CASE OF MEIER v. SWITZERLAND - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Remainder inadmissible;No violation of Article 4 - Prohibition of slavery and forced labour (Article 4-2 - Compulsory labour;Forced labour)
CASE OF MEIER v. SWITZERLAND - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2016)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 9 februarie 2016
În cauza Meier împotriva Elveției
(Cererea nr. 10109/14)
Strasbourg
definitivă
09/05/2016
Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Meier împotriva Elveției,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Luis López Guerra,
președinte
,
Helena Jäderblom, George Nicolaou, Helen Keller, Branko Lubarda, Pere Pastor Vilanova, Alena Poláèková,
judecători
,
și Marialena Tsirli, grefier adjunct de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 19 ianuarie 2016,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află cererea nr.
10109/14 îndreptată împotriva Confederației Elvețiene, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Beat Meier („reclamantul”), a sesizat Curtea la 26 ianuarie 2014 în temeiul art.
34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
Reclamantul a fost reprezentat de B. Rambert, avocat în Zürich. Guvernul elvețian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, F.
Schürmann.
Reclamantul susține, în special, că obligația de a munci pe durata detenției după ce a împlinit vârsta de pensionare, este contrară art.
4 și art. 14 din Convenție.
La 10 iulie 2014, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN
FAPT
I. Circumstanțele cauzei
Reclamantul s-a născut în anul 1946 și, în prezent, este internat în Regensdorf.
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează.
Prin hotărârea din 4 iulie 2003, instanța superioară („Obergericht”) a cantonului Zürich l-a condamnat pe reclamant pentru acte sexuale multiple cu minori și pentru constrângeri sexuale multiple la 4
ani și 4
luni de închisoare cu executare.
La 1 martie 2010, instanța superioară a suspendat executarea pedepsei privative de libertate în favoarea internării (
Verwahrung
).
La 6 decembrie 2011, reclamantul a solicitat să fie scutit de obligația de a munci în cadrul executării pedepselor și a măsurilor. Această cerere a fost respinsă la 19 martie 2012 de Biroul de control judiciar al cantonului Zürich.
Printr-o decizie a administrației competente a Penitenciarului Pöschwies din data de 29
mai 2012, reclamantului i-au fost aplicate un regim penitenciar mai strict în celulă și măsura privării de televiziune și calculator timp de 14 zile, din cauza refuzului său de a munci. Această decizie a fost ulterior anulată de Direcția justiție și afaceri interne, în urma căii de atac formulate de reclamant (decizia din 31 iulie 2012).
Printr-o decizie din 20 iunie 2012, Direcția justiție și afaceri interne a cantonului Zürich a respins calea de atac formulată de reclamant împotriva deciziei din 19 martie 2012.
La 10 ianuarie 2013, calea de atac formulată de reclamant împotriva deciziei din 20 iunie 2012 a fost respinsă de un tribunal administrativ din cantonul Zürich.
Formulând calea de atac din 15 februarie 2013, reclamantul s-a adresat Tribunalului federal, invocând în special aplicarea eronată a art.
74, 75 și 81 din Codul penal (CP) și încălcări ale demnității ființei umane și libertății personale, în sensul art.
7, respectiv art. 10 din Constituția federală (
supra
, pct.
15-17).
Prin hotărârea 6B_182/2013 din 18 iulie 2013 (publicată sub numărul ATF
139 I 180), adusă la cunoștință reclamantului la 31 iulie 2013, Tribunalul federal a respins calea de atac formulată de reclamant.
Tribunalul și-a exprimat opinia potrivit căreia obligația persoanelor private de libertate de a munci pe durata detenției nu este în sine este contrară drepturilor omului și, în special, art.
4 Convenție (cons. 1.5).
Această instanță a considerat că obligația de a munci în cadrul executării pedepselor sau a măsurilor privative de libertate servește dezvoltării, conservării sau favorizării capacității de reintegrare în viața activă în urma punerii în libertate. Aceasta ar promova obiectivul executării pedepselor, comportamentul social și capacitatea de a trăi fără a comite infracțiuni. De asemenea, ar avea ca scop să mențină ocupate persoanele private de libertate, să le structureze activitatea zilnică și să asigure ordinea în unitate (cons. 1.6).
Instanța a adăugat că odată cu avansarea în vârstă, accentele se deplasează pe obligația de a furniza asistența necesară (
principiul asistenței necesare
), și pe reducerea efectelor negative ale privării de libertate (
principiul răului mai mic
). În ceea ce privește persoanele private de libertate cu vârsta peste 65 de ani, obligația de a munci ar servi pentru a evita consecințele negative ale privării de libertate, de exemplu, izolarea persoanelor care au atins vârsta de pensionare și minimizarea degenerării mentale și fizice. Pe de altă parte, munca trebuie să fie adaptată abilităților, instruirii și intereselor persoanei private de libertate. Prin urmare, este vorba despre a împiedica apariția unei sarcini excesive pentru persoanele private de libertate cu vârsta peste 65 de ani. În plus, a menține ocupate persoanele mai puțin performante fizic și mental poate constitui o ocupație terapeutică (cons. 1.6).
De asemenea, Tribunalul federal a considerat că regimul legii privind asigurarea persoanelor în vârstă și a urmașilor acestora are ca obiectiv să garanteze persoanelor care, din cauza vârstei lor, nu mai sunt în măsură să muncească, un anumit venit vital. Pe de altă parte, munca în contextul executării unei pedepse privative de libertate nu este comparabilă cu un contract de muncă pe piața muncii, care se supune legii concurenței. Este mai curând vorba despre o ocupație într-un sistem cu regim închis. Prin urmare, tribunalul federal a concluzionat că regimul vârstei pensionării nu este aplicabil persoanelor private de libertate (cons. 1.8).
În cele din urmă, Tribunalul federal a considerat, de asemenea, că munca cu titlu voluntar nu ar permite atingerea obiectivelor vizate de obligația de a munci pe durata detenției (cons. 2.6.2).
II. Dreptul și practica interne și internaționale relevante
A. Dreptul intern relevant
Art. 7 din Constituția federală (Cst.) garantează demnitatea ființei umane potrivit termenilor care urmează:
Articolul
7
„Demnitatea ființei umane trebuie să fie respectată și protejată”.
Art. 10 din Cst. prevede dreptul la viață și libertate personală:
Articolul
10
„Orice ființă umană are dreptul la viață. Se interzice pedeapsa cu moartea.
Orice ființă umană are dreptul la libertate personală, în special la integritate fizică și psihică și libertatea de mișcare.
Tortura și alte pedepse și tratamente crude, inumane sau degradante sunt interzise.”
Codul penal elvețian din 21 decembrie 1937 (CP) definește principiile executării pedepselor privative de libertate și a măsurilor care antrenează privarea de libertate după cum urmează:
Articolul 74 – Principii
„Persoana privată de libertate și persoana care execută o măsură privativă de libertate au dreptul la respectarea demnității. Exercitarea drepturilor acestora poate fi limitată numai în măsura impusă de privarea de libertate și de cerințele vieții colective din instituția respectivă.”
Articolul 75 – Executarea pedepselor privative de libertate/Principii
„
1
Executarea pedepsei privative de libertate trebuie să amelioreze comportamentul social al persoanei private de libertate, în special capacitatea acesteia de a trăi fără a comite infracțiuni. Ea trebuie să corespundă pe cât posibil condițiilor de viață obișnuite, să asigure persoanei private de libertate asistența necesară, să combată efectele nocive ale privării de libertate și să țină seama în mod corespunzător de necesitatea protecției comunității, personalului și a celorlalte persoane private de libertate.
