ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2431/2023

Ședința publică din data de 29 noiembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 16 octombrie 2018, sub număr de dosar x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat să se constate caracterul ilicit al difuzării de informații denigratoare și neverosimile privind viața și activitatea profesională a reclamantului, în cadrul seriei de postări de articole pe pagina publică de C. B.-Deputat D.; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 de RON cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului la viață privată, respectiv pentru încălcarea dreptului la onoare și reputație prin afirmațiile calomnioase făcute în textele publicate pe pagina sa de C. B.-Deputat D.; să fie obligat pârâtul la eliminarea de pe pagina B.- deputat D. administrată de el, a tuturor fotografiilor și postărilor care îl înfățișează pe reclamant precum și a tuturor informațiilor publicate cu privire la aceasta; să fie obligat pârâtul la postarea pe pagina B.-Deputat D. a dispozitivului hotărârii executorii pronunțate în prezenta cauză; să fie obligat pârâtul la prezentarea prin difuzare pe pagina B.-Deputat D. de scuze publice reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 941 din 06 mai 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., a constatat încălcat dreptul la onoare și reputație al reclamantului de către pârâtul B. prin textul publicat pe pagina sa de socializare C. din data de 17 septembrie 2018, această constatare reprezentând o reparație echitabilă suficientă pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamant, a obligat pe pârât să elimine de pe pagina de socializare B. - Deputat D. a textului publicat în data de 17 septembrie 2018. A respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

A respins cererea în rest, ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru. A luat act că reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita onorariul de avocat pe cale separată. A obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 2.661,565 RON, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1059A din 08 iulie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-pârât B. împotriva sentinței civile nr. 941/06.05.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. A admis apelul formulat împotriva aceleiași sentințe de apelantul-reclamant A.; a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a înlăturat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârât. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 1059A din 08 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul B..

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește respingerea apelului pârâtului, schimbarea în parte a sentinței primei instanțe prin înlăturarea obligației reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârât, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în apel și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru o nouă judecată pe aceste aspecte.

Printr-un prim motiv de recurs, recurentul a criticat decizia curții de apel invocând o încălcare a regulilor de procedură, prin interpretarea greșită a dispozițiilor art. 451 și urm. C. proc. civ., în special pe cele ale art. 453 din cod.

În dezvoltarea acestui motiv, încadrat de recurent în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta a arătat că, în fața instanței de fond, reclamantul a renunțat la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, urmând să le solicite pe cale separată, instanța de fond reținând această împrejurare în sentința pronunțată.

Prima instanță a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON reprezentând taxa judiciară de timbru, luând act că reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita onorariul de avocat pe cale separată. A obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 2.661,565 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilite conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de apel a modificat sentința primei instanțe, a înlăturat obligația reclamantului de a achita cheltuielile de judecată către pârât, prin încălcarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., considerând ca instituită o interdicție absolută în obligarea reclamantului la plata unor cheltuieli de judecată parțiale, în ipoteza în care pârâtul nu a formulat o cerere incidentală proprie.

Or, art. 453 C. proc. civ. nu instituie o astfel de regulă, această interpretare fiind, în opinia recurentului, o adăugare la lege, cu încălcarea de către curtea de apel a principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat de recurent în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material referitoare la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale vizând apărarea drepturilor nepatrimoniale, respectiv a dispozițiilor art. 1349, art. 1353 și a art. 1357 C. civ., precum și a art. 8 și art. 10 din Convenția CEDO.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit incidența condiției faptei ilicite, pe motiv că nu s-ar fi menționat expres numele reclamantului în cuprinsul reportajului E., respectiv a celorlalte elemente ce constituie baza factuală a judecăților de valoare exprimate de pârât în postarea din 17 septembrie 2018.

Sub acest aspect, recurentul a opinat că incidența bazei factuale pentru exprimarea judecăților de valoare impusă de normele CEDO în materie, de natură să atragă impunitatea răspunderii civile delictuale prin constatarea inexistenței faptei ilicite, nu poate fi exclusă pentru motivul că nu s-ar fi făcut o referire nominală expresă la reclamant în articolele, reportajele, declarațiile și interviurile indicate de pârât a fi baza judecăților de valoare exprimate.

