CASE OF WENNER v. GERMANY - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află o cerere (nr.

Reclamantul, care a beneficiat de asistență juridică, a fost reprezentat de domnul F.

Reclamantul a afirmat că refuzul de a-i acorda tratament de substituție a drogurilor în timpul detenției, inclusiv refuzul ca necesitatea unui astfel de tratament să fie examinată de un expert medico-legal extern, a încălcat art.

La 17 iunie 2014, cererea a fost comunicată Guvernului.

Reclamantul s-a născut în 1955. În momentul în care a depus cererea, se afla în detenție în Penitenciarul din Kaisheim. Ulterior a fost eliberat.

Reclamantul era dependent de heroină încă din 1973, de la vârsta de 17 ani. De asemenea, suferea de hepatita C din 1975 și fusese depistat pozitiv la infecția cu HIV din 1988. Era considerat ca având un grad de invaliditate de 100% și primea pensie de invaliditate din 2001. Încercase să depășească dependența de heroină prin diferite tipuri de tratament (inclusiv cinci cursuri de dezintoxicare interne), care, toate, au eșuat. Din 1991 până în 2008, dependența de heroină a reclamantului a fost tratată prin terapie prescrisă medical și prin terapie de substituție a drogurilor supravegheată. Începând cu anul 2005, reclamantul a redus doza de medicamente de substituție a drogurilor (Polamidon) și, în plus față de medicația respectivă, a consumat heroină.

În anul 2008, reclamantul a fost arestat sub acuzația de trafic de droguri și plasat în arest în Penitenciarul din Kaisheim, unde tratamentul de substituție a drogurilor i-a fost întrerupt împotriva voinței sale. La 3 iunie 2009, Tribunalul Regional din Augsburg l-a declarat vinovat pe reclamant pentru trafic de droguri, l-a condamnat la trei ani și șase luni de detenție și, având în vedere o condamnare anterioară, la încă doi ani și șase luni de detenție. De asemenea, a dispus plasarea reclamantului într-un centru de dezintoxicare, sentință care trebuia executată după o perioadă de șase luni de detenție în penitenciar. Reclamantului tot nu i se asigura tratament de substituție pentru dependența de heroină. La 10 decembrie 2009, a fost transferat într-un centru de dezintoxicare din Günzburg, Bavaria, unde a fost supus unui tratament de abstinență pentru dependența de care suferea, fără un tratament de substituție suplimentar.

La 19 aprilie 2010, Tribunalul Regional din Memmingen a dispus încetarea perioadei de internare a reclamantului în centrul de dezintoxicare și a hotărât ca acesta să fie retransferat în penitenciar. Printr-o decizie din 25 iunie 2010, Curtea de Apel din München a respins apelul reclamantului. Având în vedere, în special, opiniile exprimate de medicii curanți ai reclamantului, instanța a considerat că nu exista probabilitatea rezonabilă ca reclamantul să fie vindecat de dependența de droguri sau să fie împiedicat o perioadă semnificativă de timp să recidiveze în consumul de droguri. Acesta consumase în secret metadonă la clinică și îi lipsea motivația de a trăi fără droguri.

Reclamantul a fost retransferat în Penitenciarul din Kaisheim la 30

Reclamantul a fost examinat de un medic de medicină internă extern, H., la cererea autorităților penitenciarului, în octombrie 2010. H. nu a considerat că sunt necesare modificări în tratamentul reclamantului pentru infecțiile cu virusul HIV și virusul hepatitei C. Având în vedere durerile cronice ale reclamantului asociate polineuropatiei și consumului de droguri pe termen lung, acesta a solicitat serviciului medical al penitenciarului să reexamineze posibilitatea unui tratament de substituție a drogurilor. Ulterior, medicul a confirmat că reclamantul ar trebui să fie examinat în acest sens de un medic specializat în terapia dependenței de droguri.

Reclamantul a obținut de asemenea, la cerere, o opinie redactată de un medic extern specializat în tratamentul dependenței de droguri (B.) datat 27

Decizia autorităților penitenciarului

Prin susținerile datate 6 iunie 2011, la care a venit ulterior cu completări, reclamantul a făcut o cerere către autoritățile Penitenciarului Kaisheim pentru tratament cu Diamorphin, Polamidon sau orice alt substitut al heroinei pentru dependența de heroină. De asemenea, acesta a solicitat ca problema dacă un astfel de tratament de substituție era necesar să fie examinată de un specialist în dependența de droguri.

Reclamantul a susținut că tratamentul de substituție a drogurilor era singurul tratament adecvat pentru starea sa de sănătate. În temeiul orientărilor relevante ale Asociației Medicale Federale în ceea ce privește tratamentul de substituție pentru persoanele dependente de opioide, tratamentul de substituție a drogurilor pe care îl primise înainte de a fi privat de libertate era tratamentul standard impus pentru starea sa de sănătate și trebuia să fie continuat în cursul detenției.

Reclamantul a susținut că, după cum confirmase medicul H., durerile neurologice cronice grave de care suferea puteau fi considerabil atenuate prin tratamentul de substituție a drogurilor, așa cum se întâmplase în timpul tratamentului de substituție urmat anterior. Fiind dependent de heroină de aproape patruzeci de ani, nu ar fi avut aproape nicio șansă să trăiască fără droguri după punerea în libertate din penitenciar. Reabilitarea sa putea așadar fi favorizată dacă urma tratamentul de substituție a drogurilor. Anterior, în perioada în care a urmase un astfel de tratament, fusese capabil să ducă o viață relativ normală și să-și finalizeze instruirea ca inginer programator de software.