2
(...)
3
Regulamentul instituției prevede că planul de executare a pedepsei este stabilit împreună cu persoana privată de libertate. Planul include în special asistența oferită, posibilitatea de a munci și de a dobândi instruire sau perfecționare, repararea prejudiciului, relațiile cu lumea exterioară și pregătirea punerii în libertate.
4
Persoana privată de libertate trebuie să participe activ la eforturile de resocializare puse în aplicare și la pregătirea pentru punerea sa în libertate.
5
Trebuie luate în considerare preocupările și necesitățile persoanelor private de libertate, în funcție de sex.”
Articolul 81 – Munca
„
1
Persoana privată de libertate este obligată să muncească. Munca trebuie să corespundă, pe cât posibil, abilităților sale, instruirii și intereselor.
2
Dacă sunt împreună de acord, persoana privată de libertate poate munci pentru un angajator privat.”
Articolul 90 – Executarea măsurilor privative de libertate
„
1-2
(...)
3
Dacă persoana în cauză este aptă de muncă, trebuie să fie încurajată să muncească atât timp cât tratamentul instituțional sau condițiile necesită sau permit. În acest caz, art. 81 – 83 sunt aplicabile prin analogie.”
La pct.
103, ordonanța cantonului Zürich privind executarea pedepselor din 6
decembrie 2006 (
Justizvollzugsverordnung
; JVV) definește obligația de a munci după cum urmează:
Punctul 103 Obligația de a munci [...]
„
1
În vederea executării pedepselor și a măsurilor, fie în condiții de regim închis sau de liberare condiționată, persoanele condamnate sunt obligate să facă muncile care le-au fost atribuite. Atunci când se atribuie o anumită muncă, se vor lua în considerare, în măsura în care este posibil și rezonabil, abilitățile acestora.
2
(...).”
B. Practica internă relevantă
O delegație a Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) a efectuat ultima sa vizită în Elveția în octombrie 2011. Delegația a vizitat, printre altele, Penitenciarele Pöschwies, Bochuz și Bostadel. În
raportul său către Consiliul federal elvețian privind vizita în aceste două penitenciare, CPT a constatat următoarele:
„58. Cu excepția derogărilor, persoanele private de libertate care beneficiază de un regim de detenție obișnuit sunt obligate să muncească, de obicei, cu normă întreagă, într-unul din cele 11 ateliere ale Penitenciarului Bochuz (activități de tipografie, de vopsitorie, privind instalațiile electrice, de tâmplărie, etc.) sau în cele 9 ateliere ale Penitenciarului Bostadel (activități de tâmplărie, de metalurgie etc.). Ar putea fi făcute modificări pentru persoanele private de libertate cu vârsta peste 65 de ani (posibilitatea de a munci cu fracțiune de normă în Penitenciarul Bochuz, de exemplu). Cu toate acestea, anumite persoane private de libertate, în vârstă, întâlnite în timpul vizitei, au fost chestionate insistent cu privire la obligația legală de a munci după vârsta de pensionare, în mediu liber, în condițiile unei mobilități extrem de reduse.
CPT dorește să primească observații din partea autorităților elvețiene asupra acestui subiect.”
(sublinierea aparține Comitetului)
În răspunsul său din 10 octombrie 2012 la acest raport, Consiliul federal elvețian s-a pronunțat după cum urmează:
„Conform art. 81 din Codul penal elvețian (CP, RS 311.0), persoana privată de libertate este obligată să muncească. Obligația de a munci a fost menținută în CP în cursul modificării părții generale, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007. În fapt, acesta este un instrument adecvat și necesar pentru ca persoana privată de libertate să-și mențină capacitățile personale și profesionale. În plus, a fost considerată un
instrument indispensabil pentru garantarea ordinii și administrării economice a centrelor de detenție.
Obligația de a munci se referă la toate persoanele private de libertate, indiferent de vârstă. În plus, este evident că nu se aplică decât persoanelor private de libertate efectiv capabile de muncă. Munca trebuie să corespundă, pe cât posibil, abilităților, instruirii și intereselor persoanelor private de libertate (art.
81 alin.
1, CP). Prin muncă, care, în temeiul art. 83 CP, conferă de asemenea dreptul la remunerare, nu se înțelege doar o activitate lucrativă în sensul restrâns al termenului, ci și, de exemplu, îngrijirea propriilor copii de către o persoană privată de libertate (în interiorul sau în afara centrului de detenție). În plus, participarea unei persoane private de libertate la cursuri de formare și dezvoltare este asimilată muncii și remunerată în temeiul art. 83 alin. (3) CP.
Conform art. 75 alin. (1) CP, executarea pedepsei privative de libertate trebuie să corespundă, în măsura în care este posibil, condițiilor de viață obișnuite. În ceea ce privește persoanele private de libertate aflate la vârsta de pensionare, sunt căutate soluții de la caz la caz, în cadrul prevederilor citate anterior.
Obligația de a munci nu se aplică tuturor persoanelor private de libertate în aceeași măsură; aceasta trebuie să fie adaptată, potrivit circumstanțelor, la abilitățile, dar mai ales la capacitatea de muncă și starea de sănătate a persoanei private de libertate. Persoanele cu dizabilități psihice nu au obligația de a face decât munci ușoare, iar acestea sunt realizate, de regulă, doar într-o mică măsură. În caz de incapacitate de muncă certificată de un medic, persoana privată de libertate este exonerată de obligația de a munci. Problema numărului tot mai mare de persoane private de libertate aflate la vârsta de pensionare a fost recunoscută, chiar dacă acest număr este încă foarte scăzut. O secție specială pentru persoane private de libertate aflate la vârsta de pensionare a fost deschisă în 2012, în noul penitenciar central din Lenzburg. Biroul de control judiciar al cantonului Zürich a lansat un proiect specific consacrat acestei probleme.”
C. Dreptul internațional
Convenția nr. 29 a Organizației Internaționale a Muncii (OIM) din 28 iunie 1930, la care Elveția este stat-parte, prevede următoarele în partea sa relevantă:
Articolul
1
„1. Orice membru al Organizației Internaționale a Muncii care ratifică prezenta convenție se angajează să desființeze folosirea muncii forțate sau obligatoriii, sub toate formele ei, în termenul cel mai scurt posibil.
[...]”
Articolul
2
„1. În sensul prezentei convenții, termenul «muncă forțată sau obligatorie» va înseamna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie.
Totuși, termenul «muncă forțată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenții:
[...]
(c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunțate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiția ca această muncă sau serviciul să fie executat sub supravegherea și controlul autorităților publice și ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziția unor particulari, societăți sau unor persoane morale private;
[...]”
Regulile penitenciare europene sunt recomandări ale Comitetului de Miniștri către statele membre ale Consiliului Europei cu privire la standardele minime de aplicat în închisori. Statele sunt încurajate să se inspire din aceste reguli în elaborarea legislației și politicilor proprii și să asigure larga lor difuzare către autoritățile judiciare precum și către personalul din penitenciar și către persoanele private de libertate. Au fost adoptate de Comitetul de Miniștri la 12 februarie 1987.