Totodată, recurentul a considerat că instanța de apel a reținut nelegal că susținerile acestuia la adresa reclamantului se circumscriu unor acuzații directe de activități ilicite, iar nu unor simple judecăți de valoare, apreciind că instanța a interpretat eronat jurisprudența CEDO privind distincția între afirmațiile factuale, care pot fi demonstrate, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil a fi dovedit.

Pe de altă parte, recurentul a susținut că toate elementele indicate de acesta drept bază factuală a judecății de valoare exprimate în cuprinsul postării au fost analizate în mod superficial de instanța de apel, fiind încadrate în mod eronat în categoria "acuzațiilor directe" . În speță, încadrarea greșită a opiniei exprimate ca fiind o afirmație publică, o acuzație, a condus instanța la considerente greșite, potrivit cărora postarea incriminată ar depăși limitele libertății de exprimare a unei persoane care exercită o funcție de demnitate publică, în calitate de ales al cetățenilor.

Or, în opinia recurentului, a-și exprima o simplă opinie fundamentată pe toate elementele expuse în fața instanțelor de fond reprezintă o veritabilă judecată de valoare, o opinie, iar în niciun caz o informație, o afirmație despre un fapt, așa cum în mod greșit s-a interpretat în calificarea expresiilor incriminate.

Drept urmare, recurentul a considerat că angajarea răspunderii civile delictuale este exclusă raportat la art. 30 din Constituția României și art. 10 din Convenția CEDO, care garantează libertatea de exprimare, deoarece nu au fost depășite limitele dreptului la liberă exprimare prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenție.

În continuare, recurentul a arătat că apreciază ca fiind nelegală hotărârea recurată și raportat la lipsa încadrării postării incriminate, despre care se admite că vizează un subiect de interes general, ca fiind o contribuție la o dezbatere publică imediată, menită a informa asupra activității celor care dețin funcții publice.

Printr-o altă critică adusă deciziei recurate, recurentul a susținut că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor referitoare la existența vinovăției, faptele imputate fiind calificate de instanța de apel ca fiind intenționate.

Sub acest aspect, recurentul a susținut că în analiza concretă a judecăților de valoare exprimate de acesta, instanța de apel nu a făcut o aplicare corectă a principiilor relevate de jurisprudența CEDO, de vreme ce s-a reținut că a folosit expresii jignitoare, un așa zis limbaj injurios care ar determina concluzia existenței unei fapte ilicite ce ar fi fost săvârșită cu intenție.

Totodată, recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat normele de drept incidente în speță și în ceea ce privește condiția prejudiciului și a legăturii de cauzalitate, instanța de apel interpretând în mod abstract art. 1357 C. civ., fără a proceda, în concret, la verificarea existenței unui prejudiciu cert, real și dovedit de reclamant.

Concluzionând, recurentul a susținut că atâta vreme cât nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile răspunderii civile delictuale, instanța de apel a pronunțat decizia cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor.

Prin încheierea pronunțată la data de 25 mai 2023, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimat și a admis în principiu recursul declarat în cauză, reținând că motivele de recurs formulate se circumscriu ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.. ui.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Printr-un prim motiv de recurs formulat, recurentul-pârât a invocat, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură, respectiv a art. 451 și urm. C. proc. civ.

Procedând la analiza legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor de drept procesual, instanța de recurs reține că, prin demersul său judiciar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral suferit urmare a încălcării dreptului la onoare, demnitate și reputație, prin textele publicate pe pagina de socializare C..

Prima instanță a admis în parte cererea introductivă, a constatat încălcat dreptul la onoare și reputație al reclamantului prin textul publicat pe C. la data de 17 septembrie 2018, reținând că această constatare reprezintă o reparație echitabilă suficientă pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamant. A obligat pârâtul să elimine de pe pagina de socializare B. - Deputat D. a textului publicat în data de 17 septembrie 2018. A respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON reprezentând taxa judiciară de timbru și a luat act că reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita onorariul de avocat pe cale separată. A obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 2.661,565 RON, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de apel, analizând cauza în limitele motivelor de apel formulate, a respins apelul declarat de pârâtul B.. A admis apelul declarat de reclamantul A., a schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că a înlăturat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârât. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin cererea de recurs, pârâtul a criticat soluția instanței cu privire la înlăturarea obligației reclamantului de a achita cheltuielile de judecată către pârât, prin încălcarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

