ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2011/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă sub nr. x/2019 la data de 09.07.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B.: să se constate caracterul ilicit al difuzării de informații denigratoare și neverosimile privind viața și activitatea profesională a reclamantului, în cadrul seriei de postări de articole pe pagina publică de C. "B."; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 de RON cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului la viață privată, respectiv pentru încălcarea dreptului la onoare și reputație prin afirmațiile calomnioase făcute în textele publicate pe pagina sa de C.; să fie obligat pârâtul la eliminarea de pe pagina de C. "B." a tuturor postărilor precum și a tuturor informațiilor publicate cu privire la persoana reclamantului; să fie obligat pârâtul la postarea pe pagina de C. "B." a dispozitivului hotărârii executorii pronunțate în prezenta cauză; să fie obligat pârâtul la prezentarea, prin difuzare pe pagina de C. "B.", de scuze publice reclamantului; cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 14, 70-75, 252, 253, 1349, 1357, 1381 C. civ., art. 8 și 10 CEDO, precum și toate celelalte dispoziții legale invocate în cuprinsul acțiunii.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1780/13.11.2020, Tribunalul București, secția a IV a civilă a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 20.000 RON cu titlu de daune aduse reputatiei și onoarei prin postările publicate pe pagina sa de C. în perioada 12.03.2019 – 03.07.2019, cu referire la reclamant; a obligat pârâtul să înlăture de pe pagina de C. "B." pe care o administrează, mentiunile referitoare la reclamant cuprinse în postările publicate în perioada 12.03.2019 – 03.07.2019, astfel cum au fost indicate în dispozitivul sentinței; a obligat pârâtul la publicarea, pe pagina sa de C., a dispozitivului sentinței, în termen de o zi de la rămânerea definitiva a acesteia; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată; a respins cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecata, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1155/A/08.07.2022, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a admis apelul pârâtului împotriva sentinței; a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată; a obligat reclamantul la plata, către pârât, a cheltuielilor de judecată de 2.500 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamantul A.. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat principii fundamentale ale dreptului civil, prin nerespectarea dispozițiilor art. 6 alin. (1), art. 8, art. 20 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., respectiv nu a efectuat o analiză reală, proprie și imparțială a argumentelor invocate de recurent în cuprinsul întâmpinării la cererea de apel, ignorând inclusiv dovezile irefragabile depuse la dosarul cauzei care contrazic afirmațiile ce constituie fapta ilicită în sensul dispozițiilor art. 1.357 din C. civ., instanța de apel asumându-și în exclusivitate susținerile intimatului-pârât. Mai arată recurentul că, deși hotărârea cuprinde o motivare bazată pe o jurisprudență aplicabilă cauzei, aceasta este interpretată contrar celor statuate de forurile judiciare europene ale căror soluții sunt invocate, concluzia fiind in integram contradictorie cu practica judiciară interpretată (precum și cu probatoriul administrat în cauză), tocmai pentru a susține argumentele unilaterale ale intimatului-pârât. A fost ignorată decizia nr. 837/13.04.2022 a Înaltei Curți invocată de recurent în cuprinsul suplimentului la concluziile scrise depus la data de 23.06.2022, care este pe deplin aplicabilă prezentei cauze și, deopotrivă, relevantă pentru justa sa soluționare. Instanța de apel a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil privind dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, egalitatea, respectarea principiilor fundamentale, precum și principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, aspecte reglementate inclusiv la nivelul legii fundamentale, în cuprinsul art. 16 și art. 21 din Constituția României, precum și la nivelul Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin dispozițiile art.

De asemenea, hotărârea recurată este contrară dispozițiilor art. 131 alin. (2) teza finală din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, jurisprudenței consacrate a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit normele de drept material stabilite prin prevederile art. 1.357 raportat la art. 72 alin. (1), art. 74 lit. f) și art. 75 alin. (1) din C. civ., texte de lege ce reglementează condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în cazul nerespectării dreptului la demnitate, reputație, onoare, imagine, ca urmare a greșitei interpretări și aplicări a prevederilor art. 6, art. 8, art. 10 și art. 53 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale. Deopotrivă, hotărârea menționată este rezultatul încălcării art. 1 alin. (3) și art. 30 alin. (6) din Constituția României, precum și a aplicării greșite a art. 70 din C. civ. În ce privește încălcarea art. 8 CEDO, recurentul a arătat că instanța de apel expune normele juridice naționale și europene aplicabile, precum și jurisprudența relevantă, , însă argumentarea proprie contrazice textele legale evocate. De asemenea, instanța de apel face aserțiuni greșite, statuând că "deși prima instanță nu a reținut în mod expres, a analizat conflictul dintre cele două drepturi, dar a dat prevalență dreptului la viață privată pentru argumentele reținute în considerente". În realitate, Tribunalul București a analizat în mod întemeiat și corect dezechilibrul dintre modul de "exercitare" a dreptului la liberă exprimare a intimatului-pârât versus dreptul recurentului la demnitate, viață privată și onoare. Recurentul evocă jurisprudența CEDO (Cauza A. împotriva Norvegiei, Cauza Egill Einarsson împotriva Islandei, Cauza Petrenco împotriva Republicii Moldova, Cauza Petrina împotriva României), dar și jurisprudența instanțelor naționale (Decizia nr. 837/13.04.