CASE OF A.S. v. SWITZERLAND - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- No violation of Article 3 - Prohibition of torture (Article 3 - Expulsion) (Conditional) (Italy);No violation of Article 8 - Right to respect for private and family life (Article 8 - Expulsion;Positive obligations;Article 8-1 - Respect for family life) (Conditional) (Italy)
CASE OF A.S. v. SWITZERLAND - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A DOUA
HOTĂRÂREA
din 30 iunie 2015
În Cauza A.S. împotriva Elveției
(Cererea nr. 39350/13)
STRASBOURG
Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art. 44
§
2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza A.S. împotriva Elveției,
Curtea Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a doua), reunită într-o cameră compusă din Ișýl Karakaș,
Președinte,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
Helen Keller,
Paul Lemmens,Egidijus Kűris,
Jon Fridrik Kjřlbro,
judecători,
și Stanley Naismith,
grefier de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 2 iunie 2015,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află cererea nr. 39350/13 îndreptată împotriva Confederației Elvețiene, prin care un resortisant sirian, domnul A.S. („reclamantul”),
a sesizat Curtea, la 17 iunie 2013, în temeiul art.
34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”). Președintele Secției a încuviințat cererea reclamantei să nu
fie dezvăluit numele acesteia (art.
47 §
4 din Regulamentul Curții).
Reclamantul a fost reprezentat de domnul B. Wijkstrom, avocat în Geneva. Guvernul elvețian („Guvernul”)
a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul F. Schürmann, din cadrul Oficiului Federal al Justiției.
Reclamantul a susținut că, dacă este retrimis în Italia, ar fi supus unui tratament contrar art. 3 din Convenție și i-ar fi încălcat dreptul la viața privată și de familie prevăzut la art. 8 din Convenție. În temeiul art. 13, coroborat cu art. 3, acesta a susținut că prin respingerea cererii de suspendare, în timp ce recursul său împotriva ordinului de deportare era pendinte, autoritățile naționale i-au încălcat dreptul la o cale de atac eficientă.
La 5 septembrie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului, care și-a prezentat observațiile la 26 noiembrie 2013. Reclamantul a răspuns observațiilor Guvernului la 24 ianuarie 2014.
ÎN FAPT
I. Circumstanțele cauzei
Reclamantul este un resortisant sirian de origine kurdă. Acesta s-a născut în 1988 și în prezent, locuiește în Geneva. La o dată necunoscută, acesta a intrat în Elveția din Italia, unde ajunsese, de asemenea, la o dată necunoscută. La 18 februarie 2013, acesta a solicitat azil în Elveția.
La 8 mai 2013, Oficiul Federal pentru Migrație („OFM”) a respins cererea de azil a reclamantului, pe motiv că amprentele sale fuseseră deja înregistrate în sistemul EURODAC, în Grecia, la 16 august 2012, și în Italia, la 21 ianuarie 2013. În plus, autoritățile italiene acceptaseră cererea din 17 aprilie 2013 a autorităților elvețiene de a-l reprimi pe reclamant pe teritoriul lor, în temeiul art. 10 alin. (1) din Regulamentul nr. 343/2003/CE („Regulamentul Dublin”). OFM a hotărât că cele două surori ale reclamantului, care locuiau în Elveția din 2006, respectiv din ianuarie 2012, nu făceau parte din categoria „membri de familie”, după cum prevedea art. 2 lit. (i) din Regulamentul Dublin. Referitor la pretinsele probleme de spate ale reclamantului, s-a considerat că Italia era obligată să-i acorde acces la tratament medical și că nu s-a indicat că respectivele probleme de sănătate au împiedicat transferul reclamantului în Italia.
Reclamantul a introdus apel împotriva deciziei OFM în fața Tribunalului Administrativ Federal („TAF”). Acesta a susținut că a fugit din țara sa de origine, Siria, pentru că fusese persecutat, privat de libertate și torturat. Conform certificatelor medicale, acesta fusese diagnosticat cu tulburare de stres posttraumatic, pentru care primea tratament medical. De asemenea, primea tratament medical și pentru problemele de spate. Acesta a susținut că decizia OFM era o încălcare a art. 10 alin. (1) din Regulamentul Dublin, deoarece Grecia a fost primul stat membru UE pe teritoriul căruia intrase, cu mai puțin de 12 luni în urmă. Astfel, autoritățile grecești erau cele care teoretic, aveau răspunderea de a-i examina cererea de azil. Cu toate acestea, nu s-a putut deduce din faptul că acesta nu a putut fi înapoiat în Grecia, astfel cum era prevăzut în
M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei
[(MC), nr. 30696/09, CEDO 2011] că statul elvețian putea să-l retrimită înapoi în Italia. Prin urmare, cererea autorităților elvețiene de înapoiere a reclamantului în Italia încălca legea, întrucât acestea știau că autoritățile italiene nu aveau competență în materie, iar Italia acceptase în mod eronat, cererea. Potrivit reclamantului, decizia OFM a încălcat și art. 15 alin. (2) din Regulamentul Dublin, care prevedea că persoanele care depind de rude care au reședința într-un stat membru, nu trebuie să fie despărțite de acestea. În această privință, acesta a arătat că două dintre surorile sale mai mari, locuiau în mod legal, în Elveția cu familiile lor. Acesta a susținut că datorită prezenței surorilor sale, a recăpătat o anumită stabilitate emoțională în viața sa. Prin urmare, expulzarea în Italia, unde nu are nici un membru de familie care să-l îngrijească, i-ar agrava într-atât problemele de sănătate mintală, încât ar risca o vătămare ireparabilă, contrară art. 3 și 8 din Convenție.
