ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 556/2021

Ședința publică din data de 18 martie 2021

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 10 septembrie 2018, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să constate caracterul ilicit al difuzării de informații denigratoare și neverosimile privind viața acesteia, în cadrul campaniei de presă îndreptată împotriva reclamantei prin intermediul domeniului deținut de pârât, respectiv www.x.ro; să oblige pârâtul la plata sumei de 450.000 RON, cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului de viață privată, respectiv pentru încălcarea dreptului la onoare și reputație prin afirmațiile calomnioase făcute în textele publicate pe site-ul propriu www.x.ro; să oblige pârâtul să elimine de pe site-ul www.x.ro, administrat de el, toate fotografiile care o înfățișează, precum și toate informațiile publicate cu privire la reclamantă; să oblige pârâtul să posteze pe site-ul www.x.ro dispozitivul hotărârii executorii pronunțate în cauză; să oblige pârâtul să îi prezinte scuze publice, prin difuzarea acestora pe site-ul www.x.ro, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 351 din 25 februarie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, cererea; a constatat caracterul ilicit al difuzării de informații privind viața privată a reclamantei pe site-ul www.x.ro; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune morale; a obligat pârâtul la postarea pe site-ul www.x.ro, aparținând pârâtului, a dispozitivului prezentei hotărâri, după rămânerea definitivă a acesteia; a obligat pârâtul la plata sumei de 1350 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 160 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru (proporțional cu capetele de cerere admise) și suma de 1190 RON onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 90A din 20 ianuarie 2020, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția tardivității apelului, ca neîntemeiată; a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât B., împotriva sentinței civile nr. 351 din 25 februarie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și a respins cererea intimatei - reclamante privind cheltuielile de judecată din apel, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pârâtul B. a declarat recurs, criticând soluția pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 20 mai 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu trimitere spre rejudecare a cauzei la Curtea de Apel București.

Consideră că, în cauză, este incident motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la libertatea de exprimare și dispozițiile art. 1357 și art. 1359 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Apreciază că, potrivit art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se impune sancționarea civilă a recurentului întrucât articolele scrise de acesta au vizat un subiect de interes public și au fost scrise în considerarea dreptului garantat de art. 10 din CEDO, iar o ingerință a instanței în acest drept nu este necesară într-o societate democratică.

În acest sens, susține că prevederile Convenției, sunt obligatorii pentru instanță, aceasta fiind obligată să le aplice și din oficiu însă, instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 10 din Convenție, deși normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern, obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, deci și în conformitate cu dispozițiile Convenției, impunându-se tuturor autorităților publice române.

Astfel, dreptul la liberă exprimare cuprinde libertatea de opinie, aspect necesar în interpretarea și calificarea pretinselor fapte ale recurentului și, deși intimata este nemulțumită de conținutul articolelor, trebuie să se remarce pe de o parte faptul că, garanția pe care art. 10 din Convenție o oferă ziariștilor cu privire la relatarea unor probleme de interes general este subordonată condiției ca cel interesat să acționeze cu bună credință.

După cum a reținut CEDO, libertatea presei este unul din cele mai eficiente mijloace prin care publicul află și își formează opinii despre ideile și atitudinile conducătorilor politici. Pe de altă parte, intimata deține o funcție publică, ceea ce o expune în mod inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor ei, atât din partea jurnaliștilor, cât și din partea masei de cetățeni, iar în astfel de situații, CEDO a statuat că autoritățile unui stat democratic trebuie să tolereze critica chiar și atunci când aceasta este considerată provocatoare sau insultătoare.

Este important de menționat că, CEDO a stabilit o importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, iar potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Așadar, apreciază că suntem în prezența unei judecăți de valoare emise de către recurent iar, în privința judecăților de valoare, Curtea a respins ideea ca un jurnalist să nu poată formula asemenea judecăți critice decât cu condiția de a putea demonstra veridicitatea lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai precizat că pentru judecățile de valoare este imposibil să se aducă dovezi și că aceasta ar leza însăși libertatea de opinie, element fundamental al dreptului garantat de către articolul 10. Or, instanța de apel deși și-a exprimat opinia că nu se pune problema dovedirii falsității informațiilor prezentate în articolele publicate, nu a avut în vedere că libertatea de opinie ar avea de suferit, fiind încălcat astfel un drept garantat de către art. 10 din Constituție.

