui Rizea, precum și a oricăror trimiteri și referiri la acestea. A obligat pârâta E. S.R.L. să procedeze la înlăturarea materialelor ce conțin afirmațiile pârâtului C. (nume anterior C.) constatate ca fiind ilicite, publicate pe rețeaua de socializare G. (H.), pe canalul de I.- H., pe pagina de internet https://www.H. precum și a oricăror trimiteri și referiri la acestea. A menținut în rest dispozițiile sentinței civile apelate.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 585/A/21.04.2023 pronunțate de Curtea de Apel, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recursuri atât reclamantul A., cât și pârâtele E. S.R.L., B.. Recursul reclamantului A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv interpretarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1373, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 1381 C. civ., art. 30 din Constituția României, art. 8 CEDO. Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru în toate etapele procesuale. A arătat recurentul că hotărârea atacată este nelegală, pe de o parte, în ce privește cuantumul despăgubirilor acordate urmare a constatării existenței prejudiciului moral cauzat prin fapta intimatului-pârât C., iar pe de altă parte, în ce privește existența faptei ilicite cauzatoare de prejudicii privind pe intimata-pârâtă B. în solidar cu pârâta E. S.R.L.. Referitor la cuantumul daunelor morale acordate, recurentul a învederat că instanța de apel aplică criteriul reparării integrale a prejudiciul cauzat apreciind însă eronat că ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea în sine, iar nu prejudiciul. Instanța de apel a omis a avea în vedere, pe de-o parte, gravitatea imputării unei fapte de natură penală, în mod public și în cadrul unor emisiuni televizate, urmărite de publicul larg, iar pe de altă parte, aspectul potrivit căruia repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit și culpabil în scopul repunerii păgubitului în situația anterioară (restitutio in integrum). Or, în mod greșit, instanța de apel a făcut aplicarea principiului satisfacției echitabile statuat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de vreme ce prin cuantumul despăgubirilor acordate nu se poate aprecia în mod rezonabil și echitabil faptul că suma de 8.000 RON poate înlătura consecințele afirmațiilor făcute de intimatul J., constatate ca fiind ilicite de Curte. Astfel, trebuie avut în vedere faptul că recurentul este de profesie jurnalist, ceea ce îi conferă o veritabilă calitate de formator de opinie. Întrucât afirmațiile ilicite constând în imputarea unor fapte de corupție la adresa recurentului au fost formulate în cadrul emisiunii moderate de intimata B., respectiv emisiunea "Culisele Statului Paralel" difuzată de postul F., emisiune despre care este bine cunoscut faptul că se bucură de un nivel mare de audiență, prezentând informații de interes public și general, este fără putință de tăgadă faptul că publicului larg i-a fost adusă în atenție o imagine total nepotrivită, aceea de infractor, în ceea ce privește recurentul, consecințele negative pe plan profesional fiind iminente. Referitor la importanța valorilor lezate, odată constată atingerea acestora de către instanțele naționale, cuantificarea la suma de 8.000 RON, este nepotrivită, injustă și în evidentă contradicție cu dispozițiile art. 72,73, 75 C. civ. Prin urmare, rezultă o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1.385 C. civ., art. 72 și 73 din același Cod, art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Referitor la greșita aplicare a normelor de drept privind la inexistența unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii aparținând pârâtei B. și E., recurentul-reclamant arată că intimata B. este un jurnalist cu notorietate în România, iar încălcările deontologiei profesionale la care aceasta a recurs în dialogul cu intimatul J., în emisiunea referită, nu pot constitui decât vădite fapte ilicite, mai ales, având în vedere lipsa bunei-credințe în modalitate de moderare a respectivului dialog jurnalistic. Recurentul a expus considerații teoretice privind art. 10 din Convenția europeană a Drepturilor Omului și art. 14 C. civ. cu trimitere la buna-credință a celui care se exprimă în spațiul public și a concluzionat că în cauză este vădită lipsa bunei-credințe a intimatei B. în maniera de conducere a dialogului jurnalistic purtat cu pârâtul J. și faptul că prin această atitudine omisivă, a permis acestuia din urmă formularea unor afirmații denigratoare, constatate ilicite, la adresa recurentului (faptă ilicită cu caracter omisiv aparținând intimatei pârâte B.). Prejudiciul s-a produs prin faptul că informațiile pe care intimata a permis să fie propagate în spațiul