CASE OF BÉDAT v. SWITZERLAND

În conformitate cu art. 293 din Codul Penal (Publicarea deliberărilor oficiale secrete), oricine care, fără a avea dreptul de a face acest lucru, publică toată sau parte din documente, investigații sau deliberări ale unei autorități care sunt secrete prin lege sau în temeiul unei decizii luate de autoritatea respectivă, acționând în cadrul competențelor sale, va fi pedepsită cu o amendă (punctul 1). De asemenea, complicitatea în astfel de acte este pedepsită (a se vedea punctul 2). Curtea poate decide să nu impună nicio penalitate dacă secretul astfel făcut public este minor de importanță (a se vedea punctul 3). Potrivit jurisprudenței, această dispoziție provine dintr-o concepție oficială a secretului. Este suficient ca documentele, deliberările sau investigațiile în cauză să fi fost declarate secrete prin lege sau în temeiul unei decizii luate de autoritatea sau, cu alte cuvinte, că au existat intenția de a le împiedica să devină publice, indiferent de tipul de clasificare selectată (de exemplu, secretul superior sau confidențial). Pe de altă parte, secretul strict presupune că titularul informațiilor specifice dorește să-l țină secret, că există un interes legitim în joc și că informațiile sunt cunoscute sau accesibile numai unui grup selectat de persoane (a se vedea ATF [Jurisprudența Curții Federale Elvețiene] 126 IV 236, punctul 2a, p. 242, și 2c/aa, p. 244). Această situație nu a fost modificată de intrarea în vigoare a alineatului (3) din prezentul articol la 1 aprilie 1998 (RO [Recuperare oficială – Colecția Oficială a Statutelor Federale] 1998 852 856; FF [Feuille fédérale] 1996 IV 533). Această regulă nu se referă la secrete în sensul susținut, ci mai degrabă la cazuri de ascunzătoare inutilă, mică sau excesivă (a se vedea ATF 126 IV 236, punctul 2c/bb, p. 246). Prin urmare, pentru a exclude aplicarea alineatului (3), instanța trebuie să examineze în primul rând motivele pentru clasificarea informațiilor ca secret. Cu toate acestea, aceasta trebuie să facă acest lucru cu reținere, fără a interfera cu puterea discrețională exercitată de autoritatea care a declarat secretul informației. Este suficient ca această declarație să apară, totuși, în raport cu conținutul documentelor, investigațiilor sau deliberărilor în cauză. În plus, punctul de vedere al jurnaliștilor cu privire la interesul în publicarea informațiilor este irelevant (a se vedea ATF 126 IV 236, punctul 2d, p. 246). În Stoll v. Hotărârea Elveția din 10 decembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat că această concepție oficială a secretului nu a fost contrară art. 10 CEDO, întrucât nu a împiedicat Curții Federale să stabilească dacă interferența în cauză era compatibilă cu art. 10 CEDO, prin evaluarea, în contextul examinării sale la art. 293, alin. (3) din Codul penal, justificarea clasificării unui anumit articol de informații ca secret, pe de o parte, și în măsura intereselor în joc, pe de altă parte (a se vedea Stoll v. Elveția, citată mai sus, §§ 138 și 139. 7.

În cazul în cauză, infracțiunea în care se acuza recurente are legătură cu publicarea înregistrărilor interviurilor și corespondenței conținute în dosarul unei anchete penale vii. În conformitate cu art. 184 din Codul de Procedură Penală al Cantonului Vaud (CPP/VD), toate investigațiile trebuie să rămână secrete până la încheierea finală (a se vedea punctul 1). Cererea de secret se referă la toate elementele de probă descoperite de anchetă în sine, precum și la toate deciziile nepublice și măsurile de investigare (a se vedea punctul 2). Legea specifică, de asemenea, că următoarele elemente sunt obligate de secret față de oricine care nu are acces la dosar: judecătorii și personalul judiciar (a se salva în cazurile în care divulgarea ar facilita investigația sau este justificată pe motive publice, administrative sau judiciare; a se vedea art. 185 CPP/VD), precum și părțile, prietenii și rudele acestora, avocații lor, asociații, consultanții și personalul acesteia și orice experți și martori. Cu toate acestea, divulgarea prietenilor sau rudelor de către părți sau avocatul lor nu este pedepsită (a se vedea art. 185a RPC/VD). În sfârșit, legea prevede o serie de excepții. Ca excepție la art. 185, judecătorul de investigare cantonal și, cu acordul acestuia, judecătorul responsabil pentru ancheta preliminară sau ofițerii de poliție de rang înalt desemnați special de guvernul cantonal [Conseil d’Etat] (a se vedea art. 168 alineatul (3)) pot informa presa, radio sau televiziune despre o investigație în așteptare, dacă este necesară de interesul public sau de considerații de echitate, în special atunci când cooperarea publică este obligată să se lumineze asupra unei infracțiuni, în cazuri care sunt deosebit de grave sau sunt deja cunoscute de publicul în general, sau în cazul în care informațiile eronate trebuie corectate sau încredințate publicului în general (a se vedea art. 185b alineatul (1) CPP/VD). Prin urmare, prezentul caz se referă la secretul impus de lege, mai degrabă decât la o decizie oficială. 7.

