CASE OF OBST v. GERMANY - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF OBST v. GERMANY - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2010)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Secția a cincea

CAUZA OBST ÎMPOTRIVA GERMANIEI

(Cererea nr. 425/03)

Hotărâre

Strasbourg

23 septembrie 2010

Definitivă

23/12/2010

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art.

44 §

2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Obst împotriva Germaniei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a cincea), reunită într-o cameră compusă din:

Peer Lorenzen,

președinte

,

Renate Jaeger,

Rait Maruste,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

Zdravka Kalaydjieva,

Ganna Yudkivska,

judecători

,

și Claudia Westerdiek,

grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 31 august 2010,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

Procedura

Ministerialdirigentin

din cadrul Ministerului Federal al Justiție.

44

§

5 din regulament).

În fapt

I. Circumstanțele cauzei

A. Originea cauzei

öffentlich-rechtliche Körperschaft

). În 1980 s-a căsătorit după ritul mormon. După ce a îndeplinit mai multe funcții în cadrul bisericii mormone, a fost angajat, începând cu 1 octombrie 1986, ca director pentru Europa al departamentului de relații publice, cu un salariu lunar de 10 047,85 de mărci germane [aproximativ 5

000 de euro (EUR)]

10 din contractul său de muncă, din 25

septembrie 1986, cuprindea următoarea clauză

:

Comportamentul la locul de muncă și în afara acestuia

„Angajatul cunoaște principiile esențiale ale bisericii. El trebuie să nu se exprime sau să aibă un comportament care ar putea dăuna reputației bisericii sau care ar putea pune la îndoială principiile acesteia. Se angajează, în special, să respecte principii de înaltă ținută morală.

Se angajează să nu fumeze, să nu consume alcool, cafea sau stupefiante în incinta clădirilor bisericii și nici în apropierea acestora, cât și cu ocazia deplasărilor sau a evenimentelor profesionale. În cazul unor abateri grave, angajatorul poate dispune concedierea fără preaviz.

În ceea ce privește comportamentul profesional, următoarele trei categorii de colaboratori sunt supuse unor obligații sporite:

a)

cadrele superioare (în special directorii)

;

b)

colaboratorii care, în exercitarea sarcinilor lor, intră în contact cu persoane din afara bisericii

(...);

c)

colaboratorii care predau cursuri de religie în cadrul departamentului de educație.

Angajații care aparțin uneia dintre aceste categorii trebuie să fie membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă. Dacă aceștia își pierd statutul de membru pentru un motiv sau altul, sau dacă încalcă, în mod constant principiile bisericii, trebuie să urmeze concedierea – fără preaviz, în cazul unor abateri grave.”

decembrie 1993, reclamantul i s-a adresat lui N. care nu i-a oferit niciun ajutor duhovnicesc. La 27

decembrie 1993 N. a dispus concedierea fără preaviz a reclamantului. Ulterior, persoana în cauză a fost excomunicată printr-o procedură disciplinară internă. B.

Deciziile instanțelor inferioare pentru litigii de muncă

ianuarie 1994 reclamantul a sesizat Tribunalul pentru litigii de muncă din Frankfurt pe Main. Printr-o hotărâre din 26

ianuarie 1995, acesta a anulat concedierea pe motiv că nu era conformă cu revelațiile lui Joseph Smith, profetul și fondatorul bisericii mormone și a precizat că excluderea unui membru al bisericii era prevăzută doar dacă persoana în cauză nu se căia, ceea ce nu era valabil și în cazul reclamantului, întrucât acesta ceruse ajutor duhovnicesc pentru a-și reface relația de cuplu. Potrivit tribunalului, concedierea constituia, așadar, o sancțiune disproporționată.

martie 1996, Curtea de apel pentru litigii de muncă a landului Hesse a respins apelul formulat de biserica mormonă, aceasta considerând că, deși săvârșirea adulterului– socotit de mormoni ca fiind păcatul cel mai abominabil („

greulichste aller Sünden”

)– i-a permis, în principiu, bisericii mormone să dispună concedierea angajatului în cauză, luarea acestei măsuri împotriva reclamantului era, în speță, contrară bunelor moravuri. Întrucât biserica s-a bazat pe informații referitoare la problemele de cuplu pe care reclamantul le împărtășise superiorilor săi în ierarhia bisericească (