În plus, făcând trimitere la opinia formulată de medicul B., reclamantul a susținut că avea nevoie de terapie cu interferon pentru tratamentul infecției cu hepatita C. Având în vedere starea sa proastă de sănătate fizică și mentală, îi era imposibil să urmeze un astfel de tratament fără a urma simultan terapia de substituție a drogurilor. Substituția era utilă și pentru a le proteja pe celelalte persoane private de libertate de infecții, atunci când foloseau aceleași ace pe care el le folosea pentru consumul de droguri, și reducea traficul și proliferarea necontrolată de droguri ilegale în penitenciar. De asemenea, reclamantul considera că medicii penitenciarului nu au cunoștințe de specialitate pentru tratamentul dependenței de droguri și solicita să fie examinat de un specialist extern.

După ce prima decizie a autorităților penitenciarului de a respinge cererea reclamantului a fost casată de Tribunalul Regional Augsburg la 4 octombrie 2011 pentru motivare insuficientă, la 16

Autoritățile penitenciarului au susținut că tratamentul de substituție nu era nici necesar din punct de vedere medical, nici nu constituia o măsură adecvată pentru reabilitarea reclamantului. În ceea ce privește necesitatea medicală a terapiei de substituție a drogurilor, autoritățile penitenciarului, bazându-se pe declarația medicului penitenciarului, S., au considerat că terapia de substituție a drogurilor nu reprezenta un tratament necesar în sensul art.

În ceea ce privește reabilitarea socială și tratamentul acordat reclamantului (art. 2 și 3 din Legea Landului Bavaria privind executarea pedepselor privative de libertate, a se vedea infra, pct.

Procedurile în fața Tribunalului Regional din Augsburg

La 26 ianuarie 2012, reclamantul, invocând motivele pe care le comunicase autorităților penitenciarului, a făcut apel împotriva deciziei pronunțate de autoritățile penitenciarului în fața Tribunalului Regional din Augsburg. De asemenea, a susținut că autoritățile Penitenciarului din Kaisheim, unde nu i s-a furnizat niciodată tratament de substituție, nu au examinat necesitatea medicală a terapiei de substituție a drogurilor, în temeiul criteriilor relevante stabilite în special în orientările Asociației Medicale Federale în ceea ce privește tratamentul de substituție pentru persoanele dependente de opioide, criterii întrunite în mod clar în cazul său. În continuare a susținut că, în temeiul normelor administrative pentru tratamentul de substituție în penitenciar aplicabile în landul Baden-Württemberg, trebuia să i se asigure terapie de substituție a drogurilor, care este acordată în majoritatea penitenciarelor din landurile germane.

La 28 martie 2012, Tribunalul Regional din Augsburg, admițând motivele invocate de autoritățile penitenciarului, au respins recursul reclamantului. Instanța a adăugat că nu era necesar să se obțină opinia unui expert în dependența de droguri. Medicii Penitenciarului din Kaisheim aveau calificarea profesională suficientă pentru a decide cu privire la necesitatea medicală a terapiei de substituție a drogurilor, chiar dacă terapiile de substituție a drogurilor nu fuseseră niciodată aplicate în penitenciarul respectiv. Normele administrative pentru un tratament de substituție în penitenciar aplicabile în landul Baden-Württemberg erau lipsite de relevanță, având în vedere că Penitenciarul din Kaisheim se află în landul Bavaria.

Procedura în fața Curții de Apel din München

La 4 mai 2012, reclamantul a introdus recurs în fața Curții de Apel din München. Acesta a susținut că tribunalul regional nu a anchetat în mod suficient dacă tratamentul de substituție a drogurilor era necesar, în temeiul Orientărilor Asociației Medicale Federale, și cu ajutorul unui medic independent specializat în tratamentul dependenței de droguri, a încălcat art. 60 din Legea Landului Bavaria privind executarea pedepselor privative de libertate și art.

La 9 august 2012, curtea de apel a respins calea de atac ca fiind nefondată. În opinia instanței, reclamantul nu a reușit să demonstreze de ce terapia de substituție a drogurilor era tratamentul medical de care avea nevoie. În plus, reclamantul nu a reușit să probeze că medicii din Penitenciarul Kaisheim nu erau calificați să decidă asupra necesității medicale a substituției heroinei. Obiecția reclamantului împotriva deciziei curții de apel a fost respinsă.

Procedura în fața Curții Constituționale Federale

La 10 septembrie 2012, reclamantul a depus o plângere constituțională în fața Curții Constituționale Federale. Acesta s-a plâns că dreptul său la respectarea integrității fizice în temeiul Legii fundamentale i-a fost încălcat, întrucât i-a fost refuzată terapia de substituție a drogurilor, singura terapie adecvată pentru tratarea durerilor sale cronice, care făcea posibilă terapia cu Interferon și îi permitea să-și reducă nevoia de heroină și să ducă o viață de zi cu zi „normală” în detenție, fără a fi ținut în izolare. În continuare, s-a plâns de faptul că dreptul său de a fi ascultat, în temeiul Legii fundamentale, a fost încălcat, întrucât instanțele interne nu au luat în considerare opiniile medicale pe care le-a prezentat pentru a demonstra că avea nevoie de tratament de substituție și nu s-au consultat cu experți specializați independenți.

La 10 aprilie 2013, Curtea Constituțională Federală și-a declinat, fără motivare, competența de a examina plângerea constituțională a reclamantului (dosarul nr. 2 BvR 2263/12).

La data de 17 noiembrie 2014, autoritățile Penitenciarului din Kaisheim au respins noua cerere a reclamantului de a i se acorda tratament de substituție, pentru a-l pregăti pentru liberare. Avocatul reclamantului a fost sfătuit să se asigure că reclamantul este dus într-o clinică de dezintoxicare imediat după liberare, pentru a preveni ca acesta din urmă să ia o supradoză de heroină de îndată ce se află în libertate.

La 3 decembrie 2014, reclamantul a fost pus în libertate. În momentul în care a fost examinat de un medic la 5 decembrie 2014, a fost testat pozitiv cu metadonă și cocaină. Medicul a confirmat faptul că reclamantul primea tratament de substituție a drogurilor din 8 decembrie 2014.