Ca regulă generală, motivul confidențialității investigațiilor judiciare, care se aplică majorității seturilor de proceduri penale cantonale, este necesitatea de a proteja interesele procedurii penale prin anticiparea riscurilor de coluziune și pericolul de a fi falsificate sau distruse dovezi. Cu toate acestea, nici interesele acuzatului nu trebuie ignorate, în special în ceea ce privește presupunerea de nevinovăție și, în general, relațiile și interesele personale ale acuzatului (a se vedea Hauser, Schweri și Hartmann, Schweizerisches Strafprozessrecht, al șaselea ed., 2005, § 52, nr. 6, p. 235; Gérard Piquerez, op. cit., § 134, nr. 1066, p. 678; Gérard Piquerez, Procédure pénale Suisse: manual, al doilea ed., 2007, nr. 849, pp. 559 și următoarele), precum și necesitatea de a proteja procesul de formare a avizului și procesul de decizie în cadrul unei autorități de stat, astfel cum este protejat, exact, prin art. 293 din Codul Penal (a se vedea ATF 126 IV 236, punctul 2c/aaa, p. 245). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut deja ocazia de a considera un astfel de scop legitim în sine. Obiectivul este de a menține autoritatea și imparțialitatea justiției în conformitate cu formularea articolului 10 alineatul (2) CEDO, care menționează, de asemenea, protecția reputației sau a drepturilor altor persoane (a se vedea Weber v. Elveția, hotărârea din 22 mai 1990, § 45 și Dupuis și alții v. Franța, hotărârea din 7 iunie 2007, § 32). În plus, în măsura în care publicația neprevăzută se referă la fragmente din înregistrările interviului acuzat și a reprodus anumite scrisori trimise de către acesta de către judecătorul de investigare, aceste dovezi pot fi în mod valabil secrete, interzicând accesul public la aceasta, astfel cum prevede legislația cantonului Vaud. Aceaceasta este concluzia inevitabilă în ceea ce privește înregistrările interviurilor acuzate, deoarece ar fi inadmisibil să se permită analizarea acestor documente în sfera publică, înainte de încheierea anchetei, înainte de proces și din context, într-un mod care să influențeze deciziile luate de judecătorul de investigare și de instanța de judecată. Este, de asemenea, singura concluzie posibilă în ceea ce privește scrisorile trimise de acuzat judecătorului de investigare, care se concentrează pe probleme practice și critici ale avocatului său (a se vedea hotărârea Curții de Poliție, punctul 4, p. 7). Putem sublinia, în acest sens, faptul că, din publicația neprevăzută – care autoritățile cantonale nu au reprodus în totalitate în deciziile lor, deși au făcut referire la aceasta și conținutul său nu este contestat –, că problemele practice menționate mai sus privesc cererile de eliberare temporară și de acces la efecte personale (lettere din 11 iulie 2003), de modificare a celulelor (lettera din 7 august 2003) și de autorizare de utilizare a telefonului (lettera din 6 august 2003). Indiferent de garanția presunției de nevinovăție și de indiciile referitoare la caracterul deținutului care ar putea fi scos în timpul procedurii penale de la o astfel de corespondență, deținutul, al cărui libertate este considerabil restricționat, chiar și în ceea ce privește actele zilnice referitoare la viața sa privată sau, într-adevăr, sfera intimă, poate aștepta autoritatea care restricționează libertatea sa de a-l proteja de expunerea publică a detaliilor practice ale vieții sale ca prizonier în recludere și ca persoană care face față de acuzații (a se vedea art. 13 din Constituție). Prin urmare, în cazul instantaneu, informațiile publicate de recurent, în ceea ce privește conținutul înregistrărilor interviurilor sale și corespondența sa cu judecătorul de investigare, nu pot fi descrise ca un secret de importanță minoră în sensul articolului 293, alineatul (3) din Codul penal. În acest sens, publicarea încurcată a constituit elementele de fapt ale infracțiunii prevăzute la art. 293, alineatul (1) din Codul penal. 7.