public, aduc atingere demnității și onoarei recurentului, astfel cum chiar instanța de apel a statuat cu putere de lucru judecat. Vinovăția intimatei-pârâte B. trebuie analizată prin prisma art. 16 C. civ., dar și art. 1.357 alin. (2) C. civ.. Potrivit celui din urmă text legal, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Coroborând cele două texte legale citate anterior, rezultă că nu este vorba doar despre o culpă ușoară ori gravă, în sensul art. 16 alin. (3), ci chiar despre o intenție indirectă a intimatei pârâte, constând în lipsa de diligență, manifestată prin abateri deontologice de la normele prevăzute de Codul audiovizualului, astfel cum aceasta este reglementată de art. 16. alin. (2) teza a II-a C. civ., intimata, prin intermediul faptei sale, deși nu a urmărit producerea unui astfel de rezultat, a acceptat o astfel de posibilitate. Recursul pârâtelor E. S.R.L. și B. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. Recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Prin memoriul de recurs s-a arătat că la 30.10.2019, între recurenta E. S.R.L. și societatea K. S.A. a fost încheiat Contractul de Asociere în Participațiune cu nr. 137, potrivit căruia recurenta E. S.R.L. a dobândit dreptul de a difuza materialele jurnalistice ce sunt produse de către moderatorii/jurnaliștii K. S.A. fără a putea aduce vreun aport, a exercita vreun control sau a avea dreptul și/sau obligația de a crea vreun filtru privitor la verificarea veridicității informațiilor cuprinse în respectivele materiale jurnalistice. Între recurenta E. S.R.L. și pagina de internet www.H. nu există niciun raport juridic, aceeași situație privind și canalul de I. H.. Astfel, raportat la obligația de a face, stabilită prin decizia recurată, în sensul de a înlătura materialele ce conțin afirmațiile intimatului C. considerate de către instanța de apel ca fiind fapte ilicite și publicate pe rețeaua de socializare G. (H.) pe canalul I.-H., pe pagina de internet www.H.., aceasta va fi imposibil de realizat de către reprezentanții recurentei. Se mai arată că în niciun moment și prin niciun mijloc de probă nu s-a dovedit că recurenta E. S.R.L. ar exercita dreptul de proprietate asupra platformelor anterior menționate și că aceeași modalitate de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în sensul inexistentei calității procesuale pasive a recurentei E. S.R.L. în legătură cu materialele jurnalistice difuzate pe postul de televiziune F., respectiv a articolelor de presă publicate pe pagina de internet www.H. a fost avută în vedere în mai multe hotărâri judecătorești, pronunțate în alte dosare (sentința civilă nr. 1827/24.11.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția civilă în dosar nr. x/2021; sentința civilă nr. 1308/06.12.2023 pronunțată de Tribunalul București în dosar nr. x/2021).

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la 23.07.2024, recurentele-pârâte E. S.R.L. și B. au solicitat respingerea recursului reclamantului și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial. Recurentele au arătat că, prin motivele de recurs ale reclamantului, este criticată soluția instanței de apel în raport de mijloacele de probă administrate în etapa cercetării judecătorești. Or, în calea de atac a recursului nu se mai poate proceda la o nouă analiză a situației de fapt, iar în ce privește analiza condițiilor prevăzute de art. 1357 alin. (1) C. civ. nu este suficientă trimiterea, în mod formal, la sediul materiei, ci se impune ca motivul de recurs să se refere la un viciu de legalitate al hotărârii atacate, și nu la netemeinicia acesteia. Mai arată recurentele că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, așa cum în mod corect au stabilit și instanțele anterioare. Prin întâmpinarea înregistrată la 11.08.2024, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului pârâtei E. S.R.L., ca nefondat, iar a recursului pârâtei B., ca lipsit de interes. Referitor la recursul pârâtei E. S.R.L., recurentul-reclamant arată că motivele invocate nu se circumscriu textelor legale menționate. Recurenta E. S.R.L. nu a invocat niciodată până la acest moment că nu ar fi fost titularul raportului juridic litigios, deși a fost singura parte litigantă care a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată. Tot astfel, nici prin întâmpinarea la apel nu a făcut vorbire despre faptul că nu ar fi titularul raportului juridic litigios. Totodată, recurenta nu a menționat niciodată până la acest moment despre existența unui contract de asociere în participatiune, deși se pare că acest contract este încheiat anterior demarării prezentului litigiu (contract încheiat în 2019, litigiu pornit în 2020). Sentințele atașate de recurenți prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive nu sunt relevante, întrucât nici instanța de fond, dar nici cea de apel nu au avut a analiza o astfel de excepție, nefiind invocată în cauză. A susține direct în recurs că hotărârea din apel este nelegală pentru un astfel de motiv, ar însemna eludarea prevederilor alin. (2) al art. 488 C. proc. civ.. Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul iudecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. În cauza pendinte niciodată recurenții nu au contestat calitatea procesual pasivă până la acest moment, deși puteau să o facă, ei fiind singurii care cunoșteau despre existența și despre conținutul contractului de asociere în participatiune despre care fac acum vorbire și care nu a fost comunicat recurentului-reclamant. Referitor la recursul pârâtei B., arată că față de aceasta nu s-a dispus nicio obligație, dimpotrivă, pretențiile reclamantului față de aceasta au fost respinse, ceea ce a constituit și motivul promovării prezentului recurs de către reclamant, astfel încât recursul acestei pârâte este lipsit de interes. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul reclamantului A. este nefondat. Recurentul-reclamant critică decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind o pretinsă interpretare sau aplicare greșită a normelor de drept material incidente, respectiv a dispozițiilor art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1373, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 1381 C. civ., art. 30 din Constituția României și ar. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Subsumat motivului de recurs invocat, recurentul dezvoltă două critici și anume, pe de o parte se arată nemulțumit de cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral săvârșit prin fapta ilicită a intimatului-pârât C. (nume anterior C.), iar pe de altă parte, apreciază că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii există și în ce o privește pe intimata-pârâtă B., despre care susține că prin maniera de conducere a dialogului jurnalistic a fost lipsită de bună-credință, prin atitudinea sa omisivă permițând pârâtului C. să formuleze afirmații denigratoare la adresa recurentului-reclamant. Pentru evaluarea cazului de casare pe care recurentul și-a întemeiat prezentul recurs, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei reținute de instanțele de fond. Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D., și E. S.R.L.: 1.obligarea pârâților, în solidar, la plata contravalorii în RON a sumei de 200.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, urmare a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, constând în onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată, prin formularea de afirmații denigratoare, defăimătoare/calomnioase de către pârâți; 2. obligarea pârâtului C. să înlăture de pe pagina publică G., de pe site-ul www.x.com și de pe orice alt site care îi aparține, toate postările/publicațiile conținând informații defăimătoare, jignitoare, calomnioase sau mincinoase privind imaginea, numele, activitatea profesională și viața privată a reclamantului, precum și a oricăror trimiteri și referiri la acestea; 3. obligarea pârâtului D. să înlăture de pe pagina publică G., care îi aparține, toate postările conținând informații defăimătoare, jignitoare, calomnioase sau mincinoase privind imaginea, numele, activitatea profesională și viața privată a reclamantului, precum și a oricăror trimiteri și referiri la acestea (inclusiv cele două postări din data de 04.11.2020, atașate prezentei); 4. obligarea pârâtei E. S.R.L. de a retrage/de a înlătura toate materialele video, imaginile, știrile sau orice alte informații difuzate în cadrul emisiunilor televizate ale postului F. și în spațiul virtual on-line ale acesteia, materiale care privesc sau fac referire la persoana reclamantului, atât cele din mediile de difuzare online, cât și cele din televiziune sau din presa scrisă aparținând pârâtei; 5. obligarea tuturor pârâților să înceteze, pe viitor, publicarea oricăror materiale jignitoare, defăimătoare, calomnioase sau mincinoase îndreptate împotriva reclamantului, cu privire la aspecte similare (și nu numai) celor prezentate, în cadrul canalelor anterior menționate, precum și în cadrul emisiunilor TV difuzate pe F.; 6. obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale împrejurare față de care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Dacă prima instanță a respins în totalitate cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții străini de tranzacția încheiată de recurentul-reclamant cu pârâtul D., în apelul declarat de reclamant această soluție a fost schimbată, în sensul că acțiunea a fost admisă în parte, pârâții