Dispozițiile relevante din Legea Landului Bavaria privind executarea pedepselor privative de libertate (

Tratarea de către un medic,

asigurarea de medicamente, de îmbrăcăminte și alte produse medicale,

În temeiul art. 13 § 1 și al art. 13 § 3 din Legea privind substanțele narcotice (Betäubungsmittelgesetz), medicii îi pot furniza unei persoane doar droguri prevăzute de lege (în special metadonă) dacă utilizarea acestora poate fi justificată. Guvernul federal este autorizat să emită un regulament care să reglementeze furnizarea și eliberarea unor astfel de droguri, inclusiv rețete de droguri de substituție pentru dependenții de droguri.

Art. 5 din Regulamentul privind prescrierea de substanțe narcotice (

În baza art. 5 § 11 din Regulamentul privind prescrierea de substanțe narcotice, Asociația Medicală Federală a emis Orientările privind tratamentul de substituție pentru persoanele dependente de opioide din 19 februarie 2010. În preambulul Orientărilor se clarifică faptul că dependența de opioide este o boală cronică gravă care necesită tratament medical și că tratamentul de substituție a fost testat din punct de vedere științific ca formă de terapie pentru dependența manifestă de opioide. Obiectivele terapiei de substituție a drogurilor includ asigurarea supraviețuirii pacientului, reducerea utilizării altor droguri, stabilizarea stării de sănătate a pacienților și tratarea altor boli, participarea la o viață socială și activă pe piața muncii, fără droguri. Punctul 2 din Orientări prevede că tratamentul de substituție a drogurilor este indicat în cazurile de dependență manifestă de opioide, astfel cum este aceasta definită în Clasificarea internațională a bolilor, în cazul în care, în circumstanțele speței, are mai multe șanse de reușită decât terapia bazată de abstinență. În cazuri individuale motivate, tratamentul de substituție a drogurilor poate fi inițiat și în cazul persoanelor dependente de droguri care sunt la momentul actual abstinente, dar se află într-un mediu protejat precum un penitenciar. Punctul 8 din Orientări prevede că, în cazurile de privare de libertate, continuitatea tratamentului de substituție trebuie să fie asigurată de instituția în care se află pacientul. În temeiul punctului 12 din Orientări, tratamentul de substituție se întrerupe în cazul în care este însoțit de consumul continuu, problematic de alte substanțe periculoase.

Un studiu comandat de Ministerul Federal al Sănătății și realizat de Universitatea din Dresda, publicat în 2011, privind predictorii, moderatorii și rezultatele tratamentelor de substituție (studiul PREMOS) a confirmat faptul că dependența de opioide reprezintă o boală cronică gravă. Tratamentul de substituție a drogurilor a fost testat prima dată în Statele Unite ale Americii în 1949 și ulterior a fost considerat atât cea mai bună, cât și o terapie consacrată pentru dependența de opioide. Unul dintre medicamentele cel mai frecvent utilizate pentru terapia de substituție a drogurilor este metadona, un opioid sintetic cu efecte endorfinice puternice. Tratamentul de substituție pe termen lung s-a dovedit eficient în măsura în care au fost atinse obiectivele principale ale acestui tratament (și anume continuitatea tratamentului, asigurarea supraviețuirii, reducerea consumului de droguri, stabilizarea comorbidității și participarea socială). Abstinența stabilă de la opioide reprezintă un fenomen rar pe termen lung (atinsă de mai puțin de 4% din persoanele dependente de opioide examinate) și a fost asociată cu riscuri considerabile (în special de deces). Încetarea tratamentului de substituție trebuie avută în vedere așadar doar dacă, în special, există o motivație stabilă și un bun mediu psihosocial și pacientul este tratat (a se vedea pag. 4-15 și 125-133 din raportul studiului).

Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) al Consiliului Europei emite standardele CPT unde sunt rezumate anual secțiunile „de fond” din Rapoartele generale anuale ale CPT. În standardele CPT, astfel cum erau ele stabilite în momentul în care reclamantul se afla în detenție [CPT/Inf/E

[...] CPT dorește să-și exprime clar atașamentul său față de principiul general – deja recunoscut în majoritatea, dacă nu în toate țările vizitate de Comitet până la data respectivă – că persoanele private de libertate sunt îndreptățite la același nivel de asistență medicală ca și persoanele care trăiesc în libertate. Acest principiu se bazează pe drepturile fundamentale ale individului. [...]

Un serviciu de îngrijire a sănătății în penitenciar trebuie să fie în măsură să ofere tratament medical și îngrijire medicală cât și regimul alimentar, fizioterapia, reeducarea sau alte regimuri de care este nevoie în condiții comparabile cu cele ale pacienților aflați în libertate. Efectivele de personal medical, infirmierele și personalul tehnic cât și sediile, instalațiile și echipamentele, trebuie stabilite în consecință.”

Recomandarea Rec(2006)2 a Consiliului de miniștri adresată statelor membre referitoare la regulile penitenciare europene, adoptată la 11 ianuarie 2006 în cadrul celei de-a 952-a reuniuni a miniștrilor delegați („normele europene în domeniul penitenciarelor”), oferă un cadru de principii directoare pentru tratamentul persoanelor private de libertate. Extrasele relevante din partea a III-a din anexa la Recomandare, privind „Sănătatea”, prevede:

Recomandarea nr. R (98)7 a Comitetului de miniștri adresată statelor membre referitoare la aspectele etice și organizaționale ale asistenței medicale în penitenciare, adoptată la 8 aprilie 1998 în cadrul celei de-a 627-a reuniuni a miniștrilor delegați, prevede, în Anexa sa, în măsura în care este relevant:

Politica de sănătate în mediul penitenciar trebuie să fie integrată în și compatibilă cu politica de sănătate națională. Un serviciu de asistență medicală în penitenciar trebuie să fie în măsură să ofere tratament medical, psihiatric și dentar și să pună în aplicare programe de igienă și de medicină preventivă în condiții comparabile de care beneficiază publicul larg. Medicii care lucrează în mediul penitenciar trebuie să aibă posibilitatea să facă apel la specialiști. În cazul în care este necesară o a doua opinie, serviciul de sănătate are obligația de a solicita acest lucru. [...]