În plus, informațiile în cauză pot fi descrise ca fiind secrete în termeni de fond, deoarece acestea au fost accesibile doar la un număr limitat de persoane (judecătorul investigator și părțile la procedura). În plus, autoritatea de investigare dorește să le păstreze secrete, nu numai un interes legitim în acest sens, ci o obligație în temeiul Codului cantonal de procedură penală, justificarea pentru care a fost menționată mai sus (a se vedea punctul 7.3 mai sus). 7.

Prin urmare, singurul punct care rămâne în discuție este existența justificării. În scurt, recurentul susține că a avut datoria profesională (în temeiul articolului 32 din Codul penal) în calitate de jurnalist care să publice informațiile în cauză din cauza ceea ce el descrie ca fiind interesul evident în cazul „Lausanne Bridge” pentru populația din Elveția franceză. El consideră că, în lumina jurisprudenței europene, presupunerea de bază ar trebui să fie că publicarea este justificată în principiu, cu excepția cazului în care există o necesitate socială urgentă de a menține secretul. Din punctul de vedere al bunei credințe, el susține că art. 32 ar trebui să se aplice jurnaliștilor care nu sunt responsabili pentru indiscreția comisă de un terț și care primesc informații fără a comite încălcarea secretului care rezultă din publicație. În sfârșit, el susține că modalitatea de publicare nu este un criteriu relevant. 8.1. În ceea ce privește primul punct, instanța cantonală a constatat că, deși accidentul din 8 iulie 2003, circumstanțele ale căror circumstanțe au fost fără îndoială neobișnuite, au declanșat o mare emoție publică, aceaceasta a fost totuși, în termeni legali, pur și simplu un accident rutier cu consecințe fatale și nu a implicat în sine niciun interes public evident. Acesta nu a fost un caz de traumă colectivă din partea populației Lausannei, care ar fi justificat întărirea cetățenilor și menținerea lor informată cu privire la progresul anchetei (a se vedea hotărârea apelată la punctul 2, p. 9). Este adevărat că „cazul Lausanne Bridge” a atras o acoperire extensă a mass-media (a se vedea hotărârea Curții de Poliție, punctul 4, p. 8 la care se referă hotărârea cantonală (adresarea interzisă, punctul B, p. 2)). Cu toate acestea, numai această circumstanță, alături de natura neobișnuită a accidentului, este insuficientă pentru a susține un interes public major în publicarea informațiilor confidențiale în cauză. Cu excepția cazului în care aceasta poate fi justificată în sine, interesul suscitat de publicul prin acoperirea media a evenimentelor nu poate constitui un interes public în divulgarea informațiilor clasificate, deoarece acest lucru ar însemna că ar fi suficient pentru a declanșa interesul publicului într-un anumit eveniment, pentru a justifica publicarea ulterioară a informațiilor confidențiale care ar putea menține acest interes. În plus, un astfel de interes public lipsește în mod evident în ceea ce privește scrisorile care au fost publicate. După cum am văzut mai sus (a se vedea punctul 7.3 de mai sus), aceste scrisori se referă practic exclusiv la critici acuzate împotriva avocatului său și la probleme practice, cum ar fi cererile de eliberare temporară, accesul la efecte personale, schimbarea celulelor și utilizarea telefonului. Acest tip de informații nu oferă informații relevante privind accidentul sau circumstanțele înconjurătoare. Ea se referă la viața privată, sau într-adevăr sfera intimă, a persoanei în custodie, și este dificil de văzut orice interes pe care publicarea sa ar putea satisface altele decât un anumit fel de voyeurism. Același lucru este valabil și pentru cererile recurentei adresate judecătorului de investigare în ceea ce privește alegerea sa de avocat de apărare. Nici nu este clar, în ceea ce privește înregistrările interviurilor sale, ce întrebare politică sau de interes public ar fi apărut sau ar fi fost în valoare de dezbatere în sfera publică, iar autoritățile cantonale au exclus în mod explicit existența oricărui traumatisme colectivă care ar fi justificat îndurarea sau informarea populației. Această constatare, pe care recurentul nu a contestat-o în apelul său de drept public, este obligatorie pentru această instanță (a se vedea art. 277 bis din Legea federală privind procedura penală). În acest caz, recurentul nu reușește să demonstreze interesul „obișnuit” pentru publicul general al informațiilor publicate, iar instanța cantonală nu poate fi criticată pentru că a concluzionat că, cel mai mult, acest interes implică satisfacerea unei curiozități nesănătoase. 8.2. Celelalte două factori invocate de recurente se referă la comportamentul său (buna credință în ceea ce privește accesul la informații și modalitatea de publicare). 