CASE OF GÄFGEN v. GERMANY - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF GÄFGEN v. GERMANY - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2010)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Marea Cameră

Cauza GÄFGEN IMPOTRIVA GERMANIEI

(Cererea nr. 22978/05)

Hotărâre

Această versiune a fost rectificată în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curții la 3 iunie 2010

Strasbourg

1 iunie 2010

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Gäfgen împotriva Germaniei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din:

Jean-Paul Costa,

președinte,

Christos Rozakis,

Nicolas Bratza,

Françoise Tulkens,

Josep Casadevall,

Anatoly Kovler,

Ljiljana Mijović,

Renate Jaeger,

Sverre Erik Jebens,

Danutė Jočienė,

Ján Šikuta,

Ineta Ziemele,

George Nicolaou,

Luis López Guerra,

Ledi Bianku,

Ann Power,

Nebojša Vučinić,

judecători,

și Erik Fribergh,

grefier

,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 18 martie 2009 și la 24 martie 2010,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

Procedura

2.

În cererea sa, reclamantul pretindea că tratamentul la care a fost supus în timpul interogatoriului poliției, la 1 octombrie 2002, cu privire la locul în care se afla un băiat J., constituia tortură, acțiune interzisă de art. 3 din Convenție. El susținea că este încă victima acestei încălcări. A estimat, de asemenea, că dreptul său la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenție, ce cuprindea dreptul de a se apăra în mod efectiv și cel de a nu contribui la propria sa incriminare, a fost încălcat în sensul că anumite elemente de probă adunate, fără respectarea art. 3, ar fi fost admise în procesul penal.

3.

Cererea a fost atribuită inițial secției a treia, apoi secției a cincea a Curții (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții).

La 10 aprilie 2007, aceasta a fost declarată parțial admisibilă de către o cameră a acestei din urmă secții, compusă din: Peer Lorenzen, președinte, Snejana Botoucharova, Volodymyr Butkevych, Margarita

Tsatsa-Nikolovska, Rait Maruste, Javier Borrego Borrego, Renate Jaeger, judecători, precum și Claudia Westerdiek, grefier de secție.

4.

La 30 iunie 2008, o cameră a secției a cincea, compusă din Peer Lorenzen, președinte, Rait Maruste, Volodymyr Butkevych, Renate Jaeger, Isabelle Berro-Lefèvre, Mirjana Lazarova Trajkovska, Zdravka Kalaydjieva, judecători, și Claudia Westerdiek, grefier de secție, a pronunțat hotărârea. Aceasta a decis, în unanimitate, că nu trebuie să se pronunțe cu privire la excepția preliminară a Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne. Ea a estimat, cu șase voturi la unu, că reclamantul nu se mai putea pretinde victima unei încălcări a art. 3 din Convenție. De asemenea, a hotărât, cu șase voturi la unu,

că nu a fost încălcat art. 6 din Convenție.

5.

La 19 septembrie 2008, reclamantul a solicitat, prin observațiile primite la Curte la 26 septembrie 2008, trimiterea cauzei în fața Marii Camere în temeiul art. 43 din Convenție și a art. 73 din regulament; acesta susține că a existat încălcarea art. 3 și a art. 6 din Convenție. La 1 decembrie 2008, colegiul Marii Camere a admis această cerere.

6.

Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 27 § 2 și 3 din Convenție și art. 24 din regulament.

7.

Reclamantul și Guvernul au depus memorii cu privire la fond și au răspuns în scris unul la memoriile celuilalt. De asemenea, dl Friedrich von Metzler și dna Sylvia von Metzler, părinții lui J., pe care președintele celei de-a cincea secții i-a autorizat să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 2 din regulament), reprezentați de domnii E. Kempf și H. Schilling, avocați la Baroul din Frankfurt pe Main, au formulat observații în calitate de terți intervenienți. Redress Trust, o organizație neguvernamentală internațională de apărare a drepturilor omului cu sediul la Londra, pe care președintele a autorizat-o să intervină în procedura scrisă (art.

36 § 2 din Convenție și 44 § 2 și 3 din regulament), reprezentată de dna C.

Ferstman, director, și de dl L. Oette, consilier, a prezentat de asemenea observații scrise. Părțile au răspuns la aceste observații (art.

44

§

5 din regulament).

8.

La 18 martie 2009, la Strasbourg, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului (art. 59 § 3 din regulament).

S-au înfățișat:

–

–

pentru Guvern

doamna A.

Wittling-vogel

,

Ministerialdirigentin

,

Ministerul Federal al Justiției,

agent

,

domnii

J. A.

Frowein

, director (emerit) al Institutului

Max Planck pentru dreptul public comparat

și dreptul internațional,

consilier

,

M.

Bornmann

, procuror,

J.

Koch

, judecător la tribunalul regional,

consilieri;

–

pentru reclamant

domnii

M.

Heuchemer

, avocat,

consilier

,

D.

Schmitz

, avocat,

B.

von Becker

, avocat,

J.

Schulz-Tornau

, avocat,

consilieri,

domnii

S.

Ströhm,

M. Bolsinger,

asistenți

.

Curtea a ascultat intervențiile domnilor Heuchemer și Frowein, precum și răspunsurile acestora la întrebările pe care le-a adresat.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

9.

Reclamantul s-a născut în 1975 și este, în prezent, deținut la închisoarea Schwalmstadt din Germania.

A. Răpirea lui J. și ancheta poliției

10.

J. era cel mai mic copil al unei familii de bancheri din Frankfurt pe Main. A făcut cunoștință cu reclamantul, un student la drept, care era o cunoștință a surorii lui.

11.

La 27 septembrie 2002, reclamantul l-a atras pe J., în vârstă de unsprezece ani, în apartamentul său din Frankfurt pe Main pretextând că sora acestuia lăsase acolo o vestă. Atunci l-a ucis pe J. prin sufocare.

12.

După aceea, reclamantul a depus la reședință părinților lui J. o scrisoare în care cerea o răscumpărare de un milion de euro; a declarat că J. a fost răpit de mai multe persoane. Părinții urmau să își revadă copilul dacă le ofereau un milion de euro răpitorilor și dacă aceștia reușeau să plece din țară. Reclamantul s-a urcat apoi în mașină și s-a dus la un heleșteu pe o proprietate privată în apropiere de Birstein, la aproximativ o oră de drumul către Frankfurt pe Main și a ascuns trupul lui J. sub un ponton.

13.

La 30 septembrie 2002, în jurul orei 1:00 dimineața, reclamantul a primit răscumpărarea într-o stație de tramvai. Din acest moment, poliția a început filarea. Persoana în cauză a vărsat o parte din răscumpărare în câteva conturi bancare și restul l-a ascuns în apartamentul său. În acea după-amiază, poliția l-a arestat la aeroportul din Frankfurt pe Main punându-l la sol, cu fața la pământ.

14.

Reclamantul a fost examinat de un medic de la spitalul aeroportului pentru că era în stare și șoc și prezenta leziuni cutanate, apoi a fost condus la Direcția de Poliție din Frankfurt pe Main. Inspectorul M. l-a informat că era suspectat de răpirea lui J. și i-a citit drepturile cu privire la apărare, în special dreptul de a păstra tăcerea și de a consulta un avocat. M. l-a interogat apoi în scopul regăsirii lui J. Între timp, poliția a cercetat apartamentul reclamantului și a găsit jumătate din răscumpărare și o notă despre planificarea crimei.

Reclamantul a emis atunci ideea că copilul era ținut de un alt răpitor. La ora 11:30, la cererea sa, a fost lăsat să consulte un avocat, Z., timp de treizeci de minute. A declarat mai târziu că F.R. și M.R. au răpit copilul și l-au ascuns într-o cabană la marginea unui lac.

15.

La 1 octombrie 2002 dimineața, înainte ca M. să ajungă la muncă, dl Daschner (D.), directorul adjunct al Poliției din Frankfurt pe Main, a ordonat altui polițist, dl Ennigkeit (E.), să amenințe reclamantul cu suferințe grave și, dacă este nevoie, să i le provoace, pentru a-l face să spună unde este copilul. Șefii de serviciu subordonați lui D. s-au opus înainte, în repetate rânduri, acestei măsuri (a se vedea, de asemenea, pct. 47 de mai jos). Cu privire la acest lucru, inspectorul E. l-a amenințat pe reclamant cu suferințe grave pe care i le va aplica o persoană special antrenată în acest sens dacă nu spune unde se află copilul. În opinia reclamantului, acest polițist l-ar fi amenințat, de asemenea, că va fi închis într-o celulă cu doi bărbați de culoare corpolenți care să-l abuzeze sexual. Polițistul l-ar fi lovit cu mâna de mai multe ori în piept și l-ar fi zgâlțâit astfel încât s-a lovit o dată cu capul de perete.

Guvernul contestă faptul că reclamantul a fost amenințat cu abuz sexual sau că a primit lovituri în timpul interogatoriului.

16.

Temându-se să nu fie supus măsurilor cu care a fost amenințat, reclamantul a spus zece minute mai târziu unde se afla copilul.

17.

Reclamantul a fost apoi condus la Birstein cu M. și cu mulți alți polițiști. Acesta a refuzat să meargă cu inspectorul E. Poliția a așteptat să se aducă o cameră video. Apoi, la ordinul transmis de către funcționarul poliției responsabil de aceste operațiuni, reclamantul, care era filmat, a spus locul precis în care se afla trupul copilului. Poliția a descoperit cadavrul lui J. sub pontonul heleșteului în apropriere de Birstein, după cum afirmase reclamantul. Acesta afirmă că a fost obligat să meargă desculț prin pădure până la locul în care a lăsat trupul copilului și că, la ordinul poliției, a trebuit să arate locul exact în care se afla. Guvernul contestă faptul că reclamantul a trebuit să meargă desculț.

18.

Poliția, care a cercetat locul, a remarcat urme de cauciucuri lăsate de mașina reclamantului lângă heleșteu, în apropiere de Birstein. Atunci când inspectorul M. l-a interogat cu privire la drumul pe care s-a întors, reclamantul a recunoscut atunci că el l-a răpit și ucis pe J. Poliția l-a condus apoi în diverse locuri semnalate de acesta și a recuperat astfel în recipiente caietele de școală ale lui J., un rucsac, hainele lui J. și mașina de scris pe care a folosit-o când a făcut cererea de răscumpărare. Autopsia realizată asupra cadavrului lui J., la 2 octombrie 2002, a confirmat că copilul a fost omorât prin sufocare.

19.

La întoarcerea la comisariat, reclamantul a fost autorizat să își consulte avocatul, En., pe care mama sa l-a împuternicit să îl reprezinte și care a căutat în zadar să intre cu legătură cu el și să îl consilieze mai devreme, în acea dimineață.

20.

Într-o notă destinată dosarului poliției și datată din 1 octombrie 2002, D., directorul adjunct al Poliției din Frankfurt pe Main, a arătat că el credea că în acea dimineață viața lui J., dacă mai era în viață, era în mare pericol, din cauza lipsei hranei și a temperaturii de afară. Pentru a salva viața copilului, a dat așadar ordin polițistului E. să îl interogheze pe reclamant amenințându-l cu suferințe care nu i-ar lăsa nicio leziune. A confirmat că tratamentul trebuia asigurat sub supraveghere medicală. D. a recunoscut de asemenea că i-a cerut altui polițist să facă rost de „serul adevărului” care să îi fie administrat reclamantului. Din nota respectivă, amenințarea făcută la adresa acestuia viza exclusiv salvarea vieții copilului și nu facilitatea urmăririlor penale cu privire la răpire. Reclamantul spunând, după ce a fost amenințat cu suferințe, unde se află corpul lui J., nicio măsură nu a fost de fapt executată.

21.

Un medic al poliției a emis la 4 octombrie 2002 un certificat care confirma că reclamantul avea un hematom (de 7 cm x 5 cm) sub clavicula stângă, leziuni cutanate, cruste sângeroase la brațul stâng și la genunchi, precum și picioarele umflate. Într-un alt certificat medical din 7 octombrie 2002, era notat că o examinare a reclamantului din 2 octombrie 2002 a confirmat prezența a două hematoame în partea stângă a toracelui, unul cu diametrul de 5 cm și celălalt de 4 cm, precum și leziuni cutanate superficiale sau cruste sângeroase la brațul stâng, la genunchi și la piciorul drept și bășici la picioare. Din acest certificat reiese că aceste urme discrete de răni indicau că faptul că au fost aplicate cu câteva zile înainte de examinare. Cauza precisă nu putea fi determinată.

