CASE OF AXEL SPRINGER AG v. GERMANY - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 39954/08 îndreptată împotriva Republicii Federale Germania, prin care o persoană juridică de drept german, societatea pe acțiuni Axel Springer AG („reclamanta”), a sesizat Curtea la 18 august 2008 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”).

Reclamanta se plânge de interdicția care i-a fost impusă de a prezenta informații privind arestarea și condamnarea unui actor cunoscut, care încălcase legislația privind drogurile. Aceasta pretinde că a fost încălcat art. 10 din convenție.

Cererea a fost repartizată inițial Secției a cincea a Curții (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții). La 13 noiembrie 2008, o cameră a secției respective a hotărât să aducă cererea la cunoștința Guvernului. Astfel cum îi permitea art. 29 § 3 din convenție, în versiunea aflată în vigoare la vremea respectivă, aceasta a decis, de asemenea, să examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. La 30 martie 2010, o cameră, compusă din judecătorii Peer Lorenzen,

Compunerea Marii Camere a fost adoptată în conformitate cu fostul art.

Președintele Marii Camere a hotărât să mențină aplicarea art. 29 § 3 din convenție în fața Marii Camere, în vederea examinării simultane a admisibilității și a fondului cererilor. De asemenea, acesta a decis ca prezenta cerere și cererile

Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei. Guvernul a prezentat comentarii scrise cu privire la observațiile reclamantei.

Au fost primite observații și de la organizațiile neguvernamentale

Reclamanta este o societate pe acțiuni cu sediul în Hamburg. Aceasta editează cotidianul de mare tiraj

La 14 iunie 2003, reclamanta a dezvăluit că X fusese condamnat pentru deținere ilegală de droguri. După ce a primit un avertisment din partea lui X, aceasta s-a angajat, sub sancțiunea unei amenzi convenite, să nu difuzeze informația conform căreia X fusese condamnat la o pedeapsă de cinci luni de închisoare cu suspendare și la plata unei amenzi de 5

La 23 septembrie 2004, în jurul orelor 23, X a fost arestat la festivalul berii din München (

Conform acestei declarații, ziarista îl contactase pe procurorul W., purtătorul de cuvânt al Parchetului de pe lângă Tribunalul Regional München I, și îi solicitase informații. W. confirmase că X fusese arestat în cortul firmei Käfer, găsindu-se asupra lui cocaină. Conform lui W., agenți de poliție îmbrăcați civil îl arestaseră pe X deoarece îl văzuseră făcând un gest suspect cu mâna în timp ce ieșea de la toaletă. Agenții îl percheziționaseră și, găsind asupra lui un plic cu 0,23 grame de cocaină, l-au reținut. Conform lui W., arestarea a avut loc la 23 septembrie, în jur de orele 23, fiind în curs de soluționare o plângere penală.

Primul articol

În ediția sa din 29 septembrie 2004, cotidianul

În aceeași zi, în cursul dimineții, agenții de presă și alte ziare și reviste au relatat despre arestarea lui X, făcând parțial referire la articolul publicat în

Al doilea articol

La 7 iulie 2005, cotidianul

Imediat după apariția articolelor, X a chemat în judecată reclamanta în fața Tribunalului Regional din Hamburg. La răspunsul inițial, reclamanta a anexat declarația ziaristei sale (supra, pct. 11 și 12), precum și numeroase articole din presă referitoare la X, printre care mai multe interviuri acordate de acesta, în special revistei

Prima procedură

La 30 septembrie 2004, Tribunalul Regional din Hamburg a interzis publicarea primului articol, după ce a fost sesizat de X cu o cerere de ordonanță președințială, la 29 septembrie 2004. În hotărârea din 12 noiembrie 2004, instanța a confirmat interdicția. La 28 iunie 2005, Curtea de Apel Hamburg a confirmat hotărârea.

La 11 noiembrie 2005, Tribunalul Regional din Hamburg a interzis orice nouă publicare a primului articol aproape în totalitate, sub sancțiunea plății de penalități cu titlu cominatoriu, în temeiul art. 823 § 1 și art. 1004 § 1 (prin analogie) din Codul civil (supra, pct. 47), interpretat în lumina dreptului la protejarea personalității (

Conform tribunalului regional, reportajul în litigiu, care menționa numele lui X și era însoțit de fotografii ale acestuia, reprezenta o ingerință considerabilă a personalității reclamantului, care, având în vedere dezvăluirea comportamentului său delictual, fusese, să spunem, pus la stâlpul infamiei și discreditat în fața publicului.

Tribunalul a evidențiat faptul că, deși o încălcare a legislației privind drogurile nu reprezenta o infracțiune minoră, cu atât mai mult cu cât, în speță, era vorba despre cocaină, un drog puternic, X avea asupra sa doar o cantitate mică din acest drog și nu fusese acuzat de trafic de droguri. Prin urmare, era vorba despre un tip de infracțiune de o gravitate medie, sau chiar minoră, care făcea obiectul a numeroase proceduri penale și nu reprezenta niciun interes special pentru public. Instanța a adăugat că, spre deosebire de infracțiunile grave (precum jafurile armate spectaculoase ori crimele), nu existau circumstanțe speciale de natură să diferențieze infracțiunea în cauză de infracțiunile ordinare, chiar dacă se pleca de la ipoteza conform căreia consumul de droguri era mai răspândit în rândul personalităților lumii artelor și ale mass-mediei decât în alte cercuri. În plus, modul în care fusese conceput reportajul confirma faptul că infracțiunea în sine nu era una importantă. Acesta punea accent mai mult pe persoana lui X decât pe infracțiunea în sine, care probabil că nu ar fi fost relatată niciodată în presă dacă ar fi fost săvârșită de o persoană necunoscută publicului. În mod similar, conform tribunalului, deși condamnarea anterioară a lui X pentru fapte similare era de natură să crească interesul publicului, era totuși singurul antecedent judiciar al persoanei în cauză și, în plus, data de mai mulți ani.

Conform tribunalului, publicarea articolelor în litigiu nu era justificată nici de personalitatea lui X. În mod cert, publicul avea un interes pentru comisarul Y, personaj al unui serial TV relativ popular, dar nu pentru persoana actorului care juca rolul respectiv. Nimic nu indica faptul că X atrăgea atenția publicului datorită prestației sale de actor sau a altor activități care îl includeau într-un cerc de persoane cu privire la care publicul avea nevoie de o informare permanentă. În orice caz, interesul pentru X nu depășea interesul pe care îl arăta în mod obișnuit publicul pentru actorii principali din serialele TV germane.