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 1059/08.07.2021 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Decizia nr. 58/27.01.2017 a Curții de Apel Iași, secția civilă). Recurentul învederează că, în lipsa oricărei baze factuale, instanța de apel reține că postările succesive ce constituie fapta ilicită cauzatoare de prejudicii recurentului, ar privi o altă persoană, iar nu persoana acestuia, aspect care se abate de la realitatea obiectivă, dar reflectă modalitatea nejustificată și părtinitoare în care instanța de apel încalcă art. 8 din Convenție. Chiar și în ipoteza referirii inclusiv la alte persoane în postările denigratoare reclamate de recurent, însăși jurisprudența instanței de apel contravine hotărârii recurate. Astfel, în dosarul similar nr. x/2018, Curtea de Apel București a stabilit că: "Or, într-o atare situație, este corectă statuarea primei instanțe referitoare la faptul că, în aceste condiții, contrar celor susținute de pârât, în condițiile în care reportajul PRO TV difuzat sub titlul «Nereguli grave privind transplantul» din cadrul știrilor PRO TV... nu se face nicio referire la reclamantul D., nu se poate reține că prevederile art. 10 CEDO ar fi respectate, lipsind o bază factuală suficientă pentru judecățile de valoare ce se regăsesc în afirmațiile pârâtului, Curtea reținând în rândul său că, prin acestea, apelantul-pârât îl acuză pe apelantul-reclamant, pe de-o parte, de activități ilicite exercitate în scopul obținerii unor importante foloase materiale profitând de starea gravă a unor bolnavi cronici...". Rezultă că, prin considerentele regăsite în cuprinsul deciziei, Curtea de Apel București a negat eo ipso dreptul recurentului la respectarea vieții private și de familie, respectiv a dreptului la reputație, demnitate și onoare consacrate în art. 8 din Convenție. În ce privește încălcarea art. 10 CEDO, recurentul arată că instanța de apel conferă faptelor de tipul celor săvârșite de intimatul-pârât rangul unei prezumții irefragabile de conformitate și legalitate, invalidând, practic, orice ipoteză posibilă de încălcare a limitelor stabilite în cuprinsul celui de-al doilea paragraf al art. 10 din Convenție și, totodată, orice probă care ar contrazice o asemenea aserțiune. Or, în această manieră vădit nejustificată, Curtea de Apel București a anulat însăși protecția garantata de art. 10 cu privire la respectarea vieții private și de familie, care include dreptul la demnitate, reputație, onoare și imagine. Curtea de Apel București reține, în mod greșit, că "[...] prin soluția primei instanțe, ingerința statului ar fi disproporționată și ar determina nașterea unui risc de descurajare a dezbaterii publice, chiar acidă, a subiectelor de interes general în domenii importante, dar în același timp sensibile și care privea întreaga societate". Această susținere este vădit străină de prezenta cauză, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost admisă numai parțial de prima instanță, aceasta argumentând, sub toate aspectele, atât motivele pentru care a dispus admiterea, în parte, a cererii, cât și motivele pentru care a respins o parte a capetelor de cerere (motivarea vizând inclusiv respingerea cererii pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată. Inclusiv sub acest aspect, este notabilă lipsa de imparțialitate neechivocă a Curții de Apel București, această instanță nefăcând altceva decât să preia susținerea intimatului-pârât, fără a ține cont de niciunul dintre argumentele recurentului ori de aprecierile corecte ale primei instanțe. În mod greșit reține instanța de apel că s-ar fi produs o ipotetică "ingerință a statului" asupra libertății de exprimare, prin raportare la soluția de admitere parțială a cererii de chemare în judecată. Or, o atare interpretare este cel puțin surprinzătoare, dat fiind faptul că victima faptei ilicite constatată în prezenta cauză este recurentul, o eventuală ingerință a statului putând fi incidentă în modalitatea abstențiunii/omisiunii de a acționa, dacă prima instanță nu ar fi constatat întrunirea cerințelor răspunderii civile delictuale a apelantului-pârât și, în niciun caz, cu referire la libertatea de exprimare, ci la dreptul la viață privată, demnitate și onoare al recurentului. Mai mult, nici nu se poate pune în discuție o ipotetică disproporție între soluția primei instanțe și poziția intimatului-pârât, având în vedere faptul că, pe de-o parte, prima instanță a redus considerabil cuantumul despăgubirilor solicitate de recurent și a dispus înlăturarea numai a unora dintre postările apelantului-pârât, de pe contul de socializare unde acesta le publicase, iar, pe de altă parte, aceasta a respins o parte semnificativă a celorlalte capete de cerere prin care recurentul a solicitat impunerea unor măsuri suplimentare de reparare a prejudiciului moral cauzat de intimatul-pârât, prin conduita sa ilicită. Cu alte cuvinte, singura parte care putea formula o asemenea critică este intimatul-reclamant, nicidecum intimatul-pârât. Raportat la prezenta cauză, aprecierea Curții de Apel București este vădit eronată, dat fiind faptul că prima instanță nu numai că a ținut cont de faptul că nu se pune în discuție vreo restrângere a libertății presei, ci a și cenzurat pretențiile recurentului în mod semnificativ, atât la nivelul cuantumului despăgubirilor acordate, cât și în privința reparațiilor nepecuniare solicitate de acesta și respinse de Tribunalul București. Curtea de Apel București face o eroare de aplicare a art. 10 din Convenție susținând, fără niciun suport juridic sau probator, că "[...] nu se poate reține că dreptul reclamantului la reputație a fost într-atât de afectat încât să se dea prevalență acestuia în detrimentul dreptului mai general la liberă exprimare..." și că "[...] prin raportare la criteriul relei-credințe, nu i se poate pretinde pârâtului să stăpânească într-un mod profesionist terminologia juridică