Seelsorger

), cu scopul de a obține o susținere duhovnicească, Curtea de apel a considerat că aceste informații erau, din punct de vedere moral, supuse secretului duhovnicesc (

seelsorgerische Schweigepflicht

). Prin urmare, aceasta a apreciat că, în mod similar cu un preot sau cu un episcop catolic care, în cadrul spovedaniei, află că a fost comisă o crimă, iar informația nu poate fi reprodusă față de alte persoane, atâta timp cât aceasta nu a fost divulgată în afara spovedaniei, cei doi superiori ai reclamantului nu erau îndreptățiți să se folosească de afirmațiile reclamantului în scopuri ce țin de dreptul muncii. Dată fiind importanța fundamentală a cauzei, Curtea de apel a autorizat recursul în casație.

C. Hotărârea Curții federale pentru litigii de muncă

626 din Codul civil (infra, pct.

25), deoarece, prin comportamentul său, reclamantul s-a abătut de la obligațiile prevăzute la punctul

10 din contractul de muncă.

iunie 1985 (infra, pct.

26), Curtea federală pentru litigii de muncă a reamintit apoi că, în temeiul dreptului constituțional, principiile morale ale bisericii mormone trebuiau luate în considerare atunci când a fost analizată existența unui motiv important care să justifice concedierea conform prevederilor art.

626 din Codul civil. Aceasta a continuat după cum urmează:

În temeiul articolului 137 § 3 din Constituția de la Weimar, biserica mormonă, în calitate de societate religioasă, dispunea de dreptul garantat de Legea fundamentală de a-și reglementa afacerile în mod autonom în limitele legii aplicabile pentru toți (infra, pct.

24). Atunci când bisericile aleg să își exercite libertatea contractuală (

Privatautonomie

) pentru angajarea unor persoane, se aplică prevederile naționale ale dreptului muncii; totuși, aplicabilitatea dreptului muncii nu are ca și consecință excluderea relațiilor de muncă din domeniul activităților proprii bisericilor; prin urmare, o biserică putea, în interesul propriei credibilități, să impună angajaților săi să respecte principiile înalte ale învățăturilor sale dogmatice și morale

și să le ceară să nu își încalce obligațiile fundamentale valabile pentru toți membrii săi. Curtea federală pentru litigii de muncă a considerat că, în speță, biserica mormonă avea motive întemeiate pentru a cere reclamantului să respecte fidelitatea în cuplu.

două condiții: pe de o parte, aceste prevederi trebuiau să țină cont de cele stabilite deja de bisericile constituite, iar pe de altă parte, în aplicarea acestor prevederi, instanțele pentru litigii de muncă nu trebuiau să se afle în contradicție cu principiile fundamentale ale ordinii juridice, printre care figurează și interdicția generală a arbitrarului și noțiunile de „bune moravuri” și de „ordine publică”. Era, așadar, obligația instanțelor pentru litigii de muncă să se asigure că bisericile nu își supun angajații unor cerințe inacceptabile de loialitate.

6, acorda o protecție specială căsătoriei. În privința adulterului, ordinea juridică îl considera în continuare o abatere gravă, chiar dacă în practică situația era diferită.

Treu und Glauben

). Dreptul bisericii mormone de a concedia un angajat rezulta din art.

2 § 1 din Legea fundamentală și, mai exact, din art.