8.2.1. În primul rând, trebuie remarcat că art. 293 din Codul penal pedepsește doar divulgarea informațiilor, indiferent de modul în care autorul a obținut-o. În plus, chiar și în conformitate cu art. 10 CEDO, Curtea Europeană nu acordă o importanță decisivă acestui fapt atunci când ia în considerare dacă reclamanții și-au îndeplinit datoria și responsabilitatile. Faptul determinant este mai degrabă că nu ar putea pretinde de bună credință că nu sunt conștienți că divulgarea informațiilor a fost pedepsită de lege (a se vedea Stoll v. Elveția, citată anterior, § 144, Fressoz și Roire v. Franța [GC], nr. 29183/95, ECHR 1999I). Acest punct este bine stabilit în acest caz (a se vedea secțiunea B de mai sus). 8.2.2. Pe de altă parte, modalitatea de publicare poate juca un rol mai important în contextul asigurării libertății de exprimare. În timp ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului reiterează că nici el, nici instanța internă în această privință, nu ar trebui să își înlocuiască propriile puncte de vedere ale presei cu privire la tehnica de raportare care ar trebui adoptată de către jurnaliști, în ceea ce privește evaluarea intereselor în joc, aceasta ține seama totuși de conținutul, vocabularul și formatul publicării, precum și de titlurile și subtitrările (fiind alese de jurnalist sau de editori) și de exactitatea informațiilor (a se vedea Stoll v. Elveția, citată mai sus, §§ 146 et seq., în special 146, 147 și 149). În cazul instantaneu, instanța cantonală a hotărât că tonul adoptat de recurent în articolul său a arătat că principala sa preocupare nu a fost, așa cum susține el, să informeze publicul în general despre comportamentul statului în ceea ce privește ancheta penală. Titlul articolului (denumit în continuare „Întrebarea șoferului nebun”, „versia șoferului nesăbuit”) lipsește deja obiectivitatea. Acesta a sugerat că acest caz a fost deja judecat în opinia autorului, în sensul că fatalitățile de pe podul Lausannei au fost cauzate nu de un motorist obișnuit, ci de un „mod driver”, un om „obișnuit cu evenimentele și cu tot hubbub în jurul lui”; jurnalistul a concluzionat prin întrebarea dacă de fapt șoferul face tot posibilul pentru a „să fie imposibil de apărat”. Modul în care el a citat fragmentele din înregistrările de interviuri și a reprodus scrisorile trimise de inculpat judecătorului a arătat motivele autorului articolului nesuferit: el s-a limitat la sensazionalism, modus operandi-ul său fiind orientat exclusiv la satisfacerea curiozității relativ nesănătos pe care oricine le poate simți despre acest tip de caz. Cititorii acestei publicații extrem de prejudecate ar fi format un aviz și ar fi prejudecat subjectiv acțiunile viitoare care urmează să fie luate de instanțe în legătură cu acest caz, fără a respecta cel mai puțin principiul presunției de inocence (a se vedea judecata apelată împotriva punctului 2, p. 9 et seq.). Curtea cantonală a concluzionat că acest factor nu a indicat că interesul public în primirea informațiilor a prevalențat. Această instanță nu poate fi criticată în acest sens. 8.3. Reclamantul a susținut, de asemenea, că înregistrările interviurilor și scrisorile ar fi menționate în orice caz în audieri publice ulterioare. El a deferit de aceasta faptul că menținerea confidențialității acestor informații nu ar putea fi, prin urmare, justificată de „necesități sociale de presă”. Cu toate acestea, pur și simplua posibilitate ca secretul anchetelor penale să fie eliminat în cursul unei faze ulterioare a procedurii, în special în timpul procesului, care este în general supus principiului publicității, nu subminează justificarea menținerii confidențiale a anchetelor judiciare, deoarece scopul principal este de a proteja procesele de formare a avizului și de decizie din partea instanței de judecată, dar și a autorității de investigare, până la încheierea acestei faze secrete a procedurii. În plus, dimpotrivă de a fi neutru și cuprinzător, publicarea în ediție a inclus observații și evaluări care au prezentat informațiile în cauză într-o anumită lumină, fără a oferi oportunitățile de argumentare adversară care reprezintă însăși esența procedurilor în instanțe de judecată. 