BAUDLER v. GERMANY

Originea cauzei La 1 mai 1982, după ce a efectuat un serviciu temporar de aproape doi ani în cadrul Bisericii Protestatnte din Wurtemberg (în continuare, „biserica”), reclamantul a devenit pastor permanent la Biserica Protestantă Christuskirche din Böblingen. La 21 aprilie 1994, în urma unor disensiuni între reclamant și consiliul parohial ( Kirchengemeinderat ), acesta a considerat că încrederea, care forma baza raporturilor lor nu mai exista și că o cooperare cu persoana interesată nu mai părea, prin urmare, posibilă. La 3 mai 1994, Comitetul de numiri ( Besetzungsgremium ) al parohiei confirma această observație și a făcut o cerere vizând disponibilizarea ( Wartestand ) reclamantului.

Deciziile autorităților ecleziastice La 1 iunie 1994, Consiliul superior al bisericii ( Oberkirchenrat ), după audierea reclamantului, a Comitetului de numiri și a decanului, a admis această cerere de punere în disponibilitate din motivul că, întrucât încrederea între reclamant și consiliul parohial fusese zdruncinată, orice cooperare viitoare devenea imposibilă. Acesta a menționat mai ales un dispreț al persoanei interesate cu privire la consiliul parohial și atacuri personale împotriva membrilor acestuia și a admis că, în măsura în care conducerea parohiei le revenea pastorului și consiliului parohial în colaborare, exista temerea că viața parohiei va fi perturbată. Acesta a amintit că, în temeiul art. 57 alin. 2 nr. 2 din Legea privind pastorii ( Pfarrergesetz ) bisericii (a se vedea partea „Dreptul și practica interne relevante”), chestiunea de a stabili cine era responsabil pentru neînțelegere era lipsită de relevanță. Acesta a estimat că o simplă schimbare nu putea fi avută în vedere deoarece reclamantul ar fi refuzat în mod constant să solicite un alt post și că trebuia, prin urmare, să se respecte un termen de așteptare înainte de a-l putea numi în altă parte. În cele din urmă, a precizat că disponibilizarea reclamantului avea drept consecință în special faptul că acesta și-ar părăsi locuința de serviciu în trei luni de la notificarea deciziei consiliului superior și că nu ar mai primi decât o alocație de disponibilizare egală cu 80% din ultimul său salariu și o indemnizație de locuință. La 5 octombrie 1994, după o ședință, comisia regională a bisericii ( Landeskirchenausschuss ) a respins acțiunea introdusă de reclamant împotriva deciziei consiliului superior al bisericii. Bazându-se pe jurisprudența instanțelor administrative ecleziastice, aceasta a indicat în special că poziția unui pastor într-o parohie nu mai putea fi păstrată în cazul în care existau circumstanțe care făceau imposibilă exercitarea prosperă a misiunii sale. Aceasta a precizat că, atunci când încrederea era zdruncinată între un pastor și un consiliu parohial, pastorul trebuia să părăsească parohia, din moment ce parohia nu putea fi mutată. A adăugat că procedura disponibilizării avea un caracter obiectiv care nu necesita cercetări pentru a afla cine a generat tensiunile și cine este responsabil pentru acestea.

Prima decizie a Curții Constituționale Federale La 11 noiembrie 1994, reclamantul a sesizat Curtea Constituțională Federală cu privire la o acțiune constituțională îndreptată direct împotriva deciziilor ecleziastice, susținând că în conformitate cu jurisprudența constantă, instanțele administrative nu puteau să se pronunțe cu privire la un litigiu între un pastor și biserica lui. La 15 martie 1999, Curtea Constituțională Federală, pronunțându-se într-o cameră compusă din trei judecători ( Kammer ), a declarat acțiunea constituțională (nr. 2 BvR 2307/94) inadmisibilă din motivul că nu fuseseră epuizate toate căile de atac în fața instanțelor competente. Aceasta a admis că există o jurisprudență bine stabilită a instanțelor administrative, conform căreia acestea ar considera cererile care vizează controlul deciziilor emise de organele ecleziastice ca fiind inadmisibile, și că există îndoieli în ceea ce privește probabilitatea ca reclamantul să obțină o decizie judecătorească care să se îndepărteze de la această jurisprudență, pe care, de altfel, ea însăși o confirmase. Cu toate acestea, aceasta a estimat că ar fi putut exista așteptarea ca reclamantul să își prezinte argumentele mai întâi instanțelor competente cu atât mai mult cu cât acesta susținuse că această jurisprudență fusese criticată de doctrină și că aceasta trebuia prin urmare să fie revizuită. Aceasta a subliniat, în această privință, că obiectivul normei privind epuizarea căilor de atac impunea prezentarea acestor noi argumente mai întâi instanțelor competente pentru a le permite acestora precum și Curții Constituționale Federale să țină seama de ele la adoptarea deciziilor lor.