La 11 ianuarie 2006, Comitetul de Miniștri a adoptat o nouă versiune a Regulilor penitenciare europene [Recomandarea Rec(2006)2 – „Regulamentul din 2006”], arătând că se impunea ca Regulile din 1987 să fie revizuite și actualizate în profunzime pentru a reflecta evoluțiile survenite în materie de politică penală, practicile privind condamnările, precum și administrarea penitenciarelor, în general, din Europa.
În Partea I, Regulile din 2006 consacră principiile fundamentale următoare:
Principii fundamentale
„1. Toate persoanele private de libertate vor fi tratate prin respectarea drepturilor omului.
Persoanele private de libertate își păstrează toate drepturile care nu le-au fost retrase prin lege, în urma deciziei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea sau de arestare preventivă.
Restricțiile impuse persoanelor private de libertate trebuie să se reducă la strictul necesar și vor fi proporționale cu obiectivele legitime pentru care au fost impuse.
Condițiile de detenție care încalcă drepturile omului nu pot fi justificate prin lipsa de resurse.
Viața în penitenciar trebuie să se apropie cât mai mult posibil de aspectele pozitive ale vieții din exteriorul penitenciarului.
Fiecare perioadă de detenție trebuie să fie gestionată astfel încât să faciliteze reintegrarea persoanelor private de libertate în societatea liberă.
Cooperarea cu serviciile sociale externe și participarea societății civile la viața din penitenciar trebuie încurajate pe cât posibil.
Personalul din penitenciar desfășoară o importantă misiune a serviciului public, iar angajarea, pregătirea și condițiile de muncă ale acestuia trebuie să-i permită să ofere un nivel ridicat de asistență persoanelor private de libertate.
În mod regulat, toate persoanele private de libertate trebuie să facă obiectul unei inspecții guvernamentale și unui control exercitat de o autoritate independentă.
(...)”
Comentariul referitor la Regulamentul din 2006 indică faptul că principiul fundamental 2 (regula nr.
2) subliniază că pierderea dreptului la libertate nu trebuie înțeleasă ca implicând în mod automat faptul că persoanele private de libertate își pierd drepturile politice, civile, sociale, economice și culturale, ci că restricțiile ar trebui să fie cât mai puține posibil. Orice restricție suplimentară trebuie să fie prevăzută de lege și să fie introdusă numai în cazul în care este esențială pentru menținerea ordinii, siguranței și securității în penitenciare. Restricțiile impuse nu trebuie să deroge de la noile Reguli penitenciare europene.
Comentariul precizează, cu privire la regula nr. 5, că aceasta din urmă subliniază aspectele pozitive ale „normalizării”, adăugând că, deși viața în penitenciar nu poate fi identică cu viața într-o societate liberă, trebuie intervenit în mod activ astfel încât condițiile de viață din penitenciar să se apropie cât mai mult de viața normală și să se asigure că această normalizare nu are drept consecință condiții de detenție inumane.
Regula nr. 26 se referă la munca persoanelor private de libertate, în general:
Munca
„26.1 Munca în penitenciar trebuie să fie considerată ca un element pozitiv al regimului penitenciar și nu trebuie să fie niciodată impusă ca pedeapsă.
26.2 Autoritățile penitenciare trebuie să depună efortul de a oferi persoanelor private de libertate o muncă utilă și corespunzătoare.
26.3 Această muncă trebui să permită, pe cât posibil, menținerea sau creșterea capacității persoanei private de libertate de a-și câștiga existența după liberare.
26.4 În conformitate cu regula nr. 13, nicio discriminare de tip sexual nu trebuie să fie exercitată la atribuirea unui tip de muncă.
26.5 O activitate productivă care include formarea profesională trebuie să fie propusă persoanelor private de libertate în măsură să profite de aceasta, în special tinerilor.
26.6 Pe cât posibil, persoanele private de libertate trebuie să poată alege tipul de muncă pe care doresc să-l presteze, în limitele unei selecții profesionale adecvate și ale exigențelor de ordine și disciplină.
26.7 Organizarea și metodele de lucru din penitenciare trebuie să semene cât mai mult posibil cu cele din comunitate, cu scopul de a pregăti persoanele private de libertate pentru condițiile unei vieți profesionale normale.
26.8 Deși profitul financiar adus instituției poate constitui un scop pentru ridicarea standardelor și îmbunătățirea calității și relevanței formării, interesele persoanelor private de libertate nu trebuie să fie subordonate acestui scop.
26.9 Munca persoanelor private de libertate trebuie să fie asigurată de către autoritățile penitenciarului, cu sau fără concursul firmelor private, în interiorul sau exteriorul penitenciarului.
26.10 În orice caz, munca persoanelor private de libertate trebuie să fie remunerată în mod echitabil.
26.11 Persoanelor private de libertate li se va permite să cheltuiască cel puțin o parte din câștiguri pentru achiziționarea de obiecte autorizate de uz personal și să trimită o parte din câștiguri familiei.
26.12 Persoanele private de libertate trebuie să fie încurajate să economisească o parte din câștigurile lor pe care o pot recupera la ieșirea din penitenciar sau o pot folosi în alte scopuri permise.
26.13 Măsurile aplicate în domeniul sănătății și siguranței trebuie să asigure o protecție eficientă a persoanelor private de libertate și nu pot fi mai puțin riguroase decât cele de care aplicate muncitorilor în exterior.
26.14 Trebuie să existe prevederi pentru asigurarea persoanelor private de libertate împotriva accidentelor de muncă, inclusiv a bolilor profesionale, la fel de favorabile ca cele menționate în legislația internă pentru muncitorii din exterior.
26.15 Numărul maxim de ore de lucru, pe zi și pe săptămână, pentru persoanele private de libertate, trebuie stabilit în conformitate cu normele locale sau cu uzanța care reglementează angajarea muncitorilor liberi.
26.16 Persoanele private de libertate trebuie să aibă cel puțin o zi de odihnă pe săptămână și timp suficient pentru educație și alte activități.
26.17 În măsura în care este posibil, persoanele private de libertate care muncesc trebuie să fie incluse în sistemele naționale de asigurări sociale.”
Regula nr. 105 este consacrată, mai specific, muncii persoanelor private de libertate condamnate:
Munca persoanelor private de libertate condamnate
„105.1 Un program sistematic de muncă va contribui la realizarea obiectivelor urmărite prin regimul persoanelor private de libertate condamnate.
105.2 Persoanele private de libertate condamnate care nu au ajuns vârsta normală de pensionare pot fi supuse obligației de a munci, ținându-se cont de aptitudinile lor fizice și psihice ale acestora, constatate de către medic.
105.3 Dacă persoanele private de libertate condamnate sunt supuse obligației de a munci, condițiile de muncă trebuie să fie conforme cu normele și supravegherea aplicate în exterior.
(...)”
Comentariul reamintește că regula nr. 105 reflectă rolul important al muncii în regimul penitenciar pentru persoanele private de libertate condamnate, dar subliniază, de asemenea, că munca nu trebuie să constituie în niciun caz o formă de pedeapsă suplimentară. Comentariul precizează că regula nr.
105 trebuie lecturată în contextul regulii nr.
26 care reglementează munca persoanelor private de libertate, în general. Toate garanțiile enunțate la regula nr.
26 se aplică și persoanelor private de libertate condamnate.