și nici să cunoască că infracțiunile în discuție sunt prevăzute în capitolele diferite ale C. pen..". Instanța de apel nu a indicat niciun argument sau probă care ar fi condus-o la asemenea concluzii, care sunt contrazise de întregul material probator aflat la dosarul cauzei, de considerentele primei instanțe, precum și de jurisprudența CEDO. În ceea ce privește acuzațiile privind ipoteticul "trafic" de țesuturi sau organe, Tribunalul București a apreciat corect că infracțiunea de trafic de țesuturi și organe trebuie disociată de fapta pentru care recurentul a fost condamnat, tocmai sub aspectul gravității celei dintâi, de natură a atrage disprețul și damnarea publicului nu doar în calitate de profesionist, ci, mai cu seamă, prin raportare la persoana recurentului. În plus, trebuie subliniat faptul că infracțiunea de "trafic de organe" este o faptă prevăzută în C. pen., Titlul VIII - Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, Capitolul III - Infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate, la art. 384 - o faptă de o gravitate sporită inclusiv din perspectiva valorilor sociale ipotetic încălcate. Această subliniere a fost făcută inclusiv de către prima instanță, care a reținut că: "Or, legarea numelui reclamantului de o infracțiune atât de condamnată în societate, cu încărcătură emoțională deosebită pentru public, cum este cea de trafic de copii și sugestia obținerii unui profit dintr-o asemenea activitate ilicită, se încadrează în categoria «faptelor» și necesită prezentarea unei minime baze factuale care să o justifice, bază ce nu a fost probată. Chiar dacă s-ar considera că postarea din 03.06.2019, ora 14:11, reprezintă o judecată de valoare, se constată că și din această perspectivă depășește limitele libertății de exprimare, având caracter imoral prin aceea că pârâtul se folosește, pentru exprimarea propriei indignări, de un subiect cu rezonanțe emoționale profunde în societate (trafic de copii pentru transplant de organe) în lipsa bazei factuale și cu toate că avea la dispoziție alte mijloace stilistice pentru a-și exprima convingerile și emoțiile". Modalitatea în care aceste alegații neveridice au fost contextualizate au creat, în opinia publică, o imagine reprobabilă a recurentului, umilitoare, demnă de oprobiu și blamare pentru fapte de care acesta este dovedit ca fiind străin, intimatul-pârât neavând nicio probă în sens contrar. Mai mult, dat fiind numărul semnificativ de urmăritori ai contului de pe pagina de socializare C., reputația recurentului a fost afectată iremediabil. Acest aspect dovedește, dincolo de orice îndoială rezonabilă, intenția intimatului-pârât de denigrare a recurentului și de dezinformare a publicului cu privire la presupusele fapte penale și reprobabile asociate de intimatul-pârât cu persoana recurentului, în vederea defăimării publice, a încălcării dreptului la imagine și renume profesional, precum și al dreptului la viață privată și de familie. În ce privește încălcarea art. 6 CEDO, recurentul arată că aceasta s-a realizat prin faptul că instanța de apel i-a negat orice posibilitate de a obține tragerea la răspundere civilă delictuală pentru afirmațiile denigratoare și injurioase formulate de intimatul-pârât, în cadrul unei proceduri judiciare echitabile. În cuprinsul hotărârii recurate, instanța de apel își însușește opinia unilaterală a intimatului-pârât, în conformitate cu care: "...necesitatea ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică acționează ca o veritabilă cauză de exonerare de răspundere civilă, în chiar ipoteza în care elementele care atrag răspunderea civilă delictuală ar fi întrunite, astfel încât, în materia delictelor comune, să atragă răspunderea civilă". Cauzele exoneratoare de răspundere civilă sunt expres și limitativ prevăzute de C. civ., printre aceste neregăsindu-se și ipoteza susținută de apelantul-pârât și confirmată de instanța de apel. Practic, se consacră judiciar că o prezumție nelegală și netemeinică formulată de partea adversă ar avea prioritate în fața legii, motiv pentru care legea nu ar trebui respectată, considerație pe care recurentul o apreciază ca fiind inadmisibilă. Lipsa de imparțialitate a instanței este dovedită, susținerea pârâtului fiind însușită fără a se ține cont de niciunul dintre argumentele recurentului ori de aprecierile corecte ale primei instanțe, cu consecința atingerii drepturilor recurentului privind recunoașterea, pe cale judiciară, a încălcării dreptului la respectarea demnității, onoarei, imaginii și reputației și la obținerea unor reparații pentru prejudiciile astfel cauzate. Curtea de Apel București încalcă vădit art. 6 din Convenție, stabilind că ar exista o "bază factuală suficientă" pentru declarațiile injurioase publicate la adresa recurentului. În acest sens, este relevantă sentința pronunțată de Tribunalul București în prezentul litigiu, în cuprinsul căreia se regăsește o amplă analiză a afirmațiilor autorului faptei ilicite, cu delimitarea afirmațiilor ce constituie fapta ilicită, de judecățile de valoare, care sunt excluse de la analiza conduitei culpabile a autorului. Cu alte cuvinte, în mod vădit neîntemeiat, cu desconsiderarea judecății drepte, imparțiale și proporționale a primei instanțe, Curtea de Apel București și-a însușit exclusiv susținerile intimatului-pârât și a desființat in integrum sentința, încălcând dreptul fundamental al recurentului garantat de dispozițiile art. 6 din Convenție. În ce privește încălcarea dispozițiilor art. 1357 C. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a stabilit, în mod greșit, inexistența faptei ilicite, care constă în proferarea de afirmații denigratoare, insidioase și nereale, infirmate de probele depuse de recurent la dosarul cauzei. Această activitate denigratoare a început din luna martie a anului 2019 și a continuat inclusiv în cursul prezentei proceduri judiciare, prin afirmațiile cuprinse în actele depuse la dosar de către acesta, precum și prin răspunsurile la interogatoriul administrat în fața primei instanțe, toate ignorate de instanța de apel. Presupusele informații publicate de intimatul-pârât sunt nereale, aspect confirmat și de Ministerul Sănătății, care a retras acuzațiile formulate în raportul Corpului de Control la care intimatul-pârât face referire în întâmpinarea la cererea de apel, tocmai pentru a induce în eroare publicul și a sădi convingerea că recurentul își desfășoară activitatea în mod "ilegal", în acest mod fiind prejudiciată imaginea întregii activități de transplant din România, în percepția publicului. În plus, legalitatea activității recurentului și a soției sale, în cadrul Serviciului de Ambulanță București-Ilfov, este atestată inclusiv prin Ordonanța de clasare din 14.05.2020, emisă de DNA - Structura Centrală. Presupusele cercetări/dosare penale de care recurentul ar fi vizat fie nu există, fie au fost clasate, în considerarea faptului că faptele nu sunt prevăzute de legea penală. Cu toate acestea, intimatul-pârât utilizează apelative jignitoare, care depășesc orice limite admise ale dreptului la liberă exprimare, neputând fi calificate drept simple judecăți de valoare și aducând grave prejudicii de imagine recurentului și soției sale. În mod nereal și cu rea-credință, intimatul-pârât susține că "afirmațiile" sale ar fi fost preluate din presă. Dimpotrivă, afirmațiile acestuia sunt proprii, niciuna dintre presupusele surse din presă nefiind menționate în cuprinsul postărilor. Intimatul-pârât face afirmații extrem de grave în spațiul public, conturând o imagine a recurentului de persoană implicată în "trafic de organe", demnă de disprețul și damnarea publicului nu doar în calitate de profesionist, ci, mai cu seamă, prin raportare la persoana proprie. În cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Astfel, prejudiciul constă în atingerea gravă adusă imaginii și prestigiului profesional al recurentului, încălcarea dreptului la viață privată și de familie, prin formularea unor acuzații de natură penală, de o gravitate profundă, imaginea recurentului fiind asociată, în mod injust și nedovedit, cu săvârșirea unor infracțiuni contra "libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate", toate acestea fiind infirmate de probele depuse la dosarul cauzei. Cel mai grav efect al atitudinii hărțuitoare a intimatului-pârât s-a reflectat în îngreunarea semnificativă a activității profesionale a recurentului, concretizată în scăderea dramatică a numărului de transplanturi efectuate din momentul în care au fost publicate afirmațiile intimatului-pârât (cu mai bine de 50%). De altfel, intimatul-pârât nu a putut combate acest argument, fiind încă o dată dovedite caracterul ilicit și gravitatea consecințelor atitudinii sale manifestată public. Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu rezultă ex re, din însăși materialitatea faptei ilicite săvârșite de intimatul-pârât, respectiv atingerea gravă a valorilor sociale ocrotite prin dispozițiile art. 8 din Convenția EDO (dreptul la respectarea vieții private și de familie), art. 26 din Constituție (viața intimă, familială și privată), art. 30 alin. (6) din Constituție (limitele libertății de exprimare), art. 72 din C. civ. (dreptul la demnitate), art. 73 din C. civ. (dreptul la propria imagine). Vinovăția constă în atitudinea psihică a intimatului-pârât față de fapta ilicită săvârșită și de urmările acesteia, în prezenta cauză, îmbrăcând forma intenției directe calificate prin scop, unde scopul este defăimarea și batjocura publică a recurentului și a familiei sale. În ce privește încălcarea art. 30 din Constituția României, recurentul arată că instanța de apel invocă doar la nivel declarativ un text prevăzut de legea fundamentală, pe care îl încalcă apoi, prin considerentele deciziei, contrare literei și spiritului său, precum și scopului pentru care art. 30 alin. (6) din Constituție a fost edictat. Concomitent, sunt încălcate inclusiv dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) și art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dat fiind faptul că instanța de apel și-a însușit punctul de vedere al intimatului-pârât, fără a analiza argumentele și probele susținute de recurent. În acest sens, recurentul învederează similaritatea, până la identitate, dintre argumentele Curții de Apel și cele invocate de intimatul-pârât prin întâmpinare, care dovedește, în accepțiunea recurentului, nerespectarea textelor legale menționate supra. 5. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârât B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că în logica propusă de recurent, instanța de apel ar fi judecat echitabil și nediscriminatoriu doar dacă ar fi confirmat susținerile acestuia. Instanța de apel a analizat echilibrul și egalitatea de arme, pe de o parte, dar și opțiunea în privința temeiurilor de drept aplicabile situațiilor de fapt, pe de altă parte. Faptul că judecătorul a procedat la evaluarea situației de fapt, adecvarea normei de drept la aceasta, respectiv a judecat cauza potrivit convingerii sale intime, în mod independent, ajungând la concluzia că apelul trebuie admis, iar sentința invalidată, nu este și nu poate fi calificat drept discriminare. Recurentul se declară nemulțumit că instanța de apel a constatat existența unui conflict între două drepturi fundamentale, reputație și liberă exprimare, însă referitor la acest conflict întreaga jurisprudență a CEDO arată în ce condiții dreptul la liberă exprimare devine preeminent, preferabil și protejat superior dreptului la reputație. Astfel, într-un anumit context, cu anumite circumstanțieri, dreptul la liberă exprimare poate fi situat, din perspectiva protecției juridice, deasupra dreptului la reputație și viată privată. Ierarhizarea criticată de recurent în motivarea recursului a fost practicată în mod nefericit tocmai de către instanța de fond (Tribunalul București), care a stabilit că dreptul la respectarea vieții private, onoarei și demnității este prevalent în raport de dreptul la liberă exprimare. Cu alte cuvinte, ierarhizarea