Tratarea simptomelor de sevraj pentru consumul de droguri, alcool sau medicamente în penitenciar trebuie efectuată la fel ca în cadrul comunității.”

Potrivit Documentului strategic privind prevenirea riscurilor și reducerea efectelor nocive legate de utilizarea de substanțe psihoactive, adoptat în noiembrie 2013 de Corespondenții permanenți ai Grupului de cooperare pentru combaterea consumului și a traficului ilicit de droguri (Grupul Pompidou) al Consiliului Europei [P-PG (2013) 20], se recunoaște tot mai mult faptul că dependența de droguri trebuie înțeleasă și tratată ca o boală cronică, prevenibilă, tratabilă și recuperabilă. În același timp, există în continuare diferențe naționale în acceptarea politică, interpretarea și o variație în ceea ce privește tipul de măsuri fezabile, precum și accesul și disponibilitatea față de acestea. În ciuda acestor diferențe, există un consens general conform căruia politicile orientate pe abstinență și recuperare trebuie să fie completate cu măsuri care pot reduce demonstrabil prejudiciile și riscurile utilizării de substanțe psihoactive (

Potrivit datelor colectate de Harm Reduction International (HRI), o organizație neguvernamentală, în 2012, erau operaționale în Comunitate programe de terapie de substituție a drogurilor în 41 dintre statele membre ale Consiliului Europei. Nu existau astfel de programe în Andorra, Monaco, Federația Rusă și Turcia (în aceasta din urmă, au fost introduse în 2015); nu sunt disponibile date statistice în ceea ce privește Principatul Liechtenstein și San Marino. În 2012, erau disponibile, de asemenea, programe de substituție a drogurilor în penitenciare în 30 de state membre ale a Consiliului Europei, în timp ce un astfel de tratament nu era disponibil în penitenciar în 15 din statele membre ale Consiliului Europei (Andorra, Armenia, Azerbaidjan, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Cipru, Estonia, Grecia, Islanda, Lituania, Monaco, Federația Rusă, Republica Slovacă, Turcia și Ucraina); nu sunt disponibile date statistice în ceea ce privește Principatul Liechtenstein și San Marino. Până în 2015, programele de substituție a drogurilor au fost puse la dispoziție, de asemenea, în penitenciarele din Bulgaria, Estonia, Turcia și Ucraina.

Datele HRI pentru 2012 corespund cifrelor publicate de Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie (OEDT), agenție descentralizată a Uniunii Europene, în studiul lor din 2012 intitulat „

Reclamantul s-a plâns că refuzul de a-i acorda terapie de substituție a drogurilor în penitenciar, fapt care l-a făcut să aibă dureri considerabile și a dus la deteriorarea sănătății sale, precum și refuzul ca necesitatea terapiei de substituție a drogurilor să fie examinată de un medic expert extern, au constituit tratamente inumane. Reclamantul a invocat art. 3 din Convenție, redactat după cum urmează:

Guvernul a contestat respectivul argument.

Curtea constată că cererea nu

Argumentele părților

Potrivit reclamantului, refuzul autorităților de a-i acorda terapia de substituție a drogurilor în detenție, fără a fi consultat un expert medical extern, a constituit un tratament inuman, cu încălcarea art.

Reclamantul a susținut că, în circumstanțele cauzei sale, terapia de substituție a drogurilor era singurul tratament adecvat stării sale de sănătate. Refuzându-i acest tratament, autoritățile și-au depășit marja de apreciere pe care o aveau în ceea ce privește acordarea de asistență medicală persoanelor private de libertate și, prin urmare, și-au încălcat obligațiile pozitive care le revin în temeiul art.

Pentru a-și sprijini acest punct de vedere, reclamantul a afirmat că este dependent de heroină de aproape 40

În opinia reclamantului, avea nevoie de terapia de substituție a drogurilor pentru ameliorarea durerilor grave neurologice și avusese anterior succes în realizarea acestui obiectiv. În schimb, simplul tratament cu analgezice al durerilor fusese ineficient și, prin urmare, insuficient. Terapia de substituție a drogurilor fusese, de asemenea, tratamentul adecvat pentru reducerea dorinței de a consuma heroină și care îi permisese tratarea corespunzătoare a altei boli grave, și anume tratamentul cu interferon pentru hepatita C de care suferea. I-ar fi permis, la fel ca în perioada în care a urmat tratamentul de substituție, să ducă o viață de zi cu zi „normală”. Refuzându-i în mod ilegal tratamentul, autoritățile i-au cauzat suferințe fizice și psihice intense.

În continuare, reclamantul a susținut că autoritățile nu au analizat suficient necesitatea de a-i acorda terapie de substituție a drogurilor. Necesitatea de a-i acorda un astfel de tratament ar fi trebuit să fie examinată de un expert independent, după cum solicitase pe tot parcursul procedurilor desfășurate în fața autorităților interne. În opinia reclamantului, medicii Penitenciarului din Kaisheim, unde nu se efectuase niciodată tratament de substituție a drogurilor, nu aveau experiența și instruirea profesională pentru a evalua necesitatea terapiei de substituție.