22.

Persoana în cauză a confirmat declarațiile pe care le-a dat la 1 octombrie 2002, atunci când a fost interogat de poliție la 4 octombrie 2002, de un procuror la 4, 14 și 17 octombrie 2002, apoi de un judecător al tribunalului regional la 30 ianuarie 2003.

23.

În ianuarie 2003, Parchetul din Frankfurt pe Main a deschis o anchetă penală împotriva directorului adjunct al Poliției din Frankfurt pe Main, D. și a inspectorului de poliție E. în baza declarațiilor reclamantului, care pretindea că a făcut obiectul unor amenințări din 1 octombrie 2002.

B. Procedura penală împotriva reclamantului

a) Cererile preliminare pentru încetarea urmăririi penale și luarea deciziei de inadmisibilitate a probelor

24.

La 9 aprilie 2003, în prima zi a audierii, reclamantul, reprezentat de un avocat, a formulat o cerere preliminară pentru încetarea urmăririi penale. A susținut că, în timpul interogatoriului și înainte de a da declarațiile, a fost amenințat de inspectorul E. cu grave suferințe și abuz sexual. A susținut că acest tratament era contrar art. 136a din Codul de procedură penală (infra, pct. 61), precum și art. 3 din Convenție și că justifica încetarea urmăririi penale.

25.

Reclamantul a solicitat, de asemenea, în prealabil și în subsidiar, o declarație conform căreia, din cauza efectului continuu (

Fortwirkung

) al amenințării cu violență care a fost făcută la 1 octombrie 2002, în cadrul procedurii penale, nu trebuia crezută niciuna din declarațiile făcute autorităților de anchetă. De altfel, acesta voia să declare că încălcarea art. 136a din Codul de procedură penală care s-a produs interzicea utilizarea în cursul procedurii penale a tuturor elementelor de probă, cum este trupul copilului, de care autoritățile de anchetă au luat cunoștință prin declarațiile ce i-au fost luate (

„Fernwirkung”

) – și care erau „fructul copacului otrăvit”.

26.

La 9 aprilie 2003, ca răspuns la prima cerere preliminară, Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main a refuzat să pronunțe încetarea urmăririi penale. Acesta a arătat că, în opinia reclamantului, inspectorul E. l-a amenințat astfel: un specialist urma să vină la comisariat cu elicopterul; i-ar aplica reclamantului, fără să lase urme, suferințe intolerabile cum nu a mai experimentat niciodată dacă continua să refuze să spună unde se afla J. Pentru a sublinia bine amenințarea, E. ar fi imitat zgomotul elicelor unui elicopter. E. l-ar fi amenințat, de asemenea, că îl va închide pe reclamant într-o celulă cu doi bărbați „de culoare” care l-ar fi sodomizat. Reclamantul și-ar fi dorit atunci să nu se fi născut. Tribunalul a stabilit că reclamantul a fost amenințat cu suferințe grave în cazul în care refuza să spună unde era victima.

Dimoptrivă, nu a stabilit că reclamantul a fost amenințat și cu abuz sexual sau a fost influențat de altceva.

Simpla amenințare de aplicare a unor suferințe reclamantului era ilegală în temeiul art. 136a din Codul de procedură penală și, de asemenea, în temeiul art. 1 și 104 § 1 din Legea fundamentală (pct. 59-60 de mai jos), precum și al art. 3 din Convenție.

27.

Această încălcare, cu privire la reclamant, a unor drepturi protejate de Constituție nu împiedica realizarea urmăririlor penale, care puteau continua. Recurgerea la metodele de anchetă respective, deși interzisă de lege, nu a restrâns dreptul la apărare astfel încât să fie nevoie să se pună capăt urmăririi penale. Având în vedere gravitatea acuzațiilor împotriva reclamantului, pe de o parte, și gravitatea actelor ilegale comise în cadrul procedurii de anchetă, pe de altă parte, nu a existat o încălcare a supremației dreptului excepțională și intolerabilă până în punctul de a împiedica continuarea urmăririi penale.

28.

Ca răspuns la a doua cerere preliminară prezentată de reclamat, Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main a considerat că, în conformitate cu art. 136a § 3 din Codul de procedură penală, mărturiile și declarațiile făcute până atunci de reclamant poliției, unui procuror și unui judecător al tribunalului regional nu puteau fi nicicum prezentate ca probe în cadrul procedurii penale deoarece au fost obținute prin metode de interogare interzise.

29.

Tribunalul a considerat că la 1 octombrie 2002 inspectorul de poliție E. a folosit metode de interogare interzise în sensul art. 136a

§

1 din cod amenințându-l pe reclamant cu suferințe intolerabile dacă nu spunea unde se află copilul. Prin urmare, erau inadmisibile declarațiile pe care reclamantul le-a făcut în urma acestei măsuri de anchetă interzisă. Excluderea acestor probe (

Beweisverwertungsverbot

) nu este valabilă numai pentru declarațiile făcute imediat după amenințarea ilegală. Având în vedere efectul continuu al încălcării art. 136a din Cod, această excludere se extindea la toate celelalte declarații făcute de reclamant autorităților de anchetă de la această dată.

30.

Singurul mod în care ar fi putut fi remediate neregulile de procedură ca urmare a utilizării unei metode de investigare interzise ar fi constat în informarea reclamantului înainte să fie din nou interogat, cu privire la faptul că nu putea fi el responsabil de declarațiile formulate anterior din cauza acestei amenințări cu suferințe. Ori, persoanei în cauză i s-a semnalat pur și simplu dreptul de a nu depune mărturie, fără să i se indice că probele obținute în mod necorespunzător erau inadmisibile. Acesta nu a primit, așadar, o „informație calificată” (

qualifizierte Belehrung

) înainte de a da aceste noi declarații.

31.

Tribunalul a limitat totuși inadmisibilitatea declarațiilor evocate anterior. Acesta nu a acordat reclamantului declarația pe care a solicitat-o și conform căreia, din cauza recurgerii la metodele de interogare interzise, i-a fost exclusă utilizarea, în cadrul procedurii, a ansamblului elementelor de probă, cum ar fi trupul copilului, despre care autoritățile de anchetă au știut în urma declarațiilor luate reclamantului (

„Fernwirkung”

). Tribunalul s-a exprimat după cum urmează:

„(...) niciun

efect pe termen lung

nu are legătură cu încălcarea art. 136a din Codul de procedură penală și care ar împiedica utilizarea [ca probe] de elemente de care am putut avea cunoștință datorită declarațiilor luate. Camera își exprimă acordul în această privință cu poziția de compromis (

Mittelmeinung

) adoptată de doctrină și de tribunale (...) și care preconizează să echilibreze [interesele] având în vedere circumstanțele cauzei, investigând în special dacă ordinea juridică a fost încălcată în mod flagrant, mai ales în privința dispozițiilor consacrate drepturilor fundamentale, și care preconizează de asemenea să ia în considerare gravitatea infracțiunii care face obiectul cercetării judecătorești. Dacă măsurăm gravitatea încălcării drepturilor fundamentale ale acuzatului – în speță,

amenințarea

cu violențe fizice – cu gravitatea infracțiunii reproșate acestuia și care trebuia investigată –

omorul săvârșit

asupra unui copil -, pare a fi disproporționat să se excludă anumite elemente – în special descoperirea trupului copilului și rezultatele autopsiei – despre care s-a aflat din declarațiile acuzatului.”

b) Hotărârea tribunalului regional

32.

În urma deciziilor astfel pronunțate asupra cererilor preliminare formulate de reclamant în prima zi a procesului, procedura a fost reluată. Din declarațiile făcute a doua zi cu privire la acuzațiile reproșate acestuia, reclamantul a recunoscut că l-a ucis pe J., dar a precizat că inițial nu aceasta a fost intenția sa. Avocatul său susține că, mărturisind, persoana în cauză a vrut să își asume răspunderea cu privire la infracțiunea sa, în pofida metodelor de interogare folosite la 1 octombrie 2002. Toate celelalte probe incriminatoare descoperite în urma declarației inițiale a reclamantului și pe care acesta le dorea excluse au fost invocate pe măsură ce procesul se derula. La încheierea procesului, la 28 iulie 2003, reclamantul a recunoscut de asemenea că a plănuit de la bun început să îl ucidă pe copil. Acesta considera mărturisirile sale ulterioare ca „singurul mod de a-și accepta vina” și „cea mai mare scuză posibilă pentru uciderea copilului”.

33.

La 28 iulie 2003, Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main l-a declarat pe reclamant vinovat, printre altele, de asasinarea și răpirea copilului cu cerere de răscumpărare urmată de moartea victimei. Acesta l-a condamnat la închisoare pe viață subliniind gravitatea deosebită a vinovăției sale și faptul că era justificată pedeapsa maximă (infra, pct. 63).

34.

Tribunalul a concluzionat că în timpul ședinței reclamantul a fost din nou informat cu privire la dreptul său de a păstra tăcerea și că niciuna din declarațiile anterioare nu putea fi reținută împotriva sa și că, astfel, i-a fost oferită informația calificată dorită. Reclamantul nu a recunoscut, nici în urma acestei informații calificate, că l-a răpit și ucis pe J. Declarațiile pe care le-a dat în cursul procesului său cu privire la planificarea crimei constituiau baza esențială, chiar exclusivă, a constatărilor tribunalului. Acestea erau susținute de mărturia surorii lui J., scrisoarea de șantaj și nota cu privire la organizarea crimei care a fost descoperită în apartamentul reclamantului. Constatările cu privire la executarea crimei se bazau exclusiv pe mărturiile făcute de persoana în cauză în timpul procesului. Alte elemente de probă arătau că a spus adevărul cu privire la acest subiect. Era vorba de concluziile autopsiei cu privire la cauza morții copilului, de urmele de cauciucuri lăsate de mașina reclamantului aproape de heleșteul în care a fost descoperit cadavrul și de banii proveniți din răscumpărare găsiți în apartamentul sau în conturile bancare ale persoanei în cauză.

35.

Apreciind gravitatea vinovăției reclamantului, tribunalul a observat că acesta și-a ucis victima de unsprezece ani și a cerut un milion de euro pentru a păstra imaginea unui tânăr jurist bogat și talentat pe care și-o plăsmuise. Acesta nu împărtășea opiniile exprimate de parchet și de procurorii privați auxiliari, conform cărora mărturiile reclamantului „nu aveau nicio valoare” deoarece reclamantul nu a mărturisit decât ceea ce fusese deja oricum dovedit. Faptul că reclamantul a formulat de bunăvoie mărturii complete la proces, chiar dacă mărturiile sale anterioare trebuiau toate respinse ca probe în aplicarea art. 136a § 3 din Codul de procedură penală, constituia o circumstanță atenuantă. Nu era mai puțin adevărat că persoana în cauză, chiar fără să mărturisească, ar fi fost recunoscută ca fiind vinovată pentru răpirea cu cerere de răscumpărare urmată de moartea victimei. Reclamantul a fost plasat sub supravegherea poliției imediat ce a obținut răscumpărarea, din care o parte a fost găsită ulterior în locuința sa și o parte în conturile sale bancare. Mai mult, autopsia a arătat că J. a fost ucis prin sufocare, iar urmele de cauciucuri lăsate de mașina reclamantului au fost detectate în locul în care a fost găsit trupul lui J.

36.

De asemenea, tribunalul a arătat că la interogarea reclamantului s-au folosit unele metode interzise de art. 136a din Codul de procedură penală. Cercetarea penală care era în curs împotriva inspectorului E. și împotriva lui D., directorul adjunct al Poliției din Frankfurt, ar permite să se afirme dacă și în ce măsură au comis o infracțiune din cauza acestor amenințări. Posibilitatea ca ei să fi săvârșit acte ilegale nu atenua totuși propria vinovăție a reclamantului.

Greșeala de conduită a funcționarilor poliției, care aparțin puterii executive, nu a împiedicat puterea judecătorească să aprecieze constatările conform legii.