La 13 iunie 2013, TAF a respins recursul reclamantului. Acesta a hotărât , în conformitate cu Regulamentul Dublin, că reclamantul trebuia să se întoarcă în Italia, ale cărei autorități fuseseră informate de statul elvețian, înainte de a accepta cererea elvețiană de înapoiere, că reclamantul intrase pentru prima oară în „zona Dublin” în Grecia. Mai mult, TAF a considerat că, având în vedere datele sosirii în țările respective, nu era exclus ca la plecarea din Grecia, reclamantul să fi ieșit din „zona Dublin”, înainte de a intra în Italia. În plus, a stabilit că reclamantul nu era atât de grav bolnav, încât să fie dependent de asistența surorilor sale. Prin urmare, nici art. 15 alin. (2) din Regulamentul Dublin, nici art. 8 din Convenție nu erau aplicabile în cauza sa. TAF a hotărât că, în ceea ce privește procedura de acordare a azilului și disponibilitatea tratamentului medical pentru solicitanții de azil, nu s-a stabilit că în sistemul de primire italian existau deficiențe structurale și că Italia încălcase obligațiile internaționale cu privire la solicitanții de azil și la refugiați. În consecință, nimic nu a indicat că reclamantul ar suferi un tratament contrar art. 3 din Convenție, în eventualitatea expulzării în Italia. În fine, TAF a precizat că autoritățile elvețiene trebuiau să-i informeze pe omologii italieni cu privire la problemele de sănătate ale reclamantului, atunci când puneau în executare expulzarea.
Reclamantul a prezentat în fața instanței un raport medical din 6 iunie 2013, care stabilea că, în urma presupusei traume suferite pe durata detenției în Siria, acesta a avut probleme la nivelul spatelui și a prezentat simptome grave de tulburare de stres posttraumatic. În consecință, reclamantul a urmat de două ori pe lună sesiuni de psihoterapie cu un medic generalist și i s-a prescris o doză zilnică de Sertralină, un antidepresiv, precum și somnifere (Zolpidem) și calmante pentru problema de la nivelul spatelui (Tilur).
Raportul menționa, de asemenea, că în lipsa unui tratament medical, starea de sănătate a reclamantului s-ar înrăutăți rapid și l-ar expune riscului major de a consuma alcool sau droguri, precum și riscului de sinucidere. Riscul de sinucidere s-ar mări considerabil dacă reclamantul ar fi înapoiat în țara de origine.
În plus, conform raportului, implicarea surorilor reclamantului a fost „absolut necesară”
(
absolument nécessaire
),
pentru ca acesta să capete o oarecare stabilitate emoțională, pentru a depăși numeroasele traume suferite.
La recomandarea medicului, reclamantului i s-a acordat un apartament pentru solicitanții de azil. Reclamantul a prezentat și declarațiile surorilor sale, conform cărora acesta își petrecea practic tot timpul cu familiile lor, avea mare nevoie de afecțiune, nu putea fi lăsat singur și își petrecea nopțile singur în apartamentul său. Acestea au adăugat că erau dispuse și puteau să-i ofere sprijin emoțional pentru ca acesta să-și poată reveni după trauma suferită.
II. Dreptul intern și dreptul Uniunii Europene relevante
Dreptul intern relevant este prezentat în hotărârea Curții în cauza
Tarakhel împotriva Elveției
[(MC), nr. 29217/12, pct. 22-23 și 26-27, 4 noiembrie 2014].
Instrumentele relevante și principiile dreptului Uniunii Europene sunt prezentate în aceeași hotărâre pct. 28-36).
În special, Curtea reamintește că Regulamentul Dublin este aplicabil în Elveția, în conformitate cu Acordul de asociere din 26 octombrie 2004 dintre Confederația Elvețiană și Comunitatea Europeană privind criteriile și mecanismele pentru stabilirea statului responsabil cu examinarea solicitărilor de azil depuse într-un stat membru sau în Elveția (JO L 53 din 27 februarie 2008). Regulamentul Dublin a fost recent înlocuit cu Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 („Regulamentul Dublin III”), menit să eficientizeze sistemul Dublin și să consolideze garanțiile juridice pentru persoanele supuse procedurii Dublin.
Regulamentul Dublin III a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2014 și a fost adoptat de Consiliul Federal Elvețian la 7 martie 2014.
III. Contextul italian
Descrierea detaliată a procedurii de azil, cadrul juridic și organizarea sistemului de primire a solicitanților de azil în Italia este, de asemenea, prezentat în hotărârea din cauza
Tarakhel
(pct. 36-50).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție
Reclamantul s-a plâns că, dacă ar fi înapoiat în Italia, ar fi supus unui tratament contrar art. 3 din Convenție, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
Guvernul a contestat aceste argumente.
A. Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că această cerere nu
este în mod vădit nefondată în sensul art.
35
§
3 lit.
a) din Convenție. În continuare, Curtea constată că nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
Argumentele părților
a) Reclamantul
Reclamantul a subliniat că, în calitate de solicitant de azil, aparține unui grup deosebit de vulnerabil care are nevoie de protecție specială. În această privință, acesta a făcut trimitere la hotărârea Curții în cauza
M.S.S.
, în care Curtea a considerat că expunerea unui solicitant de azil la condiții de sărăcie reprezintă o încălcare a interzicerii tratamentelor inumane și degradante în temeiul art. 3 din Convenție.
Reclamantul a susținut că din cauza deficiențelor structurale ale sistemului italian de primire a solicitanților de azil, dacă ar fi înapoiat în Italia, nu ar beneficia de o locuință adecvată și de tratament medical corespunzător. În sprijinul afirmațiilor sale, a făcut trimitere la concluziile raportului Consiliului Elvețian pentru Refugiați (OSAR), pe care Curtea le-a analizat pe larg în hotărârea din cauza
Tarakhel
. Prin urmare, acesta a susținut că înapoierea în Italia ar cauza o înrăutățire considerabilă a stării sale de sănătate mintală și l-ar supune unui risc semnificativ de sinucidere.
Acesta a subliniat că sprijinul surorilor sale, care locuiesc în Elveția, a fost crucial în ceea ce privește rezultatul reușit al terapiei sale, după cum este menționat în raportul medical din 6 iunie 2013.
(b) Guvernul
Guvernul a contestat aprecierea reclamantului referitoare la existența unor deficiențe structurale în sistemul italian de primire a solicitanților de azil și a făcut trimitere la o serie de decizii în care Curtea a considerat că astfel de acuzații sunt în mod vădit nefondate [
Mohammed Hussein și alții împotriva Tărilor de Jos și Italiei
(dec.), nr. 27725/10, 2 aprilie 2013;
Abubeker împotriva Austriei și Italiei
(dec.), nr. 73874/11, 18 iunie 2013;
Halimi împotriva Austriei și Italiei
(dec.), nr.