Tribunalul a observat că reclamanta publicase numeroase articole despre X, care acopereau o perioadă de șase ani, dar se refereau în special la ultimii trei ani. În marea lor majoritate, aceste publicații se limitau totuși la a menționa pur și simplu numele actorului, adesea fără fotografii, în cadrul unor enumerări ale celebrităților invitate la diverse evenimente. Dacă era incontestabil faptul că X participase la peste 200 de producții cinematografice și televizate naționale și internaționale, acest lucru nu spunea foarte multe despre importanța sa publică. Într-adevăr, unii actori puteau să fi jucat în sute de seriale de televiziune și totuși să rămână necunoscuți publicului. Nu exista nicio dovadă că X își făcuse un nume datorită unei anumite prestații sau ocupa în societate o poziție importantă care îl adusese în atenția publicului.

X încercase, într-o anumită măsură, să atragă atenția publicului atunci când acordase interviuri anumitor reviste în perioada 2000-2003. Prin urmare, trebuia să dea dovadă, în ceea ce privește reportajele publicate despre el, de o toleranță mai mare decât alte personaje cunoscute care trăiau discret. Conform instanței, X nu se apropiase de public într-o asemenea măsură încât să renunțe implicit la dreptul său la protecția personalității.

În plus, tribunalul regional a admis că faptul că actorul încălcase legea, în vreme ce juca rolul unui comisar de poliție care avea sarcina de a lupta împotriva criminalității, reprezenta un eveniment mai distractiv pentru public decât dacă actorul ar fi jucat orice alt rol. Totuși, această divergență între rol și viața personală a actorului nu însemna că publicul îl confunda cu personajul fictiv. X nu făcea decât să intre în pielea comisarului, așa cum putea să o facă în cazul oricărui alt personaj, fără să adopte însă, în viața sa cotidiană, comportamentul personajului în cauză. Faptul că un actor nu adopta stilul de viață al personajului pe care îl juca nu putea fi considerat un eveniment extraordinar care să merite să fie relatat. Or, conform instanței, spectatorii știau să facă diferența între actor și rolul său, chiar și atunci când notorietatea actorului respectiv se datora, în esență, încarnării unui singur personaj.

În plus, tribunalul regional a considerat că X nu pozase într-un model de virtute morală și nici nu adoptase o poziție cu privire la probleme legate de consumul de droguri. Interviurile realizate de reclamantă nu conțineau niciun comentariu de-al lui X în această privință. În numărul 48/2003 al revistei

Subliniind că, la punerea în balanță a intereselor aflate în joc, criteriile hotărâtoare erau gradul de notorietate a lui X și importanța infracțiunii de care era acuzat, tribunalul regional a considerat că speța privea un actor a cărui notorietate nu era excepțională și care era acuzat de o infracțiune care, deși nu era nesemnificativă, era puțin spectaculoasă și putea fi considerată destul de obișnuită în lumea entertainment-ului. Prin urmare, publicul nu avea un mare interes de a fi informat cu privire la un fapt destul de banal, în vreme ce informația publicată constituia o ingerință gravă (

În cele din urmă, tribunalul regional a considerat că reclamanta a susținut în mod eronat că publicarea articolului era legală deoarece urmărea interese legitime. Cu siguranță, atașatul de presă al Parchetului din München informase un număr mare de reporteri mass-media cu privire la faptele comise de X și le dezvăluise identitatea acestuia. Nu existau îndoieli cu privire la faptul că parchetul putea fi considerat drept o „sursă privilegiată” (

Tribunalul a considerat că se putea presupune că serviciile publice, în special parchetul și poliția, făceau eforturi, în temeiul principiului neutralității, de a nu oferi informații decât după ce au pus cu atenție în balanță interesele publice și cele ale persoanelor în cauză. Totuși, aceste instituții nu erau neapărat într-o poziție mai îndreptățită decât un editor pentru a pune în balanță interesele aflate în loc în ceea ce privește difuzarea acestor informații prin intermediul mass-media.

În speță, gradul de notorietate a lui X și problema existenței unui interes al publicului de a fi informat cu privire la arestarea acestuia puteau fi apreciate mai bine de către reclamantă decât de un membru al Parchetului din München. În această privință, tribunalul a considerat că era necesar să se țină seama și de contextul publicării informației respective: serviciile publice nu erau în măsură nici să anticipeze orice posibilă diseminare a informației factuale în orice context previzibil, nici să prevadă dacă un reportaj care menționa numele persoanei în cauză era justificat sau nu. Prin urmare, editorii nu puteau să considere în general că dezvăluirea identității unei persoane de către o sursă privilegiată va face legal orice fel de reportaj privind persoana vizată, fără să fi pus în prealabil în balanță interesele aflate în joc.

Tribunalul regional a precizat că erau situații în care puteau exista îndoieli în ceea ce privește aprecierea autorităților publice. Astfel, în cazul lui X, s-a ridicat întrebarea dacă era oportun ca parchetul să se fi pronunțat cu privire la pedeapsa pe care acesta se putea aștepta să o primească atunci când cercetarea penală abia începuse. Tribunalul a concluzionat că reclamanta nu putea susține că se bazase pe dezvăluirea numelui lui X de către parchet.

La 21 martie 2006, curtea de apel a respins acțiunea reclamantei, dar a redus la 1

Curtea de apel a reamintit criteriile relevante în ceea ce privește punerea în balanță a drepturilor presei și a dreptului la protecția personalității, astfel cum au fost stabilite de Curtea Federală de Justiție (infra, pct. 48). Aceasta a confirmat că natura infracțiunii, precum și circumstanțele concrete ale săvârșirii acesteia nu depășeau cadrul criminalității obișnuite și nu ar fi reprezentat niciun interes dacă autorul său ar fi fost un necunoscut. Conform curții de apel, posesia și consumul de cantități mici de droguri nu au un efect nociv asupra terților sau asupra publicului în general. Având în vedere că X nu consumase cocaina în cort de față cu toată lumea, comportamentul său nu punea în pericol nici tinerii spectatori tentanți să îl imite datorită faptului că este o vedetă de televiziune.