37.

A doua zi după condamnare, reclamantul a formulat recurs la Curtea Federală de Justiție. A contestat decizia din 9

aprilie 2003 prin care tribunalul regional a respins cererea preliminară de încetare a urmăririi penale. Tribunalul a refuzat, de asemenea, să declare că era interzisă utilizarea, în cadrul procedurii penale, a celorlalte probe incriminatoare, printre care trupul copilului, de care autoritățile de anchetă au luat cunoștință datorită declarațiilor care fuseseră luate ilegal reclamantului. Acesta a anexat o copie integrală a respectivelor cereri din 9 aprilie 2003, inclusiv temeiurile aduse în susținerea acestora.

A depus, de asemenea, la dosar o copie a deciziei tribunalului regional din 9 aprilie 2003 care refuză încetarea urmăririi penale și a argumentat cu privire la amenințările de tortură făcute de poliție la adresa sa că, în baza jurisprudenței Curții Federale de Justiție, această conduită contravenea normelor în materie de administrare a probelor și împiedica urmărirea penală («

dass ein derartiges Verhalten das Verwertungsverbot „überspringt” und ein Verfahrenshindernis begründet

»).

38.

În observațiile sale din 9 martie 2004, procurorul federal a concluzionat respingerea recursului formulat de reclamant ca fiind în mod vădit neîntemeiat.

A considerat că utilizarea unor metode de interogare interzise nu împiedica urmărirea penală. Art. 136a din Codul de procedură penală preciza în mod expres că recurgerea la una dintre metodele interzise pe care le-a enumerat atrăgea numai inadmisibilitatea elementelor de probă. Reclamantul nu a denunțat încălcarea art. 136a §

3 din cod. Oricum, nu ar fi justificată formularea unui asemenea capăt de cerere, tribunalul regional folosind numai mărturiile pe care persoana în cauză le-a dat la proces după ce a fost informată că declarațiile sale anterioare nu au fost admise ca probe.

39.

La 21 mai 2004, Curtea Federală de Justiție a respins recursul reclamantului ca fiind neîntemeiat, fără mai multe motive.

40.

La 23 iunie 2004, reclamantul a sesizat Curtea Constituțională Federală. Rezumând faptele aflata la originea cauzei și conținutul deciziilor atacate, s-a plâns, în baza art. 1

§

1 și a art. 104

§

1, teza a doua, din Legea fundamentală, de modul în care poliția a procedat la interogatoriul său la 1 octombrie 2002 dimineața.

El a pretins că a fost amenințat cu grave suferințe și abuzuri sexuale dacă nu spunea unde se afla copilul. În circumstanțele prezentei spețe, acest tratament ar fi fost constituit tortură în sensul art. 3 din Convenție și ar fi încălcat art. 104

§

1 din Legea fundamentală.

Acesta ar fi încălcat, de asemenea, în ceea ce privește persoana în cauză, dreptul absolut la respectarea demnității umane, garantat de art. 1 din Legea fundamentală, care ar fi în centrul dispozițiilor respective. Aceste încălcări nejustificabile ale drepturilor omului ar fi trebuit să împiedice urmărirea penală pentru omor și ar fi interzis folosirea elementelor de probă adunate datorită mărturiilor care ar fi fost luate reclamantului prin mijloace interzise.

41.

La 14 decembrie 2004, Curtea Constituțională Federală, reunită într-un complet de trei judecători, a declarat inadmisibil recursul constituțional al reclamantului.

42.

În primul rând, aceasta a considerat că reclamantul nu a motivat suficient plângerea pe care a făcut-o din cauză că instanțele penale nu au concluzionat încetarea urmăririi penale. Aceasta a arătat că tribunalul regional indicase deja că amenințarea făcută de poliție de a aplica suferințe reclamantului era contrară art. 136a din Codul de procedură penală și art. 3 din Convenție, și că drepturile reclamantului în temeiul art. 1

§

1 și 104

§

1, teza a doua, din Legea fundamentală au fost încălcate.

43.

Totuși, încălcarea drepturilor fundamentale care s-a produs în afara procesului nu justifica în mod necesar concluzia că hotărârea pronunțată de un tribunal penal și care se bazează pe constatările făcute în timpul procesului, contravenea dreptului constituțional. În speță, instanțele penale au considerat că metodele de anchetă pe care poliția le-a folosit erau interzise, dar nu se aplică în cazul reclamantului în ceea ce privește consecințele juridice ce se pot desprinde din această constatare. Acestea au considerat că declarațiile obținute datorită măsurilor respective nu puteau fi admise ca probe, dar că acest lucru nu împiedica continuarea procedurii penale în cazul de față.

44.

În opinia Curții Constituționale Federale, se putea considera că instanțele penale au remediat un viciu de procedură în aplicarea unor metode de anchetă interzise deoarece au exclus ca dovezi declarațiile astfel obținute. Această excludere era prevăzută de art. 136a § 3 din Codul de procedură penală pentru a compensa o atingere anterioară adusă drepturilor persoanei respective. Dimpotrivă, dispozițiile legale nu prevedeau circumstanțele în care unele nereguli grave de procedură puteau împiedica urmărirea penală. În aceste condiții, reclamantul nu a explicat în ce fel metodele de anchetă contestate nu numai că excludeau folosirea unor declarații obținute datorită lor, ci și împiedicau urmărirea penală împotriva acestuia.

45.

În al doilea rând, Curtea Constituțională Federală a considerat că, în măsura în care reclamantul se plângea că tribunalul regional a refuzat să excludă toate elementele de probă adunate datorită mărturiilor care i-au fost luate sub amenințare, recursul constituțional era inadmisibil și în această privință, reclamantul neinvocând această problemă în instanță în fața Curții Federale de Justiție.

46.

Decizia a fost comunicată avocatului reclamantului la 22 decembrie 2004.

C. Fapte ulterioare

1.

Procedura penală îndreptată împotriva polițiștilor

47.

La 20 decembrie 2004, tribunalul regional și-a pronunțat hotărârile împotriva directorului adjunct al Poliției din Frankfurt, D., și a inspectorului E. S-a constatat că, în dimineața zilei de 1 octombrie 2002, D. a dispus interogarea reclamantului aplicându-i suferințe în modul consemnat ulterior în nota depusă la dosarul poliției (supra, pct. 20). În acest sens, D. a acționat împotriva sfaturilor tuturor șefilor de serviciu subordonați care au fost însărcinați cu ancheta răpirii lui J.. Șefii de serviciu au dezaprobat măsura pe care el a dat-o înainte, în seara de 30 septembrie 2002, apoi, de două ori, la 1 octombrie 2002 dimineața. Aceștia nu i-au ascultat ordinele și au propus în schimb să continue interogatoriul și să îl confrunte pe reclamant cu familia lui J.. Atunci, D. a ordonat inspectorului E. să îi respecte indicațiile și să îl amenințe pe reclamant cu tortura și, dacă este nevoie, să pună această amenințare în practică.

Suferințele ar fi aplicate sub supraveghere medicală și fără să lase urme de către un polițist suficient de antrenat în acest scop și care ar fi adus la comisariat cu elicopterul. Un medic din cadrul poliției a acceptat să supravegheze executarea ordinelor lui D.. Tribunalul a arătat că această măsură trebuia să permită aflarea locului în care reclamantul l-a ascuns pe J., a cărui viață D. considera că era în mare pericol. E. l-a amenințat, în consecință, pe reclamant, după cum ordonase D., și l-a informat, de asemenea, că i se va administra serul adevărului. După zece minute, reclamantul a mărturisit că l-a ascuns pe J. sub pontonul unui heleșteu situat în apropie de Birstein.

48.

Tribunalul regional a observat că metoda de anchetă nu se justifica. Acesta a respins mijlocul de apărare întemeiat pe „necesitate”, deoarece metoda respectivă aducea atingere demnității umane consacrate de art. 1 din Legea fundamentală. Respectarea demnității umane era, de asemenea, în centrul art. 104 § 1, teza a doua, din Legea fundamentală și al art. 3 din Convenție. Protejarea demnității umane era absolută și nu presupunea nici excepții, nici punerea în balanță a intereselor.

49.

Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main l-a găsit pe inspectorul E. vinovat de constrângere exercitată de un agent public în îndeplinirea funcțiilor sale. Totuși, în ceea ce privește pedeapsa, i-a adresat un avertisment și i-a aplicat o amendă, însoțită de suspendare, de 60 euro pe zi timp de 60 zile, pe care inculpatul ar fi obligat să o plătească dacă ar comite o nouă infracțiune în perioada de suspendare.

De altfel, tribunalul l-a găsit pe D., directorul adjunct al Poliției din Frankfurt, vinovat că l-ar fi incitat pe E., un subordonat, să exercite o constrângere în cadrul funcțiilor sale. Și lui i-a adresat un avertisment și i-a aplicat o amendă, însoțită de suspendare, de 120 euro timp de 90 zile. Reclamantul a depus mărturie în această procedură.

50.

Stabilind pedepsele, tribunalul regional a considerat că trebuie să ia în calcul unele circumstanțe atenuante importante. Acesta a considerat că singura grijă a inculpaților era salvarea vieții lui J. și că erau supuși unei presiuni considerabile din cauza răspunderii lor față de ierarhia lor și de public.

La acel moment erau epuizați și au acționat într-o situație de tensiune grea și puternic încărcată emoțional. Nu aveau condamnări anterioare. Mai mult, D. și-a asumat răspunderea pentru actele sale recunoscându-le și explicându-le într-o notă depusă la dosarul poliției în aceeași zi. Procedura a durat mult și a fost foarte mult mediatizată. A avut repercusiuni asupra carierei profesionale a celor doi inculpați: D. a fost mutat la Ministerul de Interne din Hesse și lui E. i s-a interzis să dețină funcții în domeniul combaterii infracțiunilor. De altfel, era pentru prima oară când un tribunal penal german trebuia să judece o situație conflictuală ca cea din cauza care îi privește pe cei doi inculpați. Tribunalul a considerat ca fiind circumstanță agravantă faptul că D. nu a acționat spontan deoarece i s-a ordonat deja să recurgă la forță în seara precedentă zilei în care îi dăduse ordinul lui E. Mai mult, prin actele lor, inculpații au riscat să compromită condamnarea reclamantului pentru omor. Tribunalul a concluzionat că apărarea ordinii de drept nu justifica executarea amenzilor care au fost aplicate. Condamnarea penală a acuzaților permitea să se înțeleagă faptul că dacă un agent al statului dădea ordinul de a se recurge la forță pentru obținerea unor informații, comitea un act ilegal.

51.

Această sentință a devenit definitivă la 20 decembrie 2004.

52.

Mai târziu, D. a fost numit directorul Direcției tehnologie, logistică și administrație din cadrul poliției.

53.

La 28 decembrie 2005, reclamantul a cerut Tribunalului Regional din Frankfurt pe Main asistență judiciară pentru a putea iniția o acțiune privind răspunderea administrativă împotriva

Land

-ului Hesse pentru obținerea unei reparații. Acesta susținea că a fost traumatizat de metodele folosite în timpul anchetei poliției și că a avut nevoie de un tratament psihologic.

54.

În observațiile din 27 martie 2006, Direcția de Poliție din Frankfurt pe Main a contestat faptul că respectiva conduită a lui E. din timpul interogatoriului reclamantului din dimineața zilei de 1 octombrie 2002, a putut primi încadrarea juridică de constrângere și a putut fi considerată o neîndeplinire a sarcinilor de serviciu.

55.

La 28 august 2006, tribunalul regional a respins cererea de asistență judiciară formulată de reclamant, care a introdus apel.

56.