53852/11, 18 iunie 2013;
Miruts Hagos împotriva Tărilor de Jos și Italiei
(dec.), nr. 9053/10, 27 august 2013;
Mohammed Hassan și alții împotriva Tărilor de Jos și Italiei
(dec.), nr. 40524/10, 27
august 2013; și
Hussein Diirshi și alții împotriva Tărilor de Jos și Italiei
(dec.), nr. 2314/10, 10 septembrie 2013].
Guvernul a subliniat că sistemul de sănătate din Italia are capacitatea de a trata numeroase afecțiuni. În plus, Italia avea obligația respectivă în temeiul Directivei nr. 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003, de stabilire a standardelor minime de primire a solicitanților de azil în statele membre („Directiva privind Condițiile de Primire”), care prevede tratament medical adecvat pentru solicitanții de azil, inclusiv pentru cei cu nevoi speciale (art. 15).
Cu privire la cauza reclamantului, Guvernul a reamintit că pe durata audierii în fața OFM din 28 martie 2013, reclamantul nu a indicat nici un motiv specific care să demonstreze că înapoierea sa în Italia ar reprezenta o încălcare a art. 3 din Convenție. Acesta a menționat doar că dorește să rămână în Elveția deoarece unele dintre rudele sale locuiesc în Elveția, fără a menționa o problemă specială de sănătate, cu excepția durerii de spate de care suferea în acea perioadă. Potrivit Guvernului, tratamentul actual al reclamantului pentru tulburare de stres posttraumatic nu a fost deosebit de dificil și a constat în administrarea zilnică a Sertralinei, un antidepresiv, precum și o consultație medicală o dată la două săptămâni. Durerea lombară era tratată cu calmante de bază.
În fine, Guvernul a reamintit că, în conformitate cu jurisprudența Curții [
Dragan
și alții împotriva Germaniei
(dec.) nr. 33743/03, 7 octombrie 2004], riscul de sinucidere nu obligă statul să se abțină de la aplicarea unui ordin de expulzare, cu condiția adoptării unor măsuri concrete pentru a preveni îndeplinirea respectivelor amenințări.
Motivarea Curții
a) Principii generale
Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței consacrate a Curții, expulzarea unui solicitant de azil de către un stat contractant, poate ridica o problemă în temeiul art. 3 angajând, astfel, răspunderea statului respectiv în temeiul Convenției, în cazul în care s-a demonstrat că există motive întemeiate să se creadă că persoana respectivă se confruntă într-adevăr, cu riscul de a fi supusă torturii sau unor tratamente sau pedepse inumane și degradante în țara de primire. În aceste condiții, art. 3 implică obligația de a nu expulza persoana în cauză în țara respectivă [a se vedea
Soering împotriva Regatului Unit
, 7 iulie 1989, pct. 90-91, seria A nr.
161;
Vilvarajah și alții împotriva Regatului Unit
, 30 octombrie 1991, pct. 103, seria A nr. 125;
H.L.R. împotriva Franței
, 29 aprilie 1997, pct. 34,
Rapoarte
1997-III;
Jabari împotriva Turciei
, nr. 40035/98, pct. 38, CEDO 2000
‑
VIII;
Salah Sheekh împotriva Tărilor de Jos
, nr. 1948/04, pct. 135, CEDO 2007
‑
I;
Saadi împotriva Italiei
(MC), nr. 37201/06, pct. 152, CEDO 2008; și
M.S.S.
, citată anterior, pct. 365].
Curtea a hotărât în numeroase rânduri că, pentru a intra sub incidența art. 3, răul tratament trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Evaluarea acestui nivel minim este relativă, depinde de toate circumstanțele cauzei, precum durata tratamentului, efectele fizice sau psihice ale acestuia și, în anumite cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei [a se vedea,
inter alia
,
Kudla
împotriva Poloniei
(MC), nr. 30210/96, pct. 91, CEDO 2000-XI și
M.S.S,
citată anterior, pct. 219].
Curtea a hotărât, de asemenea, că art. 3 nu poate fi interpretat în sensul unei obligații a Înaltelor Părți Contractante de a furniza persoanelor aflate sub jurisdicția sa o locuință [a se vedea,
Chapman împotriva Regatului Unit
(MC), nr. 27238/95, pct. 99, CEDO 2001-I]. De asemenea, art. 3 nu prevede obligația generală de a acorda asistență financiară refugiaților, pentru a le permite menținerea unui anumit standard de viață (a se vedea,
Müslim împotriva Turciei,
nr.53566/99, pct. 85, 26 aprilie 2005 și
M.S.S.
, citată anterior, pct. 249).
În hotărârea din cauza
M.S.S
. (pct. 250), Curtea a considerat că problema ridicată în cauză nu putea fi interpretată în termenii respectivi. Spre deosebire de cauza
Müslim
(citată anterior, pct. 83 și 84), obligația de a furniza cazare și condiții materiale decente solicitanților de azil sărăci, intrase în dreptul pozitiv, iar autoritățile elene erau obligate să-și respecte propria legislație, prin transpunerea dreptului Uniunii Europene, și anume Directiva privind condițiile de primire. Reclamantul le-a reproșat autorităților elene că, în situația respectivă, din cauza acțiunilor sau omisiunilor lor deliberate, i-a fost practic, imposibil să se prevaleze de drepturile respective și să-și rezolve nevoile de bază.
În aceeași hotărâre (pct. 251), Curtea a acordat o importanță considerabilă statutului de solicitant de azil al reclamantului, acela de membru al unui grup de persoane deosebit de vulnerabile și defavorizate, care au nevoie de protecție specială. A constatat că există un consens larg la nivel internațional și european cu privire la respectiva nevoie de protecție specială, astfel cum reiese din Convenția de la Geneva, din atribuțiile și activitățile UNHCR și din standardele prezentate în Directiva privind Condițiile de Primire a Uniunii Europene.
Cu toate acestea, în cauza
M.S.S
(pct
.
252 și 253), având de stabilit dacă o situație de sărăcie materială extremă ar putea ridica o problemă în temeiul art. 3, Curtea a reamintit că nu a exclus „posibilitatea ca în temeiul art. 3 din Convenție, răspunderea statului să fie angajată în ceea ce privește tratamentul, atunci când un reclamant care era total dependent de sprijinul statului, s-ar confrunta cu indiferența oficială într-o situație de privare gravă sau necesitate incompatibilă cu demnitatea umană” [a se vedea,
Budina împotriva Rusiei
(dec.), nr. 45603/05, 18 iunie 2009].