C. (nume anterior C.) și E. S.R.L. au fost obligați să procedeze la înlăturarea din spațiul public a materialelor cu conținut defăimător, iar pârâtul C. a fost obligat la plata, către reclamant, a sumei de 8000 RON daune morale pentru afirmațiile făcute în cadrul emisiunii "Culisele statului paralel" din 06.11.2020, precum și pentru postările de pe pagina G. pe acest subiect. Cu privire la intimata-pârâtă B., instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Contextul factual astfel cum a fost reținut de către instanțele devolutive, necontestat de către părți și care nu mai poate fi reanalizat în calea extraordinară de atac a recursului, este acela că pe postul de televiziune F. au fost difuzate o serie de emisiuni în cadrul cărora pârâtul C. a făcut diferite afirmații despre mai multe persoane publice, politicieni și oameni de afaceri, printre care și reclamantul A.. În concret, în cadrul emisiunii din 06.11.2020, pârâtul C. a pus în discuție, pe de o parte, participarea reclamantului la un subiect de presă, în cadrul căruia au fost prezentate poze privind o altă persoană, subiectul privind o presupusă înțelegere prealabilă dintre doi jurnaliști, iar pe de altă parte, activitatea acestuia de consilier al unor miniștrii ai economiei și presupusa luare, de către reclamant, a unei mite în legătură cu activitatea acestora. Pârâtul a prezentat aceste acuzații făcând referire la contextul în care faptele au fost săvârșite, respectiv în perioada în care reclamantul a avut calitatea de consilier al unui ministru, iar la solicitarea moderatorului de a prezenta dovezi în susținerea acestor acuzații, pârâtul a arătat că cele afirmate de el se regăsesc în CV-ul reclamantului și că pot fi verificate de orice persoană interesată. Totodată, pentru a oferi greutate susținerilor sale, a opinat și în sensul că, pentru faptele sale, reclamantul ar trebui să primească o pedeapsă de zece ani de închisoare. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că, deși recurentul indică punctual care sunt criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., și anume cuantumul despăgubirilor acordate de către instanța de apel, respectiv greșita exonerare a intimatei-pârâte B. de răspunderea civilă delictuală, acesta supune unei pretinse interpretări sau aplicări greșite a legii toate dispozițiile legale pe care a fundamentat cererea de chemare în judecată, deși pretențiile sale au fost admise, chiar și în parte, prejudiciul a fost constatat, iar reparația acordată. Totodată, cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, sub aspectele învederate de către recurent, al dimensiunii reparației acordate și al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în ce privește pârâta B., presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele devolutive pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta, pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când, prin hotărârea recurată, s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății, iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost, pe deplin, stabilite în cauză. Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, susținerile care vizează situația de fapt și modul de evaluare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a interpretat și aplicat criteriile generale jurisprudențiale în ce privește acordarea unei reparații echitabile referitor la prejudiciul moral produs recurentului-reclamant și, deopotrivă, a reținut, în mod corect, neîntrunirea cumulativă a condițiilor reglementate de art. 1357 C. civ. cu privire la pârâta B.. Astfel, în ce privește critica privind cuantumul daunelor morale acordate, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut caracterul ilicit al afirmațiilor pârâtului C. privind săvârșirea de către reclamant a faptelor de luare de mită, făcute în emisiunea "Culisele Statului Paralel", difuzată pe canalul F. la 06.11.2020 și faptul că prin aceste afirmații reclamantului i s-a produs un prejudiciu moral în repararea căruia suma de 8000 RON este una suficientă pentru înlăturarea consecințelor negative pe care le-a produs fapta ilicită, dar și una care să nu reprezinte o îmbogățire fără justă cauză. Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a avut în vedere, la cuantificarea reparației, aspectele particulare ale cauzei, respectiv faptul că doar o parte din afirmațiile imputate au fost apreciate ca prejudiciabile, precum și impactul afirmațiilor denigratoare asupra imaginii recurentului, reținând, în mod corect, că "Chiar dacă se impută reclamatului o faptă penală care prezintă un pericol social ridicat, susținerile pârâtului J. nu sunt de natură a afecta semnificativ imaginea reclamantului, de vreme ce acestea nu sunt repetitive și sunt suficient de generice, aspect de natură a afecta gradul lor de credibilitate. De asemenea, Curtea va considera că impactul acestor susțineri în conștiința publicului a fost limitat și de intervențiile repetate ale moderatorului emisiunii, care a subliniat în mod constat faptul că pârâtul J. nu a prezentat probe în susținerea afirmațiilor sale." Cu referire la principiul reparației echitabile despre care recurentul afirmă că a fost greșit aplicat în cauză, Înalta Curte constată că nici această critică nu conturează vreun aspect de nelegalitate. Așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, recunoașterea unui drept la despăgubire nu presupune repunerea victimei într-o situație similară cu cea avută anterior, ci implică acordarea unei sume care să atenueze consecințele vătămării și să ofere părții prejudiciate o satisfacție de ordin moral, dar care să fie și într-un raport de proporționalitate cu atingerea adusă reputației. În materia daunelor morale, reparația nu este una integrală, întrucât valorile lezate nu sunt cuantificabile din punct de vedere economic, ci este una simbolică, având un caracter aproximativ, prin care se tinde la oferirea unui echivalent care să atenueze rezultatul dezagreabil produs. Recurentul pretinde că suma acordată cu titlu de daune morale nu este una aptă să repare dreptul lezat iar instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea în sine, iar nu prejudiciul. Contrar acestor susțineri, considerentele instanței de apel privind evaluarea despăgubirii în sine, iar nu a prejudiciului, nu se circumscriu vreunor aspecte de nelegalitate care să poată fi sancționate prin incidența dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., întrucât în contextul răspunderii civile delictuale prejudiciul moral reprezintă lezarea unui drept nepatrimonial a cărui vătămare nu poate fi evaluată în bani (lezare constatată în cauza pendinte), iar suma de bani acordată cu titlu de reparație reprezintă o despăgubire concretă, a cărei evaluare se realizează în baza unor criterii jurisprudențiale generale, dar raportate la elementele particulare ale fiecărui caz în parte. Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit și toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului), daunele morale se stabilesc în raport de consecințele negative suferite de victimă, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale. Criteriul general evocat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora. În situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că instanța de apel, la determinarea daunelor morale, a avut în vedere atât aspectele ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, precum și faptul că în ce privește modul de calcul și cuantumul daunelor morale acordate, nici sistemul legislativ românesc, și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a acestora, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport cu natura neeconomică a respectivelor daune. Împrejurarea că recurentul nu este mulțumit cu dimensiunea reparației acordate nu este de natură să contureze aspecte de nelegalitate ale hotărârii recurate, câtă vreme instanța de apel a statuat că dreptul la demnitate și la imagine al recurentului-reclamant a fost lezat, a constatat îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale față de o parte dintre pârâți și a dispus în consecință, respectiv a stabilit că o astfel de lezare se impune a fi reparată, atât prin acordarea de daune morale, cât și prin obligarea pârâților de a înlătura materialele defăimătoare din spațiul public. Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză, suma de 8000 de RON stabilită de către instanța de apel pentru prejudiciul moral produs recurentului-reclamant prin afirmațiile denigratoare proferate la adresa sa, este una în acord cu criteriile jurisprudențiale menționate anterior și corespunzătoare situației particulare deduse judecății, astfel încât critica formulată nu poate fi primită. În ce privește critica privind răspunderea civilă delictuală imputată pârâtei B., Înalta Curte constată că nici din această perspectivă nu se identifică vreun aspect de nelegalitate al hotărârii recurate. Recurentul pretinde că fapta ilicită a acestei pârâte se caracterizează printr-o atitudine omisivă și lipsită de bună-credință, care a permis pârâtului C. să expună, în cadrul emisiunii a cărei moderatoare era pârâta B., afirmațiile denigratoare prejudiciabile deduse judecății în prezenta cauză. În acest sens, recurentul învederează că sunt incidente dispozițiile art. 10 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind buna-credință a celui care se manifestă în spațiul public, precum și dispozițiile art. 14 