8.4. În sfârșit, recurentul nu a criticat în mod explicit suma amenzii pe care le-a impus. Nici el nu a contestat refuzul de a-i acorda o perioadă de probă după care amenda va fi anulată (ex-art. 49 punctul 4, coroborat cu ex-art. 106 alineatul (3) din Codul penal) în temeiul legislației elvețiene. Din unghiul de evaluare a interesului în interferență, am putea remarca pur și simplu faptul că amendă impusă, valoarea care a luat în considerare o condamnare anterioară datată din 1998 (impunerea unei amenzi de 2.000 de franci, care ar putea fi eliminată după o perioadă de probă de doi ani, pentru coerciție și difamare), nu depășește jumătate din valoarea venitului lunar al recurentei la momentul material (a se vedea Hotărârea Curții de Poliție, punctul 1, p. 5), și nu există nimic de a sugera că statutul său independent la momentul hotărârii de primă instanță a condus la o scădere semnificativă a veniturilor sale. Ar trebui, de asemenea, subliniat că la CHF 4,000 suma amenzii este sub maximul legal prevăzut la art. 106 alineatul (1) din Codul penal (în vigoare până la 31 decembrie 2006) și că această sumă maximă, stabilită de legislatură în urmă cu mai mult de treizeci de ani, nu a fost revizuită până la intrarea în vigoare a noului secțiune generală a Codului penal, care stabilește acum o cifră de CHF 10.000 (a se vedea art. 106 alineatul (1) din Codul penal în vigoare începând cu 1 ianuarie 2007). În plus, sancțiunile pentru infracțiunile pe care recurentele sunt acuzate nu l-au împiedicat să își exprime opinia, deoarece aceaceasta a fost impusă după publicarea articolului (a se vedea Stoll v. Elveția, citată anterior, § 156. În acest caz, nu este clar, având în vedere natura infracțiunii acuzate (cea mai puțin gravă în clasificarea prevăzută în Codul penal al Elvețian), cuantumul amenzii și timpul impunerii sale, modul în care sancțiunile impuse reclamantului ar putea fi considerate ca o formă de cenzură. 8.5. Din cele de mai sus, recurentul a dezvăluit un secret în sensul articolului 293, alineatul (1) din Codul penal și nu poate să se bazeze pe niciun factor justificativ în favoarea sa. Decizia atacată nu încălcă legea federală, interpretată în funcție de dispozițiile Convenției invocate de recurent.”

In accordance with Article 293 of the Criminal Code (Publication of secret official deliberations), anyone who, without being entitled to do so, makes public all or part of the documents, investigations or deliberations of an authority which are secret by law or by virtue of a decision taken by that authority, acting within its powers, will be punished by a fine (paragraph 1). Complicity in such acts is also punishable (see paragraph 2). The court may decide not to impose any penalties if the secret thus made public is of minor importance (see paragraph 3). According to case-law, this provision proceeds from a formal conception of secrecy. It is sufficient that the documents, deliberations or investigations in question have been declared secret by law or by virtue of a decision taken by the authority, or in other words that there has been an intention to keep them from becoming public, regardless of the type of classification selected (for example, top secret or confidential). On the other hand, strict secrecy presupposes that the holder of the specific information wishes to keep it secret, that there is a legitimate interest at stake, and that the information is known or accessible only to a select group of persons (see ATF [Judgments of the Swiss Federal Court] 126 IV 236, point 2a, p. 242, and 2c/aa, p. 244). This state of affairs was not altered by the entry into force of paragraph 3 of this Article on 1 April 1998 (RO [Recueil officiel – Official Collection of Federal Statutes] 1998 852 856; FF [Feuille fédérale] 1996 IV 533). That rule concerns not secrets in the substantive sense but rather instances of futile, petty or excessive concealment (see ATF 126 IV 236, point 2c/bb, p. 246). In order to exclude the application of paragraph 3, the court must therefore first of all examine the reasons for classifying the information as secret. It must, however, do so with restraint, without interfering with the discretionary power wielded by the authority which declared the information secret. It is sufficient that this declaration should nonetheless appear tenable vis-à-vis the content of the documents, investigations or deliberations in issue. Moreover, the journalists’ viewpoint on the interest in publishing the information is irrelevant (see ATF 126 IV 236, point 2d, p. 246). In its Stoll v. Switzerland judgment of 10 December 2007, the European Court of Human Rights confirmed that this formal conception of secrecy was not contrary to Article 10 ECHR inasmuch as it did not prevent the Federal Court from determining whether the interference in issue was compatible with Article 10 ECHR, by assessing, in the context of its examination of Article 293, paragraph 3, of the Criminal Code, the justification for classifying a given piece of information as secret, on the one hand, and weighing up the interests at stake, on the other (see Stoll v. Switzerland, cited above, §§ 138 and 139). 7.