în favoarea dreptului la reputație a fost justificată atunci când a fost făcută în favoarea reclamantului-recurent, prin sentința de fond în care i s-a dat dreptate. Circumstanțele care însumate, determină ca dreptul la libera exprimare să fie prevalent celui la reputație, au fost avute în vedere de către instanța de apel și se referă la: existența unei minime baze factuale, preexistența circulației în spațiul public a informației incriminate, să fie vorba de o persoană publică, gradul de toleranță în privința persoanelor publice, proporționalitatea ingerinței. În cauză, minima bază factuală există și a fost discutată în spațiul public anterior postărilor incriminate. În hotărârea de fond s-a reținut că "(...) este adevărat că reclamantul a fost condamnat penal într-un dosar privind traficul de ovule, dar reclamantul nu a fost condamnat pentru infracțiunea de trafic de ovule, ci pentru infracțiunea de fals în înscrisuri (...)". Este inadmisibilă o asemenea disociere cu privire la infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat penal, câtă vreme condamnarea penală definitivă există. Informațiile din cuprinsul unui articol nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un rechizitoriu, sau într-o hotărâre judecătorească, întrucât dreptul publicului la informare este un element esențial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informațiilor conținute de articolele de presă. De altfel, nu numai hotărârea definitivă în care reclamantul a fost condamnat, dar și multitudinea de articole de presă, mărturii, reportaje, documente oficiale (raportul de control al Ministerului Sănătății), sunt de natură să confirme existența bazei factuale. Afirmațiile pretins defăimătoare au circulat, în contextul evocat mai sus (condamnare, anchete, reportaje, dezvăluiri), cu mult înainte de postările pârâtului-apelant. Deși reclamantul-intimat recunoaște la interogatoriu că a fost condamnat penal și că înțelege să respecte hotărârea de condamnare, instanța de fond "apreciază că opțiunea stilistică aleasă de pârât este exagerată". Această apreciere este în contradicție cu jurisprudența CEDO, care este constantă în a arăta că protecția se extinde și asupra formei care poate îmbrăca haina unor formulări care să ofenseze, șocheze sau deranjeze. Reclamantul-intimat este persoană publică (aspect reținut de către instanța de fond a Tribunalului București la fila x alin. (3). Referitor la gradul de toleranță în privința persoanelor publice, instanța de fond vorbește despre reputația și moralitatea reclamantului, "la nivel european și internațional în domeniul transplantului", însă nu se poate vorbi despre reputație și moralitate, în condițiile în care există o condamnare penală definitivă, indiferent de forma de participatie, la săvârșirea unei fapte ce are legătură cu transplantul în general (fie că sunt ovule, fie că sunt țesuturi, fie că sunt alte organe). Proporționalitatea ingerinței acționează ca o veritabilă cauză de exonerare de răspundere civilă, în chiar ipoteza în care elementele care atrag răspunderea civilă delictuală ar fi întrunite, astfel încât în materia delictelor comune, să atragă răspunderea civilă. Importanța, la nivelul interesului public, pe care o reprezintă transplantul de organe în general, justifică aducerea în spațiul public a oricăror aspecte de natură să intereseze acest domeniu, cu atât mai mult cu cât sunt de notorietate scandalurile interne și internaționale generate de încălcarea unor principii etice în privința procedurilor de transplant. In aceste condiții, instanța de apel, a procedat legal și temeinic la aplicarea criteriilor de protecție stabilite de toate normele legale incidente, în aplicarea art. 10 din CEDO În mod grav se confundă titularul marjei de protecție, în privința dreptului la liberă exprimare, considerând că această marjă este mai mare "în cazul subiectelor de interes public tratate de jurnaliști". Recurentul construiește artificial, fără fundament legal, un criteriu variabil/diferit al protecției conferite de art. 10 din CEDO. Se instituie o restricție pe cale de interpretare, știut fiind faptul că, urmare principiului exceptio est strictissimae interpretationis, orice restrângere trebuie să fie expres prevăzută de lege. Paradoxal, jurnaliștilor li se aplică exigențe sporite prin aceea că au instituit un corp de reguli în privința activității lor. Deosebirea este că ei sunt răspunzători fată de organizația care a constituit acest corp de reguli, în ipoteza încălcării lui, beneficiind însă, în mod egal cu "orice persoană", în fața legii, de aceeași marjă de protecție cu persoanele fizice și juridice. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În ce privește susținerea recurentului conform căreia decizia din apel ar fi pronunțată cu încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, în reglementarea dată acestora prin dispozițiile art. 6 alin. (1), art. 8, art. 20 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ. (ceea ce ar atrage incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, făcând trimitere, la dreptul la un proces echitabil, la exercitarea drepturilor procesuale, în mod legal și fără discriminări, la nevoia ca judecătorul cauzei să respecte el însuși principiile fundamentele și, de asemenea, să-și exercite rolul activ, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, recurentul pretinde că toate aceste reguli fundamentale ale desfășurării procesului civil ar fi fost nesocotite în cauză întrucât instanța nu ar fi realizat "o analiză reală, proprie și imparțială" a argumentelor reclamantului din cuprinsul întâmpinării la cererea de apel, "...ignorând inclusiv dovezile irefragabile depuse la dosarul cauzei care contrazic afirmațiile ce constituie fapta ilicită în sensul dispozițiilor art. 1357 din C. civ., instanța de apel asumându-și în exclusivitate susținerile intimatului-pârât". În același sens, al încălcării principiilor fundamentale ale procesului civil menționate anterior, arată recurentul că hotărârea instanței de apel cuprinde o motivare bazată pe o jurisprudență aplicabilă cauzei, dar interpretată contrar celor statuate prin hotărârile invocate și că a fost ignorată decizia nr. 837/13.04.