Cu privire la expulzarea persoanelor grav bolnave, Curtea a rezumat principiile aplicabile în hotărârea din cauza
N. împotriva Regatului Unit
[(MC), nr. 26565/05, pct. 42-44, 4 CEDO 2008], după cum urmează.
Cetãþenii strãini care fac obiectul expulzãrii nu pot, în principiu, pretinde nici un drept de a rãmâne pe teritoriul unui stat contractant pentru a continua sã beneficieze de asistenþã ºi servicii medicale, sociale sau de altã naturã furnizate de statul respectiv. Faptul cã circumstanþele reclamantului, inclusiv speranþa de viaþã, ar fi reduse semnificativ, dacã ar fi mutat de pe teritoriul statului contractant, nu este suficient pentru a da naºtere la o încãlcare a art. 3. Decizia de a expulza un strãin care suferã de o boalã mintalã sau fizicã gravã într-o þarã în care serviciile pentru tratamentul respectivei afecþiuni sunt inferioare celor disponibile în statul contractant, poate ridica o problemã în temeiul art. 3, dar numai într-o situaþie excepþionalã, în cazul în care motivele umanitare împotriva expulzãrii sunt convingãtoare. În cauza
D. împotriva Regatului Unit
(2 mai 1997,
Culegere de hotărâri și decizii,
1997-III)
situația excepțională a constat în faptul că reclamantul era într-o stare critică și părea pe moarte, nu i s-a putut garanta nici o asistență sau îngrijire medicală în țara sa de origine, nu avea nici o rudă dispusă să-l îngrijească sau să-i acorde hrană, adăpost și sprijin social de bază.
Curtea nu exclude cã ar putea exista ºi alte situaþii excepþionale în care considerentele umanitare sunt la fel de convingãtoare. Cu toate acestea, consideră că ar trebui să se mențină pragul ridicat stabilit în cauza
D. împotriva Regatului Unit
.și să fie aplicat în jurisprudența sa ulterioară, pe care, în principiu, o consideră corectă, având în vedere că în asemenea cauze, pretinsa vătămare viitoare nu ar rezulta din acțiunile deliberate sau din omisiunile autorităților publice sau ale organismelor care nu aparțin statului, ci dintr-o afecțiune apărută pe cale naturală și din cauza lipsei de resurse suficiente pentru tratarea acesteia în țara de destinație.
Deși multe dintre drepturile pe care le cuprinde, au implicații de natură socială sau economică, Convenția are, în esență, scopul de a proteja drepturile civile și politice (a se vedea,
Airey împotriva Irlandei
, 9 octombrie 1979, pct. 26, seria A, nr. 32). Mai mult, ceea ce este inerent Convenției în ansamblul său, este încercarea de a păstra un echilibru între solicitările de interes general ale comunității și cerințele privind protejarea drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea,
Soering
, citată anterior, pct. 89). Progresele din domeniul medical, precum și diferențele sociale și economice dintre țări, presupun că tratamentele disponibile în statul contractant și în țara de origine pot varia considerabil. Deși este necesar ca, având în vedere importanța fundamentală a art. 3 în ansamblul Convenției, Curtea să păstreze un grad de flexibilitate pentru a preveni expulzarea în situații excepționale, art. 3 nu impune statului contractant obligația de a atenua astfel de discordanțe prin furnizarea de servicii de îngrijire gratuite și nelimitate tuturor cetățenilor străini, care nu au dreptul de a rămâne în jurisdicția sa. O constatare contrară ar pune o povară prea mare asupra statelor contractante.
În special, cu privire la persoanele care suferă de boli mintale grave, Curtea reamintește că în cauza
Bensaid împotriva Regatului Unit
(nr. 44599/98, CEDO, 2001-I), referitoare la mutarea unui cetățean algerian schizofrenic din Regatul Unit , Curtea a respins în unanimitate, cererea în temeiul art. 3 și a hotărât următoarele (pct. 36-40):
“În speță, reclamantul suferă de schizofrenie, o boală mintală pe termen lung. În prezent, acestuia i se administrează olanzapină, care contribuie la ținerea sub control a simptomelor sale. Dacă se întoarce în Algeria, nu va mai beneficia în mod gratuit de respectivul medicament, în tratament ambulatoriu. Acesta nu cotizează la nici un fond de asigurări sociale și nu poate solicita rambursarea medicamentului. Cu toate acestea, medicamentul respectiv ar fi disponibil dacă ar fi spitalizat și ar putea fi disponibil contra plată în tratament ambulatoriu. Este, de asemenea, posibil ca alte medicamente, folosite pentru tratarea bolilor mintale, să fie disponibile. Cel mai apropiat spital pentru administrarea unui tratament este în Blida, la aproximativ 75-80 de km de satul în care locuiește familia sa.
Conform reclamantului, dificultățile de obținere a medicamentelor și stresul inerent înapoierii în acea zonă a Algeriei, în care există violențe și activități teroriste, i-ar pune în pericol sănătatea în mod serios. Înrăutățirea bolii sale mintale de care suferă, ar putea presupune reapariția halucinațiilor și a tulburărilor psihotice, care includ autovătămarea și vătămarea persoanelor din jur, precum și restricții în ceea ce privește funcționarea socială (izolare și lipsă de motivație). Curtea consideră că suferința asociată unei astfel de recăderi, ar putea, în principiu, să intre sub incidența art. 3.
Cu toate acestea, Curtea observă că reclamantul riscă o recădere și dacă rămâne în Regatul Unit, întrucât afecțiunea sa este pe termen lung și necesită îngrijire constantă. Mutarea ar putea mări riscul respectiv, la fel și diferențele între asistența personală disponibilă și accesibilitatea tratamentului. Reclamantul a susținut, în special, că este puțin probabil ca alte medicamente să-i îmbunătățească starea de sănătate și că opțiunea de spitalizare ar trebui să fie de ultimă instanță. Totuși, reclamantul dispune de tratament medical în Algeria. Faptul că circumstanțele din Algeria ar fi mai puțin favorabile reclamantului decât cele de care a beneficiat în Regatul Unit, nu este decisiv din perspectiva art. 3 din Convenție.