La 28 februarie 2007, Curtea de Apel din Frankfurt pe Main a respins cererea reclamantului. Declarându-se de acord cu motivele prezentate de tribunalul regional, Curtea de Apel a confirmat în special că, atunci când l-au amenințat pe reclamant, polițiștii D. și E. au adus atingere demnității sale umane, care este intangibilă, și, prin urmare, nu și-au îndeplinit sarcinile de serviciu. Totuși, reclamantul a avut dificultăți la stabilirea unei legături de cauzalitate între amenințările de tortură la care a fost supus și dauna psihologică pretinsă, având nevoie, în opinia lui, de un tratament psihologic. Amenințarea polițiștilor era neglijabilă în comparație cu trauma pe care a cauzat-o acestuia faptul că a ucis un copil. De altfel, presupunând chiar că reclamantul a putut dovedi că polițistul E. l-a zgâlțâit astfel încât s-a lovit cu capul de perete, l-a lovit la un moment dat în torace, ceea ce i-ar fi cauzat un hematom, leziunile fizice astfel provocate erau prea minore pentru a cere o compensație. Mai mult, atingerea adusă demnității umane a reclamantului reprezentată de amenințarea cu tortură nu justifica nici ea solicitarea unei compensații, faptul că declarațiile sale au fost excluse ca probe și că polițiștii responsabili de amenințări au fost condamnați penal aducându-i o satisfacție suficientă persoanei în cauză.

57.

La 19 ianuarie 2008, Curtea Constituțională Federală, admițând un recurs constituțional formulat de reclamant, a casat decizia Curții de Apel, căreia i-a retrimis cauza. Curtea Constituțională a estimat că, refuzând să acorde asistență judiciară reclamantului, Curtea de Apel a încălcat principiul accesului egal la justiție. În special, această instanță a presupus că reclamantul nu este în măsură să dovedească că amenințarea cu tortură i-a cauzat o daună psihologică. În plus, de la bun început nu părea că am putea crede ca fiind de o importanță secundară leziunile fizice pe care reclamantul a pretins că le-a suferit în cursul interogatoriului, în timpul căruia a fost încătușat. Mai mult, întrebarea dacă atingerea adusă demnității umane a reclamantului impunea plata unor daune-interese deși acesta obținute deja o reparație constituia o problemă juridică complexă care nu generase nicio decizie a vreunei instanțe de ultim grad. Această întrebare nu putea primi răspuns în cadrul unei proceduri de cerere a asistenței judiciare.

58.

Procedura astfel trimisă este în prezent pendinte în fața Tribunalului Regional din Frankfurt pe Main.

II. DREPTUL INTERN, INTERNAȚIONAL PUBLIC ȘI COMPARAT RELEVANT ȘI PRACTICA

A. Dispozițiile dreptului intern

59.

Art. 1 § 1 din Legea fundamentală, consacrat protejării demnității umane, este redactat în felul următor:

„Demnitatea ființei umane este intangibilă. Toate autoritățile publice au obligația să o respecte și să o protejeze.”

60.

Art. 104 § 1, teza a doua, din Legea fundamentală, cu privire la drepturile deținuților, enunță:

„Persoanele arestate nu trebuie să fie maltratate din punct de vedere moral sau fizic.”

61.

În temeiul art. 136a din Codul de procedură penală, privind metodele de interogare interzise (

verbotene Vernehmungsmethoden

):

„1. Nu trebuie adusă atingere libertății de decizie a inculpatului și libertății de manifestare a voinței prin abuzuri, epuizare, prin orice formă de constrângere fizică, prin administrare de medicamente, prin tortură, înșelăciune sau hipnoză. Constrângerea nu poate fi utilizată decât dacă este admisă de normele de procedură penală. Amenințarea aplicării unei măsuri interzise de normele de procedură penală și promisiunea unui avantaj neprevăzut de lege sunt interzise.

Einsichtsfähigkeit

).

62.

În temeiul art. 211 din Codul penal, omorul trebuie calificat ca asasinat dacă există anumite circumstanțe agravante, cum ar fi lăcomia, trădarea sau intenția de a disimula o altă infracțiune. Asasinatul se pedepsește cu închisoare pe viață.

63.

Dacă tribunalul care pronunță verdictul consideră că vinovăția acuzatului este deosebit de gravă, poate avea între altele o incidență asupra deciziei ulterioare de suspendare sau nu a pedepsei cu închisoarea rămase de ispășit, prin intermediul unei perioade de probă. Art. 57a din Codul penal precizează că tribunalul poate suspenda surplusul unei pedepse pe viață printr-o perioadă de probă dacă condamnatul a ispășit cincisprezece ani din pedeapsă, cu condiția ca o asemenea decizie să se poată justifica în privința siguranței publice și vinovăția condamnatului să nu fie deosebit de gravă astfel încât să fie nevoie să își continue ispășirea pedepsei.

B. Dispoziții de drept internațional public

64.

Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1984 (Rezoluția 39/46) și intrată în vigoare la 26 iunie 1987, prevede:

Articolul 1

«

Articolul 15

„Orice stat parte asigură că orice declarație despre care s-a stabilit că a fost obținută prin tortură să nu poată fi invocată ca un element de probă într-o procedură, dacă nu este făcută împotriva unei persoane acuzate de tortură pentru a stabili că s-a făcut o declarație.”

Articolul 16

«

C. Practica curților și tribunalelor din alte state și ale altor organe de control al respectării drepturilor omului

65.

Mai multe instituții care controlează respectarea interdicției torturii și altor tratamente inumane sau degradante au examinat domeniul de aplicare al acestei interdicții în cazul în care o persoană a fost amenințată cu atingeri ale integrității sale fizice.

66.

În hotărârea din 27 noiembrie 2003 (

Fond, reparații și cheltuieli

) în cauza

Maritza Urrutia împotriva Guatemalei

(seria C nr. 103), Curtea interamericană a drepturilor omului a afirmat următoarele:

„85. În ceea ce privește tratamentul pe care funcționarii de stat l-au rezervat pentru Maritza Urrutia în timpul detenției sale ilegale și arbitrare, Curtea constată că pretinsa victimă avea capul acoperit cu o cagulă, că a fost legată cu cătușe de un pat într-o încăpere în care era lumina aprinsă și în care radio-ul era deschis tot timpul, ceea ce nu o lăsa să doarmă. În plus, a trebuit să fie supusă unor interogatorii foarte lungi în cursul cărora i s-au arătat fotografii ale unor persoane ce prezentau urme de tortură sau fuseseră ucise în luptă și a fost amenințată că și-ar putea găsi familia în aceeași stare. De asemenea, acești funcționari au amenințat-o cu tortura fizică sau cu uciderea sa ori a familiei sale, dacă nu colaborează. I-au arătat fotografii cu ea și cu familia sa, precum și scrisori pe care ea le trimisese fostului soț (...). În cele din urmă, Maritza Urrutia a fost obligată să înregistreze o casetă video, care a fost difuzată apoi pe două canale de televiziune din Guatemala, în care ea a făcut o declarație împotriva voinței sale și al cărei conținut a fost constrânsă să îl confirme la o conferință de presă organizată după eliberarea sa (...).

67.

Raportorul special al Comisiei drepturilor omului al Națiunilor Unite a declarat următoarele în raportul său din 3 iulie 2001 la Adunarea generală privind tortura și alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (NU Doc. A/56/156):

«

După cum arată Comisia pentru drepturile omului în observația generală nr. 20 (10 aprilie 1992), cu privire la art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Raportorul special ar dori să reamintească guvernelor că interdicția torturii privește nu numai acte ce provoacă victimei o durere fizică, dar și acte ca intimidarea și alte forme de amenințări, ce provoacă o suferință morală”

(pct. 3). A atras atenția că „

teama de a fi torturat fizic ar putea constitui în sine o tortură psihică”

(pct. 7).

În plus, în opinia lui,

„amenințările grave și credibile, inclusiv amenințările cu moartea, ce aduc atingere integrității fizice a victimei sau a unui terț pot fi asimilate unor tratamente crude, inumane sau degradante, adică unor acte de tortură, în special dacă victima rămâne în mâinile reprezentanților forței publice”

(pct. 8).

68.

Comisia pentru drepturile omului a Organizației Națiunilor Unite a considerat, în constatările sale adoptate la 29 martie 1983 în cauza

Estrella împotriva

Uruguay

(Comunicarea nr. 74/1980), că autorul comunicării, un pianist concertist, „a fost supus unor torturi fizice și psihologice dure și mai ales a fost amenințat că îi se vor tăia mâinile cu ferăstrăul electric pentru a-l determina să mărturisească activitățile subversive”. (pct. 8.3). Comisia pentru drepturile omului a opinat că autorul comunicării a fost supus torturii, ceea ce genera o încălcare a art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (pct. 10).

a) Statele părți la Convenție

69.

Documentele aflate în posesia Curții arată că nu există un veritabil consens între statele părți la Convenție în ceea ce privește domeniul de aplicare al normei de excludere.

b) Alte organe de control al respectării drepturilor omului

70.

Comisia pentru drepturile omului a Organizației Națiunilor Unite a declarat în observația generală nr. 7 cu privire la tortură și la tratamentele sau pedepsele crude, inumane sau degradante (art. 7 din Pact) din 30 mai 1982:

«

Plângerile pentru rele tratamente trebuie să facă obiectul unei anchete efective, conduse de autoritățile competente. Cei care sunt găsiți vinovați trebuie considerați responsabili, iar victimele presupuse trebuie să dispună de căi de recurs efective, inclusiv de dreptul la reparații. Printre garanțiile ce pot permite un control efectiv, sunt (...) dispozițiile care permit declararea ca inadmisibile în justiție a mărturiilor sau a altor declarații obținute prin tortură sau a altor tratamente contrare art. 7 (...)”

71.

Observația generală nr. 7 cu privire la interzicerea torturii și a unor pedepse și tratamente crude, inumane sau degradante a fost înlocuită cu observația generală nr. 20 din 10 martie 1992, unde se spune că:

«

72.

Comitetul Organizației Națiunilor Unite împotriva torturii, care supraveghează punerea în aplicare a Convenției Organizației Națiunilor Unite împotriva torturii, a recomandat în observațiile sale finale din 11 mai 1998 cu privire la Germania (doc. nr. A/53/44) „să fie luate noi măsuri legislative pentru a se asigura respectarea art. 15 din Convenție și pentru a împiedica definitiv neprezentarea unor elemente de probă obținute direct sau indirect prin tortură, judecătorilor care hotărăsc în orice procedură judiciară” (pct. 193 din observațiile finale).

c)

Jurisprudența curților și a tribunalelor din alte state

73.

Interdicția de a utiliza în detrimentul acuzatului informații ce decurg din faptele de care s-a luat cunoștință în urma actelor ilicite ale funcționarilor de stat (doctrina numită a fructului copacului otrăvit) este solid ancorată în tradiția judiciară a Statelor Unite ale Americii (a se vedea, de exemplu, Curtea Supremă a SUA, nr. 82-1651,

Nix împotriva

Williams

, decizia din 11 iunie 1984, 467 S.U.A. 431 (1984), pp. 441 și urm.

; Curtea Supremă a S.U.A., nr. 82-5298,

Segura împotriva Statelor Unite

, decizia din 5

iulie 1984, 468 S.U.A. 796 (1984), pp. 796-797 și 815; și Curtea Supremă S.U.A., nr. 07-513,

Herring împotriva Statelor Unite

, decizia din 14 ianuarie 2009, 555

S.U.A. ... (2009), secțiunea II.A., cu alte referințe). Interdicția se aplică informațiilor adunate datorită mărturiilor obținute sub constrângere (cu privire la constrângere, a se vedea Curtea Supremă SUA, nr. 50,

Blackburn împotriva Alabama

, decizia din 11

ianuarie 1960, 361 S.U.A. 199, pp.

205

‑

207, și Curtea Supremă a SUA, nr. 8,

Townsend împotriva Sain

, decizia din 18

martie 1963, 372 S.U.A. 293 (1963), pp. 293 și 307-309), ceea ce înseamnă că dacă mărturiile permit obținerea unor probe suplimentare, acestea, pe lângă mărturiile inițiale, sunt de asemenea inadmisibile în justiție (a se compara

Nix

, citată anterior, p. 441, și

Segura

, citată anterior, p. 804). Probele nu trebuie totuși să fie excluse decât dacă actul ilegal este cauza imediată care a permis descoperirea probelor. Cu alte cuvinte, probele vor fi inadmisibile dacă se poate demonstra că „fără” actul ilegal nu ar fi fost descoperite. Norma de excludere nu se aplică dacă legătura dintre comportamentul ilegal al poliției și descoperirea probelor este atât de fragilă încât viciul dispare. Acesta este cazul, de exemplu, atunci când poliția s-a bazat pe o sursă independentă pentru aflarea probelor (a se vedea

Nix

, citată anterior, pp.