Reclamantul a mai subliniat că nici medicul penitenciarului, nici instanțele nu au avut în vedere, sau cel puțin să fi menționat, dispozițiile aplicabile (art. 13 din Legea privind substanțele narcotice, coroborat cu art. 5 din Regulamentul privind prescrierea de substanțe narcotice și Orientările Asociației Medicale Federale privind tratamentul de substituție pentru persoanele dependente de opioide) care reglementează asigurarea terapiei de substituție a drogurilor. Cerințele legate de terapia de substituție a drogurilor erau îndeplinite în cazul său. În conformitate cu art. 5 § 1 din Regulamentul privind prescrierea de substanțe narcotice, terapia ar fi ajutat în tratamentul necesar în cazul bolilor grave, în special al hepatitei C, HIV și al polineuropatiei, de care suferea, pe lângă dependența de droguri. În plus, potrivit art. 5 § 2 din regulamentul menționat, nu existau indicii că reclamantul consuma, în penitenciar, un tip sau o cantitate de substanțe care să pună în pericol obiectivele tratamentului de substituție. Tratamentul său de substituție a drogurilor fusese întrerupt cu încălcarea art. 8 din Orientările Asociației Medicale Federale atunci când a început să-și ispășească pedeapsa.

De asemenea, reclamantul a afirmat că a fost discriminat prin refuzul tratamentului de substituție a drogurilor, în comparație cu alte persoane dependente de heroină care nu erau arestate și cu persoanele aflate în detenție în landul Baden-Württemberg, care aveau posibilitatea de urma tratament de substituție în conformitate cu orientările medicale relevante. Substituția i-a fost refuzată ca o chestiune de principiu și din motive învechite, mai degrabă ideologice decât medicale.

Guvernul a susținut că refuzul de a-i acorda reclamantului terapie de substituție a drogurilor în penitenciar, fără ca un expert medical extern să fie consultat, nu a încălcat art.

Potrivit observațiilor transmise de Guvern, reclamantul a beneficiat de un tratament medical adecvat în detenție. Acesta a contestat că terapia de substituție a drogurilor era tratamentul necesar stării de sănătate a reclamantului, și cu atât mai puțin singurul tratament adecvat pentru a-i susține sănătatea. După cum a constatat medicul penitenciarului, tratamentul de substituție nu era necesar din punct de vedere medical. De asemenea, un astfel de tratament nu era necesar pentru atingerea obiectivelor urmărite de executarea unei pedepse privative de libertate. Ar fi fost în contradicție cu obiectivul de reabilitare a reclamantului în penitenciar și care să-i permită să trăiască fără droguri. Prin urmare, refuzul tratamentului de substituție a drogurilor intra în marja de apreciere a statului în ceea ce privește alegerea între diferite tipuri de tratamente medicale acordate unui deținut. Acest lucru era aplicabil cu atât mai mult cu cât bolile reclamantului nu fuseseră cauzate de o acțiune a statului.

Guvernul a explicat că reclamantul, după ce a fost examinat în mod corespunzător de medic, a primit asistență medicală cuprinzătoare în conformitate cu art. 58 și 60 din Legea Landului Bavaria privind executarea pedepselor privative de libertate (a se vedea supra, pct.

În plus, Guvernul și-a exprimat îndoiala că cerințele relevante pentru acordarea unui tratament de substituție a drogurilor, prevăzute la art. 13 din Legea privind substanțele narcotice, coroborat cu art. 5 din Regulamentul privind substanțele narcotice și Orientările Asociației Medicale Federale privind tratamentul de substituție pentru persoanele dependente de opioide (a se vedea supra, pct.

Guvernul a recunoscut că un studiu recent comandat de Ministerul Federal al Sănătății (a se vedea supra, pct. 31 de mai sus) a arătat că abstinența stabilă de substanțe narcotice este un fenomen rar în practică și pare să fie un obiectiv nerealist al unui tratament pe termen lung. Cu toate acestea, potrivit constatărilor experților, abstinența ar putea totuși să fie un obiectiv legitim al tratamentului de substituție stabilit între medic și pacient.

Guvernul a afirmat în continuare că autoritățile au examinat suficient necesitatea de a-i furniza reclamantului un tratament de substituție a drogurilor. Acestea au subliniat că reclamantul, înainte de detenția în Penitenciarul din Kaisheim, se aflase în detenție în centrul de dezintoxicare din Günzburg, unde medicii specializați în tratamentul de substituție a drogurilor nu au considerat necesar să-i furnizeze tratament de substituție a drogurilor. În plus, a declarat că unul dintre medicii curanți ai reclamantului în penitenciar aplicase terapie de substituție a drogurilor de mai multe ori în perioada în care lucrase în landul Saxonia Inferioară. Prin urmare avea calificările și experiența profesionale necesare pentru a evalua necesitatea de a-i furniza reclamantului tratament de substituție a drogurilor. Acest fapt a fost verificat de instanțele interne. Reclamantul nu avea dreptul de a-și alege liber tratamentul medical și medicul curant în timpul detenției și, prin urmare, nu putea solicita să fie examinat și tratat de un medic extern.

Motivarea Curții

Curtea reamintește că, pentru a intra în sfera de aplicare a interdicției prevăzute de art.

Curtea reamintește în continuare că art.

Curtea a clarificat în acest context faptul că este esențial pentru o persoană privată de libertate care suferă de o afecțiune gravă să fie supusă unei evaluări adecvate a stării actuale de sănătate de către un specialist în afecțiunea în cauză, pentru a i se acorda tratamentul adecvat [a se compara

Autoritățile penitenciarului trebuie să ofere persoanelor private de libertate tratamentul corespunzător bolii cu care persoana privată de libertate a fost diagnosticată (a se vedea

Curtea reamintește în continuare, ținând seama de natura subsidiară a rolului său, că nu este sarcina sa să se pronunțe cu privire la aspecte situate exclusiv în domeniul de competență al specialiștilor din domeniul medical și să stabilească dacă un reclamant a cerut în fapt un anumit tratament sau dacă alegerea metodelor de tratament a reflectat în mod corespunzător nevoile reclamantului (a se vedea

Curtea este apelată să stabilească dacă, în lumina principiilor menționate mai sus, statul pârât și-a respectat obligația sa pozitivă în temeiul art.