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție aplicabilă cauzei, indicată de către recurent. Ca efect al încălcării acestor principii, în opinia recurentului, instanța de apel a încălcat și dispozițiile procedurale referitoare la nulitate (art. 174 alin. (2), art. 178 alin. (1), art. 179 alin. (1), art. 405 C. proc. civ.). Critica este una formală, care nu face decât să redea dispoziții procedurale ce consacră principii ale desfășurării procesului civil și referitoare la nulitatea actelor de procedură, fără ca prin argumentele prezentate să se demonstreze vreo nesocotire a textelor legale enumerate. Aceasta, în contextul în care desfășurarea judecății s-a realizat cu respectarea garanțiilor procesuale, părțile, asistate de avocați, prezentând argumentele și respectiv, combătându-le, într-o procedură publică, orală și contradictorie, iar analiza instanței a vizat deopotrivă susținerile reclamantului și ale pârâtului de pe pozițiile lor procesuale diferite. Împrejurarea că soluția adoptată în apel a fost una defavorabilă reclamantului nu înseamnă, cum eronat se pretinde, că instanța nu ar fi analizat argumentele acestuia ori că și-ar fi asumat susținerile pârâtului, câtă vreme hotărârea conține, în considerentele sale, raționamentul instanței bazat pe propria verificare jurisdicțională. În ce privește modalitatea în care instanța de apel a aplicat și interpretat jurisprudența națională și convențională în materie, aceasta este o apărare subsumabilă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar nu art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod, fiind, altminteri, reluată, de către recurent, în criticile formulate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., așa cum va fi și analizată. Aspectele de nelegalitate subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, pe lângă o interpretare deficitară a jurisprudenței în materie, așa cum deja s-a arătat, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 raportat la art. 72 alin. (1), art. 74 lit. f), art. 75 alin. (1) C. civ., art. 6, art. 8, art. 10 și art. 53 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, art. 1 alin. (3), art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 70 C. civ. Nici această critică nu poate fi primită. În ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 8 CEDO, recurentul apreciază că s-a realizat prin aceea că instanța de apel a analizat conflictul între dreptul la reputație și dreptul la liberă exprimare, în contextul în care în cauză este vorba de un echilibru între cele două drepturi, așa cum în mod corect a reținut prima instanță. Totodată, recurentul învederează și din această perspectivă, o interpretare greșită a jurisprudenței naționale și comunitare în materie. Se constată că este supusă analizei de legalitate o problemă de terminologie, respectiv aceea a distincției între noțiunile utilizate de către instanțele devolutive atunci când apreciază asupra cărui drept trebuie să de prevalență în cauza pendinte, dreptului la reputație sau dreptului la liberă exprimare, instanța de fond referindu-se la echilibrul dintre cele două drepturi, iar instanța de apel la conflictul dintre acestea. Prin urmare, nu este vorba de o normă de drept material care să fie greșit interpretată sau aplicată, ci de noțiuni diferite folosite în tehnica de redactare, niciuna dintre acestea nefiind nepotrivite, întrucât atunci când echilibrul dintre dreptul la reputație și cel la liberă exprimare devine precar (prin folosirea în public a unor termeni inadecvați, posibil prejudiciabili pentru destinatarul lor), atunci apare un conflict în prevalența celor două drepturi, ce urmează a fi analizat ca atare de către instanța de judecată. În cauză, indiferent la care dintre cele două noțiuni s-ar raporta instanțele, utilizarea uneia sau alteia nu poate fi apreciată ca o chestiune care să afecteze legalitatea hotărârii judecătorești. Împrejurarea că instanța de apel a dat o anumită interpretare jurisprudenței în materie, contrară opiniei recurentului, nu este nici ea de natură să contureze motivul de nelegalitate invocat, câtă vreme evocând această jurisprudență, instanța de apel s-a raportat la pretențiile deduse judecății, exprimând un raționament juridic propriu în ce privește soluția adoptată, diferit atât de acela al recurentului, cât și de acela al instanței de fond, scopul căii de atac a apelului fiind tocmai verificarea dacă ceea ce s-a pronunțat de o instanță devolutivă anterioară este sau nu în acord cu dispozițiile legale incidente. Contrar susținerilor recurentului în sensul că instanța de apel a reținut în mod greșit că postările succesive ar viza o altă persoană, instanța de apel nu a reținut o astfel de situație, ci a constatat că "...aceste postări o priveau în principal pe ministrul sănătății și nu pe reclamant care era menționat doar în plan secundar..." și că nu există informații "...că persoana direct vizată de aceste postări s-a simțit lezată și l-a acționat în instanță pe apelantul pârât". Față de cele arătate, critica este nefondată. Referitor la modalitatea de aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 10 CEDO, cu trimitere la art. 6 și 53 din Convenție, dar și la art. 70 C. civ., recurentul susține că în mod greșit instanța de apel reține că pârâtul beneficiază de protecția dreptului la liberă exprimare asemeni jurnaliștilor, instituindu-se, astfel, o prezumție nelegală de conformitate a unei conduite reprobabile. Totodată reia apărările privind lipsa de imparțialitate a instanței de apel, despre care arată că preia susținerile pârâtului și nu ia în considerare argumentele reclamantului ori considerentele tribunalului. Mai arată recurentul că instanța de apel reține respectarea art. 10 CEDO deși nu există probe în acest sens, reputația recurentului fiind iremediabil