Curtea consideră că riscul de înrăutățire a stării de sănătate a reclamantului, dacă acesta ar fi înapoiat în Algeria și că, dacă s-ar întâmpla acest lucru, acesta nu ar beneficia de sprijin sau îngrijiri adecvate, este în mare măsură speculativ. Argumentele cu privire la atitudinea familiei sale în calitate de musulmani devotați, dificultatea de a călători în Blida și efectele acestor factori asupra stării sale de sănătate sunt, de asemenea, speculative. Informațiile furnizate de părți nu arată că deplasarea la spitalul respectiv este efectiv împiedicată de situația din regiune. Reclamantul nu este o țintă potențială a activității teroriste. Chiar dacă familia sa nu deține o mașină, există posibilitatea stabilirii unor alte aranjamente.
Curtea acceptă că starea de sănătate a reclamantului este gravă. Cu toate acestea, având în vedere pragul ridicat prevăzut la art. 3, în special atunci când situația nu implică răspunderea directă a statului contractant pentru vătămarea provocată, Curtea nu consideră că există un risc real suficient pentru ca înapoierea reclamantului în aceste circumstanțe să fie contrară standardelor art. 3. Cauza nu indică situațiile excepționale din
D. împotriva Regatului Unit
(citată anterior), în care reclamantul se afla în fazele terminale ale unei boli incurabile, SIDA, iar în urma expulzării în St. Kitts, nu ar fi beneficiat de îngrijiri medicale sau de sprijinul familiei.”
Într-o cauză mai recentă, privind înapoierea unui cetățean marocan din Finlanda în Maroc [
S.B. împotriva Finlandei
(dec.), nr. 17200/11, pct. 36, 24 iunie 2014], Curtea a hotărât că îngrijirile în materie de sănătate mintală erau disponibile în Maroc, că tratamentul pentru depresie, precum și pentru tulburările de anxietate era în general, disponibil în regim ambulatoriu și în urma spitalizării și că reclamanta a avut acces la medicamentele antidepresive care îi fuseseră prescrise. Prin urmare, Curtea a considerat că reclamanta a avut acces în Maroc la tratament pentru depresia sa gravă, pentru tulburarea de stres posttraumatic și tulburarea de anxietate generalizată și că dacă era înapoiată în Maroc, nu risca un tratament contrar art. 3 din Convenție.
În fine, în ceea ce privește riscul de sinucidere, Curtea reiterează că faptul că o persoană pentru care s-a dispus expulzarea, a amenințat că se va sinucide, nu obligă statul să se abțină de la aplicarea unui ordin de expulzare, cu condiția adoptării unor măsuri concrete pentru a preveni îndeplinirea respectivelor amenințări [a se vedea, spre exemplu,
Dragan și alții împotriva Germaniei
(dec.), nr. 33743/03, 7 octombrie 2004,
Karim împotriva Suediei
(dec.), nr. 24171/05, 4 iulie 2006 și
Kochieva și alții împotriva Suediei
(dec.) nr. 75203/12, 30 aprilie 2013]. Curtea a ajuns la aceeași concluzie și în cazul reclamanților care avuseseră mai multe tentative de sinucidere [a se vedea
Goncharova și
Alekseytsev împotriva Suediei
(dec.), nr. 31246/06, 3 mai 2007 și
A.A. împotriva Suediei
(dec.), nr. 8594/04, pct. 71, 2 septembrie 2008]
.
ii) Aplicarea principiilor menționate anterior în prezenta cauză
Curtea ia act că potrivit informațiilor medicale furnizate, reclamantul prezintă simptome grave de tulburare de stres posttraumatic, pentru care este tratat de medic și pentru care i se administrează medicamente (
supra
, pct. 9). Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă înapoierea acestuia în Italia ar presupune o vătămare care ar atinge pragul ridicat prevăzut la art. 3 din Convenție.
În cauza
Tarakhel
(pct. 115), Curtea a hotărât că structura și situația generală a sistemului italian de primire a solicitanților de azil, nu ar putea să reprezinte în sine, o interzicere a tuturor înapoierilor solicitanților de azil în acea țară, totuși, datele și informațiile de care a dispus Curtea au ridicat îndoieli serioase cu privire la capacitățile sistemului respectiv. În consecință, în opinia Curții, posibilitatea ca un număr semnificativ de solicitanți de azil să rămână fără cazare sau să fie cazați în spații supraaglomerate, fără intimitate sau chiar în condiții insalubre sau violente, nu putea fi respinsă ca nefondată. Totuși, reclamantul nu se află, în prezent, într-o stare critică. Înrăutățirea rapidă a stării sale de sănătate, de care ar suferi ca urmare a mutării de pe teritoriul Elveției și măsura în care ar putea să obțină acces la tratament medical în Italia, trebuie că implică un anumit grad de speculație (a se vedea,
mutatis mutandis
,
N. împotriva Regatului Unit
, citată anterior, pct. 50). În prezent, nu există nici un indiciu că, dacă ar fi înapoiat în Italia, reclamantul nu ar beneficia de tratament psihologic adecvat [a se vedea,
mutatis mutandis
,
Halimi împotriva Austriei și Italiei
(dec.), nr. 53852/11, 18 iunie 2013]
și nu ar avea acces la tipul de antidepresive pe care le primește, în prezent, în Elveția. În această privință, Curtea observă că este bine cunoscut că Sertralina sau un medicament echivalent, este disponibil în Italia.
În opinia Curții, nu se poate face distincție între cauza reclamantului și cele citate
supra
, la pct. 32 și 33. Aceasta nu indică situații excepționale, precum în cauza
D. împotriva Regatului Unit
(citată anterior), în care reclamantul se afla în fazele terminale ale unei boli incurabile, SIDA, și ar fi beneficiat de îngrijiri medicale sau de sprijinul familiei (
Bensaid
, citată anterior, pct. 40).
În consecință, Curtea constată că implementarea hotărârii de înapoiere a reclamantului în Italia nu ar duce la încălcarea art. 3 din Convenție.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție
În temeiul art. 8 din Convenție, reclamantul a susținut că, prin ruperea relației cu surorile sale care locuiesc în Elveția, înapoierea sa în Italia ar încălca dreptul la respectarea vieții private și de familie. Art.