Curtea de apel admite că exista un interes special al publicului de a fi informat și distrat deoarece X era cunoscut unui public larg și că o lungă perioadă de timp (

Publicațiile prezentate de reclamantă erau într-adevăr dovada faptului că X era foarte popular, dar nu permiteau să se considere că acesta se folosise de confesiuni privind viața lui privată pentru a atrage atenția publicului. Reportajul nu se justifica nici pe motiv că X fusese arestat în public, într-un cort, având în vedere că drogul fusese consumat în toaleta bărbaților, adică într-un loc care ținea de sfera privată protejată, și nu fusese observat de public. În cele din urmă, chiar dacă s-ar stabili că arestarea lui X era o chestiune de interes public considerabil, acest lucru nu ar fi valabil în ceea ce privea descrierea și calificarea infracțiunii săvârșite departe de ochii publicului.

În ultimul rând, confirmând concluziile tribunalului regional în ceea ce privește rolul parchetului din München, curtea de apel a precizat totuși că reclamantei i se putea reproșa doar o neglijență minoră, având în vedere că informațiile comunicate de parchet o determinaseră să creadă că reportajul în litigiu era legal. Era la fel de adevărat că divulgarea ilegală de către parchet nu putea să facă legală publicarea de către reclamantă. În consecință, curtea de apel a redus penalitățile la 1

La 7 noiembrie 2006, Curtea Federală de Justiție a respins cererea reclamantei pentru obținerea autorizării recursului, pe motiv că respectiva cauză nu avea o importanță fundamentală și nu era necesară pentru evoluția dreptului sau pentru a garanta o jurisprudență uniformă.

La 11 decembrie 2006, această instanță a respins recursul societății reclamante care se plângea că nu avusese posibilitatea de a-și prezenta argumentele (

A doua procedură

La 15 august 2005, în cadrul unei proceduri de ordonanță președințială, Tribunalul Regional din Hamburg a admis cererea lui X de interzicere a oricărei noi publicări a celui de-al doilea articol.

Prin hotărârea din 5 mai 2006, tribunalul regional a admis cererea lui X din acțiunea principală, a dispus ca reclamanta să se abțină de la orice nouă publicare a celui de-al doilea articol, sub sancțiunea plății de penalități, și a obligat-o la plata sumei de 449,96 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă la care s-a adăugat dobânda legală calculată începând din 22 septembrie 2005. Acesta s-a bazat, în esență, pe aceleași motive precum cele expuse în hotărârea din 11 noiembrie 2005 (supra, pct. 18-30). S-a precizat că trebuia să se facă distincție între cauza de față și cea care făcuse obiectul hotărârii Curții Federale de Justiție din 15 noiembrie 2005 (infra, pct. 48), în măsura în care persoana în cauză în această ultimă decizie, prințul Ernst August von Hannover, se bucura de o notorietate mult mai mare decât X, ceea ce autoriza presa să relateze sancțiunea considerabilă impusă în acea cauză.

Reclamanta a formulat apel împotriva acestei hotărâri. La 12 septembrie 2006, Curtea de Apel Hamburg a respins apelul, în esență, pentru aceleași motive precum cele expuse în hotărârea din 21 martie 2006 (supra, pct. 31-35). În ceea ce privește criteriile relevante pentru punerea în balanță a intereselor aflate în joc, aceasta a precizat că, în conformitate cu hotărârea Curții Constituționale Federale din 13 iunie 2006 (infra, pct. 49), faptul că o persoană se bucura de o anumită notorietate sau era cunoscută publicului nu era suficient în sine pentru a justifica existența unui interes al publicului de a fi informat cu privire la comportamentul persoanei în cauză. În speță, interesul publicului de a fi informat și distrat, care rezulta din notorietatea lui X și din faptul că acesta a încarnat o perioadă lungă de timp personajul unui comisar de poliție, nu era suficient pentru a justifica ingerința în dreptul acestuia de a decide el însuși informațiile pe care era dispus să le dezvăluie (

În măsura în care reclamanta a invocat rata de audiență mare a serialului de televiziune Y, curtea de apel a considerat că acest lucru nu dovedea că X avea funcția unui model comportamental pozitiv sau a unui model negativ. Dacă exista un model pentru milioane de telespectatori, acest model era personajul comisarului. Curtea de apel a amintit, de asemenea, că faptul că arestarea lui X avusese loc în public nu făcea reportajul în litigiu legal, având în vedere că infracțiunea fusese săvârșită departe de ochii publicului, în toaleta bărbaților. Sigur că gestul suspect cu mâna al lui X atrăsese atenția agenților de poliție de la fața locului, dar nu se stabilise faptul că alte persoane prezente în cort observaseră că X consumase cocaină.

Curtea de apel a adăugat că, deși faptul că „presa serioasă” relatase cazul putea indica existența unui interes considerabil (

Curtea de apel nu a autorizat recursul cu motivarea că hotărârea sa nu era în contradicție cu jurisprudența Curții Federale de Justiție, în special cu hotărârea acesteia din 15 noiembrie 2005 (infra, pct. 48).

La 17 aprilie 2007, Curtea Federală de Justiție a respins cererea reclamantei pentru obținerea autorizării recursului, pe motiv că respectiva cauză nu avea o importanță fundamentală și nu era necesară pentru evoluția dreptului sau pentru a garanta o jurisprudență uniformă. La 12 iunie 2007, aceasta a respins recursul reclamantei care se plângea că nu avusese posibilitatea de a-și prezenta argumentele.

Decizia Curții Constituționale Federale

La 5 martie 2008, o cameră a Curții Constituționale Federale, compusă din trei judecători, a hotărât să nu admită recursul constituțional al reclamantei împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în prima și a doua procedură. Aceasta a precizat că nu își motivează decizia.