Deciziile instanțelor administrative La 1 iunie 1999, reclamantul a fost mutat. Acesta predă, de la acea dată, cursuri de religie pentru biserică într-o școală. La 26 octombrie 1999, reclamantul a sesizat instanța administrativă din Stuttgart în vederea obținerii anulării deciziilor ecleziastice și reparării prejudiciului material care rezultă, conform acestuia, din disponibilizare (nr. 17 K 4775/99). Instanța administrativă a înregistrat cererea care viza prejudiciul material cu un număr de dosar diferit (nr. 17 K 2403/00) și a dispus suspendarea acestei proceduri cu acordul celor două părți. La 10 mai 2000, instanța administrativă din Stuttgart a declarat inadmisibilă acțiunea reclamantului care viza anularea deciziilor ecleziastice. Pentru a ajunge la această decizie, aceasta a considerat că în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții Federale Administrative, instanțele statale nu puteau fi sesizate pentru a controla o măsură care ținea de acțiunile interne ale unei biserici, din care făcea parte dreptul funcției ecleziastice ( kirchliches Dienstrecht ). Aceasta a adăugat că dreptul de autonomie al bisericilor pe care îl garanta art. 137 § 3 din Constituția de la Weimar (a se vedea „Dreptul și practica interne relevante”) cuprindea nu doar dreptul de a prevedea posturi ecleziastice fără intervenția statului, ci și dreptul de a determina calitățile cerute pentru astfel de posturi și drepturile și îndatoririle care decurg din acestea. Instanța a precizat, de asemenea, că însăși Curtea Constituțională Federală nu criticase această jurisprudență și că aceasta confirmase cu puțin timp înainte că dreptul de a stabili misiunea și statutul clericilor lor făcea parte din activitățile interne ale bisericilor (deciziile din 18 septembrie 1998, nr. 2 BvR 69/93 și 1476/94). Instanța administrativă a indicat apoi că urma jurisprudența pe care Curtea Constituțională Federală o calificase, în decizia sa adoptată la 15 martie 1999 în cauza reclamantului (a se vedea mai sus), ca „bine stabilită” ( gefestigt ). Aceasta a precizat că nici criticile formulate de doctrină nu fuseseră reluate de jurisprudența administrativă – în special Curtea Federală Administrativă – nici de Curtea Constituțională Federală, chiar dacă decizia acesteia din urmă din 18 septembrie 1998 (nr. 2 BvR 1476/94) ar putea fi interpretată ca însemnând că, după epuizarea căilor de atac în fața instanțelor ecleziastice, sesizarea „instanțelor statale” ( staatliche Gerichte ) nu era exclusă. Instanța administrativă a observat că disponibilizarea reclamantului în temeiul art. 57 din Legea privind pastorii făcea în mod clar parte din domeniul dreptului funcției ecleziastice și, prin urmare, al activităților interne ale bisericilor, ceea ce excludea un control efectuat de instanțele statului. Aceasta a considerat că reclamantul nu putea nici să își întemeieze cererea pe art. 2 aliln. 1 și art. 92 din Legea fundamentală în temeiul cărora statul avea datoria să garanteze un control judecătoresc ( Justizgewährleistungspflicht ), o astfel de obligație garantând că orice litigiu juridic întemeiat pe dreptul statului putea fi adus în fața instanțelor statului. Aceasta a subliniat că prezentul litigiu era guvernat exclusiv de dreptul ecleziastic și că, chiar în ipoteza în care autoritățile ecleziastice ar avea de respectat garanții procedurale fundamentale care decurg din principiul statului de drept ( Rechtsstaatsprinzip ) sau din principiile fundamentale ale ordinii juridice, nu ar fi vorba acolo decât de întrebări prealabile la aplicarea și interpretarea dreptului ecleziastic. Conform instanței, influența eventuală a dreptului constituțional asupra aplicării dreptului ecleziastic nu transforma acest litigiu intern al bisericii în litigiu guvernat de dreptul statal. Instanța administrativă a considerat că, spre deosebire de cauza care se află la originea hotărârii Curții Federale de Justiție din 11 februarie 2000, prezentul litigiu nu era guvernat de dispoziții de drept statal. Aceasta a notat, de altfel, că nu era contestat în speță faptul că biserica nu a folosit posibilitatea de a deschide calea pentru un control judecătoresc în privința art. 135 din legea-cadru cu privire la statutul funcționarilor (a se vedea „Dreptul și practica interne relevante”). La 12 februarie 2001, Curtea de Apel Administrativă din Bade-Wurtemberg a respins cererea prin care reclamantul viza să obțină autorizația de a declara apel. Aceasta a estimat că hotărârea nu era viciată de îndoieli serioase și că respectiva cauză nu era de o importanță fundamentală. Aceasta a precizat că această cerere a reclamantului se analiza într-un litigiu în domeniul dreptului funcției ecleziastice ( Statusklage ) care, conform jurisprudenței constante a instanțelor administrative nu era controlat de instanțele statului.