8 este redactat după cum urmează:
”1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
Curtea ia act de faptul că plângerea întemeiată pe art. 8 ridică probleme serioase în fapt și în drept în raport cu Convenția, clarificarea acesteia necesitând o examinare pe fond. Nu au fost identificate alte motive pentru a declara acest capăt de cerere inadmisibil. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
Argumentele părților
a) Reclamantul
Reclamantul a subliniat că nu are membrii de familie care locuiesc în Italia și că este tânăr și necăsătorit. Acesta a susținut că relația sa cu cele două surori ale sale, care locuiesc în Elveția, intră sub incidența protejării dreptului la respectarea vieții de familie, din cauza stării sale grave de sănătate mintală, care ar putea fi considerată un factor suplimentar de dependență, altul decât legăturile emoționale normale. În această privință, acesta a făcut referire la hotărârea Curții din cauza
Bousarra împotriva Franței
(nr. 25672/07, pct. 38-39, 23 septembrie 2010).
În plus, reclamantul a susținut că înapoierea în Italia i-ar încălca dreptul la respectarea vieții private, întrucât i-ar afecta integritatea morală și fizică, deoarece nu ar mai beneficia de sprijinul surorilor sale, sprijin crucial în ceea ce privește rezultatul reușit al terapiei sale. În sprijinul argumentului respectiv, reclamantul a făcut referire la cauza
Bensaid
(citată anterior, pct. 47), în care Curtea a hotărât că sănătatea mintală trebuie considerată o parte extrem de importantă din viața privată, asociată aspectului integrității morale.
În plus, reclamantul a considerat că ingerința în viața privată și de familie în cazul înapoierii în Italia, nu ar fi „în conformitate cu legea”, după cum este prevăzut la art. 8 din Convenție, întrucât autoritățile elvețiene nu au desfășurat nici o procedură de azil, în temeiul art. 15 alin. (2) din Regulamentul Dublin, care avea în mod specific, scopul de a proteja persoanele aflate în situația sa.
b) Guvernul
Guvernul a considerat că reclamantul, care este adult, nu putea să pretindă ingerința în viața privată și de familie, în cazul înapoierii în Italia.
În ceea ce privește viața de familie, Guvernul a subliniat că surorile reclamantului se stabiliseră în Elveția cu mulți ani înainte de sosirea reclamantului și atunci când reclamantul era deja adult. Prin urmare, reclamantul locuise deja departe de surorile sale, cu care nu avea legături deosebit de strânse. Guvernul a reamintit, de asemenea, că acestea nu erau trecute ca „membri de familie”, în temeiul art. 2 lit. (i) din Regulamentul Dublin și că art. 15 din același regulament privind dependența solicitanților de azil de asistența rudelor acestora, făcea referire doar la „boală gravă” sau „handicap grav”.
În ceea ce privește viața privată, Guvernul a făcut trimitere la observațiile sale în temeiul art. 3 din Convenție și a considerat că înapoierea reclamantului în Italia, unde dispune de asistență medicală adecvată, nu indică o ingerință suficientă în integritatea sa morală, pentru a intra sub incidența art. 8.
În cazul în care Curtea ar accepta argumentul reclamantului, conform căruia înapoierea sa în Italia ar provoca o ingerință în viața sa privată și de familie, Guvernul a subliniat că o astfel de ingerință ar fi în conformitate cu legea și ar fi motivată de scopul legitim de a consolida controlul migranților, care servește intereselor generale ale bunăstării economice a țării. În plus, întrucât reclamantul a petrecut puțin timp în Elveția și fiind conștient de situația sa precară, acesta nu le avea în Elveția decât pe surorile sale, fără alte rude apropiate, precum o soție, părinți sau copii și, în orice caz, nu se demonstrase că surorile sale nu puteau să-l urmeze în Italia, înapoierea reclamantului ar fi o măsură proporțională cu scopul legitim urmărit de autoritățile elvețiene.
Motivarea Curții
Curtea reamintește că dacă un stat contractant tolerează prezența unui străin pe teritoriul său, permițându-i acestuia sau acesteia să aștepte hotărârea cu privire la cererea de acordare a permisului de ședere, recursul împotriva unei astfel de hotărâri sau o nouă cerere de acordare a permisului de ședere, statul contractant respectiv îi permite străinului să facă parte din societatea țării gazdă, să formeze relații și să-și întemeieze o familie în statul respectiv. Totuși, acest fapt nu presupune că autoritățile din statul contractant respectiv au, în consecință, obligația de a-i permite acestuia sau acesteia să se stabilească în țara respectivă, în temeiul art. 8 din Convenție. În aceeași măsură, confruntarea autorităților țării gazdă cu viața de familie ca și
fait
accompli
, nu presupune că respectivele autorități au, prin urmare, obligația de a-i permite reclamantului să se stabilească în țara respectivă, în conformitate cu art. 8 din Convenție. În general, Curtea a hotărât că persoanele aflate în situația respectivă nu sunt îndreptățite la obținerea dreptului de reședință [
Jeunesse împotriva Țărilor de Jos
, (MC), nr. 12738/10, pct. 103, 3 octombrie 2014].
Același lucru se aplică și în cazul solicitanților de azil, a căror prezență pe teritoriul statului contractant este tolerată de autoritățile naționale din oficiu sau este acceptată în conformitate cu obligațiile lor internaționale.
La fel ca în cauza
Jeunesse
(pct. 104), se poate face distincție între prezenta cauză și cauzele privind „migranții stabiliți”, întrucât această noțiune a fost folosită în jurisprudența Curții, și anume, în legătură cu persoanele cărora li s-a acordat în mod oficial dreptul de reședință într-o țară gazdă. O retragere ulterioară a dreptului respectiv, spre exemplu, deoarece persoana în cauză a fost condamnată pentru o infracțiune penală, va reprezenta o ingerință în dreptul acestuia sau acesteia la respectarea vieții private și de familie în sensul art. 8. În asemenea cazuri, Curtea va stabili dacă ingerința este justificată în temeiul paragrafului al doilea din art. 8. În această privință, va lua în considerare diferitele criterii pe care le-a identificat în jurisprudența sa, pentru a stabili dacă s-a păstrat echilibrul echitabil între motivele pe care s-a întemeiat hotărârea autorităților de retragere a dreptului de rezidență și drepturile prevăzute la art. 8 privind persoana în cauză (
ibid.