Curtea observă că este contestat de părți dacă, în circumstanțele cauzei, terapia de substituție a drogurilor trebuia considerată tratamentul medical necesar care trebuia acordat reclamantului pentru ca statul să-și respecte obligația menționată.

Curtea acceptă că statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce privește alegerea dintre diferite tipuri de tratament medical adecvate pentru bolile persoanelor private de libertate. Acest lucru este valabil, în special, în cazul în care cercetările din domeniul medical nu conduc la un rezultat clar privind care dintre două sau mai multe terapii posibile este mai adecvată pentru pacientul în cauză. Curtea, având în vedere elementele de care dispune, este conștientă că terapia de substituție cu metadonă implică înlocuirea unui drog ilegal cu un opioid sintetic. Deși tratamentul de substituție a drogurilor devine din ce în ce mai răspândit în statele membre ale Consiliului Europei în ultimii ani, măsurile care trebuie luate pentru a trata dependența de droguri fac încă obiectul unor controverse. Marja de apreciere a statelor membre în ceea ce privește alegerea tratamentului medical pentru bolile persoanelor private de libertate se aplică, în principiu, și alegerii între terapia orientată pe abstinența de droguri și terapia de substituție a drogurilor și crearea unei politici generale în acest domeniu, atât timp cât statul garantează faptul că standardele stabilite de Convenție în domeniul asistenței medicale în penitenciare sunt respectate.

Curtea consideră că, în prezenta cauză, nu este necesar să decidă dacă reclamantul avea într-adevăr nevoie de terapia de substituție a drogurilor. Trebuie mai degrabă să stabilească dacă statul pârât a furnizat probe credibile și convingătoare care să demonstreze că starea de sănătate a reclamantului și tratamentul adecvat au fost evaluate în mod corespunzător și că, în consecință, reclamantul a primit asistență medicală completă și adecvată în detenție.

În acest context, Curtea observă că există o serie de elemente importante care indică faptul că tratamentul de substituție a drogurilor putea fi considerat tratamentul medical necesar reclamantului, având în vedere următoarele. În primul rând, este necontestat de părți că reclamantul are dependență manifestă pe termen lung pentru opioide. La momentul relevant al deciziilor luate de autoritățile interne, acesta era dependent de heroină de aproape patruzeci de ani. Toate încercările sale de a depăși starea de dependență, inclusiv cinci terapii de dezintoxicare interne, eșuaseră. În lumina acestor circumstanțe, o instanță națională confirmase, în cadrul procedurilor legate de cele în discuție în speță, că nu mai exista probabilitatea rezonabilă ca reclamantul să fie vindecat de dependența de droguri sau să fie împiedicat o perioadă semnificativă de timp să recidiveze în consumul de droguri (a se vedea supra, pct. 8). De asemenea, nu este contestat faptul că reclamantul avea dureri cronice asociate consumului de droguri pe termen lung și polineuropatiei.

Având în vedere starea sa de sănătate înainte de detenție, care este în discuție în speță, dependența de heroină reclamantului fusese tratată prin terapie de substituție a drogurilor prescrisă și supravegheată timp de șaptesprezece ani, din 1991 până în 2008. Curtea observă în acest context, că, potrivit orientărilor interne relevante, și anume Orientările Asociației Medicale Federale privind tratamentul de substituție pentru persoanele dependente de opioide din 19 februarie 2010, adoptate în conformitate cu art. 5 § 11 din Regulamentul privind prescrierea de substanțe narcotice, dependența de opioide este o boală cronică gravă care impune tratament medical. S-a precizat, de asemenea, că tratamentul de substituție este o terapie testată științific pentru dependența manifestă de opioide (a se vedea supra, pct. 30). Potrivit unui studiu comandat de Ministerul Federal al Sănătății, tratamentul de substituție a drogurilor trebuie considerat drept tratament consacrat și cea mai bună terapie în acest caz (a se vedea supra, pct. 31). Datele statistice prezentate Curții arată, așadar, că programele de terapie de substituție a drogurilor erau deja operaționale la momentul relevant al procedurilor în discuție în 41 din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei în Comunitate și 30 din cele 47 dintre aceste state acordau totodată o astfel de terapie persoanelor private de libertate (a se vedea supra, pct. 36-37).

Pe de altă parte, Curtea observă că Guvernul pârât nu contestă că terapia de substituție a drogurilor este, în principiu, disponibilă în penitenciarele din Germania, la fel ca în exterior, și este efectiv acordată în practică în penitenciare în alte landuri decât Bavaria. Dispozițiile aplicabile din dreptul intern (art. 13 din Legea privind substanțele narcotice, coroborat cu art. 5 din Regulamentul privind prescrierea de substanțe narcotice și pct. 8 din Orientările Asociației Medicale Federale privind tratamentul de substituție pentru persoanele dependente de opioide) precizează, în special, că, în cazurile de privare de libertate, continuitatea tratamentului de substituție început în afara penitenciarelor de instituția în care este plasat pacientul trebuie să fie asigurată (a se vedea supra, pct. 30).

Curtea dorește să sublinieze în contextul menționat că această abordare este în linie cu standardele stabilite de Consiliul Europei în ceea ce privește serviciile de asistență medicală în penitenciare. Atât standardele CPT și Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului de Miniștri privind regulile penitenciare europene (care nu se referă în mod specific la terapiile pentru dependența de droguri), cât și Recomandarea nr.

Pe de altă parte, Curtea observă că nu doar medicii care i-au prescris reclamantului terapia de substituție a drogurilor înainte de detenție au considerat că acest tratament era necesar în cazul reclamantului. Un medic în medicină internă extern angajat de autoritățile penitenciarului, H., care l-a examinat pe reclamant în persoană, a sugerat ca serviciul medical al penitenciarului, care considerase că nu este necesar să-i ofere reclamantului un astfel de tratament, să reconsidere posibilitatea de a-i acorda reclamantului tratament de substituție a drogurilor (a se vedea supra, pct. 10). În plus, un medic specializat în tratarea dependenței de droguri (B.) a confirmat deopotrivă, chiar dacă numai pe baza concluziilor scrise ale doctorului H., că din punct de vedere medical, tratamentul de substituție a drogurilor trebuia acordat reclamantului (a se vedea supra, pct. 11).