A doua decizie a Curții Constituționale Federale La 19 martie 2001, reclamantul a sesizat din nou Curtea Constituțională Federală. La 27 ianuarie 2004, secția a doua ( Senat ) a înaltei instanțe nu admite recursul constituțional (nr. 2 BvR 496/01) din motivul că nu ar fi avut succes chiar dacă s-ar fi urmat motivarea reclamantului. Aceasta a evidențiat că acesta își întemeia argumentele pe o jurisprudență nouă a Curții Federale de Justiție conform căreia dreptul de autonomie al bisericilor nu limita datoria statului de a garanta un control judecătoresc împotriva unei măsuri ecleziastice, dar nu avea influență decât asupra domeniului de aplicare al acestui control. Aceasta a estimat că această jurisprudență avea drept consecință faptul că instanțele statale nu puteau examina legalitatea unei măsuri care intra sub incidența autonomiei bisericilor, ci doar validitatea acesteia, adică dacă măsura contestată era contrară principiilor fundamentale ale ordinii juridice, precum interdicția generală a arbitrariului sau bunele moravuri și ordinea publică. Aceasta a indicat că aplicarea acestei jurisprudențe în cazul în speță nu ar fi ajuns la un rezultat mai favorabil pentru reclamant decât o decizie de respingere in limine pentru inadmisibilitate. Aceasta a estimat că documentele care i-au fost prezentate permiteau să se excludă ipoteza că instanțele administrative ar fi încălcat dreptul reclamantului la un control judecătoresc. Persoana interesată nu contestase că suspendarea sa din serviciu rezulta din dreptul bisericesc în sensul art. 137 § 3, a doua teză, din Constituția de la Weimar și că aceasta aparținea deci autorității de decizie autonome a bisericii. Nimic nu permitea în speță să se concluzioneze că această măsură era arbitrară sau nevalidă în sensul criteriilor stabilite de Curtea Federală de Justiție. Aceasta a observat că, dacă reclamantul pretindea că a fost umilit și tratat ca un obiect de către biserică, acesta nu și-a susținut doleanțele astfel încât să justifice intervenția instanțelor statului. În măsura în care acesta denunța carențe în stabilirea și aprecierea faptelor de către autoritățile ecleziastice susținând, în esență, că principiul rupturii obiective ( Zerrüttungsprinzip ) aplicat de biserică în cazul de față trebuia înlocuit cu un principiu de eroare individuală ( Schuldprinzip ), nu luase în considerare, conform Curții Constituționale, dispozițiile legale ecleziastice și nici opiniile Bisericii Protestante din Wurtemberg în această privință. Aceasta a concluzionat că încălcările pretinse nu erau, prin urmare, suficient susținute. Într-o opinie separată, unul dintre cei opt judecători ai secției a notat că respectiva Curte Constituțională Federală îl respinsese pe reclamant din motive pe care le-ar fi putut aplica deja la prima acțiune constituțională a acestuia, fără a-l trimite mai întâi în fața instanțelor administrative. Acesta a criticat metoda majorității, estimând că astfel Curtea Constituțională Federală, în loc să inițieze o examinare ipotetică a temeiniciei cererii conform criteriilor extrase de Curtea Federală de Justiție referitor la o situație diferită, ar fi trebuit să răspundă întrebării dacă instanțele statului erau din principiu oprite să controleze deciziile ecleziastice care privesc statutul preoților lor sau dacă, dimpotrivă, drepturile fundamentale ale persoanelor interesate interziceau acestor instanțe să se abțină de la a-și exercita controlul. Decizia a parvenit la biroul avocatului reclamantului în data de 23 aprilie 2004. B. Dreptul și practica interne relevante 1. Legea fundamentală Art. 140 din Legea fundamentală dispune că art. 136 - 139 și 141 [articole numite ecleziastice ( Kirchenartikel )] din Constituția de la Weimar din 11 august 1919 fac parte integrantă din Legea fundamentală. Art. 137 din Constituție, în partea sa relevantă în speță, este redactat astfel: Art. 137 „1. Nu există o Biserică de stat. 2. Libertatea de a înființa societăți religioase este garantată (...) 3. Fiecare societate religioasă își reglementează și administrează cauzele în mod autonom, în limitele legii aplicabile tuturor. Își conferă funcțiile fără intervenția statului, nici a colectivităților comunale civile.” 2. Legea-cadru privind statutul funcționarilor Conform art. 135, a doua teză, din legea-cadru privind statutul funcționarilor ( Rahmengesetz zur Vereinheitlichung des Beamtenrechts – Beamtenrechtsrahmengesetz ) în versiunea sa din 31 martie 1999, societățile religioase de drept public au posibilitatea de a prevedea ca dispozițiile de la secțiunea a doua din capitolul al doilea al acestei legi să se aplice relațiilor juridice cu preoții lor. Prin urmare, litigiile în acest domeniu sunt supuse controlului judecătoresc al instanțelor administrative, conform art. 126 alin. 1 din legea-cadru. 3. Dispozițiile normative ale bisericii Art. 57 alin. 2 nr. 2 din Legea privind pastorii ( Pfarrergesetz ) a Bisericii Protestante din Wurtemberg dispune că disponibilizarea unui pastor poate fi dispusă fără consimțământul persoanei interesate dacă poziția sa în parohie a devenit instabilă ( unhaltbar ), dacă nu se poate sconta că ar practica o activitate pastorală prosperă ( gedeihliches Wirken ) într-o altă parohie sau într-un alt serviciu sau dacă mutarea sa la un alt post nu ar părea realizabilă. 