Decizia nr. 617/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 483/2022 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București cu nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata de daune-interese în cuantum de 100.000 € pentru prejudiciul cauzat reputației sale prin afirmațiile defăimătoare făcute cu rea-credință; obligarea pârâtei la încetarea încălcării drepturilor sale personale nepatrimoniale, prin retragerea din mediul online a oricăror materiale referitoare la reclamantă; obligarea pârâtei la a se abține pe viitor de la săvârșirea unor fapte ilicite de natura celor constatate, respectiv publicarea pe viitor a unor materiale defăimătoare la adresa sa. În drept, acțiunea se întemeiază pe prevederile art. 58, art. 72, art. 74 lit. f), art. 252, art. 253 și art. 1.349 din C. civ. Prin cererea înregistrată la 18 martie 2022, reclamanta și-a majorat pretențiile la suma de 150.000 €, cu titlu de daune interese pentru prejudiciul suplimentar cauzat reputației sale prin afirmațiile defăimătoare, făcute cu rea-credință, prin reiterarea, intensificarea și sporirea atacurilor insultătoare și calomnioase la adresa sa în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar de pârâta B..

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 483 din 1 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 5.000 RON către pârâtă, cheltuieli de judecată - onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1845A din 7 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 483 din 1 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., ca nefondat. A obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata sumei de 5.000 RON către intimata-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Motivele de recurs formulate de reclamantă Împotriva deciziei civile nr. 1845A din 7 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta A.. Recurenta-reclamantă a expus circumstanțele factuale ale litigiului la punctul I al cererii de recurs, iar la punctul II a prezentat motivele de casare, dezvoltând următoarele critici: Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că decizia a fost redactată și comunicată cu o întârziere de peste 19 luni calendaristice, fiind pronunțată la 7 decembrie 2022, dar redactată și comunicată abia la 30 iulie 2024, încâlcându-se astfel prevederile art. 427 alin. (1) C. proc. civ., care impun instanței obligația de a redacta hotărârea în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunțării, urmând ca, în cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori, iar comunicarea ei să se facă de îndată ce hotărârea a fost redactată și semnată în condițiile legii. Durata termenelor de redactare și comunicare și sancțiunea nerespectării acestora este strâns legată de garantarea termenului rezonabil în procedura judiciară, impus și de către art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar neîndeplinirea acestei obligații de către instanța de apel atrage încălcarea dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, și a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. privind îndatorirea judecătorului de a asigura respectarea și de a respecta el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege. A apreciat că sancțiunea nerespectării unui principiu fundamental al procesului civil este nulitatea absolută a hotărârii, căci încalcă un interes general. Recurenta a făcut trimitere la opinia doctrinară unanimă în sensul că accesul liber la justiție este un drept fundamental, care face parte din ordinea publică internațională sau cel puțin europeană, redând totodată considerente din decizia nr. 221 din 15 februarie 2017, pronunțată de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a sublinia că nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părților și se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiții, precum și că nulitățile decurgând din nesocotirea acestor principii sunt nulități virtuale și operează fără ca partea care le invoca să fie obligată să facă dovada vătămării. A invocat că, în jurisprudența Curții Europene, există o multitudine de cazuri în care statele membre au fost amendate pentru nerespectarea dreptului părților la o judecată în termen rezonabil a cauzele care le-au fost deferite spre soluționare (cauza Mikulic contra Croației, hotărârea din 9 februarie 2002). Prin prisma efectivității accesului la justiție, recurenta a susținut că depășirea termenului de redactare și comunicare, într-o perioadă previzibilă și rezonabilă, potrivit art. 47 Constituția României, coroborat cu art. 426 alin. (5) C. proc. civ., reprezintă încălcarea dreptului său la un proces echitabil, cu consecința nulității hotărârii redactate și comunicate la un an și șapte luni distanță. A evidențiat că stabilirea termenului în care o hotărâre poate și trebuie să fie motivată și redactată depășește sfera interesului părților, fiind