137 § 3 din Constituția de la Weimar. Cu toate acestea, reclamantul putea să se prevaleze de dreptul ce rezulta din același articol, pentru a decide el însuși ce informații referitoare la viața sa privată puteau fi dezvăluite. Prin urmare, decizia de a face sau nu public adulterul îi aparținea, la fel ca și scopul cu care făcea asta. Bineînțeles, biserica mormonă nu putea să își întemeieze decizia pe astfel de informații decât dacă acestea îi erau aduse la cunoștință de însăși persoana interesată. Din faptele stabilite de Curtea de apel, reclamantul îl informase pe S. în calitatea acestuia de îndrumător spiritual. Ori, biserica mormonă a aflat de adulter de la N. Constatarea Curții de apel conform căreia reclamantul i se adresase lui N. într-o chestiune de ordin duhovnicesc și că acesta se abținuse în a-i acorda asistența cerută, nu dovedea că reclamantul l-a contactat pe N. doar în calitatea acestuia de îndrumător spiritual. biserica mormonă contestase, de altfel, această perspectivă, subliniind că, din punctul său de vedere, N. nu avea competența necesară pentru a acționa ca îndrumător spiritual în privința reclamantului. Curtea federală pentru litigii de muncă a apreciat că respectiva concluzie a Curții de apel, conform căreia demersul reclamantului nu își pierduse caracterul duhovnicesc prin simplul fapt că S. îi ceruse să se adreseze lui N., nu se baza pe faptele stabilite și era în contradicție cu lipsa competenței lui N. Secretul duhovnicesc pe care acesta era obligat să îl respecte și în baza căruia Curtea de apel își întemeiase avizul, nu trebuia să existe. De altfel, dat fiind faptul că reclamantul precizase că în biserica mormonă spovedania nu era recunoscută, referința Curții de apel la practica spovedaniei în cadrul bisericii catolice nu avea nicio pertinență. Mai mult decât atât, reclamantul nu i-a precizat în mod explicit lui N. că i se adresa doar în calitatea sa de îndrumător spiritual. Îi solicitase pe S. și pe N. pentru a-și rezolva problemele de cuplu, însă fără a spune vreodată că vroia „să se căiască din toată inima”, așa cum era stipulat în secțiunea 42, versetele 23 și 24 din scrierile profetului

[1]

, și să revină la soția sa.

Învățarea fidelității absolute față de soț și al credinței în biserică ca principiu fundamental esențial devenea dificilă dacă cel care ocupa o poziție importantă și propovăduia acest principiu în numele bisericii mormone, nu îl respecta el însuși.

Faptul că adulterul nu fusese încă făcut public în momentul întâlnirilor avute cu S. și N. nu schimba în niciun fel această constatare. Nu i se putea cere bisericii mormone să dispună măsura concedierii decât după ce credibilitatea sa era pierdută, mai ales că tăcerea soției sau a noii partenere era improbabilă.

D. Procedura după trimiterea cauzei

decembrie 1993, data la care acesta a fost concediat.

iunie 2002, Curtea Constituțională Federală nu a admis recursul constituțional formulat de reclamant

(nr 2 BvR 356/99) pe motiv că nu avea destule șanse de succes. Conform acesteia, deciziile atacate nu ridicau excepții de constituționalitate cu privire la hotărârea sa din 4 iunie 1985.

II. Dreptul și practica internă și comunitară relevante

A. Legea fundamentală

Kirchenartikel

)] din Constituția de la Weimar din 11 august 1919 fac parte integrantă din Legea fundamentală. Art. 137 din Constituție, în partea sa relevantă în speță, este redactat astfel:

Art. 137

„1. Nu există o biserică de stat.

B. Dispozițiile privind concedierea

Art. 1 §§ 1 și 2 din Legea privind protecția împotriva concedierilor (

Kündigungsschutzgesetz

) dispune, în special, că o concediere nu este justificată din punct de vedere social, cu excepția cazului în care este motivată de argumente legate de angajatul în sine sau de comportamentul său.

C. Hotărârea Curții Constituționale Federale din 4

iunie 1985

Înalta instanță a reamintit că dreptul asociațiilor religioase de a-și reglementa afacerile în mod autonom, în cadrul legilor aplicabile tuturor, consacrat de art. 137 § 3 din Constituția de la Weimar, se aplică nu doar bisericilor, ci și tuturor instituțiilor afiliate acestora și care sunt chemate să participe la misiunea lor, indiferent de forma lor legală. Era supus acestei garanții constituționale și dreptul bisericilor de a-și alege personalul necesar îndeplinirii misiunilor lor și, prin urmare, să încheie contracte de muncă. Atunci când bisericile alegeau să își exercite, la fel ca toată lumea, libertatea contractuală, prevederile naționale ale dreptului muncii urmau să se aplice. Totuși, aplicabilitatea dreptului muncii nu avea ca și consecință excluderea relațiilor de muncă din domeniul afacerilor proprii ale bisericii. Garanția constituțională a autonomiei (

Selbstbestimmungsrecht

) pentru biserici influența conținutul contractelor de muncă. Astfel, o biserică putea, în interesul propriei credibilități, să aibă la baza contractelor de muncă un model al unei comunități care asigură servicii creștine și, prin urmare, să le ceară angajaților să respecte principiile înalte ale învățămintelor sale dogmatice și morale și obligațiile fundamentale aplicabile tuturor membrilor bisericii. Totuși, aceasta nu însemna că statutul juridic al angajatului unei biserici era unul „clerical”. În cauză erau doar natura și întinderea obligațiilor de loialitate care decurg din contractele de muncă. Relația de muncă bazată pe dreptul civil nu se transforma într-un statut ecleziastic care se extindea asupra angajatului și cuprindea întreaga sa viață privată.