În totală contradicție cu motivarea instanței de apel în sensul că "nu se pot permite formularea unor opinii complet nejustificate", unele judecăți de valoare lipsite cu totul de temeiul faptelor pot să se dovedească excesive drept pentru care, CEDO a subliniat obligația jurnaliștilor de a exprima asemenea judecăți și de a respecta regulile profesiei lor, dând explicații obiective care să permită publicului să își formeze propria sa opinie (cauza Prager și Oberschlick, 26 aprilie 1995). Cu toate acestea, ea a acordat jurnaliștilor dreptul de a recurge la o doza de exagerare și de provocare și de a utiliza expresii care ar putea să fie considerate drept polemice sau chiar lipsite de măsură pe plan personal.

Așadar, recurentul apreciază că este evident că ne aflăm în fața unor judecați de valoare care, deși ofensatoare la adresa intimatei, se încadrează în marja de exagerare admisă de dispozițiile art. 10 din Convenție, determinat de subiectul abordat (alegerile locale care au condus la desemnarea intimatei în funcția de primar al Municipiului București și ulterior, în legătură cu diferite probleme ale administrației locale), dar și funcția publică deținută de acesta (primar al Municipiului București).

Se mai susține că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, prevăzute de art. 1357 și 1359 din C. civ.

Apreciază recurentul, contrar celor reținute de instanța de apel, că în cauza nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, iar fapta pretins ilicită se înscrie în limitele exercițiului normal al libertății de exprimare, astfel încât nu are caracter ilicit.

Arată că prejudiciul invocat nu a fost dovedit, deși sarcina probei îi incumba reclamantei, potrivit art. 249 C. proc. civ. Tot cu privire la prejudiciu arată că acesta nu este cert, în sensul că nu este actual, nefiind produs la data la care s-a pretins restituirea sa.

Susține că vinovăția nu a fost dovedită, în condițiile în care recurentul și-a exercitat dreptul la libertatea de exprimare și de informare, recunoscut de Constituția României.

Prin întâmpinarea formulată, intimata A. a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtul B., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În opinia acesteia, toate criticile și argumentele recurentului sunt nefondate, iar hotărârea pronunțată de instanța de apel este legală și corect fundamentată atât din punct de vedere al raționamentului juridic dezvoltat de instanță în motivarea hotărârii cu privire la soluția pronunțată pe aspectul întrunirii cumulative a tuturor condițiilor privind existența răspunderii civile delictuale, cât și cu privire la depășirea limitelor ce protejează dreptul la liberă exprimare a propriei opinii a unei persoane, fie ea și jurnalist.

Apreciază că deși recurentul susține că articolele sale "au vizat un subiect de interes public și au fost scrise în considerarea drepturilor garantate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului", ceea ce a fost publicat pe site-ul lui pe parcursul a aproximativ 2 ani de zile sunt doar opinii ale recurentului-pârât și expresii vădit jignitoare la adresa reclamantei în calitatea sa de femeie și de mamă, în acest caz neputând fi vorba de o protecție a dreptului la liberă exprimare dată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât nu ne aflăm în prezența unor judecăți de valoare.

Art. 10 din Convenția Europeană oferă ziariștilor o anumită garanție, dar această garanție, această protecție este subordonată condiției ca cel care a acționat să fi acționat cu bună-credință, mai exact să furnizeze informații exacte, demne de crezare și bineînțeles să respecte deontologia jurnalistică, nefiind posibil ca în numele acestei libertăți de exprimare orice persoană să-și poată da frâu liber cu comentarii jignitoare la adresa unei alte persoane, la adresa vieții ei private, a reputației și demnității ei, iar în cazul de față niciuna din aceste condiții nu este îndeplinită. Prin afirmațiile făcute care nu au avut nici o legătură cu interesul public pârâtul i-a vătămat dreptul la imagine, la demnitate, la onoare, dreptul la viața privată, drepturi protejate de C. civ. și de art. 8 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, producându-i prin aceasta un prejudiciu.

Arată că sunt nefondate și criticile de nelegalitate aduse de recurent hotărârii recurate prin care s-a reținut întrunirea cumulativă a tuturor elementelor care atrag răspunderea civilă delictuală a recurentului, deoarece în cazul de față în mod evident fapta ilicită există prin afirmațiile făcute fiindu-i încălcate dreptul la imagine, la demnitate, la onoare, inclusiv dreptul la viața privată, ocrotite de dispozițiile art. 252 C. civ., producându-i-se prin aceasta un prejudiciu.

Având în vedere încălcarea dispozițiilor legale anterior menționate, a fost dovedită întrunirea elementelor caracteristice pentru atragerea răspunderii civile delictuale a recurentului, astfel încât, prin hotărârea pronunțată instanța de apel a făcut o corectă aplicare nu numai a prevederilor art. 1357 alin. (1) C. civ., dar și ale art. 1349 C. civ.