441-444, și

Segura

, citată anterior, pp.

796

‑

797, 804-805 și 815, cu alte referințe) sau în cazul în care probele ar fi fost inevitabil aflate chiar dacă nu a existat nicio încălcare a vreunei dispoziții constituționale (a se vedea

Nix

, citată anterior, pp. 441-444).

74.

Norma de excludere se aplică și în alte state. Astfel, Curtea Supremă de Apel din Africa de Sud a declarat în recenta sa hotărâre din 10

aprilie 2008 din cauza

Mthembu împotriva Statului

cu nr. 379/2007, [2008] ZASCA 51:

„Expunere sumară: Mărturia unui complice obținută prin tortură (inclusiv probele materiale pe care le-a putut obține) este inadmisibilă (...)

»

În drept

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție

75.

Reclamantul spune că a fost supus torturii, cu încălcarea art. 3 din Convenție, la interogarea sa de către poliție, la 1 octombrie 2002. Acesta se consideră în continuare victima acestei încălcări a art. 3, redactat în felul următor:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

76.

Guvernul respinge acest argument, estimând că reclamantul nu se mai poate pretinde victima unei încălcări a art. 3.

A. Cu privire la calitatea de victimă a reclamantului

„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de orice persoană (...) care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în protocoalele sale. (...)

»

78.

Curtea consideră că, în prezenta cauză, nu se poate pronunța asupra problemei de a ști dacă reclamantul și-a pierdut ulterior calitatea inițială de victimă a unei încălcări a art. 3 din Convenție în sensul art. 34 al acestui instrument fără să fi stabilit mai întâi modul în care a fost tratat în cadrul interogatoriului său și fără să fi apreciat gravitatea acestui tratament în temeiul art. 3. Aceasta va putea astfel să verifice dacă, prin urmare, autoritățile au reacționat corect sau nu.

a) Hotărârea camerei

79.

Camera a considerat că, la ordinul lui D., director adjunct al Poliției din Frankfurt pe Main, inspectorul E. l-a amenințat pe reclamant cu violențe fizice ce i-au provocat grave suferințe pentru a-l face să spună unde era J. A concluzionat că celelalte susțineri ale reclamantului, care spunea că a făcut obiectul altor amenințări sau a suferit leziuni în cursul interogatoriului, nu au fost dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă. Având în vedere circumstanțele cauzei, camera a calificat această amenințare cu violențe drept tratament inuman interzis de art. 3.

b) Argumentele părților

i. Reclamantul

80.

Reclamantul susține că atunci când detectivul E. l-a interogat la 1 octombrie 2002, i-a aplicat un tratament interzis de art. 3. Inspectorul E. l-ar fi amenințat cu „suferințe intolerabile la care nu a mai fost niciodată supus” dacă nu spunea unde se afla J. Acesta i-ar fi spus că aceste suferințe i-ar fi aplicate fără să îi lase urme și că un polițist antrenat special în acest gen de tehnici urma să vină la comisariat cu elicopterul. Pentru a sublinia amenințarea, E. ar fi imitat elicele în mișcare ale unui elicopter și ar fi descris fără menajamente durerea torturii. Măsuri concrete ar fi fost deja luate de fapt în acel moment deoarece un medic din cadrul poliției ar fi confirmat apoi că a asistat la tortură pentru ca reclamantul să nu își piardă cunoștința și procedura să nu lase nicio urmă.

81.

Reclamantul ar fi fost de asemenea amenințat cu abuzuri sexuale deoarece s-a avut în vedere să fie închis într-o celulă cu doi bărbați „de culoare” corpolenți care să îl abuzeze sexual. Ar fi fost, de asemenea, rănit în cursul interogatoriului. E. l-ar fi lovit de mai multe ori în torace, ceea i-ar fi provocat câteva hematoame, și l-ar fi împins o dată lovindu-se cu capul de perete. Reclamantul a adus în sprijinul acestei doleanțe două certificate medicale din 4 și 7 octombrie 2002 emise de medicii din cadrul poliției (supra, pct. 21). În urma acestor fapte, persoana în cauză ar fi fost condusă la Birstein împotriva voinței sale și ar fi fost constrânsă să meargă descălțată prin pădure până la locul unde lăsase trupul și, la ordinul poliției, ar fi trebuit să indice locul cu precizie. De asemenea, ar fi fost forțat să arate și alte probe pe drumul de întoarcere de la Birstein. Polițiștii l-ar fi amenințat atunci spunându-i că știau că J. nu era în viață și l-ar fi forțat astfel să contribuie la propria incriminare numai pentru a permite începerea urmăririi penale împotriva lui.

82.

Referindu-se în special la art. 1 și 15 din Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva torturii (supra, pct. 64), reclamantul susține că tratamentul la care a fost supus pentru a-l face să mărturisească constituie tortură.

ii. Guvernul

83.

Astfel cum a procedat în fața camerei, Guvernul recunoaște, exprimându-și regretele, că art. 3 a fost încălcat în timpul interogatoriului reclamantului din 1 octombrie 2002. El precizează totuși că persoana în cauză a fost amenințată cu suferințe grave numai dacă nu spunea poliției unde se afla J. Reclamantul nu ar fi fost amenințat și cu abuzuri sexuale. De altfel, rănile nu ar fi fost cauzate în cursul interogatoriului respectiv și persoana în cauză nu ar fi fost constrânsă să meargă descălțată la Birstein. Leziunile cutanate ar fi fost provocate la momentul arestării pe aeroportul din Frankfurt. Din cele declarate de reclamant până în prezent, E. l-ar fi lovit o dată în torace și acesta ar fi dat cu capul de perete o singură dată. Instanțele interne nu ar fi considerat stabilite celelalte amenințări sau răni.

84.

În plus, inspectorii D. și E. ar fi recurs la metoda interogatoriului în cauză pentru a salva viața lui J., despre care credeau că se află în mare pericol. În acel moment, ei nu ar fi știut că J. nu mai era în viață.

iii. Terții intervenienți

α)

Părinții lui J.

85.

Părinții lui J. sunt de acord cu argumentația Guvernului. Reclamantul ar pretinde acum pentru prima dată că diversele sale răni, între care cele de sub claviculă, i-au fost cauzate în cursul interogatoriului din 1 octombrie 2002. Ori, reclamantul ar fi recunoscut înainte că aceste răni i-au fost făcute în momentul arestării, la 30 septembrie 2002. Ar fi recunoscut asta într-o carte pe care a publicat-o în 2005 (

Allein mit Gott

–

der Weg zurück

(

Singur cu Dumnezeu – Drumul de întoarcere

), pp. 57-61), consacrată, între altele, anchetei penale și procesului al cărui obiect a fost. Într-un capitol intitulat „Arestarea”, reclamantul ar fi reprodus o copie a certificatului medical emis la 4 octombrie 2002 de către un medic din cadrul poliției (supa pct. 21) pentru a arăta rănile ce i-au fost cauzate la arestarea sa din 30 septembrie 2002. Acesta ar arăta de acum înainte respectivul certificat pentru a demonstra că rănile i-au fost făcute în cursul interogatoriului. Rănile nu ar avea, prin urmare, legătură cu interogatoriul din 1 octombrie 2002.

β)

Redress Trust

86.

Referindu-se în special la constatările instituțiilor Convenției în

Cauza greacă

(raportul Comisiei din 5

noiembrie 1969, Anuar 12 (1969) 170, p. 461) și în cauza

Akkoç împotriva

Turciei

, nr. 22947/93 și 22948/93, pct. 25 și 116-117, CEDO 2000

‑

X), Redress Trust precizează că pentru a fi constitui tortură, un act nu are nevoie să aducă atingere integrității fizice. Suferința morală ar fi în sine și prin ea însăși o formă comună de tortură. În plus, Curtea ar fi reamintit că simpla amenințare cu o conduită interzisă de art. 3 poate genera încălcarea acestui articol (terțul intervenient citează

Campbell și Cosans împotriva Regatului Unit

, 25 februarie 1982, pct. 26, seria A nr. 48). Alte organe internaționale, între care Curtea Interamericană a Drepturilor Omului (supra, pct. 66), Raportorul special al Organizației Națiunilor Unite cu privire la tortură (supra pct. 67) și Comisia Organizației Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului (supra, pct. 68) ar considera, de asemenea, că amenințarea unei grave atingeri a integrității fizice poate constitui, în funcție de circumstanțele și efectul pe care le are asupra persoanei în cauză, un act de tortură sau o altă formă de rele tratamente. Oricum, nu ar fi deloc nevoie să se distingă între tortură alte rele tratamente în temeiul art. 3 din Convenție deoarece, contrar art. 1, 15 și 16 din Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva torturii (supra, pct. 64), articolul pertinent din Convenție nu ar atașa torturii consecințe juridice diferite de cele atașate altor forme de rele tratamente interzise. Referindu-se printre altele la cauza

Labita împotriva

Italiei

[(MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000

‑

IV], Redress Trust subliniază că interdicția torturii și a celorlalte tratamente crude, inumane și degradante este absolută și nu suferă nicio derogare, justificare sau limitare, indiferent de circumstanțele cauzei și acțiunile victimei.

c) Motivarea Curții

i. Scurtă prezentare a principiilor relevante

87.

Curtea reamintește că art. 3 din Convenție consacră una din valorile fundamentale ale societăților democratice. Acesta nu prevede restricții, spre deosebire de majoritatea clauzelor normative ale Convenției, și, în temeiul art. 15 § 2, nu este supus niciunei derogări, chiar și în caz de pericol public care amenință viața națiunii [

Selmouni împotriva Franței

(MC), nr. 25803/94, pct. 95, CEDO 1999-V, și

Labita

, citată anterior, pct.

119]. Curtea confirmă că până și în circumstanțele cele mai dificile, cum este lupta împotriva terorismului și crima organizată, Convenția interzice în termeni absoluți tortura și pedepsele și tratamentele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul persoanei în cauză (

Chahal împotriva Regatului Unit

, 15 noiembrie 1996, pct. 79,

Culegere de hotărâri și decizii

1996

‑

V, și

Labita

, citată anterior, pct. 119). Natura infracțiunii reproșate reclamantului este așadar lipsită de relevanță pentru examinarea din perspectiva art. 3 [

V. împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 24888/94, pct. 69, CEDO 1999

‑

IX;

Ramirez Sanchez împotriva Franței

(MC), nr. 59450/00, pct. 116, CEDO 2006

‑

IX; și

Saadi împotriva Italiei

(MC), nr. 37201/06, pct. 127, CEDO 2008

‑

...].

88.

Pentru a se afla sub incidența art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim depinde de datele cauzei, în special de durata tratamentului și de efectele sale fizice sau mentale precum și, uneori, de sex, vârstă și starea de sănătate a victimei, etc. [

Irlanda împotriva Regatului Unit

, 18 ianuarie 1978, pct. 162, seria A nr. 25 și

Jalloh împotriva Germaniei

(MC), nr. 54810/00, pct. 67, CEDO 2006

‑

IX]. Printre alți factori de luat în considerare figurează scopul în care tratamentul i-a fost aplicat, precum și intenția sau motivația care l-au inspirat (de comparat, între altele,

Aksoy împotriva Turciei

, 18 decembrie 1996, pct. 64,

Culegere

1996

‑

VI;

Egmez împotriva Ciprului

, nr. 30873/96, pct. 78, CEDO 2000

‑

XII; și

Krastanov împotriva Bulgariei

, nr. 50222/99, pct. 53, 30 septembrie 2004), precum și contextul său, cum ar fi o atmosferă de mare tensiune și cu mare încărcături emoțională (de comparat, de exemplu,

Selmouni

, citată anterior, pct. 104, și

Egmez, loc. cit.

).

89.

Curtea a considerat un tratament ca fiind „inuman” pe motiv în special că a fost aplicat cu premeditare ore întregi și că a cauzat fie leziuni corporale, fie grave suferințe fizice și mintale (

Labita

, citată anterior, pct. 120, și

Ramirez Sanchez

, citată anterior, pct. 118). Aceasta a definit un tratament degradant ca fiind în stare să creeze sentimente de teamă, angoasă și inferioritate care pot umili, înjosi și domina rezistența fizică sau morală a persoanei care este victimă a acestuia sau pot duce la acțiune împotriva voinței sau conștiinței sale (a se vedea, printre altele,

Keenan împotriva Regatului Unit

, nr. 27229/95, pct. 110, CEDO 2001

‑

III, și

Jalloh

, citată anterior, pct. 68).