În acest sens, a apreciat că instanța de apel a instituit o interdicție absolută în obligarea reclamantului la plata unor cheltuieli de judecată parțiale, în ipoteza în care pârâtul nu a formulat o cerere incidentală proprie, prin încălcarea art. 453 C. proc. civ. care nu instituie o astfel de regulă, această interpretare fiind, în opinia recurentului, o adăugare la lege, cu încălcarea principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

În dezlegarea problemei de drept enunțate se va porni de la dispozițiile de ordin general prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., care instituie regula potrivit căreia:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Din economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată, reiese, în mod neechivoc, caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, a cărei soartă depinde de soluția dată cererii principale din dosar și etapa procesuală în care au fost generate.

În mod constant, s-a subliniat că fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a celui care a determinat inițierea unui proces sau a promovat un proces lipsit de fundament juridic lato sensu.

Potrivit prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

Din textul de lege anterior citat, rezultă că instanța, atunci când se pronunță pe cererea vizând cheltuielile de judecată, trebuie să aibă în vedere soluția dată asupra cererii principale. Ca urmare, în cazul admiterii parțiale a cererii, judecătorul este cel care stabilește cota-parte în care se suportă cheltuielile de judecată, prin raportare la partea admisă din cererea de chemare în judecată.

Cota-parte parte în care se suportă cheltuielile de judecată de către parte este strâns legată de gradul de culpă al acesteia în declanșarea litigiului.

Astfel, partea care pierde procesul va trebui să suporte, la cererea părții care a câștigat, integral sau parțial, inclusiv cheltuielile de judecată suportate de aceasta din urmă în procesul respectiv, ca parte a consecinței firești a pierderii litigiului. Aceasta se bazează pe principiul restitutio in integrum care urmărește restabilirea situației anterioare litigiului și compensarea integrală a părții prejudiciate.

Alternativ, partea care pierde poate beneficia de o compensare totală a acestor cheltuieli cu propriile sale cheltuieli, corespunzător gradului de vinovăție procesuală reținută. Aceasta se întâmplă în cazul în care pretenția admisă este disproporționată față de cea afirmată inițial. În astfel de situații, instanța poate decide compensarea cheltuielilor de judecată, ținând cont de culpa procesuală a fiecărei părți. Acest aspect este reglementat de art. 454 din C. proc. civ., care permite instanței să dispună compensarea cheltuielilor de judecată atunci când ambele părți au câștigat în parte.

Totuși, partea care pierde nu poate recupera cheltuielile proprii de la adversar, decât dacă a formulat cereri incidentale proprii în cadrul procesului și acestea au fost admise.

În lipsa unei astfel de cereri incidentale, soluția de admitere a acțiunii principale implică, în mod logic, și obligația de a suporta cheltuielile de judecată, întrucât aceasta reprezintă o recunoaștere a faptului că partea care a câștigat a avut dreptate în demersul său judiciar. Astfel, prevederile legale și principiile de drept procesual converg pentru a asigura o distribuție echitabilă a cheltuielilor de judecată, în funcție de culpa procesuală și de succesul fiecărei părți în litigiu.

Astfel, cum în cazul concret dedus judecății, reclamantul a obținut un rezultat favorabil, chiar dacă doar în parte, fiind recunoscută încălcarea dreptului la onoare și reputație, cum pretenția admisă nu este disproporționată față de cea afirmată inițial, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept procedural care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată, nefiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Lipsită de fundament este și critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-pârât invocă încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, a art. 8 și art. 10 din CEDO.

Pentru evaluarea cazului de casare pe care pârâtul și-a întemeiat calea de atac, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei, reținute de către instanțele de fond.

În fapt, la 17.09.2018, pârâtul, prin intermediul paginii sale oficiale de C. a difuzat către public informații la adresa reclamantului, prin postarea următoare:

"Am avut dreptate ….. A. și F. au căpușat acest sistem medical și au câștigat o avere uriașă de pe spinarea unor bolnavi cronici care se aflau cu un picior în groapă. Cei doi ticăloși pană în măduva oaselor au fost protejați politic și de structurile fostei Securități infiltrate în SRI".