In the present case the offence with which the appellant is charged concerned the publication of records of interviews and correspondence contained in the case file of a live criminal investigation. In pursuance of Article 184 of the Code of Criminal Procedure of the Canton of Vaud (CPP/VD), all investigations must remain secret until their final conclusion (see paragraph 1). The secrecy requirement relates to all the evidence uncovered by the investigation itself as well as all non-public decisions and investigative measures (see paragraph 2). The law also specifies that the following are bound by secrecy vis-à-vis anyone who does not have access to the case file: the judges and judicial staff (save in cases where disclosure would facilitate the investigation or is justified on public-order, administrative or judicial grounds; see Article 185 CPP/VD), and also the parties, their friends and relatives, their lawyers, the latter’s associates, consultants and staff, and any experts and witnesses. However, disclosure to friends or relatives by the parties or their lawyer is not punishable (see Article 185a CPP/VD). Lastly, the law provides for a range of exceptions. As an exception to Article 185, the cantonal investigating judge and, with the latter’s agreement, the judge responsible for the preliminary inquiry or senior police officers specially appointed by the cantonal government [Conseil d’Etat] (see Article 168, paragraph 3) may inform the press, radio or television about a pending investigation if so required by the public interest or considerations of fairness, particularly where public cooperation is required to shed light on an offence, in cases which are particularly serious or are already known to the general public, or where erroneous information must be corrected or the general public reassured (see Article 185b, paragraph 1, CPP/VD). The present case therefore concerns secrecy imposed by the law rather than by an official decision. 7.

As a general rule, the reason for the confidentiality of judicial investigations, which applies to most sets of cantonal criminal proceedings, is the need to protect the interests of the criminal proceedings by anticipating risks of collusion and the danger of evidence being tampered with or destroyed. Nevertheless, the interests of the accused must not be disregarded either, particularly vis-à-vis the presumption of innocence and, more broadly, the accused’s personal relations and interests (see Hauser, Schweri and Hartmann, Schweizerisches Strafprozessrecht, 6th ed., 2005, § 52, no. 6, p. 235; Gérard Piquerez, op. cit., § 134, no. 1066, p. 678; Gérard Piquerez, Procédure pénale suisse: manuel, 2nd ed., 2007, no. 849, pp. 559 et seq.), as well as the need to protect the opinion-forming process and the decision-making process within a State authority, as protected, precisely, by Article 293 of the Criminal Code (see ATF 126 IV 236, point 2c/aa, p. 245). The European Court of Human Rights has already had occasion to deem such a purpose legitimate in itself. The aim is to maintain the authority and impartiality of the judiciary in accordance with the wording of Article 10 (2) ECHR, which also mentions the protection of the reputation or rights of others (see Weber v. Switzerland, judgment of 22 May 1990, § 45, and Dupuis and Others v. France, judgment of 7 June 2007, § 32). Furthermore, in so far as the impugned publication concerned excerpts from records of interviews of the accused and reproduced certain letters sent by the latter to the investigating judge, this evidence can validly be classified secret, by prohibiting public access to it, as provided by the legislation of the Canton of Vaud. This is the inescapable conclusion as regards the records of interviews of the accused, as it would be inadmissible to allow such documents to be analysed in the public sphere, before the conclusion of the investigation, before the trial and out of context, in a manner liable to influence the decisions taken by the investigating judge and the trial court. It is also the only possible conclusion as regards the letters sent by the accused to the investigating judge, which focused on practical problems and criticisms of his lawyer (see Police Court judgment, point 4, p. 7). We might point out here that it appears from the impugned publication – which the cantonal authorities did not reproduce in full in their decisions, although they did refer to it and its content is not disputed – that the aforementioned practical problems concerned requests for temporary release and for access to personal effects (letters of 11 July 2003), for a change of cell (letter of 7 August 2003) and for authorisation to use the telephone (letter of 6 August 2003). Regardless of the guarantee of the presumption of innocence and the inferences concerning the detainee’s character which might be drawn during the criminal proceedings from such correspondence, the detainee, whose liberty is considerably restricted, even in respect of everyday acts relating to his private life, or indeed intimate sphere, can expect the authority restricting his liberty to protect him from public exposure of the practical details of his life as a remand prisoner and as a person facing charges (see Article 13 of the Constitution). It follows that in the instant case the information published by the appellant, in so far as it concerned the content of the records of his interviews and his correspondence with the investigating judge, cannot be described as a secret of minor importance for the purposes of Article 293, paragraph 3, of the Criminal Code. That being so, the impugned publication constituted the factual elements of the offence provided for in Article 293, paragraph 1, of the Criminal Code. 7.