, pct. 104).
Întrucât situația de fapt și de drept a unui migrant stabilit și cea a unui străin care solicită permis de ședere, în calitate de solicitant de azil sau nu, nu sunt identice, criteriile stabilite în jurisprudența Curții pentru a evalua dacă retragerea permisului de ședere al unui migrant stabilit este compatibilă cu art. 8, nu se pot transpune în mod automat în cazul reclamantului. Chestiunea care trebuie, mai degrabă, examinată în prezenta cauză este dacă, având în vedere circumstanțele în ansamblul lor, autoritățile elvețiene aveau obligația în temeiul art. 8 de a-i acorda reclamantului permis de ședere în Elveția, în calitate de solicitant de azil sau nu, permițându-i astfel, să-și exercite dreptul la viața de familie, pe care ar fi putut să o stabilească pe teritoriul elvețian (
mutatis mutandis
,
ibid.
, pct. 105). Astfel, prezenta cauză se referă nu numai la viața de familie, ci și la imigrație
lato sensu
. În consecință, trebuie să se considere că respectiva cauză implică o acuzație de nerespectare a unei obligații pozitive de către statul pârât , în temeiul art. 8 din Convenție (
mutatis mutandis
,
ibid.
, pct. 105).
Curtea reamintește că într-o cauză care privește viața de familie și imigrația, măsura în care obligațiile statului de a accepta pe teritoriul său rude ale persoanelor care au reședința în statul respectiv, va varia în funcție de circumstanțele speciale ale persoanelor implicate și în funcție de interesul general. Factorii care trebuie luați în considerare în acest context sunt măsura în care viața de familie ar fi efectiv prejudiciată, extinderea legăturilor în statul contractant, dacă există obstacole insurmontabile în calea familiei care locuiește în țara de origine a străinului în cauză sau dacă există factori cu privire la controlul imigrației (spre exemplu, un istoric de încălcări ale legii imigrației ) sau considerente de ordin public ce cântăresc în favoarea excluderii (
ibid.
, pct. 107).
Un alt considerent important este dacă viața de familie a fost întemeiată într-o perioadă în care persoanele implicate știau că statutul de imigrant al uneia dintre ele era de așa natură încât continuarea vieții de familie pe teritoriul statului gazdă, ar fi de la început precară. Potrivit jurisprudenței consacrate a Curții, este posibil ca numai în circumstanțe excepționale înapoierea unui membru de familie neresortisant să reprezinte o încălcare a art. 8 (
ibid.
, pct. 108).
În speță, Curtea observă că nu există nici o dovadă a prezenței reclamantului în Elveția, înainte de depunerea cererii de azil la 18 februarie 2013 (
supra
, pct. 5), cu patru luni înainte de depunerea cererii în cauză. Pe parcursul acestei perioade scurte, prezența reclamantului pe teritoriul elvețian a fost acceptată de autoritățile interne doar cu scopul de a-i examina statutul de solicitant de azil și pentru a respecta obligațiile relevante în temeiul Regulamentului Dublin și dreptului intern.
Curtea reamintește că a hotărât deja că nu există viață de familie, în sensul art. 8, între părinți și copii adulți sau între frați adulți, dacă aceștia nu pot să demonstreze elemente suplimentare de dependență [a se vedea,
F.N. împotriva Regatului Unit
(dec.), nr. 3202/09, pct. 36, 17 septembrie 2013].
Presupunând că reclamantul și surorile sale au păstrat legăturile de familie, atunci când locuiau în Siria și presupunând că în speță, s-au demonstrat elemente suplimentare de dependență, nu se poate susține că toleranța autorităților interne față de prezența reclamantului pe teritoriul elvețian pentru o perioadă îndelungată, i-au permis acestuia să întemeieze și să dezvolte legături de familie strânse în Elveția (
a contrario
,
Jeunesse,
citată anterior, pct. 116).
Având în vedere marja de apreciere acordată statelor în materie de imigrație, Curtea consideră că s-a păstrat un echilibru echitabil între interesele concurente aflate în joc, și anume, pe de o parte, interesele personale ale reclamantului referitoare la stabilirea unei vieți de familie în Elveția și pe de altă parte, interesele de ordin public ale statului pârât, în ceea ce privește controlul imigrației (
a contrario
,
ibid.
, pct. 121 și 122)
În ceea ce privește plângerea reclamantului referitoare la faptul că înapoierea sa în Italia l-ar împiedica să continue să beneficieze de sprijinul surorilor sale în contextul terapiei sale, aceasta a fost deja examinată în temeiul art. 3. Curtea consideră că nu ridică o problemă distinctă în temeiul art. 8 din Convenție (
mutatis mutandis, F.N. împotriva Regatului Unit,
citată anterior, pct. 38).
Având în vedere considerațiile menționate anterior, Curtea constată că implementarea hotărârii de înapoiere a reclamantului în Italia nu ar duce la încălcarea art. 8 din Convenție.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13, coroborat cu art. 3 din Convenție
În temeiul art. 13, coroborat cu art. 3, reclamantul a pretins că TAF i-a respins cererea de suspendare în așteptarea rezultatului procedurilor inițiate în fața sa. Astfel, recursul său a constituit o cale de atac total ineficientă, deoarece, în ciuda stării sale grave de sănătate mintală, nu a beneficiat în nici un moment de protecție împotriva expulzării în Italia, care l-ar fi expus riscului unui tratament contrar art. 3 din Convenție (a se vedea,
Mohammed împotriva Austriei
, nr. 2283/12, pct. 72, 6 iunie 2013) Art.
13 este redactat după cum urmează:
„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”
Guvernul a contestat acest argument.
În observațiile din 24 ianuarie 2014, reclamantul a informat Curtea că a intenționat să retragă acest capăt de cerere.