Prin cererea cu care a învestit instanța de judecată, reclamantul a supus analizei conflictul dintre două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la viață privată (art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor Omului și a libertăților fundamentale) și, respectiv, dreptul părții adverse la liberă exprimare (art. 10 din Convenție), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale, împrejurare față de care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

În acest context, prin raportare la obiectul prezentului litigiu, s-a impus instanțelor de fond necesitatea de a analiza în ce măsură dreptul la liberă exprimare exercitat de către pârât prin postări în mediul online al rețelei de socializare C. au lezat demnitatea și onoarea reclamantului, prin punerea în balanță a dreptului reclamantului la protecția reputației sale ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate, și a dreptului pârâtului la libertatea de exprimare.

Prin sentința civilă nr. 941 din 06 mai 2019, prima instanță a admis în parte cererea inițială, a constatat încălcat dreptul la onoare și reputație al reclamantului prin textul publicat pe C. la data de 17 septembrie 2018, reținând că această constatare reprezintă o reparație echitabilă suficientă pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamant și a obligat pârâtul să elimine de pe pagina de socializare B.-Deputat D. a textului publicat în data de 17 septembrie 2018. A respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

Prin decizia atacată, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, reținând că afirmațiile făcute de pârât în postarea de pe pagina de socializare reprezintă doar situații factuale, lipsite de bază factuală și nu pot fi reținute ca fiind o contribuție la o dezbatere publică, menită a informa asupra activității celor care dețin funcții publice.

Totodată, a reținut că expresiile folosite de pârât, care sunt jignitoare la adresa reclamantului, de natură a afecta reputația, onoarea și imaginea publică a acestuia, nu se pot circumscrie noțiunii de judecăți de valoare.

În esență, recurentul-pârât a criticat decizia atacată, susținând că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicarea eronată a prevederilor europene care guvernează limitele libertății de exprimare, reținând în mod eronat întrunirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a făcut o delimitare clară între judecățile de valoare și datele factuale, instanța de apel ajungând greșit la concluzia potrivit căreia afirmațiile acestuia sunt acuzații directe, iar nu doar simple opinii, judecăți de valoare.

În acest punct al analizei, Înalta Curte consideră necesar a se reaminti că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 din C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate, care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum și din prevederile art. 483 alin. (3) din același Cod, care statuează în mod expres că "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Drept urmare, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că unele argumente expuse de recurentul-pârât în fundamentarea motivului subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cuprind referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate.

Astfel, toate criticile recurentului care implică aprecierea situației de fapt nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanță de recurs, aceasta nefiind competentă să reaprecieze situația de fapt în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate.

În ceea ce privește criticile formulate, trebuie menționat că în cadrul acțiunii în despăgubiri, fără a nega dreptul la liberă exprimare, instanța de judecată are a analiza, în mod necesar, dacă afirmațiile concrete se circumscriu conceptului de judecăți de valoare sau sunt afirmații factuale, iar, după calificarea acestora, trebuie verificat, în cazul judecăților de valoare, dacă sunt formulate cu bună-credință, atitudine subiectivă ce poate fi verificată pe baza probelor administrate, sau, în cazul afirmațiilor prin care se impută fapte concrete, dacă au ele însele o bază factuală suficientă pentru a putea determina pronunțarea unor "verdicte".

Analizând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța de apel, contrar celor susținute de recurentul-pârât, a analizat afirmațiile postate pe rețeaua de socializare și a constatat ca aceastea nu se sprijină pe o bază factuală suficientă și nici nu au fost făcute cu bună-credință.

Astfel, instanța de recurs va proceda la evaluarea argumentelor aduse în susținerea criticii formulate, din perspectiva respectării de către instanța de apel a criteriilor de analiză ce rezultă din jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și a normelor de drept material a căror nesocotire a fost invocată de recurentul-pârât, fără a cenzura aprecierea probelor sau stabilirea situației de fapt de către instanța devolutivă.

Prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut o importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, iar potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Or, tocmai făcând această distincție între categoria judecăților de valoare, în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane, și cea a afirmațiilor factuale ce exprimă acuzații de a fi comis fapte determinate, instanța europeană a arătat în mod explicit că, în măsura în care o persoană exprimă judecăți de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verității celor afirmate, o astfel de obligație fiind imposibilă și împiedicând persoanele să își afirme opinia despre alții (Cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).