4. Jurisprudența instanțelor interne a. Jurisprudența Curții Constituționale Federale Într-o decizie din 18 septembrie 1998 (nr. 2 BvR 1476/94) privind refuzul instanțelor administrative de a se pronunța cu privire la cereri de pensii de urmaș și de orfan formulate de văduva și copiii unui pastor decedat, Curtea Constituțională Federală a indicat că instanțele statului erau obligate, având în vedere concepția despre sine ( Selbstverständnis ) a bisericilor, să nu se pronunțe în privința cererilor care privesc dreptul funcției ecleziastice decât după epuizarea căilor de atac în fața instanțelor ecleziastice, dacă o astfel de instanță internă a fost stabilită de biserică. La 9 decembrie 2008, Curtea Constituțională Federală a hotărât în acțiunea constituțională a unui pastor protestant (nr. 2 BvR 717/08) inadmisibil. Aceasta a considerat că deciziile ecleziastice atacate nu constituiau acte care intră în domeniul de competență al autorității publice. Aceasta a amintit că Legea fundamentală recunoștea bisericile ca fiind instituții independente de stat care se bucurau de dreptul de a-și reglementa în mod autonom acțiunile interne, fără ingerință din partea statului și că statutul lor de corporație de drept public nu le supunea unui control special din partea statului. Curtea Constituțională Federală a subliniat că dacă instanțele statului ar fi chemate să se pronunțe cu privire la acțiunile ecleziastice, acestea ar participa la procesul decizional intern al bisericilor, chiar dacă s-ar strădui să țină seama de autonomia bisericilor în adoptarea deciziilor lor. În opinia Curți Constituționale, experiența a arătat că punerea în balanță, în astfel de cauze, a intereselor în conflict putea duce la o creștere graduală a câmpului de control judecătoresc și că purta în ea riscul ca instanța statului să nu cunoască fundamentul religios al unei norme ecleziastice și să încalce astfel principiul neutralității statului în acțiunile religioase. Curtea Constituțională Federală a estimat că acest lucru era mai ales valabil în domeniul sensibil al autonomiei bisericilor care cuprinde dreptul - garantat în mod expres la art. 137 alin. 3, a doua teză din Constituția de la Weimar - de a-și conferi funcțiile fără intervenție din partea statului. Curtea Constituțională Federală a concluzionat că, din moment ce deciziile atacate priveau pensionarea pastorului în cauză și stabilirea sumei pensiei lui, era vorba de un diferend într-un domeniu care făcea parte din acțiunile interne ale bisericii. Aceasta a adăugat că acțiunea ar fi fost oricum nefondată deoarece dispozițiile legale ecleziastice (în materie de disponibilizare și de pensionare, precum și normele salariale care rezultă din acestea) nu încălcau dreptul constituțional și, în special, nu erau contrare principiului interzicerii arbitrariului ( Dietrich Reuter împotriva Germaniei , nr. 19568/09). b. Jurisprudența Curții Federale Administrative Conform jurisprudenței constante a Curții Federale Administrative, instanțele administrative nu au competența de a examina măsurile ecleziastice cu privire la statutul clericilor ( Statusklagen ). Cererile în acest sens trebuie declarate inadmisibile. În timp ce Camera a șaptea a Curții Federale Administrative, într-o cauză privind distribuirea de fonduri publice către comunitățile evreiești, s-a raliat la noua jurisprudență a Curții Federale de Justiție (Hotărârea din 28 februarie 2002, nr. 7 C 7/01 – a se vedea mai jos), Camera a doua a acestei instanțe, într-o cauză privind disponibilizarea și pensionarea unui pastor protestant, și-a reafirmat jurisprudența constantă precizând că exceptarea deciziilor ecleziastice de la controlul din partea instanțelor statului viza și întrebarea dacă instanțele ecleziastice respectaseră principiile fundamentale ale ordinii juridice (Hotărârea din 30 octombrie 2002, nr. 2 C 23/01). c. Jurisprudența Curții Federale de Justiție Printr-o hotărâre din 11 februarie 2000 (nr. V ZR 271/99), Curtea Federală de Justiție a stabilit o nouă jurisprudență în materie de control judecătoresc al măsurilor ecleziastice. Cauza examinată privea cererea unei comunități evreiești adresată unuia din membrii săi de a se abține de la unele comportamente și declarații. Curtea Federală de Justiție a amintit că, în temeiul articolelor 2 alin. 1 și 92 din Legea fundamentală, statul avea obligația de a garanta că orice problemă juridică reglementată de dreptul statal era supusă unui control judecătoresc. Aceasta a indicat că dreptul de autonomie al Bisericilor și al societăților religioase, garantat la art. 137 alin. 3 din Constituția de la Weimar, excludea în general orice ingerință a statului în acțiunile interne ale bisericilor, inclusiv prin intermediul unui control realizat de instanțele statului. Dreptul de autonomie aducea, în consecință, limite protecției juridice asigurate de stat. Aceasta a adăugat că acest drept de autonomie trebuia să fie pus în balanță cu legea aplicabilă tuturor ( für alle geltendes Gesetz ) și cu aplicarea acestora de către instanțele statului, o importanță deosebită trebuind totuși să fie acordată opiniilor bisericilor și societăților religioase. Conform Curții Federale de Justiție, era important, prin urmare, să se știe dacă și în ce măsură făcea parte măsura în litigiu din dreptul de autonomie și dacă aceasta depășea sau nu limitele legii aplicabile tuturor. În cazul care i-a fost prezentat, dreptul invocat de comunitatea