o chestiune de interes general, după cum rezultă din principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv art. 6, art. 7 și art. 20 C. proc. civ., principii fundamentale încălcate în mod flagrant prin hotărârea recurată. În plus, a mai invocat nerespectarea principiilor predictibilității și celerității, reliefând că nesocotirea tuturor principiilor la care a făcut referire a avut drept consecință încălcarea dreptului său la apărare, aducându-i grave prejudicii morale, prin imposibilitatea de a ataca hotărârea recurata în timp rezonabil, perpetuându-se astfel în rândul opiniei publice sentimentul persistent ca recurenta ar fi pierdut definitiv procesul, cu toate consecințele ce decurg (pierderea credibilității jurnalistice, afectarea stimei sociale și a demnității personale). Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată constă în angajarea răspunderii civile a intimatei, ca urmare a prejudiciului de imagine creat recurentei prin denigrarea repetitivă în spațiul public, astfel că instanța avea obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. În opinia sa, instanțele de fond s-au limitat la analizarea opiniei recurentei-reclamante la care a făcut referire intimata în cadrul textelor publicate, precum și a celorlalte susțineri ale recurentei exprimate de-a lungul timpului, o abordare străină de analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale. A considerat că statuările instanței de apel ar fi avut relevanță doar în situația în care intimata ar fi formulat o cerere reconvențională, prin care să solicite instanței obligarea reclamantei la a înceta să-și susțină opiniile și părerile în legătură cu anumite subiecte pe motiv că aceste opinii reprezintă "un pericol public". Or, în speță, nu există o asemenea cerere, motiv pentru care instanța era ținută să se pronunțe exclusiv pe acțiunea formulată de reclamantă, ce are ca temei răspunderea civilă delictuală. Argumentele prin care se susține netemeinicia afirmațiilor recurentei-reclamante nu au nicio valoare raportat la speța dedusă judecății, nefiind de natură a înlătura fapta ilicită ori prejudiciul creat prin faptele intimatei-pârâte. Recurenta a arătat că, din perspectiva curții de apel, opinia care generează notorietatea controversată justifică jignirile, denigrările, insultele adresate recurentei și instigarea la ură împotriva sa pentru că și-a permis să aibă dubii cu privire la oportunitatea și eficiența unor măsuri adcptate de autorități, adică și-a exprimat o opinie contrară celei promovate de mass-media. A subliniat că libertatea de gândire, de conștiință și de exprimare a recurentei (garantată fiecărui/oricărui cetățean, fie el ziarist, influencer, profesor sau zidar) nu a cântărit câtuși de puțin în viziunea instanței de apel. Redând pasajele relevante din considerentele deciziei recurate, recurenta a susținut că argumentele instanței de apel sugerează clar că aceasta a provocat, prin ideile transmise, și chiar a meritat jignirile și amenințarea adresate de către intimată, iar prejudiciul provocat reprezintă o pedeapsă firească pentru exprimarea propriei opinii. A concluzionat că motivele menite să justifice respingerea apelului sunt, în fapt, tot atâtea motive de descriminare în ceea ce o privește, pe considerente de opinie personală, contrar garanțiilor constituționale oferite de 30 alin. (1) și (2). Printr-o altă critică a afirmat că motivarea instanței de apel se bazează pe faptul că opiniile recurentei nu sunt susținute de o temeinică documentare, că ar fi "opinii de nișă", ce "combat permanent politicile de sănătate publică temeinic documentate". Catalogând studiile științifice, cea mai mare parte dintre ele publicate în reviste medicale de specialitate, anexate la dosar, ca fiind "de nișă", instanța de apel și-a depășit limitele învestirii, pronunțându-se asupra unor chestiuni nededuse judecății și și-a pierdut imparțialitatea, sabotând principiile unei dezbateri publice, eliminând, cu de la sine putere, argumente/critici esențiale în orice dezbatere publică deschisă și liberă, ce constituie apanajul unei societăți democratice, încălcându-se astfel articolul 30 din Constituția României. A subliniat recurenta că toate opiniile exprimate de recurenta-reclamantă cu privire la anumite proceduri medicale, ce au antrenat acuzațiile instanțelor de fond, sunt fundamentate pe numeroase studii și lucrări științifice pe care le-a indicat în continuare în cuprinsul cererii de recurs. Prin urmare, recurenta a conchis în sensul că opiniile sale sunt emise prin observarea faptelor și a întâmplărilor recente pe plan național și internațional, precum în urma analizei opiniilor unor specialiști în domeniul medicinei, necăzând în sarcina instanței de apel să aprecieze dacă acestea sunt "de nișa" sau "fundamentate științific". A apreciat că soluția pronunțată s-ar circumscrie, cu precădere, unei acțiuni formulate de