C. civ. potrivit căruia "orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri". Mai arată recurentul că vinovăția pârâtei trebuie analizată prin prisma dispozițiilor art. 16 și art. 1357 alin. (2) C. civ., dar și că în cauză se poate vorbi chiar despre o intenție indirectă a pârâtei, constând în lipsa de diligență, manifestată prin abateri deontologice de la normele prevăzute de Codul audiovizualului, astfel cum este reglementată de art. 16 alin. (2) teza a II-a C. civ., întrucât intimata deși nu a urmărit producerea rezultatului păgubitor, a acceptat o astfel de posibilitate. Prin urmare, recurentul apreciază că și față de această pârâtă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, critica de nelegalitate vizând modalitatea în care instanța de apel a apreciat cu privire la neîndeplinirea acestor condiții. Întrucât prin memoriul de recurs a fost invocată încălcarea mai multor dispoziții legale din materia libertății de exprimare (de drept comun, constituțional și comunitar), toate cu trimitere la condițiile răspunderii civile delictuale în asemenea situații, în general, și în particular, cu privire la pârâta B., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 din C. civ. Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispozițiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile. Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menționate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Art. 20 alin. (1) din Constituția României stipulează, în mod expres, că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând, astfel, principiul interpretării conforme. Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. În paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Art. 8 din Convenția Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. Din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Convenție, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecția reputației sau a drepturilor altora. Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016). În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informațiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică". În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată, ca noțiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține "vieții private" (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (hotărârea Chauvy și alții împotriva Franței, par. 70). Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenție, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmațiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmații, se impută situații factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010). Tot astfel, în jurisprudența Curții Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratică. În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș c. României, în următorul mod: "Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenție (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, par. 39)". De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38). Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar "comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu și informațiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare" (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111). În aprecierea existenței faptei ilicite, respectiv a depășirii limitelor libertății de exprimare, și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul și contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă și Mazăre c. României). Reținând că, din interpretarea dispozițiilor normei convenționale a art. 10, rezultă că exercițiul libertății de exprimare presupune "îndatoriri și responsabilități" și el poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite "ingerințe" în exercițiul acestei libertăți fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanțele învestite să le judece cele trei condiții impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerințe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale. Acestor condiții legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, respectiv ca ingerința dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României). În acest context, trebuie subliniat că aceste cerințe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că, dacă una dintre condiții nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor. În același sens, criteriile relevante pentru punerea în balanță a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 07.