Având în vedere că în speță, sunt întrunite cumulativ toate condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, aspecte care au fost avute în vedere și în mod corect reținute de instanța de apel, iar fapta pârâtului-recurent nu poate fi încadrată în limitele exercitării dreptului la libertatea de exprimare, acesta aducând clar atingere vieții, demnității și imaginii reclamantei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 4 februarie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 90A din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la 18 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri în calea de atac a recursului se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, se constată că recurentul susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la libertatea de exprimare și art. 1357, 1359 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Analizând dispozițiile invocate referitoare la libertatea de exprimare se constată că potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere".

Ca atare, libertatea de exprimare este fundamentul esențial al unei societăți democratice și una dintre condițiile primordiale ale progresului și împlinirii fiecăruia, dar nu constituie însă o libertate absolută ci, exercițiul acestei libertăți este supus unor restrângeri și limitări.

În acest sens, art. 30 alin. (6) din Constituția României prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine, iar art. 57 din Constituție, statuează că cetățenii trebuie să își exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile cetățenești.

Jurisprudența CEDO a statuat, la rândul său, că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, această concluzie fiind în concordanță cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Convenție, potrivit cărora exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Pe de altă parte, art. 8 din CEDO garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieții sale private și de familie. Așadar, cele două drepturi prevăzute de convenție nu sunt absolute, ci se limitează reciproc, în sensul că dreptul la viața privată încetează unde începe dreptul la liberă exprimare, iar dreptul la liberă exprimare încetează unde începe dreptul la viața privată, astfel încât fiecare din cele două drepturi garantate de convenție trebuie exercitat cu respectarea celuilalt.

Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerințe, în condițiile alin. (2) al articolului 10, care trebuie însă să îndeplinească mai multe cerințe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ în alineatul menționat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporționalității ingerinței cu scopul legitim urmărit.

Protecția reputației unei persoane este prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenție, ca temei pentru restrângerea libertății de exprimare, iar statele semnatare, în baza obligațiilor pozitive, trebuie să garanteze oricărei persoane, "o speranță legitimă în ceea ce privește protecția și respectarea vieții sale private", (CEDO, cauza von Hannover c. Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 68).

Totodată, trebuie menționat că, în ceea ce privește libertatea de exprimare, art. 70 C. civ. prevede că orice persoană are dreptul la libera exprimare, exercitarea acestui drept neputând fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75, iar dreptul la viață privată este reglementat de art. 71 C. civ., potrivit căruia orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private; nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

De asemenea trebuie avute în vedere și prevederile art. 72 alin. (1) C. civ., privind dreptul la demnitate, potrivit cărora orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75, dar și dispozițiile art. 73 alin. (1) C. civ., potrivit cărora orice persoană are dreptul la propria imagine.

Referitor la drepturile expuse anterior, art. 75 C. civ.. prevede anumite limite în sensul că nu constituie încălcări ale drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte sau exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte.

Din perspectiva acestor noțiuni teoretice, instanța de apel a argumentat în mod detaliat, de ce apreciază că afirmațiile pârâtului se încadrează sau nu în sfera ilicitului și în ce măsură depășesc sau nu limitele criticii acceptabile.

Situația factuală reținută de instanța anterioară a fost aceea că intimata-reclamantă, jurnalist la rândul său, deține funcția de primar al Municipiului București din iunie 2016, iar în contextul alegerilor locale care au condus la desemnarea sa în această funcție și ulterior acestui moment, în legătură cu diferite probleme ale administrației locale, pe o perioadă de doi ani, apelantul-pârât a publicat pe blogul său www.x.ro o serie de articole în care, în mod repetat, printre altele, au fost făcute afirmații extrem de ofensatoare la adresa intimatei al căror caracter vexatoriu nu se impune a fi demonstrat.

Contrar susținerilor recurentului, în mod corect instanța de apel a arătat că și în jurisprudența CEDO, deși este acceptată formularea judecăților de valoare în limite largi la adresa politicienilor, nu se permite formularea unor opinii complet nejustificate (par. 42 cauza Lingens contra Austria), or, limbajul folosit de apelant la adresa intimatei depășește în mod grav orice limite de exprimare publică, afirmațiile sale fiind pure insulte, fără nicio legătură cu activitatea publică a intimatei sau cu un alt element relevant, în afară de acela că intimata este femeie/mamă, depășind orice limită deontologică pe care exprimarea publică trebuie să o aibă, ele nereprezentând informații, ci doar apelative descalificante la adresa intimatei, în privința cărora, în raport de elementele imputate …, nu se pune problema dovedirii falsității informațiilor prezentate în articolele publicate.