90.

Pentru a stabili dacă o formă de rele tratamente trebuie calificată ca tortură, trebuie avută în vedere distincția, pe care o face art. 3, între această noțiune și cea de tratament inuman sau degradant. După cum arăta Curtea anterior, această distincție pare să fi fost consacrată de Convenție pentru a marca o josnicie deosebită a tratamentelor inumane deliberate ce au provocat puternice suferințe grave și crude (

Irlanda împotriva Regatului Unit

, citată anterior, pct. 167;

Aksoy

, citată anterior, pct. 63; și

Selmouni

, citată anterior, pct. 96). Pe lângă un element de gravitate, tortura implică o voință deliberată, după cum recunoaște Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva torturii și alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante: în art. 1 aceasta definește tortura ca orice act prin care o durere sau unele suferințe acute sunt aplicate cu intenție unei persoane în special pentru a se obține de la aceasta informații, pentru a o pedepsi sau intimida (

Akkoç

, citată anterior, pct.

115).

91.

Curtea reamintește, de asemenea, că riscul unor acțiuni interzise de art. 3 se poate lovi de acest text dacă este suficient de real și imediat. Astfel, amenințarea unei persoane cu tortura ar putea constitui, în circumstanțele date, cel puțin un tratament inuman (a se compara

Campbell și Cosans

, citată anterior, pct. 26).

92.

Pentru aprecierea elementelor care îi permit să spună dacă a existat încălcarea art. 3, Curtea adoptă principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, dar adaugă că o asemenea probă poate rezulta dintr-un „grup de indicii, sau de presupuneri incontestabile, suficient de grave, precise și concordante (

Jalloh

, citată anterior, pct. 67, și

Ramirez Sanchez

, citată anterior, pct. 117). Curtea declară, de asemenea, în special că dacă un individ este reținut sănătos dar se constată că este rănit la momentul eliberării sale, este datoria statului să ofere o explicație plauzibilă pentru aceste răni, în caz contrar apare în mod evident o întrebare în temeiul art. 3 din Convenție (a se compara

Tomasi împotriva Franței

, 27 august 1992, pct. 110, seria A nr. 241

‑

A;

Ribitsch împotriva Austriei

, 4

decembrie 1995, pct. 34, seria A nr. 336;

Aksoy

, citată anterior, pct. 61; și

Selmouni

, citată anterior, pct. 87).

93.

În cazul unor susțineri în temeiul art. 3 din Convenție, Curtea trebuie să înceapă o examinare deosebit de aprofundată (

Matko împotriva

Sloveniei

, nr. 43393/98, pct. 100, 2 noiembrie 2006, și

Vladimir Romanov împotriva

Rusiei

, nr. 41461/02, pct. 59, 24 iulie 2008). Dacă a existat o procedură internă, nu intră în atribuțiile Curții substituirea propriei viziuni a lucrurilor cu cea a curților și tribunalelor interne, care au în principiu datoria de a evalua informațiile adunate (

Klaas împotriva

Germaniei

, 22 septembrie 1993, pct. 29, seria A nr. 269, și

Jasar

împotriva

„fostei Republici iugoslave a Macedoniei”

, nr. 69908/01, pct. 49, 15

februarie 2007). Chiar dacă constatările instanțelor interne nu obligă Curtea, aceasta are de obicei nevoie de elemente convingătoare pentru a putea elimina constatările la care au ajuns respectivele instanțe.

ii. Aplicarea acestor principii în speță

α)

Aprecierea faptelor de către Curte

94.

În ceea ce privește tratamentul la care reclamantul a fost supus la 1 octombrie 2002, nu cauzează controverse între părți faptul că în timpul interogatoriului din acea dimineață, inspectorul E., la indicațiile directorului adjunct al Poliției din Frankfurt pe Main, D., l-a amenințat pe reclamant cu suferințe intolerabile dacă refuză să spună unde se afla J. O tehnică care nu ar lăsa nicio urmă ar fi folosită de un polițist special antrenat în acest scop și care era deja în drum spre comisariat în elicopter. Această procedură ar fi realizată sub supraveghere medicală. De fapt, Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main a stabilit acest lucru atât în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului (supra, pct. 26) cât și în cea îndreptată împotriva funcționarilor de poliție (supra, pct. 47). În plus, reiese din nota lui D. depusă la dosarul poliției (supra, pct. 20) și din constatarea tribunalului intern în cadrul procedurii penale îndreptată împotriva lui D. (supra, pct. 47) că acesta avea intenția, dacă trebuia, să pună în practică această amenințare cu ajutorul unui „ser al adevărului” și că reclamantul fusese avertizat că materializarea amenințării era iminentă.

95.

Având în vedere că D. dăduse ordin de mai multe ori șefilor de serviciu care îi erau subordonați să recurgă la forță împotriva reclamantului, în caz de nevoie, înainte de a-i ordona în cele din urmă lui E. să-l amenințe pe reclamant cu tortura (supra, pct. 47), nu putem considera acest ordin un act spontan deoarece ar cuprinde cu siguranță un element intenționat. În plus, reclamantul pare să fi fost încătușat în sala de interogatoriu, în timpul încarcerării sale (supra, pct. 57) și se afla, astfel, într-o stare de vulnerabilitate și încordare deosebite.

Având în vedere constatările instanțelor interne și elementele de care dispune, Curtea are convingerea că polițiștii au făcut uz de metoda de interogare în litigiu deoarece credeau că pot salva viața lui J.

96.

Curtea arată, de asemenea, că reclamantul pretinde că a suferit lovituri și răni și că a fost amenințat cu abuzuri sexuale în cursul interogatoriului. Verificând dacă aceste susțineri, pe care Guvernul le contestă, au fost dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă, Curtea consideră, având în vedere certificatele medicale prezentate de reclamant, că pretinderea suferirii unor lovituri și răni în timpul interogatoriului nu este în întregime neîntemeiată. Aceste certificate arată că persoana în cauză a avut toracele tumefiat în zilele dinaintea examinărilor medicale.

97.

Pe de altă parte, Curtea ia notă și de explicațiile oferite de Guvern cu privire la rănile reclamantului, precum și de observațiile părinților lui J. asupra acestui punct. Referindu-se la declarațiile făcute chiar de reclamant în cartea publicată în 2005, părinții lui J. susțin că toate rănile, inclusiv leziunile cutanate, pe care reclamantul le-a suferit fără îndoială i-au fost cauzate la momentul arestării, când a fost pus jos cu fața la pământ (supra, pct. 13 și 14). De altfel, instanțele interne nu au considerat stabilită niciuna din celelalte susțineri ale reclamantului. Se pare că acesta nu a formulat în fața instanțelor interne, care au examinat și evaluat elementele de probă, susținerile conform cărora acesta a suferit leziuni corporale în timpul interogatoriului, cel puțin nu la fel de mult ca în fața Curții (a se vedea, în special, supra, pct. 26). În plus, certificatele medicale nu arată deloc cauza probabilă a rănilor (supra, pct. 21).

98.

Ținând cont de cele menționate anterior, Curtea nu este în măsură să concluzioneze că plângerile reclamantului cu privire la loviturile și rănile suferite și la amenințarea cu abuzuri sexuale al căror obiect pretinde că a fost la interogatoriu, au fost stabilite dincolo de orice îndoială rezonabilă.

99.

Curtea observă, de altfel, că reclamantul spune că a fost din nou supus unui tratament interzis de art. 3, și anume că ar fi fost constrâns să meargă prin pădure desculț până la Birstein și ar fi fost în mod fățiș forțat să indice locul precis în care se afla trupul și să arate și alte probe incriminatoare. Guvernul contestă și aceste acuzații. Curtea arată că, din constatările instanțelor interne, după interogatoriu, reclamantul a acceptat să meargă împreună cu polițiștii la heleșteul unde ascunsese trupul lui J. (supra, pct. 17). Nimic nu ne permite să afirmăm că vreunul din polițiștii prezenți l-ar fi amenințat verbal pe reclamant pe drumul până la Birstein pentru a-l determina să indice locul precis unde se afla trupul. Rămâne totuși de stabilit în temeiul art. 6 dacă și în ce măsură reclamantul a indicat probe incriminatoare la Birstein din cauza amenințărilor ce i-au fost adresate la comisariat. Cum din certificatele medicale reiese că reclamantul avea bășici și umflături la picioare (supra, pct. 12), Curtea consideră că susținerea reclamantului că ar fi fost constrâns să meargă desculț nu este în întregime neîntemeiată. Acestea fiind spuse, după examinarea elementelor pe care le dețineau, instanțele interne nu au considerat dovedită această susținere – pe care, în plus, reclamantul nu pare s-o fi formulat de la începutul procedurii interne (a se vedea, în special, supra, pct. 26). Medicii care au l-au examinat nu au stabilit cauza rănilor. Prin urmare, Curtea consideră că susținerile reclamantului în această privință nu au fost dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă.

100.

Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră stabilit faptul că, în dimineața zilei de

1 octombrie 2002, poliția l-a amenințat pe reclamant cu suferințe intolerabile în modul expus la pct. 94-95 de mai sus pentru a-l determina să spună unde se afla J.

β)

Încadrarea juridică a tratamentului

101.

Curtea notează că Guvernul recunoaște că tratamentul la care E. l-a supus pe reclamant a încălcat art. 3 din Convenție. Totuși, având în vedere gravele acuzații de tortură formulate de reclamant și argumentul Guvernului conform căruia cel în cauză și-a pierdut calitatea de victimă, Curtea consideră că trebuie să facă ea însăși cercetări pentru a afla dacă acest tratament a atins gradul minim de gravitate dorit pentru a intra sub incidența art. 3 și, în caz afirmativ, cum trebuie încadrat. Având în vedere factorii relevanți care se desprind din jurisprudența sa (supra, pct. 88-91), ea va examina pe rând durata tratamentului aplicat reclamantului, efectele fizice sau mintale pe care le-a avut asupra lui, problema de a ști dacă a fost intenționat sau nu, scopul urmărit și contextul în care a fost aplicat.

102.

În ceea ce privește durata conduitei contestate, Curtea arată că interogatoriul sub amenințarea cu rele tratamente a durat aproximativ zece minute.

103.

Fiind vorba de efecte fizice și mintale ale acestui tratament, Curtea observă că reclamantul, care a refuzat mai întâi să arate unde se afla J., a mărturisit sub amenințare locul unde i-a ascuns trupul și a continuat să furnizeze detalii cu privire la decesul lui J. pe parcursul procedurii de anchetă. Prin urmare, Curtea consideră că amenințările reale și imediate cu rele tratamente deliberate și iminente ce i-au fost aplicate reclamantului în cursul interogatoriului i-au provocat teamă, neliniște și suferințe mintale considerabile. Persoana în cauză nu a prezentat totuși certificate medicale care să ateste sechele psihologice pe termen lung drept consecințe.

104.

De altfel, amenințările nu au fost un act spontan, ci au fost premeditate și concepute în mod deliberat și intenționat.

105.

Fiind vorba de scopul amenințărilor, Curtea consideră că reclamantului i-a fost aplicat cu intenție acest tratament pentru a se obține de la acesta informații cu privire la locul în care se afla J.

106.

Curtea arată, de asemenea, că amenințările cu rele tratamente deliberate și iminente au fost făcute atunci când reclamantul se afla în custodia reprezentanților legii și că era aparent încătușat și, prin urmare, vulnerabil. D. și E. au acționat garantat în exercitarea funcțiilor lor de reprezentanți ai statului și aveau intenția de a pune în practică aceste amenințări, dacă era nevoie, sub supraveghere medicală și recurgând la un polițist special antrenat. Ordinul dat de D. de a-l amenința pe reclamant nu a reprezentat o decizie spontană deoarece D. îl dăduse deja de mai multe ori înainte și s-a arătat din ce în ce mai nerăbdător, subordonații săi nerespectându-i instrucțiunile. Amenințările au fost făcute într-o atmosferă de tensiune acută și cu puternică încărcătură emoțională, polițiștii fiind supuși unei presiuni extreme deoarece credeau că viața lui J. era în mare pericol.