Curtea Constituțională Federală a precizat, de asemenea, că libertatea bisericilor de a-și reglementa propriile afaceri se exercita în limitele legilor aplicabile tuturor, inclusiv a dispozițiilor care oferă protecție împotriva concedierilor nejustificate, cum sunt dispozițiile art.1 din Legea privind protecția împotriva concedierilor și art. 626 din Codul civil. Însă, aceste dispoziții nu prevalau automat asupra articolelor numite ecleziastice din Constituția de la Weimar. Prin urmare, exista posibilitatea de a pune în balanță drepturi divergente, acordând totodată o importanță specială interpretărilor pe care le dau bisericile propriilor credințe și ordinii juridice. Curtea Constituțională Federală a continuat în următorii termeni

:

„

Rezultă că, dacă garanția constituțională a dreptului bisericilor de a-și reglementa și administra afacerile în mod autonom le permite să aibă, la baza contractelor de muncă, un model al unei comunități care asigură servicii creștine, și să stipuleze obligații ecleziastice fundamentale, această garanție trebuie luată în considerare în temeiul dreptului constituțional iar întinderea acesteia trebuie precizată atunci când este vorba de aplicarea unor dispoziții referitoare la protecția împotriva concedierilor și până la concedieri rezultate ca urmare a încălcării unor obligații de loialitate. Aplicarea dreptului muncii, fără a ține cont de obligațiile angajaților ecleziastici care trebuie să respecte principiile fundamentale ale vieții creștine și pe care bisericile au dreptul de a le impune, ar încălca dreptul constituțional de autonomie a bisericilor.

Prin urmare, în caz de litigiu, instanțele pentru litigii de muncă trebuie să aplice criteriile stabilite de biserici în ceea ce privește aprecierea obligațiilor contractuale de loialitate, în măsura în care Constituția recunoaște bisericilor dreptul de a decide în mod autonom. Ține așadar, din principiu, de bisericile constituite (

verfasste Kirchen

)

să determine ce presupune „credibilitatea bisericii și proclamarea acesteia”, ce sunt „sarcinile ecleziastice specifice”,

ce înseamnă „apropierea” de biserică, ce reprezintă „principiile fundamentale ale prevederilor religioase și morale” și ce trebuie să fie considerat ca încălcare – încălcare gravă, dacă este cazul – a prevederilor sale. Ține, de asemenea, de afacerile reglementate în virtutea dreptului de autonomie al bisericilor și posibilitatea de a ști dacă și cum poate fi aplicat un sistem de repartizare a obligațiilor de loialitate colaboratorilor care lucrează în serviciul ecleziastic.

În măsura în care aceste prevederi corespund criteriilor stabilite de bisericile constituite și care, în cazul unor îndoieli, trebuie să facă obiectul unei întrebări a judecătorului către autoritățile ecleziastice, instanțele pentru litigii de muncă sunt obligate de aceste prevederi, cu condiția ca, atunci când sunt aplicate, acestea să nu fie în contradicție cu principiile fundamentale ale ordinii juridice, cum sunt și interdicția generală a arbitrariului și principiul bunelor moravuri și al ordinii publice. Prin urmare, este atribuția instanțelor naționale să se asigure că instituțiile ecleziastice nu le impun angajaților anumite obligații de loialitate inacceptabile, susceptibile, dacă e cazul, să contravină chiar principiilor bisericii [...]

Dacă instanțele ajung la concluzia că aceste obligații de loialitate au fost încălcate, acestea trebuie să analizeze dacă încălcarea în cauză justifică în mod obiectiv o concediere, în temeiul art. 1 din Legea privind protecția împotriva concedierilor și art. 626 din Codul civil [...]”

D. Directiva 78/2000/CE din 27

noiembrie 2000

noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă prevede:

Considerentul 24

(24) Uniunea Europeană a recunoscut explicit în Declarația nr.