Moreover, the information in question may be described as being secret in substantive terms because it was only accessible to a restricted number of persons (the investigating judge and the parties to the proceedings). Furthermore, the investigating authority was desirous to keep them secret, with not only a legitimate interest in doing so but an obligation under the Cantonal Code of Criminal Procedure, the justification for which was mentioned above (see point 7.3 above). 7.

Therefore, the only remaining point at issue is the existence of justification.

In short, the appellant submits that he had the professional duty (under former Article 32 of the Criminal Code) as a journalist to publish the information in question because of what he describes as the obvious interest in the ‘Lausanne Bridge’ case for the population of French-speaking Switzerland. He considers that in the light of European case-law, the basic assumption should be that publication is justified in principle unless there is a pressing social need to maintain secrecy. From the standpoint of good faith, he submits that Article 32 should apply to journalists who are not responsible for the indiscretion committed by a third party and who receive information without committing any offence themselves other than the breach of secrecy stemming from the publication. Lastly, he contends that the mode of publication is not a relevant criterion. 8.1. As regards the former point, the cantonal court found that while the accident of 8 July 2003, the circumstances of which were undoubtedly unusual, had triggered a great deal of public emotion, it had nevertheless, in legal terms, been simply a road accident with fatal consequences, and did not in itself entail any obvious public interest. It was not a case of collective trauma on the part of the Lausanne population, which would have justified reassuring the citizens and keeping them informed of the progress of the investigation (see judgment appealed against, point 2, p. 9). It is true that the ‘Lausanne Bridge case’ attracted extensive media coverage (see Police Court judgment, point 4, p. 8, to which the cantonal judgment refers (judgment appealed against, point B, p. 2)). However, this circumstance alone, alongside the unusual nature of the accident, is insufficient to substantiate a major public interest in publishing the confidential information in question. Unless it can be justified per se, the interest aroused among the public by media coverage of events cannot constitute a public interest in the disclosure of classified information, because that would mean that it would be sufficient to spark the public’s interest in a certain event in order to justify the subsequent publication of confidential information likely to maintain that interest. Furthermore, such a public interest is manifestly lacking as regards the letters that were published. As we have seen above (see point 7.3 above), these letters virtually exclusively concerned criticisms levelled by the accused against his lawyer and such practical problems as requests for temporary release, for access to personal effects, to change cells and to use the telephone. This type of information provides no relevant insights into the accident or the circumstances surrounding it. It relates to the private life, or indeed intimate sphere, of the person in custody, and it is difficult to see any interest which its publication could satisfy other than a certain kind of voyeurism. The same applies to the appellant’s requests to the investigating judge in relation to his choice of defence lawyer. Nor is it clear, as regards the records of his interviews, what political question or matter of public interest would have arisen or been worth debating in the public sphere, and the cantonal authorities explicitly ruled out the existence of any collective trauma which might have justified reassuring or informing the population. This finding of fact, which the appellant has not disputed in his public-law appeal, is binding on this court (see section 277 bis of the Federal Criminal Procedure Act). That being the case, the appellant fails to demonstrate the ‘obvious’ interest to the general public of the information published, and the cantonal court cannot be criticised for having concluded that at the very most, such an interest involved satisfying an unhealthy curiosity. 8.2. The other two factors relied upon by the appellant concern his behaviour (good faith in access to information and mode of publication). 8.2.1. It should first of all be noted that Article 293 of the Criminal Code punishes only the disclosure of information, irrespective of how the perpetrator obtained it. Moreover, even under Article 10 ECHR, the European Court does not attach decisive importance to this fact when considering whether applicants have fulfilled their duties and responsibilities. The determining fact is rather that they could not claim in good faith to be unaware that disclosure of the information was punishable by law (see Stoll v. Switzerland, cited above, § 144, and Fressoz and Roire v. France [GC], no. 29183/95, ECHR 1999I). This point is well-established in the present case (see section B above). 