Alte hotărâri judecătorești privind societatea reclamantă

La 12 septembrie 2006 și 29 ianuarie 2008, Tribunalul Regional din Hamburg a obligat societatea reclamantă să îi plătească lui X două penalități cu titlu cominatoriu, fiecare în valoare de 5

Codul civil

Art. 823 alin. (1) din Codul civil (

Jurisprudența relevantă

În hotărârea din 15 noiembrie 2005 (nr. Vi ZR 286/04), Curtea Federală de Justiție a reamintit jurisprudența sa constantă conform căreia criteriile hotărâtoare pentru a aprecia legalitatea unui reportaj care menționează numele persoanei în cauză erau natura infracțiunii și personalitatea suspectului. La originea acestei cauze se aflau o amendă și o interdicție de circulație, pronunțate de instanțele franceze pentru viteză excesivă pe o autostradă (211 în loc de 130 km/h), în privința unei persoane cunoscute. Curtea Federală de Justiție a arătat, pe de o parte, că excesul de viteză fusese atât de mare încât putea fi considerat drept expresia unui dispreț extrem pentru regulile de circulație și, pe de altă parte, că această infracțiune a expus ceilalți automobiliști unor riscuri considerabile. În plus, atât felul în care persoana în cauză se comportase în public în trecut, cât și originea sa și faptul că era soțul unei persoane foarte cunoscute conduceau la concluzia că interesul presei pentru publicarea unui reportaj de știri trebuia să prevaleze asupra dreptului persoanei respective la protecția personalității. Curtea Federală de Justiție a precizat că hotărârea Curții

Prin decizia din 13 iunie 2006 (nr. 1 BvR 565/06), o cameră a Curții Constituționale Federale, alcătuită din trei judecători, a hotărât să nu admită recursul constituțional introdus împotriva acestei hotărâri a Curții Federale de Justiție și a confirmat concluziile acesteia.

Recomandarea Rec(2003)13 a Comitetului de Miniștri

Pasajele relevante din Recomandarea Rec(2003)13 a Comitetului de Miniștri, adresată statelor membre în ceea ce privește difuzarea de către mass-media a informațiilor legate de procedurile penale, adoptată la 10 iulie 2003, la cea de-a 848-a reuniune a Delegaților Miniștrilor, sunt redactate astfel:

să adopte sau să consolideze, după caz, toate măsurile pe care le consideră necesare în vederea punerii în aplicare a principiilor prezentate în anexa la prezenta recomandare, în limitele respectivelor dispoziții constituționale,

Rezoluția 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind dreptul la respectarea vieții private

Pasajele pertinente din această rezoluție, adoptată de Adunarea Parlamentară la 26 iunie 1998, sunt redactate astfel:

Adunarea este conștientă de faptul că dreptul la respectarea vieții private face adesea obiectul unor atingeri, chiar și în țările dotate cu o legislație specifică pentru protejarea acesteia, deoarece viața privată a devenit o marfă foarte profitabilă pentru anumite mijloace de informare în masă. În special persoanele publice sunt victimele acestor atingeri, deoarece detaliile vieții lor private reprezintă un argument de vânzare. În același timp, persoanele publice trebuie să fie conștiente că poziția caracteristică pe care o adoptă în societate și care este adesea consecința propriei lor alegeri generează automat o presiune mare în viața lor privată.

Persoanele publice sunt cele care exercită funcții publice și/sau folosesc resurse publice și, mai general, toate persoanele care joacă un rol în viața publică, fie politic, economic, artistic, social, sportiv sau de alt tip.

Mass-media aduce adesea atingere dreptului la respectarea vieții private în numele unei interpretări unilaterale a dreptului la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, considerând că cititorii săi au dreptul să știe tot despre persoanele publice.

Este adevărat că anumite fapte care țin de sfera vieții private a persoanelor publice, în special politicieni, pot fi de interes pentru cetățeni și că, prin urmare, este legitim ca acestea să fie aduse la cunoștința cititorilor care sunt, de asemenea, alegători.

Prin urmare, este necesar să se găsească o modalitate de a permite exercitarea echilibrată a celor două drepturi fundamentale, care sunt garantate, de asemenea, de Convenția europeană a drepturilor omului: dreptul la respectarea vieții private și dreptul la libertatea de exprimare.

Adunarea reafirmă importanța dreptului la respectarea vieții private a fiecărei persoane și a dreptului la libertatea de exprimare, în calitate de fundamente ale unei societăți democratice. Aceste drepturi nu sunt nici absolute și nici nu există o ierarhie a acestora, având o importanță egală.

Adunarea reamintește totuși că dreptul la respectarea vieții private garantat la articolul 8 din Convenția europeană a drepturilor omului trebuie să protejeze persoanele de drept privat nu numai împotriva ingerinței autorităților publice, dar și împotriva ingerinței persoanelor particulare și a instituțiilor private, inclusiv mijloacele de informare în masă.

Adunarea consideră că, deoarece toate statele membre au ratificat Convenția europeană a drepturilor omului și, în plus, numeroase legislații naționale care includ dispoziții ce garantează această protecție, nu este necesar, în consecință, să se propună adoptarea unei noi convenții pentru a garanta dreptul la respectarea vieții private. [...]”

Curtea remarcă faptul că, înainte să se desesizeze în favoarea Marii Camere, Camera conexase prezenta cerere cu cererea

Societatea reclamantă se plânge de interdicția care i-a fost impusă de a relata arestarea și condamnarea lui X. Aceasta invocă art. 10 din Convenție, ale cărui părți relevante în speță sunt redactate astfel:

Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...], protecția reputației sau a drepturilor altora [...] sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.

Argumentele părților

Guvernul admite că hotărârile judecătorești în litigiu constituie o ingerință în exercitarea de către reclamantă a dreptului său la libertatea de exprimare. Totuși, această ingerință era prevăzută de lege și urmărea un scop recunoscut drept legitim de către Curte, și anume protejarea sferei private (

Guvernul face referire la constatările instanțelor naționale conform cărora, spre deosebire de comisarul Y, X nu era o persoană foarte cunoscută publicului și, prin urmare, nu putea fi considerat personaj public. În hotărârea privind cel de-al doilea articol, tribunalul regional făcuse distincție între X și prințul Ernst August von Hannover (supra, pct. 39). Interviurile acordate de X presei nu fuseseră suficiente în sine pentru a crește interesul publicului de a fi informat cu privire la acesta. Conform Guvernului, ar trebui să revină instanțelor naționale sarcina de a aprecia gradul de notorietate a unei persoane. Acest lucru este valabil în special în cazurile limită care necesită o apreciere a faptelor și a situațiilor sociale pe care Curtea nu o poate face în ceea ce privește orice potențial personaj public din 47 de state.