intimată, prin care s-ar solicita instanței interzicerea publicării unor mesaje similare în viitor de către recurentă. Indicând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a afirmat că fapta ilicită a intimatei-pârâte există, contrar celor reținute de instanțe de apel, sens în care a redat următoarele dispozițiile legale: art. 1 din Codul de conduită a deputaților în Parlamentul European, art. 1 alin. (3), art. 30 alin. (6) și art. 57 din Constituția României, art. 72 și art. 73 din C. civ. A criticat că instanța de apel a considerat că libertatea de exprimare este un drept de care se bucură doar intimata, chiar și în ipoteza în care aceasta folosește un limbaj jignitor și ofensator la adresa recurentei-reclamante, iar opiniile recurentei-reclamante cu privire la anumite proceduri medicale (opinii formate de-a lungul timpului prin prisma experienței de jurnalist în ceea ce privește documentarea în scopul fundamentării părerilor și opiniilor exprimate în spațiul public) nu intră sub incidența libertății de exprimare, ci ele trebuie sancționate. Cu alte cuvinte, instanța a admis, în mod surprinzător, că libertatea ele exprimare manifestată într-un mod amenințător și denigrator este permisă în cazul intimatei-pârâte, fiindcă aceasta sancționează dreptul la opinie a unui jurnalist, care nu e aliniată politicii oficiale. Or, libertatea de exprimare nu poate fi utilizată drept unealtă pentru suprimarea, înjosirea, degradarea, umilirea și reprimarea vocii unei persoane. Permisiunea unei astfel de situații creează un deserviciu chiar acestei libertăți, care are rolul de a proteja opiniile și judecățile de valoare ale persoanelor, iar nu de a intimida alte persoane. Efectul de manipulare a dreptului spre a deveni un abuz de drept trebuie oprit, astfel încât, persoana prejudiciată să aibă garanția eficienței drepturilor sale nepatrimoniale. În opinia sa, criticarea opiniei recurentei asupra utilității unor proceduri medicale poate reprezenta un discurs politic, subiect ce poate genera o dezbatere publică, de altfel drept garantat oricui, în virtutea dreptului la opinie și libera ei exprimare, pe orice subiect de interes public, însă jignirea și lezarea demnității autorului opiniei pentru simplul motiv că a emis-o, depășește în mod vădit dreptul la liberă exprimare. Nu poate fi reținută nici justificarea că intimata este europarlamentar, reprezentant al Statului Român și este în poziția de a urmări constant promovarea politicilor publice, inclusiv în domeniul sănătății. Tocmai prin poziția sa de europarlamentar, intimata- pârâtă ar fi trebuit să urmărească garantarea drepturilor fundamentale ale cetățeanului. În sprijinul criticilor, recurenta a indicat jurisprudența Curții Europene: cauzele Petrina contra României, Von Hannover contra Germaniei, Radio France contra Franței, Alves contra Portugaliei și Pedersen și Baadsgaard contra Danemarcei. A sublinicat că justificarea acțiunilor intimatei prin "gravitatea temei abordate" nu reprezintă o înlăturare a caracterului ilicit al faptei și a răspunderii intimatei, precum și că recurenta nu poate fi pedepsită prin jigniri și amenințări pentru exercitarea dreptului la liberă exprimare. La afirmațiile defăimătoare se adăugă și amenințarea intimatei "mă voi gândi foarte serios ce căi există, dacă există, pentru a putea fi oprită". În aprecierea sa, chiar și în cazul în care intimata s-ar fi referit la anumite căi legale, amenințarea cu căutarea unor soluții pentru stoparea dreptului la opinie, adică a unui drept conferit de lege, este contrar principiilor democratice pe care eurodeputatul, în mod teoretic, ar trebui să le promoveze în acord cu funcția pe care o deține. Amenințarea cu găsirea unei "căi" de a fi suprimat dreptul legal de a avea opinii îi creează o stare de temere, de alarmare și îngrijorare atât pentru sine, cât și pentru familia sa. Or, dreptul la integritate fizică și psihică este afectat prin temerea indusă că se va găsi o cale. Recurenta a invocat că termenii și expresiile utilizate în cadrul postării, precum "imbecilă", "[reclamanta] reprezintă un pericol" și altele asemenea, nu pot fi considerate judecăți de valoare, urmărind discreditarea recurentei, iar nu să comunice publicului opinia subiectivă a autorului acestor afirmații față de acesta. A susținut că sunt îndeplinite și celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul, vinovăția, legătura de cauzalitate, în continuare prezentând argumentele sale. În ceea ce privește prejudiciul, a arătat că acesta constă în lezarea dreptului personal nepatrimonial la onoare și reputație prin susținerile publice ale intimatei în mediul online. Valul de ură generat de postările acesteia a fost resimțit de întreaga sa familie, inclusiv de soțul său, care este o persoană cunoscută publicului. Prejudiciul este de o gravitate ridicată, deoarece aceste postări nu au rămas într-un cadru limitat