8.2.2. On the other hand, the mode of publication can play a more important role in the context of safeguarding freedom of expression. While the European Court of Human Rights reiterates that neither it, nor the domestic courts for that matter, should substitute their own views for those of the press as to what technique of reporting should be adopted by journalists, in weighing up the interests at stake it nevertheless takes account of the content, vocabulary and format of the publication, and of the headings and sub-headings (whether chosen by the journalist or the editors), and the accuracy of the information (see Stoll v. Switzerland, cited above, §§ 146 et seq., especially 146, 147 and 149). In the instant case the cantonal court ruled that the tone adopted by the appellant in his article showed that his main concern was not, as he claims, to inform the general public about the State’s conduct of the criminal investigation. The headline of the article (‘Questioning of the mad driver’, ‘the reckless driver’s version’) already lacked objectivity. It suggested that the case had already been tried in the author’s view, in the sense that the fatalities on the Lausanne Bridge had been caused not by an ordinary motorist but by a ‘mad driver’, a man ‘oblivious to the events and all the hubbub around him’; The journalist concluded by wondering whether the driver was in fact doing his best to ‘make himself impossible to defend’. The manner in which he quoted the excerpts from the records of interviews and reproduced the letters sent by the defendant to the judge pointed to the motives of the author of the impugned article: he confined himself to sensationalism, his modus operandi being exclusively geared to satisfying the relatively unhealthy curiosity which anyone is liable to feel about this type of case. Readers of this highly biased publication would have formed an opinion and subjectively prejudged the future action to be taken by the courts regarding this case, without the least respect for the principle of presumption of innocence (see judgment appealed against, point 2, pp. 9 et seq.). The cantonal court concluded that this factor did not indicate that the public interest in receiving information prevailed. That court cannot be criticised on that account. 8.3. The appellant also submitted that the records of interviews and the letters would in any case be mentioned in subsequent public hearings. He inferred from this that preserving the confidentiality of this information could therefore not be justified by any ‘pressing social need’. However, the mere possibility that the secrecy of criminal investigations might be lifted during a subsequent phase of proceedings, particularly during the trial, which is generally subject to the publicity principle, does not undermine the justification for keeping judicial investigations confidential, because the primary aim is to protect the opinion-forming and decision-making processes on the part not only of the trial court but also of the investigating authority, until the completion of this secret phase of proceedings. Moreover, far from being neutral and comprehensive, the publication in issue included comments and assessments which presented the information in issue in a particular light, without providing the opportunities for adversarial argument which are the very essence of proceedings in trial courts. 8.4. Lastly, the appellant did not explicitly criticise the amount of the fine imposed on him. Nor did he challenge the refusal to grant him a probationary period after which the fine would be struck out (former Article 49, point 4, in conjunction with former Article 106, paragraph 3, of the Criminal Code) under Swiss law. From the angle of weighing up the interest in the interference, we might simply note that the fine imposed, the amount of which took into account a previous conviction dating back to 1998 (imposition of a CHF 2,000 fine, which could be struck out after a two-year probationary period, for coercion and defamation), does not exceed half the amount of the appellant’s monthly income at the material time (see Police Court judgment, point 1, p. 5), and there is nothing to suggest that his freelance status at the time of the first-instance judgment led to any significant drop in his earnings. It should also be pointed out that at CHF 4,000 the amount of the fine is below the statutory maximum set out in former Article 106, paragraph 1, of the Criminal Code (as in force until 31 December 2006), and that this maximum amount, set by the legislature more than thirty years ago, was not revised until the entry into force of the new general section of the Criminal Code, which now sets a figure of CHF 10,000 (see Article 106, paragraph 1, of the Criminal Code as in force since 1 January 2007). Furthermore, the sanction for the offence with which the appellant is charged did not prevent him from expressing his views, since it was imposed after the article had been published (see Stoll v. Switzerland, cited above, § 156). That being the case, it is unclear, in view of the nature of the offence charged (the least serious in the classification set out in the Swiss Criminal Code), the amount of the fine and the time of its imposition, how the sanction imposed on the applicant could be regarded as a form of censorship. 8.5. It follows from the foregoing that the appellant disclosed a secret within the meaning of Article 293, paragraph 1, of the Criminal Code and that he cannot rely on any justifying factor in his favour. The decision appealed against does not violate federal law as interpreted in the light of the Convention provisions relied upon by the appellant.”