107.

În această privință, Curtea admite motivația care a influențat comportamentul polițiștilor și ideea că au acționat pentru salvarea vieții unui copil. Cu toate acestea, trebuie să sublinieze că, având în vedere art. 3 și jurisprudența sa constantă (supra, pct. 87), interdicția relelor tratamente este independentă de acțiunile persoanei respective sau de motivația autorităților.

Tortura sau un tratament inuman sau degradant nu pot fi aplicate chiar dacă viața unui individ se află în pericol. Nu există nicio derogare, chiar și în cazul unui pericol public ce amenință viața națiunii. Art. 3, redactat în termeni clari, recunoaște că orice ființă umană are un drept absolut și inalienabil de a nu fi supus torturii sau unui tratament inuman sau degradant, indiferent de circumstanțe, chiar și cele mai dificile. Principiul filozofic care stă la baza caracterului absolut al dreptului consacrat la art. 3 nu suferă nicio excepție, niciun factor justificativ și nicio echilibrare a intereselor, indiferent de acțiunile persoanei respective și natura de infracțiunii ce i-ar putea fi reproșată.

108.

Ținând seama de factorii relevanți de luat în considerare pentru încadrarea tratamentului aplicat reclamantului, Curtea consideră că amenințările reale și imediate făcute la adresa acestuia pentru a obține de la el informații au atins gradul minim de gravitate dorit pentru ca comportamentul contestat să intre sub incidența art. 3. Ea reamintește că, potrivit propriei sale jurisprudențe (supra, pct. 91), care se referă și la definiția torturii dată de art. 1 din Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva Torturii (supra, pct. 90 și 64), și conform pozițiilor adoptate de alte organe internaționale de control al drepturilor omului (supra, pact. 66-68), pe care le menționează și Redress Trust, o amenințare cu tortura poate fi analizată ca tortură, aceasta acoperind prin natura sa atât suferințele fizice, cât și cele mintale.

În special, teama de tortura fizică poate constitui în sine o tortură mintală. Se pare totuși că se consideră în general, și Curtea procedează în același mod, că întrebarea dacă o amenințare cu tortură fizică reprezintă o tortură psihologică sau un tratament inuman sau degradant depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei examinate, în special de forța presiunii exercitate și de intensitatea suferinței morale astfel cauzate. Spre deosebire de cazurile în care constată în jurisprudența sa că a existat tortură, Curtea consideră că metoda de interogare la care reclamantul a fost supus în circumstanțele acestei cauze a fost suficient de gravă pentru a fi considerată tratament inuman interzis de art. 3, dar nu a avut nivelul de cruzime cerut pentru a atinge pragul torturii.

a) Hotărârea Camerei

109.

Camera a considerat că reclamantul nu se mai putea pretinde victima unei încălcări a art. 3. Ea a constatat că instanțele interne au recunoscut clar, atât în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului, cât și în cea îndreptată împotriva funcționarilor de poliție D. și E., că tratamentul aplicat de acesta din urmă reclamantului în timpul interogatoriului a încălcat art. 3. Mai mult, această încălcare a fost reparată suficient pentru reclamant pe plan intern. Cei doi funcționari de poliție implicați în amenințări au fost declarați vinovați și pedepsiți, iar cariera lor a suferit repercusiuni. În circumstanțele cauzei, trebuia considerat că aceste condamnări acordă o reparație suficientă altfel decât prin plata unei sume de bani. De altfel, recurgerea la metodele de interogare interzise a fost sancționată prin faptul că niciuna din declarațiile făcute de reclamant înainte de proces nu a fost admisă ca probă.

b) Argumentele părților

i. Reclamantul

110.

Reclamantul susține că nu și-a pierdut calitatea de victimă a unei încălcări a art. 3. Instanțele interne nu ar fi recunoscut clar într-o manieră obligatorie din punct de vedere juridic o încălcare a dreptului său garantat prin Convenție. S-ar fi limitat să menționeze art. 3 în deciziile prin care au respins cererile și plângerile celui în cauză.

111.

Reclamantul nu ar fi obținut nicio reparație adecvată pentru încălcarea interdicției de folosire a torturii. Acesta nu ar fi obținut niciun beneficiu personal din condamnările lui D. și E. care, în plus, ar fi fost condamnați la plata unor amenzi prea modeste cu suspendare, și a căror conduită nu ar fi antrenat consecințe disciplinare. D. ar fi fost chiar promovat după condamnare. Acțiunea privind răspunderea administrativă în cadrul căreia reclamantul ar fi cerut despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin tratamentul aplicat cu încălcarea art. 3 ar fi tot pendinte în fața instanțelor civile și, în prezent, cel în cauză nu ar fi primit nicio indemnizație. În plus, numai excluderea, în cadrul procesului, a tuturor elementelor de probă care au fost adunate ca urmare a încălcării art. 3 ar fi permis să se restabilească

statu quo ante

. Aceste elemente de probă, a căror admisibilitate ar fi fost definită chiar de la începutul procesului, ar fi asigurat condamnarea celui în cauză și, pe cale de consecință, pronunțarea pedepsei maxime aplicabile. Excluderea singurelor declarații pe care le făcuse înainte de proces, sub constrângere, nu ar fi reprezentat o reparație suficientă deoarece acuzația nu ar fi avut nevoie de aceste declarații odată admise mijloacele de probă materiale.

ii. Guvernul

112.

Guvernul invită Marea Cameră că confirme constatarea camerei conform căreia reclamantul și-a pierdut calitatea de victimă a unei încălcări a art. 3. Trei instanțe germane – tribunalul regional și Curtea Constituțională Federală în procedura penală îndreptată împotriva reclamantului, și tribunalul regional în procedura penală îndreptată împotriva polițiștilor – ar fi recunoscut în mod explicit încălcarea art. 3. Ele ar fi subliniat că demnitatea umană este intangibilă și că tortura este interzisă chiar dacă este în joc viața unei persoane.

113.

Reclamantul ar fi obținut o reparație suficientă. Cei doi polițiști implicați ar fi fost condamnați în urma unei proceduri penale. Ar fi foarte grav pentru un polițist să fie judecat și condamnat pentru constrângere. De asemenea, acești doi funcționari ai poliției ar fi fost transferați. Desigur, reclamantul nu ar fi primit încă o compensație, dar nu ar inițiat nicio acțiune cu privire la răspunderea administrativă în fața instanțelor interne decât după sesizarea Curții, astfel încât faptul că această procedură este încă pendinte nu ar putea fi luat în considerare în ceea ce privește pierderea calității de victimă. De altfel, Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main ar fi respins nu numai mărturiile din 1 octombrie 2002, ci și mărturiile ulterioare ale reclamantului date în fața poliției, procurorului și judecătorului înainte de proces. Or, după ce a fost informat că mărturiile sale anterioare nu puteau servi drept probă, persoana în cauză nu ar fi dat din nou mărturii complete a doua zi după proces, înainte să fie prezentat orice alt element de probă.

iii.

Terțul intervenient (Redress Trust)

114.

Redress Trust este de părere că jurisprudența internațională recunoaște că printre modurile de reparare suficiente și adecvate în caz de tortură și alte rele tratamente interzise sunt în special următoarele forme de despăgubiri ce pot interveni cumulativ într-o anumită cauză. În primul rând, ar fi necesară o anchetă care să poată duce la identificarea și pedepsirea celor responsabili (Redress Trust citează, în special,

Assenov și alții împotriva Bulgariei

, 28 octombrie 1998, pct. 102,

Culegere

1998

‑

VIII). În al doilea rând, statele ar fi obligate să aibă un sistem de justiție penală eficace capabilă să sancționeze în mod real autorii torturii și a altor rele tratamente interzise și să descurajeze comiterea unor noi infracțiuni. Sancțiunea impusă pentru încălcarea art. 3 ar trebui să reflecte gravitatea infracțiunii și statul ar trebui să se conformeze serios, nu ca și cum ar fi vorba de o simplă formalitate pentru obligația de sancționare a celor responsabili (pentru comparare, Redress Trust citează

Nikolova și Velitchkova împotriva Bulgariei

, nr. 7888/03, pct. 63, 20 decembrie 2007). În al treilea rând, o reparație adecvată și suficientă în caz de tortură și de alte forme de rele tratamente ar cuprinde unele căi de atac civile efective, în special o despăgubire pentru prejudiciul material și moral. Curtea însăși ar fi spus în mod repetat că o hotărâre nu constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă în cazul unor încălcări grave cum sunt cele ale art. 3 și ar acorda o indemnizație pentru prejudiciul moral (Redress Trust citează, de exemplu,

Selçuk și Asker împotriva Turciei

, 24 aprilie 1998, pct. 117-118,

Culegere

1998

‑

II). În al patrulea rând, ar trebui restabilite drepturile astfel încât să remedieze impactul continuu al torturii, de exemplu să excludă mărturiile nespontane. În al cincilea rând, statul ar fi obligat să pună în aplicare măsuri care să prevină repetarea conduitei interzise.

c) Motivarea Curții

i. Scurtă prezentare a principiilor relevante

115.

Curtea reamintește

că, în primul rând, autoritățile naționale sunt cele care trebuie să remedieze o pretinsă încălcare a Convenției. În această privință, întrebarea dacă un reclamant se poate pretinde victimă a încălcării pretinse se pune în toate etapele procedurii în ceea ce privește Convenția [a se vedea, printre altele,

Siliadin împotriva Franței

, nr. 73316/01, pct. 61, CEDO 2005

‑

VII, și

Scordino împotriva

Italiei (nr. 1)

(MC), nr. 36813/97, pct. 179, CEDO 2006

‑

V]. O decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este de ajuns în principiu pentru a-l priva de calitatea de „victimă” în temeiul art. 34 din Convenție decât dacă autoritățile naționale recunosc, explicit sau în esență, apoi repară încălcarea Convenției [a se vedea, printre altele,

Eckle împotriva Germaniei

, 15 iulie 1982, pct. 66, seria A nr. 51;

Dalban împotriva României

(MC), nr. 28114/95, pct. 44, CEDO 1999

‑

VI;

Siliadin

, citată anterior, pct.

62; și

Scordino (nr. 1)

, citată anterior, pct. 180].

116.

În ceea ce privește repararea adecvată și suficientă pe plan intern a încălcării dreptului garantat de Convenție, Curtea consideră în general că depinde de ansamblul tuturor circumstanțelor cauzei, având în vedere în special natura încălcării Convenției care este în joc [a se compara, de exemplu,

Scordino

(nr.

1)

, citată anterior, pct. 186]. În caz de rele tratamente deliberate aplicate de reprezentanții statului în pofida art. 3, Curtea consideră în mod constant că se impun două măsuri pentru ca repararea să fie suficientă. În primul rând, autoritățile statului trebuie să realizeze o anchetă profundă și eficientă care să poată conduce la identificarea și pedepsirea celor responsabili (a se vedea, printre altele,

Krastanov

, citată anterior, pct. 48;

Çamdereli împotriva

Turciei

, nr. 28433/02, pct. 28-29, 17 iulie 2008; și

Vladimir Romanov

, citată anterior, pct. 79 și 81). În al doilea rând, reclamantul trebuie, după caz, să primească o compensație [

Vladimir Romanov

, citată anterior, pct. 79, și,

mutatis mutandis

,

Aksoy

, citată anterior, pct. 98, și

Abdülsamet Yaman împotriva Turciei

, nr. 32446/96, pct. 53, 2 noiembrie 2004 (aceste două hotărâri în contextul art. 13)] sau, cel puțin, să aibă posibilitatea să ceară și să obțină o indemnizație pentru prejudiciul cauzat de relele tratament [a se compara,

mutatis mutandis

,

Nikolova și Velitchkova

, citată anterior, pct. 56 (cu privire la o încălcarea a art. 2);

Çamdereli,

citată anterior, pct. 29; și

Yeter împotiva Turciei

, nr. 33750/03, pct. 58, 13 ianuarie 2009].

117.