În ceea ce privește obiectul reportajelor, Guvernul recunoaște că, în cazurile în care presa relata comiterea unor infracțiuni, aceasta îndeplinea, de regulă, rolul său de „câine de pază”, în special în cazul în care era vorba despre desfășurarea unei proceduri penale. În acest caz, interesul publicului era mai important decât atunci când presa relata doar detalii privind viața privată a unei persoane. Totuși, în speță, publicul nu avea niciun interes să fie informat cu privire la infracțiunea comisă de X , care nu a putut fi disociat de persoana făptuitorului. Prezenta speță nu contestase funcționarea sistemului justiției, precum în cauza

Evaluarea gravității infracțiunii ar trebui să intre sub incidența marjei de apreciere a autorităților naționale. În speță, instanțele au considerat că gravitatea era medie, sau chiar minoră. Guvernul precizează că valoarea amenzii era relativ ridicată datorită veniturilor lui X Instanța penală stabilise această valoare pentru 90 de zile-amendă, astfel încât infracțiunea să nu apară în cazierul judiciar al lui X (destinat angajatorilor).

Guvernul contestă susținerea reclamantei conform căreia procurorul din München a ținut o conferință de presă și a publicat un comunicat de presă cu privire la arestarea lui X înainte de publicarea primului articol (a se vedea infra, pct. 69).

În ceea ce privește natura sancțiunii impuse reclamantei, Guvernul subliniază că acesteia i s-a interzis doar publicarea conținutului articolelor în litigiu și a fost obligată la rambursarea unor cheltuieli de judecată modeste. Reclamantei nu i s-a aplicat nicio sancțiune penală și nici nu a fost obligată să plătească daune-interese, spre deosebire de editorii din alte cauze în care fuseseră pronunțate pedepse cu închisoarea, interdicția de a exercita profesia de ziarist, confiscarea tuturor exemplarelor ediției unui ziar și obligarea la plata de despăgubiri considerabile [a se vedea

Guvernul insistă asupra marjei de apreciere de care statul dispune în speță. Această marjă depinde de natura activităților în joc și de scopul restricțiilor. De altfel, în jurisprudența recentă a Curții, aceasta a recunoscut statelor o marjă de apreciere amplă în cauzele care privesc art. 8 din convenție (

Guvernul susține că particularitatea cauzelor în care, precum în cazul în speță, instanței naționale i se solicită să pună în balanță drepturile și interesele a două sau mai multe persoane particulare constă în faptul că procedura în fața Curții reprezintă o continuare a procedurii naționale, fiecare din părțile la această procedură având posibilitatea de a sesiza Curtea. Tocmai din acest motiv, nu este suficientă o singură soluție, fiind vorba de punerea în balanță a intereselor aflate în joc, ci ar trebui să existe un „coridor” de soluții, în limitele căruia instanța națională ar trebui să găsească o posibilitate de a pronunța decizii conforme cu convenția. În lipsa acestuia, Curtea însăși ar trebui să se pronunțe cu privire la fiecare din aceste cauze, ceea ce ar intra în atribuțiile sale doar într-o mică măsură.

Guvernul precizează că o astfel de tendință a fost ceva mai scăzută la nivel național deoarece Curtea Constituțională Federală acordă instanțelor ordinare o marjă de apreciere în această privință și se abține să substituie propria punere în balanță celei a acestor instanțe. De altfel, acest lucru ar putea explica absența motivării deciziei Curții Constituționale Federale în speță. Tendința, la nivel național, de a reduce sfera controlului unei instanțe constituționale ar trebui să se aplice cu atât mai mult în cazul Curții Europene a Drepturilor Omului, care are sarcina de a examina punerea în balanță realizată de instanțele din cele 47 de state membre, ale căror ordini juridice sunt încă foarte eterogene.

Conform Guvernului, Curtea nu trebuie să intervină decât în cazul în care instanțele interne nu au ținut seama de anumite circumstanțe specifice atunci când au realizat punerea în balanță sau dacă rezultatul acesteia este în mod evident disproporționat (a se vedea, de exemplu,

Societatea reclamantă susține că, la momentul faptelor, X era un actor cunoscut care juca rolul principal într-un serial TV polițist extrem de popular, în special în rândul tinerilor spectatori de sex masculin, care, în plus, îl aleseseră drept al doilea cel mai popular actor în 2002. Prin urmare, X nu era o persoană obișnuită care nu atrăgea atenția mass-mediei, precum a fost cazul în alte cauze soluționate de Curte (a se vedea, în special,

Conform reclamantei, comiterea unei fapte de natură penală nu este, prin natura sa, niciodată o problemă pur privată. În plus, în speță, X recidivase, având în vedere că fusese condamnat deja, în iulie 2000, la o pedeapsă cu închisoarea de cinci luni cu suspendare și la plata unei amenzi de 5

Interesul publicului de a fi informat era mai important decât dreptul lui X la respectarea vieții sale private. Persoana în cauză încercase – din proprie inițiativă – să atragă atenția publicului, avea o valoare pe piață corespunzătoare gradului său de notorietate, permisese să i se facă fotografii cu ocazia unor evenimente publice și acordase presei interviuri în care dezvăluia aspecte ale vieții sale private, inclusiv consumul de droguri. Având rolul unui model și intrând de bună voie în arena publică, X ar fi trebuit să admită faptul că atrăgea atenția publicului, în special dacă săvârșea o faptă de natură penală. Conform reclamantei, persoanele care folosesc de mass-media pentru a fi promovate trebuie să se aștepte ca mass-media să prezinte informații reale despre comportamentul lor. În cazul lui X, acest lucru era cu atât mai adevărat cu cât, ulterior primei sale condamnări pentru posesie de droguri, afirmase că nu mai consuma droguri. Astfel, acesta renunțase la dreptul său la o viață privată.

În plus, reclamanta subliniază faptul că nu era contestată veridicitatea faptelor relatate în reportajele în litigiu [a se vedea,

Reclamanta amintește că a relatat arestarea lui X după divulgarea, de către autoritățile competente cu efectuarea urmăririi penale

În concluzie, reclamanta subliniază că presa nu trebuie să fie limitată la a publica doar reportaje privind personalități politice. Conform acesteia, având în vedere că personalitățile cunoscute publicului larg au posibilitatea să își construiască imaginea folosind mass-media, aceasta trebuie să aibă posibilitatea de a corecta această imagine atunci când nu mai corespunde realității. Nu se punea problema să se afirme supremația libertății de exprimare asupra dreptului la respectarea vieții private. Totuși, libertatea de exprimare ar trebui să prevaleze în cazul în care persoana vizată are o notorietate care depășește nivelul regional și a ales de bună voie să își promoveze această notorietate.