11 privind statutul bisericilor și organizațiilor neconfesionale, anexată la Actul final al Tratatului de la Amsterdam, că respectă și nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului național, bisericile și asociațiile sau comunitățile religioase în statele membre și că respectă, de asemenea, statutul organizațiilor bazate pe filozofie și neconfesionale; din această perspectivă, statele membre pot menține sau prevedea dispoziții specifice cu privire la cerințele profesionale esențiale, legitime și justificate care pot fi necesare pentru exercitarea unei activități profesionale.”

Art. 4

Cerințe profesionale

„(1) [...] statele membre pot să prevadă că un tratament diferențiat bazat pe o caracteristică legată de unul dintre motivele prevăzute la art. 1 nu constituie o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activități profesionale sau condițiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerință profesională esențială și determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională.

Statele membre pot menține în legislația lor națională în vigoare [...] sau pot prevedea într-o legislație viitoare, care preia practicile naționale existente la data adoptării prezentei directive, dispoziții în temeiul cărora, în cazul activităților profesionale ale bisericilor și ale altor organizații publice sau private a căror etică este bazată pe religie sau convingeri, un tratament diferențiat bazat pe religia sau convingerile unei persoane nu constituie o discriminare atunci când, prin natura acestor activități sau prin contextul în care sunt exercitate, religia sau convingerile constituie o cerință profesională esențială, legitimă și justificată în privința eticii organizației.

De altfel, cu condiția ca dispozițiile să fie respectate, prezenta directivă, fără a aduce atingere dreptului bisericilor și al altor organizații publice sau private a căror etică este bazată pe religie sau convingeri, acționând în conformitate cu dispozițiile constituționale și legislative naționale, poate impune personalului care lucrează pentru ele o atitudine de bună-credință și de loialitate față de etica organizației.”

În drept

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie [...]

A.

Cu privire la admisibilitate

B. Cu privire la fond

a) Reclamantul

bisericilor care beneficiază, după părerea persoanei interesate, de un statut privilegiat în dreptul german, statut de care nu se bucură nicio altă asociație de binefacere. Drepturile sale la respectarea vieții private sau a intimității

nu fuseseră examinate de judecătorul pentru litigii de muncă. Ori, după părerea reclamantului, art. 8 din convenție îi conferă dreptul de a abandona un model de viață și de a începe un altul. Persoana interesată susține că, deși nu pune în discuție dreptul bisericilor de a-și reglementa afacerile în mod autonom, acest drept nu poate merge până la a-i obliga pe proprii angajați să respecte precepte din afara sferei profesionale. Acesta afirmă că instanțele pentru litigii de muncă și-au extins jurisprudența într-un mod cu totul neprevăzut, căci, conform acestuia, până în prezent măsura concedierii nu putea fi dispusă decât în cazul unei noi căsătorii și nu din cauza unei relații intime extraconjugale. Dat fiind numărul prevederilor ecleziastice, în această privință s-ar putea să nu se poată face previziuni, iar concedierea ar depinde, în cele din urmă, doar de părerile fiecăruia dintre directorii de resurse umane. Rolul judecătorului pentru litigii de muncă ar fi astfel limitat la punerea în aplicare a voinței angajatorului ecleziastic. Conform reclamantului, consecința acestei tendințe este că angajatorul și judecătorul pentru litigii de muncă trebuie să se amestece din ce în ce mai mult în viața privată a angajaților pentru a stabili și a aprecia faptele aflate la originea concedierii. Pe de altă parte, faptul că un angajat sau altul nu reușește să respecte

ad literam

unele prevederi ecleziastice, nu ar periclita credibilitatea unei biserici, ci ar reprezenta doar o manifestare a condiției umane a individului în cauză.

10 din contract, punct care nu era decât o clauză standard. În plus, acesta afirmă că la momentul semnării contractului, în 1986, se afla în imposibilitatea de a prevedea că într-o zi se va separa de soția sa. Conform reclamantului, adulterul nu reprezintă fapta cea mai abominabilă, după omor, întrucât alte versete din Cartea lui Mormon ar menționa posibilitatea de a se căi și de a fi iertat. Pe de altă parte, superiorul său S. l-ar fi forțat să-i dezvăluie lui N. relația sa extraconjugală. Oricum, el nu ar fi fost supus unor obligații sporite de loialitate, dat fiind statutul său de simplu colaborator însărcinat doar să îl asiste pe președintele districtului care reprezenta de fapt biserica mormonă în exterior.

b)

Guvernul

iunie 1985, la care Curtea federală pentru litigii de muncă a făcut referire în speță (

Rommelfanger împotriva Germaniei

, nr.