afectată, cu negarea posibilității sale de a obține tragerea la răspundere civilă delictuală în cadrul unei proceduri judiciare echitabile (încălcarea art. 6 și art. 53 din CEDO), mai ales prin raportarea, de către instanță, la cauze exoneratoare de răspundere care nu se regăsesc în dispozițiile dreptului civil. Contrar susținerilor recurentului, nici art. 10 CEDO și nici art. 70 C. civ. nu fac vreo distincție asupra marjei de protecție a dreptului la liberă exprimare după cum persoana respectivă este sau nu jurnalist. Dispozițiile legale menționate vizează ocrotirea dreptului la liberă exprimare în mod generic, și nu doar a anumitor categorii profesionale, atât art. 10 CEDO, cât și art. 70 C. civ. prevăzând că orice persoană beneficiază de dreptul la liberă exprimare. În acest sens, marja de protecție conferită nu poate fi nici restrânsă, nici extinsă, ci reprezintă o prerogativă legală destinată tuturor subiecților de drept cărora li se adresează, în lipsa oricăror circumstanțieri privind profesiile exercitate, comportând însă interpretări distincte funcție de particularitățile fiecărei cauze. Deși pretinde că jurisprudența la care face trimitere instanța de apel a fost interpretată contrar conținutului său, jurisprudența evocată de către recurent expune aceleași considerente de ordin general vizând principiul fundamental conform căruia libertatea de exprimare reprezintă o condiție esențială a unei societăți democratice și acoperă nu numai informații care sunt primite favorabil, ci și unele posibil ofensatoare, revenind instanțelor de judecată rolul de a aprecia, prin actul jurisdicțional, în ce măsură dreptul la liberă exprimare afectează sau nu dreptul la viață privată, la onoare sau demnitate. Așa cum deja s-a arătat, faptul că recurentul interpretează această jurisprudență în susținerea pretențiilor sale nu înseamnă că interpretarea dată de instanță este susceptibilă de nelegalitate, câtă vreme raționamentul instanței este fundamentat pe situația faptică și juridică a cauzei. De asemenea, trimiterile pe care recurentul le face, în mod constant, subsumat fiecărei critici deduse judecății în recurs, la probele administrate în cauză, nu pot fi avute în vedere, întrucât excedează analizei de legalitate specifică instanței de control judiciar. În egală măsură nici trimiterile la considerentele hotărârii de primă instanță nu pot fi avute în vedere, întrucât în prezentul cadru procesual sunt dezbătute considerentele instanței de apel, iar nu cele ale tribunalului. Contrar susținerilor recurentului vizând o pretinsă însușire, de către instanța de apel, a apărărilor formulate de către pârât în sensul existenței unor cauze exoneratoare de răspundere (situate în afara dispozițiilor legii civile), instanța de apel nu a preluat un astfel de raționament, ci, răspunzând apărărilor pârâtului legate de îndeplinirea/neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, a reținut că "...într-o speță precum cea de față, analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1351 și urm. C. civ., se face prin prisma garanțiilor oferite de art. 10 CEDO și nu doar prin prisma cauzelor exoneratoare de răspundere prevăzute de C. civ… ". Este de observat că recurentul reia, sistematic, susținerea conform căreia instanța de apel ar fi preluat punctul de vedere al pârâtului, ar fi achiesat la apărările acestuia în detrimentul celor ale reclamantului, etc, însă instanța de judecată nu se pronunță doar funcție de pretențiile uneia dintre părți, ci pe baza tuturor actelor și lucrărilor pricinii, precum și a apărărilor formulate de către toate părțile participante la proces. În formarea convingerii sale, instanța de judecată nu preia, cum greșit afirmă recurentul, opiniile părților, ci ia în considerare toate apărările formulate, le analizează, le coroborează cu probele administrate și se pronunță într-o manieră care totdeauna va fi defavorabilă uneia dintre părți și agreată de cealaltă, fără ca prin aceasta să manifeste o lipsă de imparțialitate. În realitate, recurentul este nemulțumit de soluția instanței de apel și apreciază, în mod pur subiectiv, că respingerea pretențiilor cu care a învestit instanța presupune ignorarea susținerilor și apărărilor sale, cu consecința favorizării și preluării argumentelor părții adverse, abordare care însă nu poate fi avută în vedere de instanță din perspectiva unei critici de nelegalitate. Prin urmare și aceste critici vor fi apreciate ca nefondate. În ce privește încălcarea, de către instanța de apel, a art. 6 CEDO, prin stabilirea faptului că în cauză a existat o bază factuală suficientă, se constată că din această perspectivă recurentul face ample trimiteri la considerentele hotărârii de primă instanță, pe care le apreciază ca fiind cele corecte și legale, apoi afirmă, în mod generic, că nu a beneficiat de o judecată imparțială și reiterează faptul că instanța de apel și-a însușit în totalitate susținerile pârâtului. Înalta Curte constată că parte din aceste susțineri au fost dezlegate prin considerații anterioare, iar critica este invocată pur formal și nu conține argumente care să atragă cazul de nelegalitate invocat. Referitor la greșita interpretare/aplicare a dispozițiilor art. 1357 alin. (2) C. civ., respectiv condițiile răspunderii civile delictuale, despre care recurentul afirmă că sunt îndeplinite în cauză, Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită. Pretinzând că instanța de apel a apreciat greșit asupra inexistenței faptei ilicite, recurentul-reclamant redă, într-o manieră inadecvată procedural pentru faza procesuală în care se regăsește, situația factuală a pricinii, arătând că probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanța de apel la o altă concluzie respectiv, aceea a proferării de către pârât, unor afirmații denigratoare, insidioase la adresa reclamantului, de natură să aducă atingere dreptului la viața privată (la onoare și reputație). În același context, recurentul face trimitere la o serie de cauze din jurisprudența instanței