reprezentat de cercul de urmăritori ai pârâtei-intimate, ci au fost preluate și distribuite de peste 30 de publicații online și de utilizatorii platformei. Această propagare pe platforma online a determinat o crește exponențială de vizualizări și de comentarii cu caracter dezaprobator, defăimător și care incită la ură la adresa recurentei-reclamante. Prezentarea unor date științifice cu privire la activitatea de vaccinare putea fi publicată fără a face referire în mod nejustificat la susținerile și persoana sa și, cu atât mai mult, fără discreditarea sa. Faptele intimatei au depășit limita libertății de exprimare, înțeleasă în sens juridic, încălcându-i dreptul la imagine, ceea ce determină aplicabilitatea în cauză a răspunderii civile delictuale. Cu privire la legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, a afirmat că, având în vedere că este vorba de producerea unui prejudiciu moral, rezultă ex re, din însăși săvârșirea faptelor de către pârâtă care au generat un linșaj public la adresa recurentei și a familiei sale. De asemenea, a susținut că vinovăția intimatei rezultă din săvârșirea faptelor ilicite descrise, aceasta având în permanentă reprezentarea prejudiciilor de imagine aduse recurentei prin conținutul șicanator al postările de pe platforma online, care beneficiază de un trafic ridicat de vizualizări. În aprecierea recurentei, intenția săvârșirii acestor fapte ilicite reiese din modalitatea în care intimata s-a folosit de poziția sa de europarlamentar pentru a-și asigura o vizibilitate mai mare, instigând împotriva recurentei persoane care trec prin momente dificile din cauza unor boli și prezentând reclamanta ca fiind responsabilă pentru astfel de situații dramatice. Întâmpinarea depusă la dosar, prin care intimata a demonstrat că scopul său a fost atins, în sensul că prezintă dovezi prin care publicul a răspuns instigării la ură, nu este de natură a înlătura argumentele recurentei-reclamante. În continuare, recurenta a susținut necesitatea sancționării comportamentului ilegal al intimatei, raportat la dispozițiile art. 253 din C. civ. și art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât tragerea la răspundere civilă se impune ca o consecință firească a faptelor săvârșite și a prejudiciului produs prin acestea. Este de neconceput ca, într-o societate democratică, un cetățean, fie el și persoană publică, să fie atacat, în mod abuziv, prin intermediul unui mijloc de comunicare virtuală, fără ca persoanele responsabile să fie trase la răspundere. A admite contrariul ar însemna că, sub aparența exercitării dreptului la liberă exprimare, instituția răspunderii civile delictuale să devină practic ineficientă în fața relei-credințe a celor care înțeleg să se folosească de dreptul la liberă exprimare prin abuz. Este la îndemâna instanței să procedeze la reprimarea acestor practici nelegale și să asigure repararea corespunzătoare a daunelor suferite, făcând aplicarea drepturilor fundamentale ale omului. A afirmat că, având în vedere prejudiciul produs prin lezarea dreptului la viață privată, demnitate și la propria imagine, suma pretinsă cu titlu de despăgubiri reprezintă o reparație, chiar dacă nu integrală, dar măcar justă și care poate compensa - fie și parțial - prejudiciul suferit. De asemenea, se va realiza și sancționarea corespunzătoare a intimatei pentru fapta ilicită săvârșită, asigurându-se și îndeplinirea funcției sancționatorii a răspunderii civile delictuale. În ultima parte a cererii de recurs, au fost reluate susținerile referitoare la prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă. Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, arătând că recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 486 și art. 496 C. proc. civ., precum și pe toate celelalte dispoziții legale la care a făcut referire.

Apărările formulate în cauză 5.1. Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care, sub un prim aspect, a susținut că recursul este nul, întrucât nu conține critici punctuale îndreptate împotriva deciziei instanței de apel. S-a arătat că motivele expuse reprezintă o reiterare a celor din apel și chiar din cererea introductivă, fiind vizate aspecte de fapt, de netemeinicie și de reapreciere a probatoriului, inadmisibile în recurs. În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât criticile formulate nu se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar decizia instanței de apel este legală, temeinic motivată și conformă jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a arătat că neredactarea unei hotărâri în termen nu poate atrage nulitatea acesteia, motivul invocat fiind vădit nefondat. Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a susținut că decizia atacată conține o motivare completă, clară și coerentă, care respectă cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod, fără contradicții ori omisiuni. A arătat că nemulțumirea recurentei derivă doar din faptul că instanța nu i-a împărtășit argumentele. În ceea ce privește contextul și calitatea părților, intimata-pârâtă a arătat că recurenta nu este jurnalist, ci o persoană cunoscută în spațiul online pentru promovarea constantă a unor mesaje care au generat reacții publice și sancțiuni din partea autorităților. Cu privire la afirmațiile imputate, intimata-pârâtă a arătat că termenii "imbecilă", "pericol public" și alte expresii similare trebuie înțeleși în contextul unei dezbateri publice privind sănătatea publică, având caracterul unor judecăți de valoare bazate pe o bază factuală suficientă, derivată din opiniile publice exprimate anterior de reclamantă. Cu privire la libertatea de exprimare, a susținut că afirmațiile sale sunt protejate de art. 10 Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 30 din Constituție, întrucât au fost formulate într-un context de interes general, respectiv combaterea dezinformării medicale. S-a invocat jurisprudența CEDO (Feldek contra Slovaciei, C. da Silva contra Portugaliei, Oberschlick contra Austriei) pentru a demonstra că limbajul polemic, chiar provocator, se înscrie în limitele libertății de exprimare. De asemenea, a mai arătat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1.357 din C. civ., lipsind fapta ilicită, vinovăția și prejudiciul. 5.2. Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a combătut apărările intimatei-pârâte, reluând totodată criticile învederate prin cererea recurs, evidențiind incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât motivarea instanței de apel este contradictorie, precum și a celorlate motive de casare invocate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Înalta Curte reține că a fost legal învestită cu examinarea criticilor din cuprinsul cererii de recurs formulate la 30 august 2024, respectiv în termenul de 30 de zile stipulat de art. 485 C. proc. civ., raportat la data comunicării deciziei recurate (30 iulie 2024, conform dovezii de comunicare de la dosarul curții de apel), fără a putea fi avute în vedere orice alte criticile invocate după împlinirea acestui termen, cum sunt cele dezvoltate de recurenta-reclamantă prin răspunsul la întâmpinare pe care l-a depus în cauză la 28 octombrie 2024. De asemenea, în prealabil, se constată că doar anumite susțineri formulate de recurentă pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în timp ce celelalte critici, invocate sub incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din același cod, vizează aspecte de temeinicie a hotărârii atacate, ce nu pot face obiectul controlului de legalitate exercitat în recurs. Luând în examinare criticile susceptibile de încadrare în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta este incident în cazul nulităților extrinseci care nu sunt acoperite de alte cazuri de casare, precum și în cazul nulităților de drept comun, condiționate de existența unei vătămări în condițiile art. 175 C. proc. civ., fiind desigur incident nu doar în cazul nulităților exprese, în cazul cărora vătămarea se prezumă, ci și în cazul nulităților virtuale, în care vătămarea trebuie să rezulte în mod conlcudent din circumstanțele cauzei. Așadar, motivul de casare trebuie extins la încălcarea tuturor regulilor de procedură imperative, însă neregularitatea procedurală în sine nu este suficientă pentru a determina casarea, ci mai trebuie constatată și vătămarea cauzată de această neregularitate, vătămare care, în cazul nulităților exprese se prezumă, iar în cazul celor virtuale trebuie demonstrată. În ceea ce privește critica privind nerespectarea termenului de redactare a hotărârii, se constată că are caracter nefondat. Este real că art. 426 alin. (5) C. proc. civ. instituie obligația redactării hotărârii în termen de 30 de zile de la pronunțare, cu posibilitatea prelungirii motivate de cel mult două ori cu câte 30 de zile. Totuși, întrucât nerespectarea acestui termen nu este sancționată de lege cu nulitatea hotărârii, rezultă că este vorba de un termen relativ, a cărui nesocotire poate atrage însă sancțiuni disciplinare pentru judecător. Redactarea hotărârii reprezintă o etapă ulterioară deliberării și pronunțării, actul jurisdicțional luând naștere prin pronunțare, conform art. 424 C. proc. civ. De aceea, eventualele neregularități privind termenul de redactare nu pot fi circumscrise ipotezelor de nulitate care pot atrage casarea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Recurenta a invocat, în susținerea motivului de casare, principiile accesului la justiție, dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil, considerând că prin întârzierea redactării hotărârii aceste garanții fundamentale ar fi fost încălcate. Totuși, Înalta Curte observă că recurenta nu a explicat în ce mod concret depășirea termenului de redactare ar fi împiedicat-o să exercite calea de atac sau