Cu privire la necesitatea unei anchete profunde și eficiente, Curtea reamintește că, atunci când un individ afirmă în mod susținut că a suferit, în mâinile poliției sau altor servicii similare ale statului, grave abuzuri ilicite și contrare art. 3, această dispoziție, combinată cu datoria generală impusă de stat prin art. 1 din Convenție de „a recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția [sa], drepturile și libertățile definite (...) [în] Convenție”, necesită, implicit, declanșarea unei anchete oficiale eficiente. Această anchetă, asemenea celei rezultate din art. 2, trebuie să poată conduce la identificarea și pedepsirea celor responsabili (a se vedea, în special,

Assenov și alții

, citată anterior, pct. 102;

Labita

, citată anterior, pct. 131;

Çamdereli,

citată anterior, pct.

36

‑

37; și

Vladimir Romanov

, citată anterior, pct. 81). Pentru ca o anchetă să fie eficientă în practică, condiția prealabilă este ca statul să fi promulgat dispoziții de drept penal care să combată practicile contrare art. 3 (a se compara,

mutatis mutandis

,

M.C. împotriva Bulgariei

,

nr. 39272/98, pct. 150, 153 și 166, CEDO 2003

‑

XII;

Nikolova și Velitchkova,

citată anterior, pct. 57; și

Çamdereli

, citată anterior, pct.

38).

118.

Cât despre obligația de a acorda o reparație la nivel intern pentru remedierea unei încălcări a art. 3, Curtea declară invariabil că, pe lângă realizarea unei anchete profunde și eficiente, statul trebuie să acorde reclamantului o indemnizație, după caz, sau cel puțin posibilitatea de a solicita și obține o reparație pentru prejudiciul cauzat de relele tratamente (a se vedea referințele detaliate de la pct. 116 de mai sus). Curtea a avut deja ocazia de a arăta, cu privire la alte articole ale Convenției, că statutul de victimă a unui reclamant poate depinde de cuantumul indemnizației ce i-a fost acordată la nivel național pentru situația pe care o reclamă în fața Curții [a se vedea, de exemplu,

Normann împotriva Danemarcei

(dec.), nr. 44704/98, 14 iunie 2001, și

Scordino (nr. 1)

, citată anterior, pct. 202, cu privire la un capăt de cerere extras din art. 6, sau

Jensen și Rasmussen împotriva Danemarcei

(dec.), nr. 52620/99, 20 martie 2003, pentru un capăt de cerere extras din art. 11]. Această constatare se aplică,

mutatis mutandis

, plângerilor pentru încălcarea art. 3.

119.

În caz de rele tratamente deliberate, acordarea unui indemnizații victimei nu este suficientă pentru repararea încălcării art. 3. Într-adevăr, dacă autoritățile se puteau limita să reacționeze în caz de rele tratamente deliberate aplicate de către reprezentanții statului prin acordarea unei simple indemnizații, fără a se strădui să urmărească și să pedepsească pe cei responsabili, reprezentanții statului ar putea încălca, în unele cazuri, drepturile persoanelor supuse practic controlului lor fără a fi pedepsiți, și interdicția legală absolută a torturii și a tratamentelor inumane sau degradante ar fi lipsită de efect util în ciuda importanței sale fundamentale (a se vedea, printre multe altele,

Krastanov

, citată anterior, pct. 60;

Çamdereli

, citată anterior, pct.

29; și

Vladimir Romanov

, citată anterior, pct. 78).

ii. Aplicarea acestor principii în speță

120.

Prin urmare, Curtea trebuie să cerceteze mai întâi dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit și în esență, încălcarea Convenției. Ea observă în această privință că, în cadrul procedurii penale îndreptată împotriva reclamantului, Tribunalul regional din Frankfurt pe Main a declarat în mod expres, în decizia din 9 aprilie 2003, că amenințarea cu aplicarea unor suferințe reclamantului pentru a-l determina să dea o declarație a reprezentat nu numai o metodă de interogare interzisă de art. 136a din Codul de procedură penală, ci și o încălcare a art. 3 din Convenție, care stă la baza acestei dispoziții din Cod (supra, pct. 26). De asemenea, Curtea constituțională federală, referindu-se la constatarea unei încălcări a art. 3 la care ajunsese tribunalul regional, a constatat o ofensă adusă demnității umane a reclamantului și o încălcare a interdicției de a aplica rele tratamente deținuților, cu nerespectarea art. 1 și, respectiv, a art. 104 § 1, teza a doua, din Legea fundamentală (supra, pct. 42). În plus, în hotărârea din 20 decembrie 2004 în care a condamnat funcționarii Poliției din Frankfurt pe Main a estimat că aceste metode de interogare nu se puteau justifica prin „necesitate”, aceasta neputând constitui un mijloc de apărare în cazul încălcării protecției absolute pe care art. 1 din Legea fundamentală o acordă demnității umane, care face și obiectul art. 3 din Convenție (supra, pct. 48). Prin urmare, Marea Cameră, aprobând constatările camerei în această privință, consideră că instanțele interne care au fost chemate să se pronunțe asupra acestei probleme au recunoscut explicit și fără echivoc că modul în care a fost condus interogatoriul reclamantului a încălcat art. 3 din Convenție.

121.

Pentru a afirma dacă autoritățile naționale au acordat în plus reclamantului o reparație adecvată și suficientă pentru încălcarea art. 3, Curtea trebuie să determine în primul rând dacă acestea au realizat împotriva celor responsabili o anchetă profundă și eficientă conform cerințelor prezentate în jurisprudența sa. Pentru aceasta, a luat în considerare mai multe criterii din cauzele precedente. Mai întâi, câțiva factori importanți pentru ca ancheta să fie eficientă, și care permit să se verifice dacă autoritățile aveau voința de a identifica și urmări pe cei responsabili, sunt celeritatea cu care aceasta a fost deschisă (a se compara, printre altele,

Selmouni

, citată anterior, pct. 78-79;

Nikolova și Velitchkova

, citată anterior, pct. 59; și

Vladimir Romanov

, citată anterior, pct. 85 și următoarele) și celeritatea cu care este condusă (a se compara

Mikheïev împotriva Rusiei

, nr. 77617/01, pct. 109, 26 ianuarie 2006, și

Dedovski și alții împotriva Rusiei

, nr. 7178/03, pct. 89, 15 mai 2008).

În plus, rezultatul anchetei și al urmăririlor penale pe care le inițiază, inclusiv sancțiunea pronunțată și măsurile disciplinare luate sunt considerate determinante. Ele sunt esențiale dacă dorim să păstrăm efectul disuasiv al sistemului judiciar și rolul pe care este obligat să îl exercite în prevenirea atingerilor aduse interdicției relelor tratamente (a se compara

Ali și Ayșe

Duran împotriva Turciei

, nr. 42942/02, pct. 62,

8 aprilie 2008;

Çamdereli

, citată anterior, pct.

38; și

Nikolova și Velitchkova,

citată anterior, pct. 60 și urm.).

122.

Curtea arată în speță că urmăririle penale împotriva polițiștilor D. și E. au fost inițiate la trei – patru luni după interogatoriul reclamantului din 1 octombrie 2002 (supra, pct. 23) și că acești funcționari au fost condamnați printr-o hotărâre definitivă la aproximativ doi ani și trei luni de la această dată. Chiar dacă Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main a atenuat pedeapsa ținând seama, printre numeroși alți factori, de lunga durată a procedurii (supra, pct. 50), Curtea este pregătită să recunoască că ancheta și urmăririle penale nu au fost suficient de prompte și susținute pentru a răspunde normelor Convenției.

123.

Curtea arată, de asemenea, că polițiștii au fost găsiți vinovați de constrângere, respectiv incitare la constrângere, în aplicarea dispozițiilor dreptului penal german, modul în care au realizat interogatoriul reclamantului fiind contrar art. 3. Ea observă totuși că aceștia au fost condamnați numai la plata unor amenzi prea modeste și cu suspendare. Curtea reamintește în această privință că nu trebuie să se pronunțe asupra gradului de vinovăție al persoanei în cauză [

Öneryıldız împotriva Turciei

(MC), nr. 48939/99, pct. 116, CEDO 2004

‑

XII, și

Natchova și alții împotriva Bulgariei

(MC), nr. 43577/98 și 43579/98, pct. 147, CEDO 2005

‑

VII], sau să pronunțe pedeapsa ce trebuie ispășită, aceste materii ținând de competența exclusivă a instanțelor penale interne. Totuși, în temeiul art. 19 din Convenție și în conformitate cu principiul care prevede ca prin Convenție să se asigure drepturi concrete și efective, nu teoretice sau iluzorii, Curtea trebuie să se asigure că statul se achită cum trebuie de obligația de protejare a drepturilor persoanelor aflate sub jurisdicția sa (

Nikolova și Velitchkova

, citată anterior, pct. 61, cu alte referințe). Prin urmare, în cazul în care Curtea recunoaște rolul curților și tribunalelor naționale în alegerea sancțiunilor pentru reprezentanții statului în caz de rele tratamente aplicate de aceștia, ea trebuie să își păstreze funcția de control și să intervină în cazurile în care există o disproporție evidentă între gravitatea actului și sancțiunea dată. Dacă nu, datoria pe care o au statele de a realiza o anchetă eficientă și-ar pierde mult din sens (

Nikolova și Velitchkova

, citată anterior, pct. 62; a se compara, de asemenea,

Ali și Ayșe

Duran,

citată anterior, pct. 66).

124.

Curtea nu pierde din vedere că, atunci când stabilit pedepsele pentru D. și E., Tribunalul Regional din Frankfurt pe Main a luat în considerare mai multe circumstanțe atenuante (supra, pct. 50). Ea admite că prezenta cerere nu este comparabilă cu alte cauze cu privire la actele de violență grave și arbitrare comise de reprezentanți ai statului care au încercat ulterior să le ascundă, și în care ea a considerat că ar fi fost mult mai adecvate pedepse cu închisoarea (a se compara, de exemplu,

Nikolova și Velitchkova

, citată anterior, pct.

63, și

Ali și Ayșe

Duran,

citată anterior, pct. 67-72). Cu toate acestea, o condamnare la plata unor amenzi aproape simbolice, de 60 și respectiv 90 plăți zilnice a câte 60 – 120 euro, și cu suspendare, nu ar putea fi considerată o reacție adecvată la încălcarea art. 3, chiar dacă o situăm în practica statului pârât în materie de condamnare. O asemenea sancțiune, vădit disproporționată cu încălcarea unuia din drepturile esențiale ale Convenției, nu are efectul disuasiv necesar pentru prevenirea altor încălcări ale interdicției de folosire a relelor tratamente în situații dificile ce ar putea apărea în viitor.

125.

În ceea ce privește sancțiunile disciplinare care au fost pronunțate, Curtea arată că, în cursul anchetei și al procesului al căror obiect au fost, D. și E. au fost amândoi transferați în posturi ce nu mai implicau asocierea directă cu anchetele privind diverse infracțiuni (supra, pct. 50). D. a fost numit apoi directorul pentru tehnologie, logistică și administrație din cadrul poliției (supra, pct. 52). Curtea reamintește în această privință că a declarat în mod repetat că, în cazul în care reprezentanți ai statului sunt acuzați de infracțiuni ce implică rele tratamente, este important ca aceștia să fie suspendați din funcțiile lor pe durata cercetării judecătorești sau al procesului și să fie demiși în cazul condamnării (a se vedea, de exemplu,

Abdülsamet Yaman

, citată anterior, pct. 55;

Nikolova și Velitchkova

, citată anterior, pct. 63; și

Ali și Ayșe

Duran,

citată anterior, pct. 64). Chiar dacă recunoaște că faptele prezentei cauze nu sunt comparabile celor despre care era vorba în cauzele citate anterior, Curtea nu consideră mai puțin că numirea ulterioară a lui D. la conducerea unui organ de poliție ne determină serios să ne întrebăm dacă reacția autorităților a reflectat bine gravitatea pe care o reprezintă o încălcare a art. 3 – și de care D. fusese găsit vinovat.

126.

Cât despre condiția suplimentară a unei reparații pentru ca încălcarea art. 3 să fie îndreptată la nivel național, Curtea arată că reclamantul a făcut uz de posibilitatea de a solicita o indemnizație