Curtea, în temeiul art. 37 din Convenþie, a hotãrât cã reclamantul nu intenþioneazã sã continue cu acest capãt de cerere, în sensul art. 37 § 1 lit. a). Curtea a hotărât, de asemenea, că nu există nici un motiv cu caracter general, care să afecteze respectarea drepturilor omului, după cum este definit în Convenție, care să necesite continuarea examinării plângerii în cauză, în temeiul art. 37 § 1 din Convenție
in fine
[a se vedea, spre exemplu,
Chojak împotriva Poloniei,
nr
.
32220/96, decizia Comisiei din 23 aprilie 1998, nepublicată,
Singh și alții împotriva Regatului Unit,
(dec.). nr. 30024/96, 26 septembrie 2000 și
Stamatios Karagiannis împotriva Greciei,
nr. 27806/02, pct. 28, 10 februarie 2005].
Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins în temeiul art.
35 § 1 lit. a) din Convenție.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
Curtea:
1.
declară
admisibile capetele de cerere întemeiate pe art. 3 și art. 8.
hotărăște că nu s-ar încălca art. 3 din Convenție în eventualitatea retrimiterii reclamantului în Italia.
3.
hotărăște
că nu s-ar încălca art. 8 din Convenție în eventualitatea retrimiterii reclamantului în Italia.
4.
hotărăște
să radieze cererea de pe rol în conformitate cu art. 37 § 1 lit. a) din Convenție, în ceea ce privește capătul de cerere a reclamantului întemeiat pe art. 13, coroborat cu art. 3 din Convenție.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 30 iunie 2015, în temeiul art.
77
§
2 și
art.
77
§
3 din Regulamentul Curții.
Ișýl Karakaș
Stanley Naismith
PREȘEDINTE
Grefier
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curții, opinia separată a domnilor judecători Sajó, Vučinić și Lemmens este anexată la prezenta hotărâre.
A.I.KS.H.N.
Opinia comună concordantă a judecătorilor Sajó, Vučinic și Lemmens
Împreună cu colegii noștri, am votat că în eventualitatea retrimiterii reclamantului în Italia, nu s-ar încălca art. 3 și art. 8 din Convenție.
Cu toate acestea, în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 8, motivarea noastră este oarecum diferită de cea a colegilor.
Majoritatea nu a adoptat o poziție clară referitoare la faptul că reclamantul s-ar putea bucura de „viața de familie” alături de cele două surori ale sale. Curtea își întemeiază motivarea pe art. 8, presupunând că „reclamantul și surorile sale au păstrat legăturile de familie când locuiau în Siria”și că „în speță, au putut fi demonstrate elemente suplimentare de dependență”(a se vedea, pct. 49 din hotărâre) Cerința privind „elementele suplimentare de dependență” este în conformitate cu ceea ce Curtea a hotărât în alte cauze care implicau membrii de familie adulți [a se vedea, spre exemplu,
F.N: împotriva Regatului Unit
, (dec.), nr. 3202/09, pct. 36, 17 septembrie 2013 (citată la pct. 49) și
Senchishak împotriva Finlandei,
nr. 5049/12, pct. 55, 18 noiembrie 2014].
Am prefera să fim mai aprobatori. În anumite circumstanțe, relația dintre frați aparține conceptului de „viață de familie” (a se vedea,
Vasquez împotriva Elveției
, nr. 1785/08, pct. 48, 26 noiembrie 2013). Nu avem nici un motiv să ne îndoim de faptul că reclamantul și cele două surori ale sale au avut o viață de familie în Siria, înainte de a se deplasa în Elveția. În această privință, realizăm că pot exista concepții diferite cu privire la ceea ce reprezintă o „familie” în diferite părți ale lumii. În temeiul art. 8 din Convenție, în opinia noastră, este suficient să existe în practică, legături strânse între membrii unei familii [a se vedea,
K. și T. împotriva Finlandei
(MC). nr. 25702/94, pct. 150, CEDO 2001
‑
VII]. În orice caz, nu vedem de ce relația dintre reclamant și surorile sale, odată reuniți în Elveția, nu ar trebui considerată viață de familie. În această privință, acordăm importanță faptului că cei trei frați par să fie singurii membrii de familie care locuiesc în Elveția, fapt ce, în mod normal, ar trebui să conducă la consolidarea legăturilor dintre aceștia.
În plus, reclamantul susține că, din cauza stării sale de sănătate, depinde de sprijinul emoțional al surorilor sale (a se vedea pct. 41 din hotărâre). La rândul lor, surorile au confirmat că fratele lor își petrece aproape tot timpul cu ele și cu familiile lor și că îi oferă sprijin emoțional pentru ca acesta să-și revină în urma traumei suferite (a se vedea pct. 9 din hotărâre). Considerăm că aceste informații, necontestate de Guvern, cuprind elemente suplimentare care ilustrează existența vieții de familie.
În ceea ce privește examinarea respectării de către statul pârât a obligației pozitive în temeiul art. 8, majoritatea lasă impresia că se referă doar la „marja de apreciere acordată statelor în materie de imigrație”, pentru a concluziona, ulterior că „s-a păstrat echilibrul echitabil între interesele concurente aflate în joc, și anume, pe de o parte, interesele personale ale reclamantului, referitoare la stabilirea unei vieți de familie în Elveția și, pe de altă parte, interesele de ordin public ale statului pârât în ceea ce privește controlul imigrației”(a se vedea pct. 50 din hotărâre).
În opinia noastră, referirea la marja de apreciere nu este suficientă pentru a ajunge la concluzia că s-a păstrat un echilibru echitabil. Am prefera să vedem o evaluare mai explicită a proporționalității refuzului de a-i permite reclamantului să rămână alături de familia sa, în lumina interesului Guvernului în ceea ce privește controlul imigrației.
În această privință, ne-am raliat concluziei majorității deoarece, deși, în prezent, legăturile dintre reclamant și surorile sale ar putea fi relativ puternice, acestea nu pot fi considerate atât de strânse încât să necesite continuarea prezenței reclamantului în Elveția. Deși majoritatea este de părere că nu a trecut suficient timp pentru „a stabili și a dezvolta legături de familie strânse în Elveția” (a se vedea, pct. 49 din hotărâre), am vrea să subliniem faptul că reclamantul și surorile sale au locuit mai mulți ani în țări diferite, evident fără a menține o legătură strânsă. Reclamantul nu a demonstrat că ar suferi în mod intolerabil din cauza separării de surorile sale, situație pe care a mai întâmpinat-o și în trecut.