Curtea adăugă că indicii clare că tratamentul de substituție a drogurilor putea fi considerat drept tratament medical necesar reclamantului au fost ulterior confirmate de faptul că reclamantului i s-a prescris și i s-a acordat din nou tratament de substituție a drogurilor imediat după liberarea din detenție.

Curtea face trimitere în acest context la jurisprudența sa potrivit căreia Guvernul trebuie să furnizeze probe convingătoare care să arate că reclamantul în cauză a primit asistență medicală adecvată și cuprinzătoare în detenție (a se vedea supra, pct. 58). Cutea observă că terapia orientată pe abstinență constituia o schimbare radicală în tratamentul medical pe care reclamantul îl primise timp de șaptesprezece ani înainte de detenție și că instanțele interne, pe baza opiniei formulate de medicii curanți din centrul de dezintoxicare, au considerat că această terapie eșuase. Tribunalul consideră că, în aceste circumstanțe, autoritățile interne aveau obligația să examineze cu o atenție specială dacă menținerea terapiei orientate pe abstinență trebuia să fie considerată adecvată.

Curtea ia în considerare, în acest context, argumentul autorităților potrivit căruia, în momentul la care reclamantul a fost transferat de la centrul de dezintoxicare în Penitenciarul din Kaisheim, unde a solicitat tratament de substituție a drogurilor, nu i s-a acordat terapie de substituție timp de câteva luni și nu mai suferea din cauza simptomelor fizice de sevraj. Însă, în viziunea Curții, acest element nu este un argument împotriva potențialei necesități a tratamentului de substituție a drogurilor. Starea de sănătate a reclamantului în detenție se caracteriza, în special, prin durerile cronice de care suferea, independent de simptomele fizice de sevraj avute anterior. În plus, din dosarul aflat la dispoziția Curții reiese că tratamentul cu Polamidon a fost întrerupt împotriva voinței reclamantului și aparent contrar Orientărilor Asociației Medicale Federale sus

Curtea consideră, de asemenea, că sus-menționatele constatări nu sunt puse sub semnul întrebării de argumentul Guvernului potrivit căruia terapia de substituție a drogurilor se opune obiectivului de reabilitare a reclamantului de a-l face să depășească dependența de droguri în penitenciar și astfel de a-l ajuta să trăiască fără a consuma droguri ilegale în afara penitenciarului. Curtea consideră că acest obiectiv este, în principiu, un obiectiv legitim care poate fi luat în considerare în evaluarea necesității tratamentului medical al unui dependent de droguri. Curtea remarcă însă că în cazul reclamantului, autoritățile înseși au luat în considerare, înainte de a refuza să-i acorde reclamantului tratament de substituție a drogurilor în procedura în cauză, că, având în vedere dependența de droguri din trecut, nu se putea aștepta în mod rezonabil ca acest obiectiv să fie atins. În special, curtea de apel, atunci când a confirmat încetarea tratării reclamantului într-un centru de dezintoxicare după consultarea medicilor curanți ai reclamantului, a considerat că nu mai exista probabilitatea rezonabilă ca reclamantul să fie vindecat de dependența de droguri (a se vedea supra, pct. 8).

Evaluarea autorităților în acest sens este, de asemenea, confirmată de cercetările din domeniul medical care arată că abstinența stabilă de opioide este un fenomen rar și ar trebui, în cazul persoanelor cu dependență manifestă de opioide, să fie încercată doar dacă pacientul este motivat să atingă acest obiectiv (a se vedea supra, pct.

În plus, Curtea ia notă de argumentul Guvernului potrivit căruia a-i acorda reclamantului tratament de substituție i-ar fi pus în pericol viața și integritatea pentru că ar fi putut consuma în plus droguri ilegale în penitenciar. De asemenea, în observațiile Guvernului, acesta nu îndeplinea condițiile de acordare a tratamentului de substituție a drogurilor în temeiul art. 5 § 2 din Regulamentul privind prescrierea de substanțe narcotice. Curtea consideră că acest argument este oarecum în contradicție cu un alt argument pe care autoritățile l-au transmis în contextul refuzului de a-i acorda tratament de substituție, și anume că era foarte dificil să obțină opioide în penitenciar. În orice caz, Curtea observă că acest risc părea să fie ușor de gestionat chiar și în cadrul comunității, în cursul ultimilor șaptesprezece ani în cursul cărora reclamantul primise tratament de substituție a drogurilor. Pe de altă parte, riscul pentru viața și integritatea fizică a unei persoane dependente de droguri care a fost eliberată din penitenciar fără un tratament de substituție a fost recunoscut, de asemenea, de autoritățile penitenciarului (a se vedea supra, pct. 25). Prin urmare, Curtea consideră că nici acest element nu exonera autoritățile interne de obligația de a analiza în detaliu opțiunile de tratament adecvat pentru reclamant.

Curtea adaugă că este conștientă de faptul că un tratament medical în penitenciar poate genera dificultăți și provocări suplimentare pentru autoritățile interne, în special cele legate de preocupările în materie de securitate. Cu toate acestea, Guvernul nu a transmis niciun motiv cu privire la opinia că a-i acorda reclamantului tratament de substituție a drogurilor era în incompatibilitate cu cerințele practice ale detenției. În schimb, după cum a subliniat expertul B., un astfel de tratament putea contribui la prevenirea răspândirii bolilor infecțioase precum HIV și hepatita C de care reclamantul suferea, în interesul colegilor de detenție și al comunității în ansamblu. În plus, Curtea admite că un astfel de tratament poate servi la diminuarea traficului și consumului necontrolat de droguri ilegale în penitenciar.