să își formuleze apărările. Dimpotrivă, partea a declarat recursul în termen și beneficiază de examinarea acestuia de către instanța supremă, ceea ce demonstrează că accesul la justiție și dreptul la apărare au fost efectiv asigurate. De asemenea, în lipsa unei dispoziții legale care să sancționeze cu nulitatea depășirea termenului de redactare, nici invocarea principiilor fundamentale ale procesului civil (art. 6, art. 7 și art. 20 C. proc. civ.) nu schimbă concluzia, întrucât respectarea acestor principii trebuie analizată în cadrul procesului civil în limitele și cu instrumentele pe care legea le pune la dispoziția părților, iar nu prin extinderea cazurilor de nulitate dincolo de ipotezele expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În același registru a fost formulată și susținerea ce vizează împrejurarea că întârzierea în soluționarea definitivă a litigiului ar afecta percepția publicului asupra imaginii sale. Nici această nemulțumire a recurentei nu poate fi valorificată pe calea recursului, în condițiile în care nu poate fi subsumată vreunui motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Cât privește invocarea art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 47 din Constituția României, Înalta Curte reține că principiul soluționării cauzei într-un termen rezonabil privește durata totală a procesului, iar nu o etapă procedurală izolată, precum redactarea hotărârii. Eventualele întârzieri în redactare pot fi apreciate din perspectiva răspunderii statului pentru durata excesivă a procedurii, însă nu constituie motiv de casare în recurs. De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, depășirea termenului rezonabil a fost sancționată prin constatarea încălcării Convenției și prin acordarea unor despăgubiri, iar nu prin desființarea hotărârilor interne. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmează a fi analizate și toate criticile prin care, în esență, recurenta a imputat instanței de apel depășirea limitelor învestirii, deși acestea au fost încadrate și dezvoltate în motivul de casare reglementat de pct. 6 al aceluiași text de lege. Așadar, criticile nu pot fi circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât antamează o presupusă analiză a unor aspecte ce ar depăși cadrul învestirii, ceea ce reprezintă o chestiune de respectare a principiului disponibilității părților în procesul civil. Sub acest aspect, se reține că, în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanța de apel a analizat aspectele cu care reclamanta a înțeles să învestească prima instanță și care au făcut obiectul criticii în apel, dând eficiență atât principiul tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat), cât și principiul tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat), respectând dispozițiile art. 477-479 C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel ar fi depășit limitele învestirii, concentrând analiza pe opiniile sale exprimate în spațiul public, în loc să examineze exclusiv afirmațiile pârâtei, care constituie obiectul cererii de chemare în judecată. Înalta Curte constată însă că verificarea contextului în care au fost formulate afirmațiile pretins defăimătoare - inclusiv a pozițiilor și opiniilor exprimate anterior de persoana care se pretinde lezată - face parte integrantă din metodologia consacrată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru analiza raportului dintre libertatea de exprimare și dreptul la reputație. Din jurisprudența Curții Europene (cauzele Axel Springer AG contra Germaniei, Ralu Traian Filip contra României, Oberschlick contra Austriei, Feldek contra Slovaciei, D. da Silva contra Portugaliei), reiese că, pentru a pronunța o hotărâre compatibilă cu standardul conventional, judecătorul trebuie să analizeze următoarele criterii: a) aspecte referitoare la persoana vizată; b) conținutul mesajului; c) modalitatea de obținere a informației; d) modul de transmitere a mesajului; e) contextul în care au fost făcute afirmațiile; f) aspecte cu privire la autorul afirmațiilor; g) aspecte referitoare la consecințele afirmațiilor - repercusiuni; h) evaluarea severității sancțiunii ce se solicită a fi aplicată. Esențial în combaterea criticilor, trebuie reținut că factorii enumerați devin relevanți în metodologia de punere în balanță a libertății de exprimare și a dreptului la respectarea vieții private în funcție de circumstanțele cauzei, astfel că anumite criterii pot avea mai mult sau mai puțin impact. Instanța de apel a analizat în mod explicit condițiile răspunderii civile delictuale pentru faptele imputate pârâtei, în lumina principiilor stabilite de art. 1.357 din C. civ. și a standardului convențional privind echilibrul dintre libertatea de exprimare și dreptul la reputație. Au fost examinate opiniile publice exprimate de reclamantă în legătură cu politicile de sănătate publică, nu pentru a o