La 22 mai 2015, la Viena, Comisia Națiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalității și Justiția Penală a adoptat o modificare majoră a regulilor internaționale privind tratamentul persoanelor private de libertate, în vigoare de 60 de ani (E/CN.15/2015/L.6/Rev.1). Regulile au fost adoptate de Adunarea generală la 17 decembrie 2015. Regulile nr.
96-103 se referă la munca persoanelor private de libertate:
Regula nr. 96
„1. Persoanele private de libertate condamnate trebuie să aibă posibilitatea să muncească și să participe activ la reabilitarea lor, cu condiția obținerii unui aviz în ceea ce privește aptitudinile lor fizice și psihice, emis de un medic sau de cadru medical care deține calificare necesare.
Persoanelor private de libertate trebuie să li se ofere o activitate productivă suficientă pentru a munci pe durata normală a unei zile de lucru.”
Regula nr. 97
„1. Munca penitenciară nu va avea un caracter punitiv.
Persoanele private de libertate nu vor fi ținute în sclavie sau în condiții de aservire.
Nicio persoană privată de libertate nu este obligată să lucreze în beneficiul personal sau privat al unui membru al personalului penitenciarului.”
Regula nr. 98
„1. Munca din penitenciar trebuie să permită, pe cât posibil, menținerea sau creșterea capacității persoanelor private de libertate de a-și câștiga existența în mod cinstit după liberare.
Trebuie să fie oferită formarea profesională persoanelor private de libertate în măsură să profite de aceasta, în special tinerilor.
În limitele compatibile cu o selecție profesională adecvată și cu exigențele administrației și disciplinei penitenciare, persoanele private de libertate trebuie să poată alege tipul de muncă pe care doresc să-l presteze.”
Regula nr. 99
„1. Organizarea și metodele de lucru din mediul penitenciar trebuie să semene cât mai mult posibil cu cele din comunitate, cu scopul de a pregăti persoanele private de libertate pentru condițiile unei vieți profesionale normale.
Cu toate acestea, interesele persoanelor private de libertate și ale formării lor profesionale nu trebuie să nu fie subordonate scopului de a obține un profit financiar în urma unei activități desfășurate în mediul penitenciar.
[...].”
D. Dreptul comparat
Curtea a considerat util să efectueze o analiză comparativă, ținând seama de soluțiile legislative din 28
de state membre ale Consiliului Europei în ceea ce privește problema obligației persoanelor private de libertate de a munci după împlinirea vârstei de pensionare.
Această cercetare a permis să se concluzioneze că, în șaisprezece state membre, persoanele private de libertate condamnate nu sunt obligate să muncească după împlinirea vârstei de pensionare (Azerbaidjan, Belgia, Estonia, Federația Rusă, Finlanda, Germania, Italia, Letonia, Lituania, Moldova, Portugalia, Regatul Unit, Slovacia, Suedia, Ucraina și Ungaria).
În treisprezece dintre aceste state, scutirea de la îndeplinirea obligației de a munci pentru persoanele private de libertate care au împlinit vârsta de pensionare decurge direct din legislația în vigoare. În alte trei (Finlanda, Italia, Portugalia), problema se soluționează prin trimiterea la dispozițiile aplicabile din dreptul muncii. Cu alte cuvinte, obligația de a munci încetează odată cu vârsta de pensionare, după cum prevede Codul muncii.
În celelalte douăsprezece state membre examinate, problema nu este reglementată în mod expres în dreptul intern (Austria, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Irlanda, Luxemburg, Polonia, România, Serbia, Slovenia și Turcia). Rezultă din cele de mai sus că nu există nicio interdicție formală ca persoanele private de libertate condamnate să muncească după împlinirea vârstei pensionării. În schimb, cele mai multe dintre aceste țări prevăd, în practică, excepții de la obligația persoanelor private de libertate de a munci, în special în funcție de capacitatea și de vârsta acestora.
În Bulgaria, de exemplu, toate persoanele private de libertate sunt examinate de către un medic atunci când ajung la vârsta de pensionare, pentru a verifica dacă sunt apte de muncă. Un regim similar se aplică în Irlanda și în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.
În Slovenia, nu există niciun obstacol juridic formal ca o persoană privată de libertate să muncească după împlinirea vârstei de pensionare. În schimb, decizia de a continua munca trebuie să se facă în funcție de și în cadrul planului de asistență individual al fiecărei persoane private de libertate, care trebuie țină seama în mod corespunzător de situația personală a acesteia.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art.
4
§
2 din Convenție
Reclamantul pretinde încălcarea dreptului său de a nu fi supus la o muncă forțată sau obligatorie. În fapt, el se plânge că a fost obligat să muncească în contextul executării pedepselor și măsurilor, în ciuda faptului că atinsese deja vârsta de pensionare. Invocă art.
4 §
2 din Convenție, redactat după cum urmează:
„1. Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire.
Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie.
Nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de art.
5 din [...] Convenție sau pe durata libertății condiționate.”
[...].”
Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
Guvernul susține că reclamantul nu a prezentat capătul de cerere întemeiat pe încălcarea art.
4 din Convenție în fața Tribunalului federal. Așadar nu a epuizat căile de atac interne. Reclamantul contestă acest argument.
Curtea reamintește că nu este necesar ca dreptul consacrat de Convenție să fie invocat în mod explicit în procedura internă, cu condiția ca respectivul capăt de cerere să fie invocat „cel puțin pe fond” [a se vedea, între altele,
Castells împotriva Spaniei
, pct.
32, seria A, nr.
236;
Ahmet Sadik împotriva Greciei
, 15 noiembrie 1996, pct.
33,
Culegere de hotărâri și decizii
1996
‑
V
;
Ahmet Sadik împotriva Greciei
, pct.
33;
sau Azinas împotriva Ciprului
(MC), nr.
56679/00, pct.
40-41, CEDO 2004
‑
III].
Curtea observă că reclamantul nu a făcut referire în mod explicit, în memoriul său depus în cadrul recursului în fața Tribunalului federal din 15 februarie 2013, la art.
4 din Convenție. În schimb, a
invocat demnitatea umană și libertatea personală, în sensul art.
7, respectiv art. 10 din Constituția federală, coroborate cu art.
81 CP, care reglementează munca în cazul persoanelor private de libertate. În consecință, Curtea consideră că, cel puțin pe fond, reclamantul a
epuizat căile de atac interne în privința esenței capătului de cerere întemeiat pe art. 4.
În plus, trebuie constatat că Tribunalul federal a procedat,
proprio motu
, la o anumită reîncadrare a capătului de cerere al reclamantului făcând referire, printre altele, la art. 4 din Convenție. Rezultă că nu se poate susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art.
4 [a se vedea,
mutatis mutandis,
Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveției (nr. 2)
(MC), nr.
32772/02, pct. 43–45, CEDO 2009].
De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.
35
§
3
lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, Curtea îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
Argumentele părților
a) Reclamantul
Reclamantul susține că riscă sancțiuni disciplinare importante dacă nu se supune obligației de a munci. În acest sens, face referire la decizia luată de administrația competentă a
Penitenciarului Pöschwies, din data de 29
mai 2012, din care reiese că reclamantului i-au fost aplicate un regim penitenciar mai strict în celulă și măsura privării de televiziune și calculator timp de 14 zile, din cauza refuzului său de a munci (
supra
, pct.
10).
Reclamantul susține că Regulile penitenciare europene (
supra
, pct.