12242/86, decizia Comisiei din 6

septembrie 1989,

Decizii și rapoarte

62, 151).

Altfel spus, conform acestuia, dacă angajatorii ecleziastici pot prescrie, desigur, anumite obligații de loialitate angajaților lor, acestora nu le revine și dreptul de a stabili motivele concedierii, ceea ce ține de interpretarea judecătorului a dispozițiilor legislative referitoare la protecția împotriva concedierilor.

de

ani) și vechimea sa în muncă (șapte ani). Guvernul adaugă că, deși, în dreptul german, concedierea reprezintă efectiv sancțiunea cea mai dură ce poate fi dispusă (

ultima ratio

), o măsură mai puțin gravă, cum ar fi avertismentul, nu era indicată în speță deoarece, conform acestuia, reclamantul nu se putea îndoi de faptul că angajatorul său nu i-ar fi tolerat comportamentul. Acesta reamintește că reclamantul a semnat de bunăvoie contractul de muncă încheiat cu biserica mormonă, contract care prevedea unele obligații sporite de loialitate pentru unele posturi ocupate. Astfel, reclamantul ar fi consimțit limitarea unora din drepturile sale, posibilitate admisă din perspectiva convenției (

Rommelfanger

, descriere citată mai sus ). Dat fiind faptul că acesta crescuse în cadrul bisericii mormone, ar fi fost conștient de importanța fundamentală pe care o avea fidelitatea soților în cadrul acesteia și de consecințele pe care le putea determina adulterul său. În cele din urmă, guvernul menționează că obligațiile de loialitate care puteau avea consecințe asupra vieții private a angajatului erau specifice contractelor încheiate între angajatorii ecleziastici și angajați.

c) A treia parte intervenientă

E.B. împotriva. Franței

[GC], nr.

43546/02, § 43, CEDO 2008

‑

..., și

Schlumpf împotriva. Elveției

, nr. 29002/06, §

100, 8 ianuarie 2009).

Rommelfanger

, decizia citată anterior, și de asemenea,

mutatis mutandis, Finska Församlingen i Stockholm și Teuvo Hautaniemi împotriva Suediei

, decizia Comisiei din 11 aprilie 1996, nr. 24019/94, și

Predota împotriva Austriei

(dec.), nr. 28962/95, 18 ianuarie 2000).

8 are ca obiect esențial protejarea individului împotriva imixtiunilor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să se abțină de la asemenea imixtiuni: la acest angajament negativ se pot adăuga obligații pozitive, inerente respectării efective a vieții private. Acestea pot necesita adoptarea măsurilor pentru respectarea vieții private până la raporturile dintre indivizi. Dacă limita dintre obligațiile pozitive și negative ale statului în raport cu art.

8 nu se pretează unei definiții precise, principiile aplicabile sunt totuși comparabile. În special, în ambele cazuri trebuie luat în considerare echilibrul corect ce trebuie stabilit între interesul general și interesele individului, statul beneficiind, în orice eventualitate, de o marjă de apreciere (

Evans împotriva Regatului Unit

[GC], nr. 6339/05, §§ 75-76, CEDO 2007

‑

IV,

Rommelfanger

, decizia citată anterior; a se vedea de asemenea

Fuentes Bobo împotriva Spaniei

, nr.

39293/98, § 38, 29 februarie 2000).

Evans

, citată anterior § 77).

8, să îi recunoască reclamantului dreptul de a-i fi respectată viața privată împotriva măsurii concedierii luată de biserica mormonă. Prin urmare, după ce va examina punerea în balanță a instanțelor germane pentru litigii de muncă a acestui drept al reclamantului cu dreptul bisericii mormone ce decurge din art.

9 și 11, Curtea va trebui să aprecieze dacă protecția oferită reclamantului a avut sau nu un nivel satisfăcător.