Observațiile terților intervenienți

Asociația intervenientă susține că dreptul la reputație nu este protejat de convenție. Publicarea unui articol defăimător despre o persoană nu constituie în sine o ingerință în exercitarea drepturilor garantate de art. 8 din convenție. Dreptul mass-mediei de a relata orice subiect de interes public și în special de a informa publicul cu privire la procedurile judiciare ar trebui să facă obiectul unei ample și solide protecții atunci când sunt puse în balanță drepturile care decurg din art. 8 și art. 10 din convenție. Asociația intervenientă subliniază că menționarea numelui persoanei vizate sau precizarea oricăror alte elemente care pot conduce la identificarea acesteia joacă un rol important în îndeplinirea sarcinii constând în informarea publicului.

Conform jurisprudenței Curții Supreme a Regatului Unit, un reportaj privind procedurile judiciare care nu ar putea include numele părților ar fi golit de substanță; cititorii ar fi mai puțin interesați și editorii i-ar acorda o importanță mai mică. De asemenea, asociația insistă asupra importanței marjei de apreciere editoriale care trebuie acordată presei și asupra principiului publicării de informații privind procedurile judiciare, la care mass-media contribuie în mod esențial și de la care pot exista excepții doar în circumstanțe speciale, precum necesitatea de a proteja o parte sau un martor prin acordarea anonimatului. În afara acestor circumstanțe, ar trebui ca dreptul mass-mediei de a publica reportaje privind proceduri judiciare, eventual însoțite de fotografii, să nu fie suspus niciunei restricții.

Cele trei asociații interveniente subliniază că, în statele contractante, se observă o tendință de asimilare de către instanțele naționale a principiilor și normelor stabilite de Curte în ceea ce privește punerea în balanță a drepturilor care decurg din art. 8 și art. 10 din convenție, chiar dacă problema de a stabili ce importanță are o anumită circumstanță poate varia de la un stat la altul. Acestea solicită Curții să lase statelor contractante o marjă amplă de apreciere. În această privință, asociațiile susțin că art. 53 din convenție pledează în favoarea unei astfel de marje. În hotărârea

De asemenea, statele contractante dispun, în general, de o marjă mai amplă atunci când este vorba despre obligațiile lor pozitive în domeniul relațiilor între persoane de drept privat sau în alte domenii în care, într-o societate democratică, pot exista în mod rezonabil divergențe de opinie considerabile (

Motivarea Curții

Părțile nu au contestat faptul că hotărârile judecătorești pronunțate în speță au constituit o ingerință în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat de art. 10 din convenție.

O ingerință este contrară convenției dacă nu respectă cerințele prevăzute la paragraful 2 din articolul 10. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă aceasta era „prevăzută de lege”, dacă avea unul sau mai multe scopuri legitime enunțate în acest paragraf și dacă era „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestui scop sau a acestor scopuri.

Nu se contestă faptul că ingerința era prevăzută la art. 823 alin. (1) și art. 1004 alin. (1) din Codul civil (supra, pct. 18 și 47), interpretate în lumina dreptului la protecția personalității. Nu se contestă nici faptul că aceasta avea un scop legitim, și anume protecția reputației sau a drepturilor altora, în sensul art. 10 § 2 din convenție, ceea ce poate include, conform jurisprudenței Curții (

Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esențial pe care îl joacă presa într-o societate democratică. Deși nu trebuie să depășească anumite limite, în special în ceea ce privește protecția reputației și a drepturilor altora, presei îi revine sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informații și idei cu privire la toate problemele de interes general. La funcția sa, care constă în diseminarea informațiilor și ideilor referitoare la astfel de probleme, se adaugă dreptul publicului de a le primi. În caz contrar, presa nu ar putea juca rolul său indispensabil de „câine de pază” [

Această sarcină include faptul de a prezenta și de a comenta procedurile judiciare, fapt care, cu condiția să nu depășească limitele precizate mai sus, contribuie la difuzarea lor și, prin urmare, le face compatibile cu cerința conform căreia ședințele trebuie să fie publice, prevăzută la art. 6 § 1 din convenție. Este de neconceput faptul ca problemele soluționate de instanțe să nu poată, anterior sau simultan, să genereze discuții și în alte părți, fie în reviste de specialitate, în presă sau în rândul publicului, în general. La funcția mass-mediei, care constă în comunicarea unor astfel de informații și idei, se adaugă dreptul publicului de a le primi (

Libertatea jurnalistică include și posibilitatea de a recurge la anumită doză de exagerare, sau chiar de provocare (

Totuși, art. 10 § 2 din convenție subliniază că exercitarea libertății de exprimare cuprinde „îndatoriri și responsabilități” care sunt valabile și pentru mass-media, chiar și atunci când este vorba despre chestiuni de un mare interes general. Aceste îndatoriri și responsabilități pot avea o importanță deosebită în cazul în care există riscul de a se aduce atingere reputației unei persoane menționate nominal și de a fi încălcate „drepturile altora”. Astfel, trebuie să existe motive specifice pentru a putea scuti mass-media de obligația care îi revine de obicei de a verifica declarațiile factuale defăimătoare la adresa persoanelor particulare. Existența acestor motive depinde în special de natura și gradul defăimării în cauză, precum și de măsura în care mass-media poate considera în mod rezonabil sursele sale ca fiind credibile în ceea ce privește alegațiile (

Curtea reamintește că dreptul la protejarea reputației este un drept care este protejat de art. 8 din convenție, fiind un element care ține de viața privată (

Atunci când examinează necesitatea unei ingerințe într-o societate democratică în vederea „protejării reputației sau a drepturilor altora”, Curții i se poate solicita să verifice dacă autoritățile naționale au păstrat un echilibru just între protejarea a două valori garantate de convenție și care pot fi în conflict în anumite cauze: și anume, pe de o parte, libertatea de exprimare, astfel cum este protejată de art. 10, și, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieții private, astfel cum este garantat de dispozițiile art. 8 (

Curtea reamintește că, în temeiul art. 10 din convenție, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a examina necesitatea și amploarea unei ingerințe în cadrul libertății de exprimare protejată de această dispoziție (

Totuși, această marjă merge mână în mână cu un control european în ceea ce privește atât legislația, cât și deciziile care o aplică, chiar și atunci când sunt emise de o instanță independentă (

În cauze precum prezenta speță, Curtea consideră că soluționarea cererii nu poate varia, în principiu, fie că cererea a fost introdusă în fața sa în temeiul art. 10 din convenție de către editorul care a publicat reportajul în litigiu, fie în temeiul art. 8 de către persoana care face obiectul reportajului. Aceste drepturi merită

În cazul în care punerea în balanță a acestor două drepturi de către autoritățile naționale a fost realizată respectându-se criteriile stabilite de jurisprudența Curții, trebuie să existe motive serioase pentru ca opinia Curții să se substituie celei emise de instanțele interne [

În ceea ce privește punerea în balanță a dreptului la libertatea de exprimare și a dreptului la respectarea vieții private, criteriile care decurg din jurisprudență și care sunt relevante în speță sunt enumerate în continuare.