Cu toate acestea, nici judecățile de valoare lipsite de orice bază factuală nu sunt protejate de art. 10, instanța de contencios european statuând că "nu se poate admite că, în principiu, o judecată de valoare poate fi considerată astfel, decât dacă este însoțită de fapte pe care să se sprijine. Necesitatea unei legături între judecată de valoare și faptele care o sprijină poate varia de la un caz la altul în funcție de circumstanțele specifice ale fiecărui caz" (cauza Feldek c. Slovaciei).

Prin urmare, dacă drepturile unei persoane sunt lezate atât prin afirmații care ar putea fi calificate ca fiind judecați de valoare, cât și prin imputarea unor fapte determinate, Curtea va lua în considerare tipul de afirmație care a lezat cel mai important drepturile respective, calificând în funcție de aceasta afirmația litigioasă în ansamblul ei (cauza Dichand și alții c. Austria).

Tot în privința judecăților de valoare, Curtea a subliniat faptul că atunci când afirmațiile unui ziarist au caracterul unor judecăți de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt protejate de articolul 10, cu condiția ca ele să se bazeze pe fapte adevărate sau să fie susținute de o argumentare logică a autorului lor; "chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de o bază factuală " (cauza Cumpănă si Mazăre c. României).

În ceea ce privește baza factuală suficientă, instanța de apel, procedând la o analiză a cauzei prin raportare la probele administrate, a reținut că afirmațiile pârâtului din data de 17 septembrie 2018 au reprezentat un comentariu făcut în spațiul public față de aspectele relatate prin reportajul televiziunii E. difuzat sub titlul "Nereguli grave privind transplantul" în cadrul programului de știri din aceeași dată, reportaj pe care pârâtul l-a postat pe pagina de socializare.

Examinând conținutul postării, instanța de apel a reținut că, deși prin acest demers au fost aduse la cunoștința publicului larg neregulile constatate de funcționarii Ministerului Sănătății în urma controlului efectuat la Agenția Națională de Transplant, numele reclamantui nu a fost menționat, fiind subliniat doar că întreaga activitate de transplant a fost coordonată de-a lungul anilor de o singură persoană, doctorul G., membru al Consiliului Științific al A.N.T.

Totodată, a analizat și celelalte două elemente care susțin, în opinia pârâtului, baza factuală suficientă, respectiv legătura dintre reclamant și numitul F., membru al Consiliului Științifiv al Agenției Naționale de Transplant, implicat într-un dosar penal privind activitatea Institutului Clinic de Urologie și Transplant Renal Cluj, precum și un reportaj realizat cu camera ascunsă printre pacienții unei unități spitalicești în care reclamantul își desfășoră activitatea.

În ceea ce privește legătura dintre reclamant și numitul F., în urma analizei efectuate, instanța de apel a reținut că nu se constituie într-o faptă certă care să poată fundamenta acuzațiile directe vizând activități ilicite concrete ale reclamantului.

Iar, cu referire la reportajul realizat cu camera ascunsă, s-a concluzionat că nu rezultă implicarea reclamantului, nefiind menționat numele acestuia nici măcar o dată.

Totodată, analizând buna-credință a pârâtului în postarea realizată, instanța de apel a concluzionat că nu poate fi reținută lipsa intenției de a cauza un prejudiciu de imagine reclamantului, limbajul folosit pentru caracterizarea pârâtului depășind limitele unei polemici publice, justificate de scopul, eventual legitim, al unei dezbateri legate de un anume subiect, cum nu poate fi reținut nici că postarea în cauză a fost o simplă manifestare a dorinței pârâtului de a contribui la crearea unui sistem sanitar mai bun.

Toate aceste aspecte au fost reținute de către instanța de apel, care, în analiza efectuată, a constatat lipsa bazei factuale și a bunei-credințe, criterii reținute de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Contrar susținerilor recurentului, se constată că, astfel cum s-a menționat supra, în jurisprudența CEDO, deși este acceptată formularea judecăților de valoare în limite largi la adresa politicienilor, nu se permite formularea unor opinii complet nejustificate (par. 42 cauza Lingens contra Austria).

Drept urmare, raportat la situația factuală reținută de instanțele anterioare, nu se poate aprecia că recurentul-pârât a acționat cu bună-credință din punct de vedere al scopului declarat de a contribui la crearea unui sistem sanitar mai bun cu bolnavii și că instanța de apel a interpretat greșit art. 10 din Convenție.