9. Curtea reamintește, de asemenea, că, în afara cazurilor excepționale, dreptul la libertatea de religie, astfel cum este înțeles de convenție, exclude orice apreciere din partea statului cu privire la legitimitatea credințelor religioase sau la modalitățile de exprimare a acestora (

Hassan și Tchaouch împotriva Bulgariei

[GC], nr.

30985/96, §§ 62 și 78, CEDO 2000

‑

XI). În cele din urmă, atunci când în discuție se află chestiuni referitoare la raporturile dintre stat și religii, asupra cărora, într-un stat democratic, pot exista în mod rezonabil divergențe profunde, se acordă o importanță specială rolului deținut de factorul de decizie național (

Leyla

Șahin împotriva Turciei

[GC], nr.

44774/98, § 108, CEDO 2005

‑

XI).

8 al convenției. Prin urmare, în speță, reclamantul a avut posibilitatea să își susțină cauza în fața instanței pentru litigii de muncă căreia îi revenea sarcina de a examina legalitatea concedierii litigioase din perspectiva dreptului național al muncii, ținând cont de prevederile ecleziastice de dreptul muncii, și de a pune în balanță interesele divergente ale reclamantului și ale bisericii angajatoare.

aprilie 1997, s-a referit pe larg la principiile stabilite de Curtea Constituțională Federală în hotărârea sa din 4

iunie 1985 (supra, pct. 26). Curtea federală pentru litigii de muncă a reamintit în special că, dacă aplicabilitatea dreptului național al muncii nu avea ca urmare excluderea relațiilor de muncă din domeniul afacerilor bisericii, instanța pentru litigii de muncă nu era obligată de principiile fundamentale ale prevederilor religioase și morale ale angajatorilor ecleziastici decât dacă aceste prevederi țin cont de cele stabilite de bisericile constituite și nu sunt în contradicție cu principiile fundamentale ale ordinii juridice.

626 din Codul civil. Acestea au luat în considerare toate elementele relevante și au pus în balanță interesele aflate în joc, în funcție de circumstanțe. Faptul că au recunoscut bisericii mormone dreptul de a impune angajaților unele obligații de loialitate și că în cele din urmă au acordat o importanță mai mare intereselor bisericii mormone decât celor ale reclamantului nu ar putea să ridice o problemă în privința convenției. În această privință, Curtea observă că, în opinia Curții federale pentru litigii de muncă instanța pentru litigii de muncă nu era obligat fără limite de prevederile bisericilor și ale comunităților religioase, ci că trebuia să se asigure că acestea nu le impun propriilor angajați unele obligații de loialitate inacceptabile.

10 din acesta (referitor la respectarea „înaltelor principii morale”), era sau trebuia să fie conștientă, pentru că crescuse în cadrul bisericii mormone, de importanța fidelității în căsătorie pentru angajatorul său (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Ahtinen împotriva Finlandei

, nr.

48907/99, § 41, 23 septembrie 2008) și de incompatibilitatea relației extraconjugale, pe care hotărâse să o stabilească, cu obligațiile sporite de loialitate pe care și le luase față de biserica mormonă în calitate de director pentru Europa al departamentului de relații publice.

27, art.

4 al Directivei 78/2000/CE; a se vedea, de asemenea,

Lombardi Vallauri împotriva Italiei

, nr. 39128/05, § 41, CEDO 2009

‑

... (extrase)). În această privință, aceasta consideră că instanțele pentru litigii de muncă au demonstrat într-o măsură suficientă că obligațiile de loialitate impuse reclamantului erau acceptabile deoarece aveau ca scop protejarea credibilității bisericii mormone. Pe de altă parte, subliniază că Curtea de apel pentru litigii de muncă a indicat în mod clar că concluziile sale nu trebuiau înțelese ca și când ar fi implicat că adulterul constituia, în sine, un motiv care să justifice concedierea

[fără preaviz]

a unui angajat al bisericii, dar că a ajuns la aceste concluzii ca urmare a gravității adulterului pentru biserica mormonă și a poziției importante pe care o ocupa reclamantul și care îl supuneau unor obligații sporite de loialitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA,

1.

Declară

cererea admisibilă;

2.

Hotărăște

că nu a fost încălcat art. 8 din Convenție;

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 23

septembrie 2010, în temeiul art.

77 §§

2 și 3 din Regulament.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Grefier

Președinte

[1]

Doctrine și acorduri ale Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă ce conține revelațiile atribuite profetului Joseph Smith.