evreiască ținea de dreptul civil care făcea parte din legea aplicabilă tuturor și nu ținea, așadar, de cauzele interne ale acesteia. Faptul că unele reglementări sau decizii intracomunitare puteau avea efecte preliminare asupra examinării litigiului adus în fața instanței statului nu schimba această constatare. Curtea Federală de Justiție a precizat că, în cauza examinată, exista o hotărâre a tribunalului de arbitraj de pe lângă Consistoriul central al evreilor din Germania pe care nu o putea revizui. Aceasta a indicat, în fapt, că în ciuda efectelor indirecte pe care le avea această hotărâre asupra dreptului civil (de stat), instanțele statului nu aveau competența de a controla temeinicia acestei hotărâri, chiar dacă aceasta putea avea drept consecință, într-un caz precis, ca instanțele de stat să contribuie la executarea unei decizii despre care nu puteau știi dacă era justificată sau nu. Aceasta a concluzionat că această limitare trebuia acceptată în ceea ce privește dreptul constituțional de autonomie al bisericilor și al societăților religioase, cel puțin atâta timp cât măsura în litigiu nu era arbitrară sau contrară principiilor de drept fundamentale. În continuare, în hotărârea sa din 28 martie 2003 (nr. V ZR 261/02) privind cereri de plată ale unor foști ofițeri ai Armatei Salvării [ Hanna și Peter Müller împotriva Germaniei (dec.), nr. 12986/04, 6 decembrie 2011], Curtea Federală de Justiție și-a confirmat noua jurisprudență subliniind că hotărârea sa din 11 februarie 2000 nu se limita la circumstanțele cauzei, ci că avea un caracter general. Aceasta a precizat că faptul că persoanele interesate, prin statutul lor de ofițeri, erau comparabile cu preoții altor biserici și că își susțineau cererile pecuniare pentru serviciile lor din cadrul Armatei Salvării nu era în opoziție cu sesizarea instanțelor statului. Aceasta a indicat că doar admisibilitatea unei căi de atac în fața instanțelor statului nu constituia o ingerință în dreptul de autonomie al bisericilor. În opinia Curții Federale de Justiție, întrebarea dacă o măsură ecleziastică era sau nu supusă unui control din partea instanțelor statului nu trebuia examinată în stadiul admisibilității unei acțiuni, ci în stadiul examinării temeiniciei cererii. În ceea ce privește întrebarea dacă o măsură sau decizie aparținând nucleului dreptului de autonomie al unei biserici era compatibilă cu principiile fundamentale ale ordinii juridice, aceasta trebuia apreciată în lumina dreptului statului și intra, deci, numai în sfera de competență a instanțelor statului. Acesta putea, prin urmare, să se pronunțe cu privire la un litigiu în care, la fel ca în cazul foștilor ofițeri ai Armatei Salvării, problema care viza statutul unui cleric nu era apreciată decât ca o întrebare prealabilă examinării temeiniciei cererii principale ( verkappte Statusklagen ), adică, în care temeinicia cererii persoanelor interesate depindea de întrebarea dacă Armata Salvării pusese capăt în mod valabil misiunii lor de ofițeri. Curtea Federală de Justiție a precizat că respectiva Curte Federală Administrativă a lăsat până în prezent, în mod expres, deschisă întrebarea – determinantă în cazul care prezentat în fața sa – dacă clericii beneficiau de o protecție judecătorească statală în ceea ce privea cererile lor pecuniare. Aceasta a concluzionat că instanțele statului erau, prin urmare, cu atât mai competente dacă problemele interne ale bisericii trebuiau tratate numai ca întrebări prealabile examinării temeiniciei cererii principale. În ceea ce privește problema temeiniciei unei cereri, Curtea Federală de Justiție a considerat că, dacă punerea în balanță a dreptului de autonomie al bisericilor și al dreptului reclamantului ducea la concluzia că măsura ecleziastică era guvernată exclusiv de către dreptul autonom al bisericii sau al societății religioase în cauză, consecința era că instanțele statului nu puteau examina legalitatea ( Rechtmässigkeit ) acestei măsuri ci doar validitatea acesteia ( Wirksamkeit ), adică puteau examina dacă măsura în litigiu nu încălca principiile fundamentale ale ordinii juridice precum interzicerea generală a arbitrariului sau bunele moravuri și ordinea publică. Capete de cerere Invocând art. 6 § 1 din convenție, reclamantul se plânge că nu a avut acces la o instanță. Conform acestuia, când instanțele administrative au estimat că măsura în litigiu nu intra în sfera de aplicare a controlului lor, Curtea Constituțională Federală nu a aplicat decât un control ipotetic foarte limitat vizând doar să se examineze dacă măsura era sau nu viciată de arbitrariu. Acesta a afirmat că singura instituție care a examinat cererea sa pe fond a fost comisia regională a bisericii care nu poate, în opinia lui, să fie calificată drept „instanță imparțială” în sensul art. 6 § 1 din convenție. În această privință, el amintește că Biserica Protestantă din Wurtemberg este ultima biserică protestantă regională ( Landeskirche ) care a înființat o instanță ecleziastică (în 2002). Reclamantul denunță de asemenea durata procedurii. Acesta susține, în special, că respectiva Curte Constituțională Federală ar fi putut aplica controlul ipotetic al temeiniciei acțiunii sale constituționale deja în 1999 în loc să îl trimită la o cale de atac care, în opinia lui, nu avea șanse de succes. Acesta se referă, în această privință, la faptul că respectiva Curte