sancționa, ci pentru a delimita cadrul factual în care pârâta a formulat afirmațiile pretins defăimătoare. Această analiză nu a schimbat sau extins obiectul litigiului, ci a servit scopului de a stabili dacă sintagmele folosite de pârâtă se înscriu în limitele libertății sale de exprimare, în contextul unei dezbateri publice preexistente și intense la care reclamanta însăși a participat. Dat fiind rolul reclamantei de participant activ la o dezbatere publică de interes general, aceasta beneficiază de un nivel de protecție mai redus al reputației, iar limitele criticii admisibile la adresa sa sunt mai largi. Această concluzie se întemeiază pe principiul statuat constant în jurisprudența Curții Europene, conform căruia persoanele care intervin voluntar în discuții publice trebuie să accepte un grad mai ridicat de examinare critică (cauza Steel și Morris contra Regatul Unit). Verificarea contextului în care au fost formulate afirmațiile pretins defăimătoare, inclusiv a pozițiilor publice exprimate anterior de reclamantă, precum și a bazei factuale a judecăților de valoare a fost impusă de necesitatea aplicării testului de proporționalitate între libertatea de exprimare și dreptul la reputație, astfel cum este consacrat de art. 10 și art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Analizând în concret afirmațiile defăimătoare imputate de reclamantă ("imbecilă", "pericol public", "insensibilă la dramele pacientelor", "mă voi gândi foarte serios ce căi există, dacă există, pentru a putea fi oprită", "incită la ură și discriminare împotriva adevăraților specialiști"), se observă că instanța de apel le-a calificat în mod corect ca fiind judecăți de valoare și a statuat că baza factuală este reprezentată de modul în care reclamanta s-a implicat constant în dezbaterea publică pe teme medicale. Totodată, a concluzionat că mesajele pârâtei nu conțin vreun îndemn la discriminare, intoleranță, ură sau violență verbală. Instanța de apel a reținut în mod expres că, în contextul prezentat, pârâta este numai una dintre multele persoane care au combătut opiniile reclamantei, subliniind astfel relevanța publică a temei în discuție. Această constatare are importanță esențială în aprecierea proporționalității ingerinței, întrucât demonstrează că exprimările pârâtei nu au reprezentat un atac individualizat, lipsit de fundament, ci o reacție formulată în cadrul unei controverse publice mai largi. În aceste condiții, analiza fundamentului opiniilor reclamantei a fost necesară pentru a stabili baza factuală a judecăților de valoare formulate de pârâtă și pentru a determina dacă acestea depășeau marja de exprimare admisă într-o societate democratică. Constatând că pârâta a reacționat la mesaje anterior publicate de reclamantă, într-un domeniu de interes general, instanța de apel a apreciat corect că exprimările sale, deși critice și dure, beneficiază de protecția conferită de art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât au avut un nucleu factual suficient și s-au circumscris unei dezbateri de interes public. Contrar aprecierilor recurentei-reclamante, instanța de apel nu a justificat exprimările pârâtei prin "notorietatea controversată" a opiniilor sale, ci a avut în vedere rolul public asumat de aceasta și contextul dezbaterii de interes general. Prin urmare, analiza opiniilor reclamantei nu a reprezentat o depășire a limitelor învestirii instanței, ci o etapă indispensabilă a raționamentului juridic privind proporționalitatea ingerinței în dreptul la reputație. Instanța de apel nu a soluționat alte raporturi juridice și nu a substituit obiectul acțiunii; dimpotrivă, a verificat în mod complet contextul în care faptele imputate pârâtei au fost comise, conform obligației impuse de art. 10 din Convenție și de art. 20 alin. (2) din Constituția României. În aceste condiții, critica referitoare la depășirea limitelor învestirii este nefondată, întrucât analiza întreprinsă de instanța de apel s-a înscris în marja sa de apreciere și în obligația pozitivă de a asigura echilibrul just între libertatea de exprimare și dreptul la reputație. În ceea ce privește expunerea amplă a lucrărilor științifice pe care recurenta-reclamantă și-a fundamentat opiniile pe teme medicale, se observă că aceasta nu identifică un viciu în raționamentul instanței de apel, ci exprimă nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a apreciat conținutul probator al înscrisurilor depuse - articole de specialitate și materiale științifice - în raport cu care a conturat baza factuală a judecăților de valoare exprimate de pârâtă. O asemenea critică privește aprecierea situației de fapt și a probelor administrate, aspect care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu poate forma obiectul controlului de nelegalitate în recurs. Prin urmare, aceste susțineri excedează limitelor recursului, vizând temeinicia constatărilor instanței