de contencios european, arătând totodată că, deși decizia atacată cuprinde o motivare bazată pe această jurisprudență, totuși, ajunge la o concluzie contrară, atât acesteia, cât și mijloacelor de probă administrate în cauză. Verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii cerinței referitoare la existența unei fapte ilicite a pârâtului aptă să angajeze răspunderea civilă delictuală a acestuia, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. În acest sens, instanța de apel a constatat, în mod corect, ținând seama de specificul faptei ilicite reclamate (atingerea demnității reclamantului prin informații denigratoare, defăimătoare aduse de pârât în spațiul public, cu depășirea libertății de exprimare), că a existat o bază factuală suficientă pentru a se trage concluzia că pârâtul a acționat cu bună-credință și că, în prezența acestor repere, este înlăturat caracterul ilicit al faptei. Instanța de apel a reținut că pârâtul, de profesie medic, asemenea recurentului, având funcția de consilier onorific pe probleme de strategie și management în derularea activității de transplant, dar și în calitate de coordonator al Unității de Asistență Tehnică și Management pentru Programele de Sănătate, nu doar că era protejat de principiul conform căruia orice persoană are dreptul la liberă exprimare, ci chiar a urmărit provocarea unor dezbateri cu privire la un domeniu în care era direct implicat și interesat, scopul acestuia nefiind denigrarea reclamantului, ci expunerea propriilor păreri asupra unui subiect de interes public. Tot în mod corect instanța de apel a reținut că postările respective conțineau informații care fuseseră deja aduse la cunoștința publicului prin alte mijloace decât acțiunile pârâtului, astfel încât nu reprezentau un element de noutate, aveau la bază informații și opinii care erau deja prezente în spațiul public, iar expresiile folosite nu depășesc limitele protecției oferite de art. 10 CEDO. Faptul că recurentul apreciază că este defăimător să fii numit condamnat penal nu presupune, în mod automat, o depășire a limitelor impuse de art. 10 CEDO, câtă vreme această calitate a rezultat dintr-o hotărâre judecătorească, nefiind o simplă judecată de valoare. Mai mult, faptul că numele reclamantului a fost asociat cu activitatea de trafic de organe rezultă din condamnarea penală pe care a suferit-o acesta în cadrul unui dosar având ca obiect traficul de ovule (fiind fără relevanță faptul că în acel dosar condamnarea recurentului a fost pentru fals în înscrisuri), informațiile cu acest conținut avându-și sursa în realitatea obiectivă. Aceasta înseamnă că, deși a existat o inexactitate a informației, ea nu a fost total lipsită de bază factuală, ceea ce este relevant în abordarea atitudinii subiective. În ce privește termenii folosiți ("condamnat penal", "sforar", "traficant de ovocite", "mafia din transplant", "spirit malefic") care ar corespunde unor afirmații extrem de grave și unor apelative jignitoare, se constată că, deși corespund unei doze de exagerare și chiar de provocare, nu depășesc sfera libertății de exprimare, câtă vreme au primit o explicație și au avut o bază factuală. În același sens, transmiterea informațiilor în spațiul public (prin pagina de C. a pârâtului) s-a înscris în sfera unei preocupări legitime a opiniei publice, în contextul în care subiectul era de interes general, constituind, așa cum a reținut instanța de apel, și tema a numeroase articole de presă, apărute în perioada de referință, privind o serie de nereguli din domeniul transplantului (modalitatea în care anumite persoane publice au beneficiat de transplant în detrimentul altora aflate pe lista de așteptare). În consecință, existența unei baze factuale suficiente, atât pentru imputațiile unor fapte materiale, cât și pentru judecățile de valoare, denotă o atitudine subiectivă a pârâtului caracterizată de bună-credință (subordonată scopului principal al informării, al dezbaterii, iar nu al defăimării sau discreditării), ceea ce îl scoate pe acesta din sfera ilicitului civil și, în mod corespunzător, din aceea a răspunderii civile delictuale. Ca atare, raportat la elementele de fapt ale pricinii, statuate de instanțele fondului, s-a făcut corect aplicarea dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., coroborate cu cele ale art. 30 din Constituție și art. 10 CEDO, atunci când s-a constatat că nu există răspunderea civilă delictuală, în absența condiției faptei ilicite, condiție care a fost analizată nu doar din perspectiva dreptului intern, ci și a normelor convenționale europene, având în vedere particularitățile pe care le-a presupus domeniul în care s-a pretins săvârșirea faptei, respectiv depășirea limitelor libertății de exprimare. Celelalte aspecte deduse judecății în legătură cu existența unui prejudiciu (pe care recurentul îl identifică, asemănător unei activități lucrative și străin daunelor morale pretinse pentru atingerea adusă drepturilor personalității, în "scăderea drastică a numărului de transplanturi efectuate" din momentul în care au fost publicate informațiile pârâtului) respectiv, legătura de cauzalitate și vinovăția nu vor face obiect de analiză distinctă pentru aprecierea asupra legalității soluției adoptate, câtă vreme condițiile răspunderii delictuale reglementate de art. 1357 C. civ. sunt cumulative, astfel încât este suficient să se constate absența uneia dintre acestea pentru a nu putea fi activată răspunderea. În ce privește încălcarea dispozițiilor art. 30 din Constituția României, cu trimitere la art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (3) din același act normativ, dar și la art. 6 CEDO, se constată că aceste susțineri reiterează critica privind însușirea, în mod exclusiv, de către instanța de apel, a argumentelor pârâtului, în defavoarea celor ale reclamantului, căreia i s-a răspuns deja prin considerente expuse anterior. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1155/A din 08 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.