22 și următoarele) reflectă o tendință în rândul statelor europene, în ciuda caracterului lor neobligatoriu. Din regula nr. 105.2 rezultă că persoanele private de libertate condamnate care nu au împlinit vârsta normală de pensionare pot fi supuse obligației de a munci, ținându-se cont de aptitudinile lor fizice și psihice ale acestora. Or, reclamantul concluzionează că art.
81 CP (
supra
, pct.
17), astfel cum a fost interpretat de Tribunalul federal, se dovedește a fi contrar regulii amintite.
Reclamantul nu contestă faptul că munca în penitenciar are ca scop resocializarea persoanelor private de libertate. Cu toate acestea consideră că, având în vedere statutul său de persoană care a împlinit vârsta de pensionare și în privința căreia s-a dispus aplicarea măsurii internării, această idee trebuie să fie adaptată circumstanțelor situației sale personale. Or, el este convins că, având în vedere că a ajuns la o vârstă înaintată, nu se va mai reintegra în plan profesional.
De asemenea, reclamantul reamintește că, în temeiul art.
3 din Regulile penitenciare europene (
supra
, pct.
23), restricțiile impuse persoanelor private de libertate trebuie să fie reduse la minimul necesar și să fie proporționale cu obiectivele legitime pentru care au fost impuse, ceea ce rezultă, de asemenea, și din art.
74 CP (
supra
, pct. 17). Reclamantul susține că, în cazul său, obligația de a continua să muncească după împlinirea vârstei de pensionare nu poate contribui în niciun fel la îndeplinirea obiectivului de resocializare sau a celui de prevenire a degenerării fizice sau psihice, nici nu îndeplinește obligația de asistență din partea autorităților, evocată de către Tribunalul federal.
Reclamantul nu contestă faptul că viața zilnică a persoanelor private de libertate necesită o anumită structurare. Totuși, nu este de acord cu opinia autorităților atunci când acestea apreciază că structurarea ar trebui să fie realizată printr-o obligație de a munci, cel puțin pentru persoanele care au împlinit vârsta de pensionare. El consideră că trebuie să fie găsite și alte mijloace de ocupare pentru persoanele private de libertate.
Reclamantul face referire în continuare la regula nr.
5 din Regulile penitenciare europene potrivit căreia viața în penitenciar trebuie să se apropie cât mai mult posibil de aspectele pozitive ale vieții din exteriorul penitenciarului. Reclamantul consideră că această regulă are corolarul în art.
75 CP (
supra
, pct. 17), potrivit căruia privarea de libertate trebuie să corespundă, pe cât posibil, condițiilor de viață obișnuită. Potrivit reclamantului, din cele de mai sus rezultă că condițiile de detenție trebuie să fie orientate spre starea actuală și tendințele societății moderne. Obligația de a munci în penitenciar după împlinirea vârstei de pensionare nu ar fi compatibilă cu acest principiu.
Reclamantul adaugă că el a contribuit la asigurarea pentru limită de vârstă și pensia de urmaș în timpul detenției în Penitenciarul Pöschwies. Or, deși el continuă să fie supus obligației de a munci chiar și după împlinirea vârstei de pensionare, nu este sigur că într-o zi s-ar putea bucura de beneficiile acestei asigurări. Obligația de a contribui la asigurarea pentru limită de vârstă și pensia de urmaș ar intra astfel în conflict cu obligația de a continua să muncească după împlinirea vârstei de pensionare.
Reclamantul ia notă de observațiile detaliate ale Guvernului cu privire la situația referitoare la dreptul la muncă în cele cinci penitenciare calificate drept „reprezentative” (
supra
, pct.
55 și următoarele). Reamintește totodată că a cerut întotdeauna exonerarea sa deplină de la munca obligatorie. Întrebarea care se pune în acest context nu este aceea de a ști care sunt condițiile de muncă corespunzătoare, ci mai degrabă dacă poate fi obligat să muncească pur și simplu.
Reclamantul nu contestă faptul că scutirea de la munca obligatorie este prevăzută de lege în cazul în care persoana privată de libertate nu mai este în măsură să realizeze, din motive fizice și psihice, o muncă reglementată. Cu toate acestea, legea nu prevede scutirea de la muncă obligatorie în funcție de vârsta persoanei private de libertate. În măsura în care statul pârât susține că munca în penitenciar nu este în niciun caz comparabilă cu munca în libertate, dată fiind simplitatea acesteia și exigențele minime în ceea ce privește forța fizică necesară, reclamantul susține că un astfel de argument nu poate disimula faptul că este într-adevăr vorba despre o muncă sau un serviciu pretins unei persoane sub amenințare pedepsei, pentru care persoana respectivă nu este disponibilă în mod voluntar. Potrivit reclamantului, situația se încadrează așadar în domeniul de aplicare a art.
2 din Convenția nr. 29 a OIM (
supra
, pct.
21).
În măsura în care Guvernul susține că activitățile propuse reclamantului nu sunt comparabile cu munca obișnuită, ci mai degrabă comparabile cu cele propuse persoanelor cu probleme fizice și mentale de către clinicile de psihiatrie sau atelierele protejate, reclamantul consideră că nu are nevoie de un astfel de atelier.
Reclamantul susține că, potrivit art.
4 din Convenție, conceptul de demnitate umană este cel care definește în primul rând dacă o anumită muncă poate fi considerată ca fiind o muncă forțată sau obligatorie. În acest sens, reamintește că art.
74 CP evocă două principii fundamentale referitoare la executarea pedepselor, și anume principiul demnității și principiul proporționalității (
supra
, pct.
17). De asemenea, adaugă că toate națiunile civilizate occidentale sunt de acord că este inuman să i se ceară unei ființe umane să muncească până când aceasta este foarte în vârstă, bolnavă sau pe moarte. De aceea, toate aceste națiuni dețin mecanisme și reglementări sociale pentru a asigura supraviețuirea economică a persoanelor în vârstă.
Din aceste motive, reclamantul concluzionează că munca obligatorie după împlinirea vârstei de pensionare încalcă demnitatea umană. În consecință, munca impusă reclamantului se încadrează în categoria muncii forțate sau obligatorii potrivit art.
4 din Convenție și, prin urmare, s-a produs o încălcare a acestei prevederi.
b)
Guvernul
Guvernul amintește de la bun început că obligația de a munci în cazul persoanelor private de libertate se bazează pe art.
81 alin. (1) și art. 90 alin. (3) PC, precum și pe pct.
103 din ordonanța cantonului Zürich privind executarea pedepselor din 6 decembrie 2006 (
supra
, pct. 17-18).
Guvernul amintește că, potrivit mesajului Consiliul federal din 1998 cu privire la art.
75 CP (pct.
17),
„
[d]ezvoltarea unui «comportament» social al persoanei private de libertate, în special a capacității sale de a respecta legea, reprezintă primul dintre obiectivele care trebuie îndeplinite în momentul executării pedepsei. Prin urmare, se poate deduce că sarcina autorităților de executare va fi în primul rând de a pune în aplicare un proces de socializare. La același alineat, se pune, de asemenea, accent asupra creării condițiilor de viață care sunt cele mai apropiate posibil de cele ale vieții de zi cu zi, pe asistența, pe reducerea efectelor nefaste ale privării de libertate și pe protecția colectivității [...]” [(
Feuille fédérale
(FF) 1999 1787, 1917].