Un prim element esențial este contribuția pe care o are apariția fotografiilor sau a articolelor din presă la o dezbatere de interes general [

Rolul sau funcția persoanei vizate și natura activităților care fac obiectul reportajului și/sau al fotografiei constituie un alt criteriu important, legat de cel precedent. În această privință, este necesar să se facă distincție între persoanele particulare și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană particulară necunoscută publicului poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său la viața privată, acest lucru nu este valabil și pentru persoanele publice [

Comportamentul persoanei în cauză înainte de publicarea reportajului sau faptul că fotografia în litigiu și informațiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare [

Modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea lor joacă, de asemenea, un rol important. Curtea a hotărât deja că garanția oferită ziariștilor la art. 10, în ceea ce privește rapoartele privind probleme de interes general, este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte, și să furnizeze informații „fiabile și precise”, respectând deontologia jurnalistică [a se vedea, de exemplu,

Modul în care sunt publicate un reportaj sau o fotografie și maniera în care persoana în cauză este prezentată în reportaj sau în fotografie pot, de asemenea, să fie luate în considerare [(

În cele din urmă, natura și gravitatea sancțiunilor impuse sunt factori care trebuie, de asemenea, să fie luați în considerare atunci când este apreciată proporționalitatea unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare (

Curtea remarcă faptul că articolele în litigiu privesc arestarea și condamnarea actorului X, adică fapte judiciare publice despre care se poate considera că prezintă un anumit interes general. Într-adevăr, publicul are, în principiu, un interes să fie informat și să se poată informa cu privire la proceduri penale, respectând totodată cu strictețe prezumția de nevinovăție (

Curtea evidențiază concluziile foarte diferite la care au ajuns instanțele naționale în cadrul aprecierii gradului de notorietate a lui X. Astfel, în opinia tribunalului regional, acesta nu era o personalitate aflată în centrul atenției publicului și nu reușise să devină atât de apropiat de public încât să fi renunțat la dreptul la protejarea persoanei sale, în ciuda notorietății în calitate de actor și a aparițiilor frecvente la televizor (supra, pct. 23). În schimb, curtea de apel a considerat că X era foarte cunoscut publicului, că se bucura de o popularitate mare și că, o anumită perioadă de timp, jucase rolul unui comisar de poliție, fără să fi devenit însă un model al aplicării legii, ceea ce ar fi justificat interesul publicului pentru faptul de a stabili dacă acesta se comporta în viața privată asemenea personajului său (supra, pct. 33 și 34).

Curtea consideră că, în principiu, aprecierea gradului de notorietate a unei persoane revine, în primul rând, instanțelor interne, în special în cazul în care este vorba despre o persoană cunoscută la scară națională. Aceasta evidențiază în speță faptul că, la momentul faptelor, X era actorul principal al unui serial polițist foarte popular, în care interpreta personajul central, comisarul Y. Popularitatea actorului se datora în special acestui serial din care, la momentul apariției primului articol, fuseseră difuzate 103 episoade, ultimele 54 cu X în rolul comisarului Y. Prin urmare, nu era vorba, astfel cum a sugerat aparent tribunalul regional, de un actor de plan secund a cărui notorietate rămăsese limitată, în ciuda unui număr mare de apariții în filme (peste 200 – supra, pct. 22). În această privință, este necesar să se remarce, de asemenea, faptul că curtea de apel a făcut referire nu numai la existența unor cluburi de admiratori ai lui X, dar și la faptul că admiratorii acestuia ar fi putut fi încurajați să îl imite consumând droguri, dacă infracțiunea nu ar fi fost săvârșită departe de ochii publicului (supra, pct. 32).

În plus, deși se poate afirma că, de regulă, publicul face distincție între un actor și personajul pe care acesta îl interpretează, poate exista totuși o legătură strânsă între popularitatea actorului în cauză și personajul pe care îl joacă în cazul în care, precum în speță, persoana în cauză este cunoscută în principal pentru rolul respectiv. În cazul lui X, acest rol era, în plus, cel al unui comisar de poliție, a cărui misiune era să asigure respectarea legii și să lupte împotriva criminalității. Or, acest fapt era de natură să crească interesul publicului de a fi informat cu privire la arestarea lui X pentru o săvârșirea unei infracțiuni. Ținând seama de aceste elemente și de termenii utilizați de instanțele naționale pentru a evalua gradul de notorietate a lui X, Curtea consideră că aceasta era suficient de mare pentru ca persoana în cauză să fie considerată drept personaj public. Acest considerent întărește, prin urmare, interesul publicului de a fi informat cu privire la arestarea lui X și la acțiunea penală pusă în mișcare împotriva sa.

În ceea ce privește obiectul reportajelor, instanțele naționale au considerat că infracțiunea săvârșită de X nu era minoră, cocaina fiind un drog puternic. Cu toate acestea, gravitatea infracțiunii era medie sau chiar minoră, având în vedere, pe de o parte, cantitatea mică de droguri care se afla în posesia lui X și care, în plus, era destinată consumului personal și, pe de altă parte, numărul mare de infracțiuni de acest tip și de procedurile penale aferente. Instanțele naționale nu au acordat multă importanță faptului că X fusese deja condamnat pentru o infracțiune similară, subliniind că era singurul antecedent judiciar al acestuia și că, în plus, fusese săvârșită în urmă cu câțiva ani. Acestea au concluzionat că interesul reclamantei de a publica articolele în litigiu se datora doar faptului că X era autorul unei infracțiuni care, dacă ar fi fost săvârșită de o persoană necunoscută, probabil că nu ar fi făcut niciodată obiectul unui reportaj (supra, pct. 20).