Analizând și punând în balanță drepturile aflate în conflict instanța a concluzionat că, în cazul de față "interesul public nu justifică ... expresiile folosite de pârât în articolele sale, acestea reprezentând jigniri la adresa reclamantei nu în ceea ce privește calitatea de persoana publică a acesteia (primar al Municipiului București) ci în calitatea sa de mamă, femeie".

Raportat la situația factuală reținută de instanțele anterioare, nu se poate aprecia că recurentul pârât a acționat cu bună credință din punct de vedere al scopului demersului jurnalistic și că instanța de apel a interpretat greșit art. 10 din Convenție din perspectiva faptului că nu ar fi avut în vedere că buna-credință se prezumă, iar, în speță, reaua-credință nu a fost demonstrată, așa cum se susține în cadrul cererii de recurs.

În realitate, reaua credință a recurentului a fost demonstrată de chiar afirmațiile sale pur insultătoare, la adresa intimatei, care depășesc limitele unui demers normal, care să se circumscrie noțiunii de libertate de exprimare, ce ar presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare, acestea nefiind judecăți de valoare, care să aducă societății un plus de valoare.

De altfel, așa cum a arătat și instanța de apel, trebuie să se facă distincție între libertatea de informare și libertatea de opinie precum și între judecățile de valoare și afirmațiile factuale, toate acestea fiind în egală măsură protejate de art. 10 al Convenției.

Or, instanța anterioară, tocmai făcând această distincție dintre categoria judecăților de valoare în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităților profesionale, morale și personale ale altuia, și cea a afirmațiilor factuale ce exprimă acuzații de a fi comis fapte determinate, a arătat în mod explicit că în măsura în care o persoană exprimă judecăți de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verității celor afirmate, o astfel de obligație fiind imposibilă și împiedicând persoanele să își afirme opinia despre alții. (cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).

Ca atare, nu se verifică susținerile recurentului în sensul că instanța, prin hotărârea supusă controlului judiciar ar fi emis ideea că un jurnalist nu poate formula asemenea judecăți critice decât cu condiția demonstrării veridicității lor.

Conform celor reținute în considerentele deciziei recurate, instanța a arătat că, deși proba verității nu este cerută în cazul judecăților de valoare, nu se poate deduce o libertate absolută de a formula judecăți de valoare, întrucât jurisprudența Curții permite sancționarea unor astfel de judecăți atunci când ele sunt injurioase ori nu au o bază factuală suficientă. Cu alte cuvinte, Curtea acceptă aproape nelimitat formularea unor judecăți de valoare, însă nu permite formularea unor opinii complet nejustificate cu privire la o persoană. (cauza Lingens c Austriei).

Este adevărat că, potrivit aceleiași jurisprudențe, imaginea politicienilor este, prin definiție, într-o anumită măsură proprietate publică, astfel încât nu se pot cenzura decât acuzațiile extrem de grave, libertatea de exprimare acoperind nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență ori considerate inofensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează, dar analizând situația de fapt dedusă judecății, Curtea de Apel a considerat în mod just că afirmațiile injurioase, insultele revoltătoare, ofensatoare exprimate de recurentul pârât în cadrul articolelor de pe website-ul său au depășit cu mult limitele unor judecăți de valoare și tehnica de relatare pe care jurnaliștii o pot adopta în cazul politicienilor.

Chiar în contextul acestei toleranțe, dublată în situația intimatei-reclamante care la rândul ei este jurnalist de profesie, Curtea a apreciat însă că limbajul folosit de apelant la adresa intimatei depășește în mod grav orice limite de exprimare publică, chiar și pe cele ale unui pamflet, având caracterul unei violențe verbale gratuite.

Ca atare, urmează a fi înlăturate susținerile recurentului în sensul că nu se impune sancționarea civilă întrucât articolele scrise au vizat un subiect de interes public și au fost scrise în considerarea dreptului libertății de opinie garantat de art. 10 din CEDO, soluția instanței în acest drept fiind necesară pentru protejarea drepturilor reclamantei, conform art. 8 din CEDO, dar și art. 71-73 C. civ., enunțate anterior.

De asemenea, urmează a fi respinse criticile aduse instanței de fond și în ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, prevăzute de art. 1357 și 1359 din C. civ., prin prisma susținerilor că în cauză nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale.

În această privință recurentul a susținut că fapta sa se înscrie în limitele exercițiului normal al libertății de exprimare, neavând un caracter ilicit, prejudiciul invocat nefiind dovedit, deși sarcina probei îi incumba reclamantei, potrivit art. 249 C. proc. civ. și nici nu este actual, nefiind produs la data la care s-a pretins restituirea sa și că nu există nici vinovăție, în condițiile în care recurentul și-a exercitat dreptul la libertatea de exprimare și de informare, recunoscut de Constituția României.