Potrivit aceluiași mesaj, art. 90 alin. (3) CP relativizează obligația de a munci prevăzută de art.
81
CP. Anumite persoane care execută o măsură privativă de libertate nu vor fi deloc apte să muncească. Cu toate acestea, pentru cei care pot munci, tratamentul nu numai că va autoriza munca, astfel cum e cazul măsurilor pentru tinerii adulți, dar o va și impune (
ibidem
, 1930).
Guvernul, invocând hotărârea Tribunalului federal pronunțată în speță, subliniază că, odată cu avansarea în vârstă, accentele se deplasează pe obligația de a furniza asistența necesară (
principiul asistenței necesare
) și pe reducerea efectelor negative ale privării de libertate (
principiul răului mai mic
). Prima constă în a furniza persoanei private de libertate asistența necesară în ceea ce privește nevoile sale în materie de sănătate, cele sociale, religioase, economice și juridice. A doua obligație presupune ca organele de executare să ia toate măsurile necesare pentru a contracara și a minimiza efectele nocive ale privării de libertate sau ale impactului negativ al acesteia asupra personalității și aptitudinilor sociale ale persoanei private de libertate.
Guvernul precizează în continuare că imaginea de ansamblu a practicii prezentate în cadrul următoarelor puncte se bazează pe informațiile primite de la cinci centre de detenție cu regim închis (Pöschwies, Lenzburg, Bostadel, Bochuz și Hindelbank). Acestea ar putea fi considerate reprezentative deoarece acolo sunt cazate persoane private de libertate cu vârsta peste 65 de ani, precum și persoane private de libertate care execută pedepse privative de libertate pe termen lung. Guvernul adaugă că cele cinci centre de detenție cu regim închis cunosc obligația de a munci care incumbă persoanelor private de libertate cu vârsta peste 65 de ani și o consideră ca fiind utilă și adecvată în măsura în care obligația de a munci are efecte pozitive asupra stării psihice și sociale a persoanelor private de libertate cu vârsta peste 65 de ani.
La fel ca și Tribunalul federal, Guvernul subliniază că munca prestată în cadrul executării pedepselor și măsurilor privative de libertate nu corespunde pieței muncii convenționale, ci este vorba despre o muncă într-un sistem închis. Guvernul adaugă că munca impusă prizonierilor cu vârsta peste 65 de ani în acest sistem închis este caracterizată prin trei elemente esențiale: în primul rând, toate cele cinci centre de detenție cu regim închis caută soluții individuale pentru persoanele private de libertate cu vârsta peste 65 de ani pentru a identifica o activitate adecvată și corespunzătoare abilităților acestora. În al doilea rând, munca pe care persoanele private de libertate cu vârsta peste 65 de ani o prestează are, de regulă, foarte puțin în comun cu munca obișnuită prestată de către persoanele salariate care se află în libertate sau de către persoanele private de libertate care nu au împlinit vârsta de pensionare. În al treilea rând, se pune accent pe structurarea programului zilnic și pe continuarea unei activități adecvate. Cu alte cuvinte, obligația persoanelor private de libertate cu vârsta peste 65 de ani de a munci vizează cel mai înalt grad de autonomie și păstrarea capacităților cognitive, intelectuale și motorii ale persoanelor private de libertate.
Guvernul subliniază în continuare că Penitenciarul Pöschwies, în care se află reclamantul, are în prezent cazate șase persoane private de libertate care au împlinit vârsta de pensionare, inclusiv reclamantul. Cinci dintre aceste persoane private de libertate, inclusiv reclamantul, se află în „divizia persoane dependente și pensionate” (
Abteilung für Sucht und Pensionäre
). Potrivit Guvernului, activitățile acestor persoane private de libertate sunt adaptate la abilitățile lor fizice și psihice, indiferent de natura și durata pedepsei sau măsurii privative de libertate. Date fiind simplitatea lor și exigențele minime în ceea ce privește forța fizică necesară, activitățile impuse acestei divizii nu sunt comparabile cu munca din alte ateliere ale penitenciarului. În realitate, aceste activități sunt mai degrabă comparabile cu cele propuse de clinicile de psihiatrie sau atelierele protejate, pentru persoanele cu dificultăți fizice și psihice.
De asemenea, Guvernul subliniază faptul că toate persoanele private de libertate cu vârsta peste 65 de ani ale căror capacități sunt reduse primesc un certificat de la un medic al Penitenciarului Pöschwies, astfel încât capacitatea lor de muncă se reduce și mai mult, în funcție de situația lor personală. În cazul în care se acordă reducerea timpului de muncă din motive medicale, interesații nu suferă nicio pierdere de venituri.
În ceea ce privește situația specifică a reclamantului, Guvernul susține că reclamantul nu a arătat în fața Curții că munca i-ar depăși abilitățile. Pe de altă parte, Guvernul consideră că munca prestată de reclamant este perfect adaptată vârstei sale. Din momentul în care a împlinit vârsta de pensionare, reclamantul s-a aflat în detenție – cu excepția perioadei cuprinse între 4 iulie 2012 și 17 iulie 2013, când se afla în grupa „integrare” – în „divizia persoane dependente și pensionate” a Penitenciarului Pöschwies.
Guvernul a observat că grupa de activitate din care reclamantul face parte în prezent este obligată să presteze activități supravegheate și asistate. Acesta precizează că reclamantul a beneficiat de un certificat medical care îi atesta o capacitate de muncă de
50%. Prin urmare, urma să presteze activități în medie de 3 ore pe zi de muncă. Timpii de muncă s-ar ridica așadar la 18 ore și 20 de minute pe săptămână. Guvernul adaugă că reclamantul nu este obligat să participe decât la activități supravegheate, de exemplu, colorarea de mandale, curățenie în celulă sau sculptură în lemn. Această activitate ar viza doar stabilizarea situației actuale și menținerea structurii zilnice. Pe de altă parte, reclamantul ar fi acceptat de mai multe ori și în mod voluntar să presteze activități suplimentare după-amiaza, cu toate că nu este obligat să participe la activitățile de după-amiază.
Guvernul concluzionează că munca pe care reclamantul era obligat să o presteze era adaptată vârstei și că obligația de a munci era proporțională. Reiterând argumentul Tribunalului federal (
supra
, pct. 14), Guvernul consideră că munca cu titlu voluntar nu ar permite atingerea obiectivelor vizate. În aceste condiții, munca impusă reclamantului este reglementată de art.
4
§
3
a) din Convenție și nu constituie muncă forțată sau obligatorie în sensul art.
4
§
2. Prin urmare, capătul de cerere întemeiat pe o încălcare a art.
4 este în mod vădit nefondat.
Motivarea Curții
a) Principiile generale și expunerea jurisprudenței relevante
Curtea amintește că art. 4 consacră una din valorile fundamentale ale societăților democratice. Primul său alineat nu prevede restricții, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenției si ale Protocoalelor nr. 1 și 4, și potrivit art. 15 § 2, nu admite nicio derogare, chiar și în caz de pericol public care amenință viața națiunii (
Siliadin împotriva Franței
, nr.
73316/01, CEDO 2005
‑
VII, și
Rantsev împotriva Ciprului și Rusiei
, nr.
25965/04, pct.
283, CEDO
2010).
Art.