Federală Administrativă își confirmase jurisprudența în materie cu doar câteva luni înainte de introducerea, în 1994, a primei sale acțiuni constituționale. În drept Reclamantul se plânge de refuzul instanțelor administrative de a exercita un control judecătoresc asupra deciziei autorităților ecleziastice de a dispune disponibilizarea. Acesta invocă art. 6 din convenție, a cărui parte relevantă în speță este redactată astfel: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]” A. Argumentele părților 1. Guvernul Guvernul susține că art. 6 din convenție nu este aplicabil în speță. În această privință, el face trimitere la jurisprudența Comisiei [X. împotriva Danemarcei, nr. 7374/76, decizia din 8 martie 1976, Decizii și rapoarte (DR) 5, p 157, și X. împotriva Germaniei, nr. 9501/81, decizia din 7 decembrie 1981] și a Curții [ Dudová și Duda împotriva Republicii Cehe (dec) , nr. 40224/98, 30 ianuarie 2001 , și Ahtinen împotriva Finlandei, nr. 48907/99, 23 septembrie 2008]. Conform Guvernului, reclamantul nu ar fi invocat niciodată dreptul statului, ci doar dispoziții din dreptul ecleziastic. De asemenea, Guvernul consideră că noua jurisprudență a Curții privind funcționarii publici, stabilită prin hotărârea Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei [(MC), nr. 63235/00, CEDO 2007 ‑ II], nu poate fi transpusă cauzelor care îi privesc pe angajații ecleziastici. Conform Guvernului, Curtea a indicat în mod explicit că raționamentul pe care îl dezvoltase în hotărârea sa nu se aplica decât funcționarilor publici. Guvernul indică, de altfel, că nu există Biserică de Stat în Germania și că măsurile luate de biserici și de societățile religioase nu sunt acte ale autorității publice. Aceasta adaugă că, chiar dacă s-ar aplica jurisprudența Eskelinen în prezenta cauză, totuși nu s-ar ajunge la constatarea unei încălcări a art. 6 din convenție. Aplicând în prezenta cauză primul criteriu stabilit de această hotărâre, Guvernul observă că, în conformitate cu o jurisprudență bine stabilite a instanțelor administrative, măsurile bisericilor nu pot fi supuse unui control de către instanța administrativă. Această jurisprudență, confirmată de Curtea Federală Administrativă la 30 octombrie 2002 nu ar fi fost contestată de Curtea Constituțională Federală în speță. Guvernul arată că dacă, în prima sa decizie, Înalta Instanță l-a trimis pe reclamant mai întâi în fața instanțelor administrative, a făcut acest lucru deoarece el însuși menționase noi evoluții jurisprudențiale în materie. În ceea ce privește cea de-a doua decizie a sa, Curtea Constituțională Federală ar fi aplicat, desigur, în mod ipotetic noua jurisprudență a Curții Federale de Justiție, dar ar fi lăsat în mod expres deschisă întrebarea dacă urma această jurisprudență în cazul care i-a fost prezentat și în viitor. Guvernul adaugă că însăși Curtea Federală de Justiție, în hotărârea sa din 28 martie 2003, a precizat că nu se îndepărta de la jurisprudența Curții Federale Administrative întrucât cazul care i-a fost prezentat nu viza decât cereri patrimoniale. În ceea ce privește cel de-al doilea criteriu pus de hotărârea Eskelinen și alții , Guvernul afirmă că excluderea accesului la instanțele administrative este justificată în ceea ce privește dreptul de autonomie al bisericilor și al societăților religioase garantat prin Legea fundamentală Acest drept ar fi unul dintre cei trei piloni ai regimului juridic al bisericilor, alături de libertatea religioasă și de principiul separării statului și bisericilor, și ar cuprinde dreptul bisericilor de a se organiza conform preceptelor lor și de a-și administra cauzele referitoare la personalul lor. Cu titlu subsidiar, Guvernul susține, pe de o parte, că respectiva comisie regională a bisericii răspunde exigențelor stabilite la art. 6 din convenție în ceea ce privește imparțialitatea și independența unei instanțe stabilite prin lege și, pe de altă parte, că durata procedurii în fața instanțelor statului nu a depășit termenul rezonabil. 2. Reclamantul Reclamantul consideră că reiese din hotărârile Pellegrin împotriva Franței [(MC), nr. 28541/95, CEDO 1999 ‑ VIII] și Eskelinen (menționată anterior) că în principiu orice pretenție prezentată în fața unei instanțe se analizează conform dreptului civil, în sensul art. 6 din convenție. Această dispoziție ar fi, deci, aplicabilă în speță. Cele două excepții la aplicabilitatea acesteia, adică excluderea, de către dreptul național, a unui control judecătoresc și existența unor motive obiective care să justifice această excludere, nu ar fi reunite în speță. Cu privire la acest punct, reclamantul adaugă că nu există nicio dispoziție legală explicită în dreptul german în temeiul căreia accesul la o instanță a statului ar fi exclus și o astfel de limitare ar fi justificată. Reclamantul susține apoi că, dacă jurisprudența administrativă a considerat mai întâi că un control de către instanțele statului cu privire la măsurile ecleziastice nu era posibil decât dacă biserica sau societatea religioasă deschisese calea pentru un astfel de control, această abordare a fost din ce în ce mai criticată. În opinia lui, nu numai doctrina se pronunță majoritar în favoarea unui control judecătoresc de stat al actelor ecleziastice, ci și, din ce în ce mai mult, jurisprudența, în special Curtea Federală de Justiție, Camera a 7-a a Curții Federale Administrative și Curtea