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei și în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei și au fost analizate de instanța de apel, reprezentând fundamentul silogismului ce a determinat deznodământul judiciar în cauză. În stabilirea existenței faptei ilicite, un criteriu esențial, în viziunea Curții Europene, îl reprezintă contribuția pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnaliști sau, în general, publicarea unor informații de asemenea natură. Un al doilea criteriu important este legat de calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare și, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viață privată, precum și de notorietatea persoanei vizate și obiectul articolelor de presă. Din această perspectivă, se impune efectuarea distincției între persoanele care acționează în context privat și cele care acționează în context public, în calitate de personalități politice, care dețin funcții publice sau sunt persoane publice. În funcție de această distincție, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său. În concret, în cazul persoanelor publice, protecția pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viață privată. Așa cum s-a reținut ca situație de fapt necontestată de părți și neevaluabilă în recurs, afirmațiile denigratoare constatate prejudiciabile pentru recurent au aparținut unui om politic (pârâtul C.), au fost expuse în cadrul unei emisiuni televizate moderate de către un jurnalist (pârâta B.) și au vizat un cunoscut jurnalist din România care a deținut o anumită funcție politică (recurentul). În acest context factual, este evident că limitele dreptului la liberă exprimare au fost analizate dintr-o perspectivă mai permisivă, specifică subiecților participanți la dezbaterea publică în cadrul căreia s-au produs afirmațiile denigratoare. Dacă în ce privește conduita pârâtului C. instanța de apel, în analiza dispozițiilor legale incidente și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului astfel cum a fost expusă anterior, a constatat că afirmațiile acestuia se înscriu în sfera ilicitului care conturează existența prejudiciului moral, cu consecințele corespunzătoare, în ce privește conduita pârâtei B., s-a apreciat că aceasta nu a fost de natură să-l prejudicieze pe recurentul-reclamant. Astfel, după ce a expus considerații generale privind statutul privilegiat al jurnaliștilor din perspectiva răspunderii civile delictuale în cazul libertății de exprimare, instanța de apel a analizat, punctual, în ce măsură comportamentul pârâtei a fost sau nu unul de natură să afecteze dreptul recurentului-reclamant la imagine. Împrejurarea că soluția adoptată este una care nu convine recurentului-reclamant nu este de natură să atragă nelegalitatea hotărârii atacate, câtă vreme normele de drept material incidente au fost corect interpretate și aplicate, iar instanța de recurs nu a identificat aspecte care să conducă la o concluzie contrară. Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a stabilit că acestei pârâte nu i se poate imputa săvârșirea vreunei fapte ilicite, buna-credință a acesteia fiind dovedită prin faptul că a solicitat în repetate rânduri pârâtului C. să prezinte probe în dovedirea afirmațiilor sale, atrăgând astfel atenția publicului asupra gravității susținerilor respective dar și asupra lipsei de suport factual al acelor afirmații. Recurentul pretinde că pârâta a permis să fie propagate în spațiul public afirmații defăimătoare la adresa sa, însă aceasta avea calitatea de moderator al unei emisiuni televizate în direct, iar conduita și afirmațiile pârâtului C., în calitate de invitat al acelei emisiuni, nu pot fi imputate pârâtei B., în calitate de moderator, câtă vreme aceasta a încunoștiințat atât pârâtul C. despre gravitatea și consecințele susținerilor făcute, cât și publicul, despre modalitatea în care respectivele afirmații au fost prezentate, respectiv în lipsa unei baze factuale care să ateste veridicitatea lor. Conduita pârâtei B. descrisă mai sus contrazice afirmația recurentului în sensul că aceasta ar fi manifestat o atitudine omisivă. Pe de altă parte, recurentul nu precizează, în concret, sau măcar într-o modalitate pur exemplificativă, cum ar fi trebuit să fie atitudinea pârâtei pentru a o plasa pe aceasta în afara ilicitului pe care îl susține recurentul. Întrucât inexistența faptei ilicite ca element al răspunderii civile delictuale în ce privește pârâta B. este confirmată de către instanța de recurs, apreciindu-se că nu există aspecte de nelegalitate care să conducă la o altă concluzie decât cea a instanței de apel, Înalta Curte constată că este inutilă analiza asupra unei pretinse forme de vinovăție la care face trimitere recurentul, dat fiind că răspunderea civilă delictuală presupune îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege, astfel încât neîndeplinirea doar a uneia din aceste condiții (în cauză, lipsa faptei ilicite) este exoneratoare de răspundere. Cu