Potrivit prevederilor art. 1357 C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă", iar potrivit prevederilor art. 1349 C. civ., "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Din cuprinsul art. 1357 rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: a) existența unui prejudiciu; b) săvârșirea unei fapte ilicite; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; d) săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul, condiții care sunt întrunite și în prezenta speță.

Așa cum s-a constatat de către instanțele anterioare, prin comportamentul pârâtului, s-a depășit limita impusă de normele de conviețuire socială, fiind afectat dreptul la demnitate al reclamantei, prin această faptă ilicită provocându-se acesteia o daună morală, un prejudiciu, constând în suferința psihică încercată, dar și impactul asupra relațiilor ei sociale, legătura de cauzalitate fiind evidentă.

Din perspectiva vinovăției cu care a comis această faptă ilicită, în mod corect instanța de apel a înlăturat afirmația că scopul prezentării informațiilor în articolele publicate pe domeniul cetin.ro a fost de a aduce la cunoștința publicului larg informații de natură publică, exercitându-și dreptul la liberă exprimare pentru realizarea dreptului la informare și nu pentru a leza reputația intimatei, câtă vreme, așa cum s-a arătat anterior afirmațiile imputate nu au reprezentat informații, ci doar apelative descalificante la adresa intimatei.

Or, în aceste condiții, se poate observa că în mod corect a fost antrenată răspunderea civilă delictuală a acestuia, care, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., subzistă și pentru cea mai ușoară culpă.

Faptul că recurentul-pârât a acționat cu vinovăție, în scopul denigrării sau defăimării intimatei, pentru a se aduce atingere vieții private a acesteia și nu doar în contextul generat de dorința de a trezi interesul cititorilor săi în aspectele importante care interesează comunitatea în care trăiesc, a fost dovedit pe deplin de circumstanțele factuale reținute cu putere de lucru judecat, anume că este un profesionist în materie, o persoană care activează ca blogger în mediul online din 2006, o persoană care înțelege și folosește puterea cuvintelor și impactul pe care acestea îl pot avea asupra vieții private și demnității unei persoane, iar prin natura activității intimatei-reclamante interesul pentru activitatea edilului capitalei este intrinsec cel puțin la nivel local.

Raportat la situația de fapt astfel stabilită, se poate constata că au fost respectate dispozițiile art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit cărora persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile, în condițiile în care s-a stabilit în mod cert existența faptei ilicite imputabilă pârâtului, care a depășit limitele dreptului de exprimare, astfel cum e garantat de art. 10 din CEDO.

Potrivit doctrinei și practicii judiciare conturate până în prezent, daunele morale își au sorgintea în altfel de suferințe decât cele fizice, respectiv în suferințele psihice și în consecințele care se înscriu în raporturile dintre componenții unei societăți.

Suferințele psihice pe care le produce o insultă sau o calomnie reprezintă o realitate indiscutabil dăunătoare în viața unei persoane, determinând tulburarea climatului moral, de care are dreptul să beneficieze fiecare persoană, prin orice formă de agresiune psihică. Ele creează o stare de neliniște, de zbucium interior, deci o daună ce nu are dimensiuni materiale, ci constituie o daună morală ale cărei consecințe nu se limitează la suferințele și zbuciumul sufletesc produs celui prejudiciat ci se realizează și în rețeaua de relații sociale ale persoanei respective.

Aceste interacțiuni sociale pe care persoana le stabilește și le întreține, în mod necesar, cu alte persoane, (care nu au făcut, în speța de față, obiectul unor dispute pentru a se aprecia că afectarea vietii private și sociale a reclamantei nu a fost dovedită, în înțelesul art. 249 C. proc. civ., așa cum solicită recurentul) sunt în mod cert influențate de imaginea socială a acelei persoane, imagine care are un deosebit aport în configurarea relațiilor sociale care, și ele, fac parte din patrimoniul moral al persoanei.

Știrbirea, prin răspândirea unor afirmații denigratoare a acestui patrimoniu moral reprezintă un prejudiciu care se înscrie în ordinea morală a realităților umane și deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, iar daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării etc., aceasta nu înseamnă că prejudiciul nu este cert și actual, așa cum se susține în motivele de recurs ci, toate aceste criterii, se subordonează conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

Față de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de recurs, astfel cum au fost încadrate de recurent în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, instanța, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga pe recurentul-pârât, ca parte căzută în pretenții, la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1.190 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 90 din 20 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 1.190 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 martie 2021.