În continuare, Curtea dorește să sublinieze că, pentru ca un stat să-și respecte obligația pozitivă de a asigura că starea de sănătate a persoanei private de libertate a fost asigurată în mod corespunzător, nu este necesar doar să evalueze în mod adecvat starea de sănătate a persoanei private de libertate care, în cazul unei boli grave, impune consultarea unui medic specialist (a se vedea supra, pct. 56). Tratamentul medical necesar care rezolvă în mod adecvat problema de sănătate a deținutului trebuie, de asemenea, să fie determinat cu ajutorul experților medicali și acordat persoanei private de libertate. Curtea observă, în acest context, că importanța folosirii experților medicali externi care oferă asistență specializată persoanelor dependente pentru a oferi persoanelor private de libertate un tratament adecvat este evidențiată și în Recomandarea nr. R

În cauza de față, Curtea nu poate decât să ia act de faptul că autoritățile interne au avut numeroase probe care să le indice faptul că terapia de substituție a drogurilor putea fi tratamentul medical adecvat pentru starea de sănătate a reclamantului. În plus, după cum s-a arătat mai sus (a se vedea pct 67), în urma încetării terapiei orientate pe abstinență pentru că nu a avut succes, acestea s-au confruntat cu mai multe opinii ale unor medici specialiști, inclusiv specialiști în tratamentul dependenței de droguri, care difereau de cele ale medicilor specializați în medicină internă care îl tratau pe reclamant în penitenciar și, înainte ca terapia orientată pe abstinență să eșueze, în centrul de dezintoxicare, în ceea ce privește tratamentul medical care trebuia acordat reclamantului. Pe de altă parte, în acest context, Curtea nu poate decât să observe că nu este contestat că niciun tratament de substituție a drogurilor nu a fost pus vreodată în practică pentru persoanele private de libertate din Peniteciarul din Kaisheim.

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că, pentru a se asigura că reclamantul a beneficiat de asistența medicală necesară în penitenciar, autoritățile interne, și în special instanțele, ar fi trebuit să verifice, în timp util și cu asistență din partea unui medic independent calificat în tratamentul dependenței de droguri, dacă situația reclamantului mai era tratată adecvat fără o astfel de terapie. Cu toate acestea, nu există niciun indiciu că autoritățile interne, cu ajutorul unor experți medicali, au examinat necesitatea tratamentului de substituție a drogurilor în raport cu criteriile stabilite de legislația internă relevantă și orientările medicale. În pofida tratamentului medical anterior al reclamantului prin terapie de substituție a drogurilor timp de șaptesprezece ani, nu s-a întreprins nicio acțiune în urma opiniilor exprimate de medicii externi H. și B. privind necesitatea de a se lua în considerare ca reclamantului să i se acorde din nou tratament de substituție a drogurilor.

În ceea ce privește efectele refuzului de a-i acorda reclamantului tratament de substituție a drogurilor în penitenciar, Curtea, având în vedere probele materiale de care dispune, consideră că sevrajul ca atare produce tensiuni fizice majore și stres mental extrem unei persoane cu dependență de opioide manifestă pe termen lung, care poate atinge pragul prevăzut de art.

Curtea consideră, de asemenea, că refuzul continuu de a-i acorda reclamantului tratament de substituție a drogurilor în ciuda dependenței manifeste de opioide, i-a cauzat suferințe morale considerabile și continue pentru o perioadă lungă de timp. De asemenea, reclamantul face să pară plauzibil ca înrăutățirea stării sale de sănătate, deja precară, în special durerile cronice, combinate cu dorința de a consuma heroină, să-i fi redus capacitatea de a participa la viața socială. Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că tensiunile fizice mentale pe care reclamantul le-a fi suferit ca urmare a stării sale de sănătate pot ca atare, în principiu, să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent în detenție și să atingă pragul prevăzut de art.

În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că statul pârât nu a prezentat probe credibile și convingătoare care să demonstreze că reclamantul a primit îngrijiri medicale adecvate și cuprinzătoare în detenție, la un nivel comparabil cu cel pe care autoritățile statului s-au angajat să le ofere persoanelor în libertate, pentru care tratamentul de substituție a drogurilor era disponibil. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea ia în considerare circumstanțele specifice ale cazului reclamantului ca dependent de droguri pe termen lung, fără o șansă realistă de a depăși dependența de care suferea, și care primise tratament de substituție timp de mai mulți ani. În acest context, autoritățile nu au examinat cu atenție specială și cu ajutorul unei expertize medicale specializate independente, pe fondul unei modificări a tratamentului medical, care era terapia care putea fi considerată drept adecvată. Statul pârât nu și-a respectat așadar obligația sa pozitivă în temeiul art.

Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenție.

Art.

Reclamantul a solicitat suma de 11

Guvernul a contestat că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca urmare a unei presupuse încălcări a art.

În ceea ce privește argumentul reclamantului referitor la prejudiciul material, Curtea observă că din înscrisurile existente la dosar rezultă că reclamantul primește o pensie de invaliditate din 2001 (a se vedea supra, pct. 6). Prin urmare, nu consideră că este probat că prin refuzul tratamentului de substituție a drogurilor reclamantul nu a putut să muncească și să primească remunerații în penitenciar. Prin urmare, respinge pretenția reclamantului în acest sens pentru lipsa unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat.

În ceea ce privește pretenția reclamantului cu titlu de prejudiciu moral, Curtea face trimitere la constatările de mai sus potrivit cărora autoritățile interne au încălcat art.

Prezentând înscrisuri justificative, reclamantul a pretins, de asemenea, 1

Guvernul nu a făcut niciun comentariu cu privire la acest aspect.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real și necesar al acestora, iar cuantumul lor este unul rezonabil. În speță, având în vedere înscrisurile aflate în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea acordă reclamantului suma de 1

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.