4 § 2 din Convenție interzice „munca forțată sau obligatorie”. Pentru a interpreta această dispoziție, Curtea a luat în considerare în cauzele anterioare convențiile OIM relevante, care sunt obligatorii în aproape toate statele membre ale Consiliului Europei, inclusiv Elveția, în special Convenția nr.
29 din 1930 privind munca forțată (
Van der Mussele împotriva Belgiei
, 23 noiembrie 1983, pct.
32, seria
A, nr.
70, și
Siliadin
, pct.
115).
Curtea a constatat în cauzele amintite că exista o asemănare izbitoare, care nu era întâmplătoare, între art.
4
§
3 din Convenție și art.
2
§
2 din Convenția nr.
29 a OIM. Primul alineat al acestei ultime dispoziții prevede că, „în sensul” Convenției nr.
29, expresia „muncă forțată sau obligatorie” desemnează „orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie (
Siliadin
, citată anterior, pct. 116). Curtea a considerat că această definiție ar putea constitui un punct de plecare pentru interpretarea art.
4 din Convenție, adăugând că este important să nu se piardă din vedere nici caracteristicile particulare ale acestuia, nici caracterul său de instrument viu, care trebuie interpretat „în lumina condițiilor de viață actuale și a concepțiilor predominante în zilele noastre în statele democratice” (
Van der Mussele
, citată anterior, pct.
32).
Curtea a observat structura specifică a art.
4, al cărei alineat 3 nu are scopul de a „limita” exercitarea dreptului garantat de alineatul 2, ci de a „delimita” însuși conținutul acestui drept, deoarece formează un întreg împreună cu alineatul 2 și indică ceea ce nu se consideră a reprezenta „muncă forțată sau obligatorie”. Astfel, alineatul 3 contribuie la interpretarea alineatului 2. Cele patru alineate, dincolo de diversitatea lor, sunt fundamentate pe ideile majore de interes general, de solidaritate socială și de normalitate (
Van der Mussele
, citată anterior, pct.
38; a
se
vedea, de asemenea,
Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei
, 18 iulie 1994, pct.
22, seria A, nr.
291
‑
B, și
Zarb Adami împotriva Maltei
, nr.
17209/02, pct.
44, CEDO 2006
‑
VIII).
Jurisprudența Curții privind munca în penitenciar nu este abundentă. Într-una dintre primele sale cauze, Curtea a trebuit să examineze munca impusă unei persoane private de libertate, recidivist, a cărei punere în libertate a fost suspendată pentru acumularea unei anumit cuantum de economii. Deși a admis că munca respectivă era obligatorie, Curtea nu a constatat nicio încălcare a art.
4 din Convenție, pe motiv că cerințele art.
4
§
3
a) erau îndeplinite. În opinia Curții, munca impusă reclamantului nu a depășit limitele „normale” în materie, întrucât avea scopul de a ajuta persoana interesată să se reintegreze în societate și avea ca temei legal dispoziții care își găseau echivalent în alte state membre ale Consiliului Europei (
Van Droogenbroeck împotriva Belgiei
, 24
iunie 1982, pct.
59, seria A, nr.
50, cu trimitere la
De Wilde, Ooms și Versyp împotriva Belgiei
, 18
iunie 1971, pct.
89–90, seria
A, nr.
12).
În cauza
Stummer împotriva Austriei
(MC), nr.
37452/02, pct.
132 și urm., CEDO
2011, Marea Cameră a considerat că nu exista suficient consens cu privire la problema afilierii la sistemul de pensii pentru limită de vârstă a persoanelor private de libertate care prestează o muncă, pentru a putea da naștere unei obligații în temeiul art.
4 din Convenție. În consecință, munca obligatorie prestată de reclamant în timpul detenției fără ca acesta să fi fost afiliat la sistemul de pensii pentru limită de vârstă a trebuit să fie considerată o „muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției”, în sensul art.
4
§
3
a) din Convenție.
b) Aplicarea principiilor sus-menționate
Problema obligației de a munci pe durata detenției după împlinirea vârstei de pensionare pare să fie adresată Curții pentru prima dată.
Curtea trebuie să examineze dacă, în speță, a existat „muncă forțată sau obligatorie” contrară art.
4 din Convenție. Curtea observă că reclamantul a fost obligat să muncească în temeiul art.
81
§
1 CP. Dacă refuza să presteze munca atribuită, era găsit vinovat și trebuia să suporte consecințele, după cum reiese din decizia autorității competente a Penitenciarului Pöschwies din 29
mai 2012, prin care i-au fost aplicate un regim penitenciar mai strict în celulă și măsura privării de televiziune și calculator timp de 14 zile, din cauza refuzului său de a munci (
supra
, pct.
10). Deși decizia menționată a fost ulterior anulată, Curtea admite că sancțiunea aplicată reclamantului pare destul de severă.
În orice caz, luând drept punct de plecare definiția muncii forțate sau obligatorii de la art.
2
§
1 din Convenția nr.
29 a OIM pentru interpretarea art.
4
§
2 din Convenție (
Van der Mussele
, citată anterior, pct.
32-34, și
Stummer
, citată anterior, pct.
125), Curtea nu se îndoiește că reclamantul a prestat o muncă „sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care [el] nu s-a oferit de bună voie”.
Deși părțile par să fie de acord asupra acestui punct, sunt totuși în dezacord în ceea ce privește problema dacă trebuie să se considere că munca prestată de reclamant era acoperită de formularea art.
4
§
3
a) din Convenție, care exclude din conceptul de „muncă forțată sau obligatorie” „orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de art.
5 din Convenție”.
Curtea observă de la bun început că textul Convenției nu oferă nicio indicație cu privire la problema obligației persoanelor private de libertate de a munci după împlinirea vârstei de pensionare. Cu toate acestea, Curtea consideră că problema de a ști dacă art.
4
§
3
a) din Convenție se aplică într-o astfel de situație trebuie să fie examinată în lumina scopului muncii impuse, a naturii, a amplorii și a modalităților sale de executare.
În ceea ce privește scopul muncii impuse, Curtea acceptă argumentul Guvernului potrivit căruia obligația persoanelor private de libertate de a continua să muncească și după împlinirea vârstei de pensionare face parte din obiectivul reducerii efectelor nocive ale detenției. Admite că o muncă adaptată și rezonabilă poate contribui la structurarea vieții zilnice și la menținerea unei activități adecvate, care sunt obiective importante pe termen lung pentru bunăstarea unei persoane private de libertate. În acest sens, Curtea consideră că autoritățile interne au oferit motive suficiente pentru a demonstra diferența dintre, pe de o parte, munca în contextul executării pedepselor sau măsurilor privative de libertate, care corespunde unui sistem închis, și munca în libertate, care se supune regulilor pieței libere a muncii, pe de altă parte.
În ceea ce privește natura muncii prestate de către persoanele private de libertate care au împlinit vârsta de pensionare, din observațiile Consiliului federal din 10 octombrie 2012 în răspuns la raportul CPT privind vizita în Elveția în octombrie 2011 (
supra
, pct.