de Apel Administrativă din Coblence (hotărârea din 28 noiembrie, nr. 2 A 10495/08). În consecință, conform reclamantului, în absența excluderii de către dreptul național a unui control judecătoresc, al doilea criteriu din hotărârea Eskelinen și alții nu ar avea nevoie să fie examinat. Reclamantul amintește că, în plus, Curtea interpretează în mod autonom existența unui drept cu caracter civil. Rezultă, în opinia lui, că posibilitatea unei protecții juridice de către stat nu aduce atingere libertății religioase și dreptului de autonomie al bisericilor și al societăților religioase și că aceasta ar fi oricum justificată în ceea ce privește art. 9 § 2 din convenție. Acesta susține că acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât instanțele statului nu ar exercita decât un control limitat din moment ce nu ar examina legalitatea unui act ecleziastic ci doar validitatea sa, adică dacă actul în cauză este contrar principiilor fundamentale ale ordinii juridice. Această examinare restrânsă ar respecta autonomia bisericilor. Reclamantul susține, în cele din urmă că respectiva comisie regională a bisericii nu răspunde criteriilor de independență și de imparțialitate stabilite la art. 6 din convenție și că nimic nu justifică durata procedurii, mai ales cea a procedurii derulate în fața Curții Constituționale Federale. B. Observațiile terților intervenienți Bisericile protestante din Wurtemberg și din Germania subliniază că rezultatul procedurii în fața Curții va avea repercusiuni asupra celor 22 000 clerici angajați de acestea și de celelalte biserici protestante regionale din Germania. Făcând referire la jurisprudența ( Dudová și Duda , decizie menționată anterior), acestea consideră că art. 6 din convenție nu este aplicabil procedurii în speță. Acestea indică că, spre deosebire de situația din Anglia unde dreptul ecleziastic face parte din dreptul statului ( Tyler împotriva Regatului Unit, nr. 21283/93, decizia Comisiei din 5 aprilie 1994, DR 77, p. 81), bisericile și societățile religioase având statutul de persoană juridică de drept public în dreptul german nu fac parte din autoritatea publică. Sistemul juridic german lasă în întregime societăților religioase de drept public grija reglementării statutului legal al clericilor lor. Dreptul de stat nu conține niciun drept care ar putea servi drept bază pentru un diferend în fața instanțelor statului. Bisericile interveniente susțin că, în plus, chiar dacă art. 6 din convenție ar fi fost aplicabil în speță, principiile stabilite de Curte în hotărârea sa Eskelinen nu ar putea fi aplicate fără a suporta modificări. Într-adevăr, decizia cu privire la importanța unui cleric pentru o societate religioasă nu îi aparținea statului, ci doar bisericile și societățile religioase puteau defini, în exercițiul dreptului lor la autonomie, legătura specială de încredere și de loialitate care trebuie să existe între acestea și clericii angajați ai lor ( ibidem , pct. 62). De altfel, dreptul de acces la o instanță nu ar fi nelimitat și accesul la instanțele ecleziastice ar constitui alte „voci rezonabile” la care Curtea ar fi făcut referință în hotărârea sa Waite și Kennedy împotriva Germaniei [(MC), nr. 26083/94, pct. 68, CEDO 1999 ‑ I]. C. Motivarea Curții Curtea reamintește că art. 6 din convenție garantează fiecăruia dreptul ca o instanță să se pronunțe cu privire la orice cerere referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil și stabilește astfel „dreptul la o instanță”, din care dreptul de acces – adică dreptul de a sesiza instanța în materie civilă – nu constituie decât un aspect ( Golder împotriva Regatului Unit , 21 februarie 1975, pct. 36, seria A nr. 18). Curtea estimează totuși că este necesar să se determine mai întâi dacă art. 6 din convenție este aplicabil în speță și, în special, dacă instanțele germane au fost sesizate cu privire la o cerere vizând un „drept” cu caracter civil recunoscut reclamantului de dreptul intern german și în măsură să determine aplicarea acestui articol ( Dudová și Duda , decizia menționată anterior). Aceasta amintește că art. 6 nu asigură drepturilor cu caracter civil niciun conținut material determinat în ordinea juridică a statelor contractante și că aceasta nu ar putea crea, prin interpretarea acestei dispoziții, un drept material neavând nicio bază legală în statul în cauză. Aceasta reafirmă că garanțiile acestei dispoziții nu au valoare decât pentru drepturile despre care putem spune, cel puțin în mod justificabil, că sunt recunoscute în dreptul intern, indiferent dacă sunt sau nu protejate în plus de convenție [ Roche împotriva Regatului Unit (MC), nr. 32555/96, pct. 117, CEDO 2005 ‑ X, și Cudak împotriva Lituaniei (MC), nr. 15869/02, pct. 45, 23 martie 2010]. Curtea amintește, în plus, că pentru a aprecia dacă există un „drept” cu caracter civil în sensul art. 6 din convenție, trebuie să se ia ca punct de plecare dispozițiile din dreptul național relevant și interpretarea pe care o dau instanțele interne [ Markovic și alții împotriva Italiei (MC), nr. 1398/03, pct. 95, CEDO 2006 ‑ XIV, Roche menționată anterior, pct. 120, Masson și Van Zon împotriva Țărilor de Jos , 28 septembrie 1995, pct. 49, seria A nr. 327-A, și Ahtinen împotriva Finlandei , nr. 48907/99, pct. 38, 23 septembrie 2008]. În speță, Curtea notează mai întâi că disponibilizarea reclamantului a fost întemeiată pe art. 