de apel, și nu legalitatea raționamentului juridic. Înalta Curtea constată că nici susținerile recurentei-reclamante privind pretinsa lipsă de imparțialitate a instanței de apel și existența unei discriminări nu configurează veritabile critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Recurenta nu indică în ce mod hotărârea atacată ar fi fost afectată de o eroare de drept sau de o interpretare discriminatorie a normei legale, limitându-se la a aprecia subiectiv motivarea instanței de apel ca fiind părtinitoare sau defavorabilă. Simpla nemulțumire față de raționamentul juridic și concluziile desprinse din hotărârea atacată reprezintă o critică cu privire la modul de apreciere a probelor și de interpretarea dată de instanță circumstanțelor de fapt. Așadar, critica recurentei exprimă doar dezacordul său față de soluția și argumentele instanței, iar nu o veritabilă încălcare a garanțiilor de imparțialitate prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană. De asemenea, eventuala discriminare relevantă din perspectivă juridică ar putea privi aplicarea diferențiată a normei legale în cauze similare, iar nu percepția unei părți asupra modului în care i-au fost apreciate argumentele. Simpla împrejurare că aplicarea normelor de drept incidente de către instanța de apel nu corespunde convingerilor recurentei nu este de natură să dovedească existența unei discriminări. Pentru a atrage controlul de legalitate exercitat de instanța de recurs, recurenta ar fi trebuit să susțină și să demonstreze că modul de aplicare a legii de către instanța de apel a determinat un tratament diferențiat nejustificat între situații similare, susceptibil să genereze o veritabilă stare de discriminare. Or, o asemenea critică nu se regăsește în prezenta cauză. Cu privire la criticile întemeiate de recurentă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu motivului de casare, întrucât nu vizează aplicarea greșită a unei norme de drept material, ci constituie, în esență, o reluare a motivelor de apel și o manifestare a dezacordului față de raționamentul instanței de apel. Obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată de instanța de apel, astfel încât recurenta avea sarcina de a indica erorile de drept săvârșite de această instanță în interpretarea și aplicarea normelor materiale incidente, iar nu de a relua aspectele de fapt ori de a reitera argumentele valorificate în apel. Recurenta nu explică în ce mod instanța de apel ar fi interpretat eronat dispozițiile legale incidente. Instanța de apel a analizat în mod explicit faptele imputate pârâtei din perspectiva metodologiei de punere în balanță a libertății de exprimare cu dreptul la reputație, verificând contextul în care au fost formulate afirmațiile și baza lor factuală, concluzionând că acestea reprezintă judecăți de valoare circumscrise libertății de exprimare garantate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reținând că afirmațiile pârâtei se circumscriu limitelor libertății de exprimare, fiind înlăturat caracterul ilicit al acestora, nu s-a mai impus analiza celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale (prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția), întrucât inexistența faptei ilicite înlătură de plano angajarea răspunderii civile potrivit art. 1.357 din C. civ. În aceste condiții, criticile recurentei referitoare la existența prejudiciului, la vinovăția pârâtei sau la legătura de cauzalitate nu pot constitui motive de nelegalitate, întrucât se raportează la elemente juridice care nu au mai fost analizate pe fond. De asemenea, simplele afirmații potrivit cărora instanța de apel ar fi acordat libertății de exprimare o protecție excesivă sau că ar fi interpretat restrictiv dreptul la liberă exprimare al recurentei nu echivalează cu o critică de nelegalitate. Aceste susțineri nu combat argumentele juridice ale instanței de apel, ci exprimă dezacordul recurentei față de soluția pronunțată, neputând fundamenta examinarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cuprinsul motivelor de recurs, recurenta-reclamantă ar fi trebuit să dezvolte argumentele pentru care consideră, în concret, că raționamentul curții de apel este nelegal, să arate punctual care criterii jurisprudențiale nu au fost respectate. Cu toate acestea, au fost reluate aspectele de fapt, esențiale în soluționarea fondului cauzei, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile și care au fost avute în vedere de instanțele de fond la constatarea netemeiniciei acțiunii promovate, care a presupus, cu prioritate, analiza existenței faptei ilicite în sarcina pârâtei. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat. Față de soluția ce va fi dispusă, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 8.925 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată dovedite prin factura și extrasul de cont de la dosarul de recurs.