19-20) rezultă că obligația de a munci nu în aceeași măsură se aplică tuturor persoanelor private de libertate și că trebuie adaptată, în funcție de circumstanțe, la abilitățile, dar mai presus de toate la capacitatea de muncă și la starea de sănătate a persoanei private de libertate. Pe de altă parte, persoanele cu dizabilități psihice nu au obligația de a face decât munci ușoare, iar acestea sunt realizate, de regulă, doar într-o mică măsură. În caz de incapacitate de muncă certificată de un medic, persoana privată de libertate este exonerată de obligația de a munci. În ceea ce privește situația specifică a reclamantului, munca sa pare să urmeze aceste reguli; într-adevăr, din observațiile Guvernului rezultă că reclamantul nu este obligat să participe decât la activități supravegheate, în special colorarea de mandale, prestarea curățeniei în celulă sau sculptura în lemn. Curtea este de acord cu opinia Guvernului potrivit căreia este vorba despre activități adaptate vârstei și capacităților psihice ale acestuia, afirmație pe care reclamantul nu o contestă.
În plus, Curtea consideră că domeniul de aplicare a obligației de a munci este, de asemenea, adecvat situației și circumstanțelor personale ale reclamantului, în măsura în care acesta nu muncește decât aproximativ 3 ore pe zi, adică 18 ore și 20 de minute pe săptămână.
În cele din urmă, în ceea ce privește modalitățile de prestare a muncii, Curtea amintește că reclamantul face parte, împreună cu alte persoane private de libertate care au împlinit vârsta de pensionare, din „divizia persoane dependente și pensionate” a Penitenciarului Pöschwies. Pe de altă parte, munca reclamantului este remunerată și, potrivit Guvernului, reclamantul nu suferă nicio pierdere de salariu în cazul în care nivelul muncii se reduce din motive medicale. În ceea ce privește alegația reclamantului potrivit căreia nu este sigur că va primi beneficii din partea AVS, având în vedere faptul că este în continuare obligat să muncească, Curtea consideră că reclamantul nu a probat în niciun fel acest argument, cel puțin nu prin trimiterile făcute la decizii ale autorităților pentru a-și susține teza.
Pentru a stabili ce ar trebui să fie considerată o „muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției”, Curtea va lua, de asemenea, în considerare normele care prevalează în prezent în statele membre (
Van Droogenbroeck
, citată anterior, pct.
59, și
Stummer
, citată anterior, pct.
131 și urm.). În ceea ce privește practica statelor membre ale Consiliului Europei, Curtea observă că studiul comparativ efectuat în 28
de țări a permis să se concluzioneze că, în șaisprezece state membre, persoanele private de libertate condamnate nu sunt obligate să muncească după împlinirea vârstei de pensionare. În celelalte douăsprezece state membre examinate, problema în litigiu nu este reglementată în mod expres de lege. În schimb, aceste țări prevăd în mod normal excepții de la obligația persoanelor private de libertate de a munci, în special în funcție de capacitatea și de vârsta acestora. Sistemele puse în aplicare de aceste țări se aseamănă, prin urmare, cu soluția adoptată în Elveția. Curtea concluzionează din cele de mai sus că, în absența unui consens suficient între statele membre ale Consiliului Europei cu privire la obligația persoanelor private de libertate de a munci după împlinirea vârstei de pensionare, autoritățile elvețiene se bucură de o marjă considerabilă de apreciere (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Stummer
, citată anterior, pct.
132).
Pe de altă parte, Curtea reamintește că prevederile Convenției nu trebuie să fie interpretate izolat, ci astfel încât să fie conciliate cu principiile generale ale dreptului internațional. În temeiul art. 31 § 3 c) din Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, interpretarea unui tratat trebuie să se facă ținând seama de „orice normă relevantă de drept internațional, aplicabilă relațiilor dintre părți”, în special de cele referitoare la protecția internațională a drepturilor omului [a se vedea, între altele,
Neulinger și Shuruk împotriva Elveției
(MC), nr. 41615/07, pct.
131, CEDO
2010; și
Golder împotriva Regatului Unit
(MC), 21 februarie 1975, pct.
29, seria A, nr. 18].
În acest sens, Curtea amintește că regula nr.
105.2 din Regulile penitenciare europene (
supra
, pct. 27) indică faptul că [p]ersoanele private de libertate condamnate care nu au împlinit vârsta normală de pensionare pot fi supuse obligației de a munci, ținându-se cont de aptitudinile lor fizice și psihice ale acestora, constatate de către medic”.
Or, deși regulile penitenciare citate anterior nu au forță juridică obligatorie, Curtea le-a acordat întotdeauna o importanță considerabilă în jurisprudența sa. În ceea ce privește cazul concret, observă că regula 105.2 este formulată destul de deschis și nu impune un regim uniform în privința obligației de a munci pentru persoanele private de libertate care au împlinit vârsta de pensionare. În orice caz, Curtea consideră că nu este neapărat necesar să interpreteze această regulă ca impunând statelor membre o interdicție absolută a muncii pentru persoanele private de libertate care au împlinit vârsta de pensionare. În speță, Curtea nu se consideră obligată să răspundă definitiv la această întrebare, reamintind că statele membre se bucură de o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește punerea în aplicare a acestei recomandări de către administrația penitenciarelor, care sunt oricum mai bine plasate decât Curtea pentru a se pronunța asupra aspectelor legate de condițiile și tratamentul persoanelor private de libertate. În acest sens, Curtea este de părere că este în primul rând la latitudinea autorităților interne modul în care stabilesc condițiile și modalitățile efective și practicabile în vederea organizării sistemelor lor penitenciare, respectând în același timp cerințele Convenției.
În concluzie, mai ales în absența unui consens între statele membre ale Consiliului Europei cu privire la obligația persoanelor private de libertate de a continua să muncească după împlinirea vârstei de pensionare, din cele de mai sus nu rezultă existența unei interdicții absolute în temeiul art.
4 din Convenție. În consecință, munca obligatorie prestată de reclamant în timpul detenției, inclusiv cea prestată după împlinirea vârstei de pensionare, poate fi considerată o „muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției” în sensul art.
4
§
3
a) din Convenție. Prin urmare, nu constituie „muncă forțată sau obligatorie” în sensul art.
4
§
2 din Convenție.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea, constatând că reclamantul s-a limitat, în speță, la a contesta însuși principiul obligației de a munci, impusă persoanelor private de libertate care au împlinit vârsta de pensionare, fără să se plângă de modalitățile de executare a muncii care i-a fost atribuită de autoritățile elvețiene, concluzionează că nu a fost încălcat art.
4 din Convenție.
II
. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 coroborat cu art. 4 din Convenție
Reclamantul s-a plâns, de asemenea, de discriminarea la care a fost supus, având vedere în special situația sa de persoană privată de libertate care a împlinit vârsta de pensionare, în comparație cu o persoană aflată în libertate care nu este obligată să continue să lucreze. În sprijinul acestui capăt de cerere, invocă art. 14 din Convenție, care este formulat după cum urmează:
„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [...] Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”
Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în ceea ce privește acest capăt de cerere.
Reclamantul contestă acest argument.
Curtea observă că reclamantul, reprezentat în mod legal de un avocat, nu a prezentat în fața unui tribunal federal, fie și pe fond, plângerea întemeiată pe tratamentul discriminatoriu a cărui victimă se consideră a fi.
Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne în temeiul art. 35
§
1 și
din Convenție.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art.
4 și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
hotărăște
că nu a fost încălcat art.
4 din Convenție.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 9 februarie 2016, în temeiul art.
77
§
2 și
3 din Regulament.
PREȘEDINTE,
Grefier adjunct,
LUIS LÓPEZ GUERRA
Marialena Tsirli