57 alin. 2 pct. 2 din Legea privind pastorii bisericii, dispoziție care, după cum a arătat instanța administrativă, făcea parte din dreptul ecleziastic și nu din dreptul statului. Aceasta notează, în continuare, că instanța administrativă a amintit că în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții Federale Administrative, instanțele statului nu puteau fi sesizate pentru a controla o măsură care face parte din domeniul cauzelor interne ale unei biserici din care face parte dreptul funcției ecleziastice. În această privință, instanța a expus că dreptul de autonomie garantat la art. 137 pct. 3 din Constituția de la Weimar care făcea parte din dreptul constituțional, cuprindea nu doar dreptul de a prevedea posturi ecleziastice fără intervenție din partea statului, ci și dreptul de a determina calitățile cerute pentru un astfel de post și drepturile și îndatoririle referitoare la acesta (a se vedea, mutatis mutandis , Dudová și Duda, decizia menționată anterior). Curtea observă că în conformitate cu instanța administrativă, disponibilizarea reclamantului se analiza cu claritate într-o măsură care ținea de domeniul cauzelor interne ale bisericii și că aceasta nu putea prin urmare să facă obiectul unui control din partea instanțelor statului; tot conform instanței, reclamantul nu putea nici să se prevaleze de datoria statului de a garanta un control judecătoresc deoarece litigiul în cauză nu era întemeiat pe dreptul statului, ci era guvernat exclusiv de dreptul ecleziastic. Curtea susține că, în plus, curtea de apel administrativă nu a autorizat apelul din motivul că hotărârea nu era viciată de îndoieli serioase și că respectiva cauză nu avea o importanță fundamentală. Curtea notează, de altfel, că în hotărârea sa din 30 octombrie 2002, Curtea Federală Administrativă, ca instanță administrativă supremă, și-a confirmat jurisprudența constantă într-o cauză comparabilă cu cauza prezentă. În cele din urmă, aceasta evidențiază că, în prima sa decizie emisă în cazul în speță, Curtea Constituțională Federală, în ceea ce o privește a calificat această jurisprudență ca „bine stabilită” și că aceasta și-a confirmat, de altfel, abordarea ulterior în decizia sa din 9 decembrie 2008 (a se vedea „Dreptul și practica interne relevante”). Curtea estimează că nu s-ar putea spune, cum susține reclamantul, că în cea de-a doua decizie a sa, emisă în prezenta cauză, Înalta Instanță s-a îndepărtat de această jurisprudență atunci când a efectuat un examen ipotetic al temeiniciei acțiunii reclamantului în raport cu noua jurisprudență a Curții Federale de Justiție. În această privință, Curtea amintește că într-o cauză care viza mutarea unui pastor al Bisericii Protestante din Finlanda, aceasta a considerat că posibilitatea de a sesiza Curtea Administrativă Supremă din Finlanda cu un recurs extraordinar nu putea să îi afecteze concluzia conform căreia persoana interesată nu ar fi putut să își întemeieze cererea pe un drept recunoscut în dreptul finlandez ( Ahtinen , menționată anterior, pct. 40). Curtea observă, de altfel, că biserica nu a deschis calea pentru un control judecătoresc din partea instanței administrative conform art. 135 din legea-cadru cu privire la statutul funcționarilor. În măsura în care reclamantul se prevalează de noua jurisprudență, în special cea a Curții Federale de Justiție, dar și cea a Camerei a șaptea a Curții Federale Administrative (a se vedea Dreptul și practica interne relevante”) pentru a afirma că există un drept recunoscut în dreptul german, Curtea observă că, așa cum reiese mai ales din hotărârile Curții Federale de Justiție din 11 februarie 2000 și 28 martie 2003, această jurisprudență pare în primul rând să privească cereri în care statutul unui cleric nu constituie decât o întrebare prealabilă examinării temeiniciei cererii principale ( verkappte Statusklagen ). Or, hotărârea instanței administrative nu viza decât punerea în disponibilitate a reclamantului ca atare, cererea privind prejudiciul material al acestuia fiind suspendată în acord cu părțile. De altfel, deși s-ar considera că această jurisprudență ar fi putut fi aplicată de asemenea cererilor care pun direct în discuție statutul clericilor ( Statusklagen ), Curtea observă că aceasta nu ar fi deschis calea decât pentru un control judecătoresc restrâns din moment ce aceasta nu permitea examinarea legalității unei măsuri care ține de autonomia unei biserici, ci doar a validității acesteia. Instanțele statului s-ar fi limitat la examinarea întrebării dacă măsurile în litigiu au încălcat principiile fundamentale ale ordinii juridice germane, precum interzicerea arbitrariului sau bunele moravuri și ordinea publică. Or, nu reiese din documentele prezentate Curții că reclamantul ar fi pretins în fața instanței interne sau în fața acesteia că măsurile în litigiu contraveneau unuia sau mai multora dintre aceste principii. În aceste circumstanțe, Curtea estimează că nu s-ar putea spune că procedura inițiată de reclamant a vizat un drept despre care s-ar putea susține, în mod justificabil, că este recunoscut în dreptul german. În consecință, art. 6 § 1 din convenție nu este aplicabil procedurii în cauză. Prin urmare, cererea trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile convenției, în conformitate cu art. 35 § 3 a) și art. 35 § 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Grefier Președinte