În realitate, reaua-credință a pârâtului a fost demonstrată de chiar afirmațiile acestuia la adresa reclamantului, fără o bază factuală și care depășesc limitele unor opinii sau aprecieri relevante în contextul subiectului abordat, care să se circumscrie noțiunii de libertate de exprimare, ce ar presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare, acestea nefiind judecăți de valoare, care să aducă societății un plus de valoare și care să aducă argumente în cadrul unui subiect de interes general, neputând fi considerate contribuție la o dezbatere publică.

Susținând că instanța de apel a calificat greșit afirmațiile sale ca nefiind simple judecăți de valoare, precum și scopul demersului său, ca nefiind o contribuție la dezbaterea publică a unui subiect de interes general cu consecința încălcării limitelor dreptului la exprimare, recurentul-pârât, în realitate, solicită instanței de recurs să procedeze la o reanalizare a probelor.

Or, o reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu este posibilă în calea de atac a recursului, astfel încât nu se mai poate proceda la o reanalizare a probelor depuse la dosar, pentru a schimba valoarea probatorie a acestora.

Ca atare, argumentele recurentului-pârât cu privire la aspectele ce rezultă din probele administrate în cauză nu sunt de natură a putea fi analizate de către instanța de recurs, vizând aspecte ce țin de temeinicia deciziei recurate, și nu de legalitatea acesteia, chestiuni care excedează controlului de legalitate ce se realizează în această fază procesuală.

Prin urmare, infirmarea bazei factuale, astfel cum a fost statuată în apel, prin luarea în considerare a unei alte situații de fapt decât cea reținută de curtea de apel, nu poate fi cenzurată în recurs.

Ca atare, în mod corect, curtea a reținut o faptă ilicită în sarcina pârâtului, săvârșită cu intenție, prin emiterea de judecăți de valoare fără o bază factuală, depășindu-se limitele libertății de exprimare, motiv pentru care, urmează a fi înlăturate criticile din memoriul de recurs pe acest aspect, soluția instanței în acest sens fiind necesară pentru protejarea drepturilor reclamantului, conform art. 8 din CEDO, dar și art. 72 din C. civ.

Motivul de recurs prin care se susține că prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat normele de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, cu referire la codițiile vinovăției, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre faptă ilicită va fi, de asemenea, respins.

Potrivit prevederilor art. 1357 din C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă", iar potrivit prevederilor art. 1349 C. civ., "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Cum s-a menționat și anterior, din cuprinsul art. 1357 din C. civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: a) săvârșirea unei fapte ilicite, b) existența unui prejudiciu, c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, d) săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul, condiții care sunt întrunite și în prezenta speță.

Astfel cum s-a constatat de către instanțele de fond, prin postarea realizată pe contul său de socializare, pârâtul a depășit limita libertății de exprimare, fiind afectat dreptul la demnitate al reclamantului, prin această faptă ilicită provocându-se acestuia din urmă o daună morală, un prejudiciu, legătura de cauzalitate fiind evidentă.

Din perspectiva vinovăției cu care a comis această faptă ilicită, instanța de apel a înlăturat afirmația pârâtului în sensul că scopul postării a fost acela ca, în cadrul unei dezbateri publice pe un subiect de interes general, să contribuie, prin opinii expuse, la crearea unui sistem sanitar mai bun pentru bolnavi, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, și nu acela de a leza demnitatea reclamantului, câtă vreme, așa cum s-a arătat anterior, judecățile de valoare exprimate nu au avut o bază factuală, fiind afirmații necorespunzătoare, nedovedite la adresa reclamantului.

Or, în aceste condiții, se poate observa că în mod corect a fost antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtului, care, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., subzistă și pentru cea mai ușoară culpă.

Raportat la situația de fapt astfel stabilită, se poate constata că au fost respectate dispozițiile art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit cărora persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile, în condițiile în care s-a stabilit în mod cert existența faptei ilicite imputabilă pârâtului, care a depășit limitele dreptului de exprimare, astfel cum e garantat de art. 10 din CEDO.

Pe cale de consecință, constatând existența faptei ilicite (postare din care rezultă elemente denigratoare la adresa reclamantului), a prejudiciului (afectarea onoarei și a demnității), stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și culpa pârâtului, în mod legal instanța de apel a constatat că sunt îndeplinite condițiile art. 1357 din C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Pentru aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1059A din 08 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.