Un alt factor este comportamentul anterior al lui X față de mass-media, având în vedere că el însuși dezvăluise detalii din viața sa privată într-un anumit număr de interviuri (supra, pct. 25). În opinia Curții, acesta dorise să fie în centrul atenției, astfel încât, ținând seama de notorietatea lui, „speranța legitimă” a acestuia de a i se proteja eficient viața privată era, prin urmare, limitată [a se vedea

În ceea ce privește modalitatea de obținere a informațiilor publicate, reclamanta susține că relatase arestarea lui X numai după divulgarea, de către autoritățile de urmărire penală, a faptelor și a identității acuzatului. De asemenea, aceasta afirmă că toate informațiile pe care le-a publicat fuseseră deja făcute publice, în special cu ocazia unei conferințe de presă și într-un comunicat de presă al parchetului (supra, pct. 69). Guvernul contestă faptul că a fost ținută o astfel de conferință de presă de către parchet și subliniază că, abia după apariția primului articol al reclamantei, procurorul W. a confirmat altor mjiloace de informare în masă faptele relatate de aceasta.

Curtea remarcă faptul că documentele care i-au fost prezentate nu permit confirmarea afirmațiilor reclamantei referitoare la organizarea unei conferințe de presă și difuzarea unui comunicat de presă anterior publicării primului articol. Dimpotrivă, în urma unei întrebări adresate de Curte în ședință, afirmațiile în cauză s-au dovedit a fi nefondate. Curtea consideră că atitudinea reclamantei în această privință este regretabilă.

Totuși, din hotărârile judecătorești pronunțate în speță și din observațiile părților la procedura internă rezultă că acest aspect nu a fost dezbătut în fața instanțelor naționale. În scopul examinării prezentei cereri, Curtea se limitează, prin urmare, la a observa că reclamanta a anexat la toate replicile sale din diversele proceduri interne declarația unuia dintre ziariștii săi privind modalitatea în care fuseseră obținute informațiile publicate la 29 septembrie 2004 (supra, pct. 11 și 12), declarație a cărei veridicitate nu a fost contestată de Guvern. În consecință, deși reclamanta nu poate pretinde în mod întemeiat faptul că a publicat pur și simplu informații care fuseseră făcute publice la o conferință de presă a Parchetului din München, nu este mai puțin adevărat că confirmarea informațiilor publicate și, în special, identitatea lui X proveneau de la poliție și de la procurorul W., care, la momentul faptelor, era, în plus, purtătorul de cuvânt al Parchetului din München.

În consecință, având în vedere că primul articol era întemeiat pe informații transmise de atașatul de presă al Parchetului din München, acesta avea o bază factuală suficientă [

Totuși, pentru instanțele naționale care au examinat cauza, faptul că aceste informații proveneau de la Parchetul din München însemna pur și simplu că reclamanta putea să se bazeze pe veridicitatea lor, dar nu o scutea pe aceasta de obligația de a pune în balanță interesul său de a le publica și interesul lui X la respectarea vieții sale private. În opinia acestora, punerea în balanță putea fi realizată doar de presă, deoarece o autoritate publică nu era în măsură să știe în ce fel sau sub ce formă urma să fie difuzată informația respectivă (supra, pct. 27-30).

Conform Curții, nimic nu sugerează că nu a fost realizată o astfel de punere în balanță. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că, ținând seama de natura infracțiunii săvârșite de X, de gradul său de notorietate, de circumstanțele arestării sale și de veridicitatea informațiilor în cauză, reclamanta, după ce a obținut confirmarea informațiilor în cauză de către înseși autoritățile de urmărire penală, nu avea motive suficient de puternice să creadă că trebuia să păstreze anonimatul lui X. În acest context, trebuie să se amintească, de asemenea, că procurorul W. a confirmat altor reviste și unor canale de televiziune toate informațiile dezvăluite de reclamantă în ziua apariției primului articol. De asemenea, la apariția celui de-al doilea articol, faptele care au condus la condamnarea lui X erau deja cunoscute de public (a se vedea,

Curtea remarcă faptul că primul articol s-a limitat la a relata arestarea lui X, informațiile obținute de W. și aprecierea juridică a gravității infracțiunii de către un expert juridic (supra, pct. 13). În ceea ce privește cel de-al doilea articol, acesta nu a făcut decât să relateze pedeapsa pronunțată de tribunal la sfârșitul unei ședințe publice și după mărturia lui X (supra, pct. 15). Prin urmare, articolele nu au dezvăluit detalii din viața privată a lui X, ci au privit, în esență, circumstanțele și urmările arestării (

În cele din urmă, în ceea ce privește gravitatea sancțiunilor impuse reclamantei, Curtea consideră că, deși au fost indulgente, acestea au putut exercita un efect descurajant asupra reclamantei. În orice caz, acestea nu se justificau având în vedere elementele enumerate mai sus.

În concluzie, deși pertinente, motivele prezentate de statul pârât nu sunt suficiente pentru a stabili că ingerința incriminată era necesară într-o societate democratică. În ciuda marjei de apreciere de care dispun în materie statele contractante, Curtea consideră că nu există un raport de proporționalitate rezonabil între, pe de o parte, restricțiile impuse de instanțele naționale în ceea ce privește dreptul societății reclamante la libertatea de exprimare și, pe de altă parte, scopul legitim urmărit.

Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenție.

Art. 41 din convenție prevede:

Societatea reclamantă solicită 27

Guvernul nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect.

Curtea constată că există o legătură de cauzalitate suficientă între încălcarea constatată și sumele solicitate, cu excepția sumei de 5

Reclamanta solicită 32

Guvernul remarcă faptul că reclamanta limitează solicitările sale privind onorariile avocaților la sumele prevăzute de baremele aplicabile în Germania, ceea ce nu este criticabil. Totuși, acesta contestă sumele solicitate pentru procedura în fața Curții Constituționale Federale și în fața Curții din cauza absenței detaliilor. Acesta precizează că în cazul în care Curtea Constituțională Federală respinge un recurs constituțional, aceasta stabilește, de regulă, valoarea litigiului la 4

Curtea consideră rezonabile sumele solicitate și, în consecință, le acordă.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.