CASE OF HALDIMANN AND OTHERS v. SWITZERLAND - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 10 - Freedom of expression-{general} (Article 10-1 - Freedom of expression)
CASE OF HALDIMANN AND OTHERS v. SWITZERLAND - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A DOUA
HOTĂRÂREA
din 24 februarie 2015
În Cauza Haldimann și alții împotriva Elveției
(Cererea nr.
21830/09)
Strasbourg
DEFINITIVĂ
24/05/2015
Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă
.
În cauza Haldimann și alții împotriva Elveției,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a doua), reunită într-o cameră compusă din Ișýl Karakaș,
președinte
,
András Sajó, Nebojša Vuèiniæ, Helen Keller, Paul Lemmens, Egidijus Kûris, Robert Spano,
judecători
,
și Stanley Naismith
,
grefier de secție
,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 20 ianuarie 2015,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află cererea nr. 21830/05 îndreptată împotriva Confederației Elvețiene, prin care patru resortisanți ai acestui stat, domnul Ulrich Mathias Haldimann („primul reclamant”), domnul Hansjörg Utz („al doilea reclamant”), doamna Monika Annemarie Balmer („a treia reclamantă”) și doamna Fiona Ruth Strebel („a patra reclamantă”), au sesizat Curtea la 3 aprilie 2009 în temeiul art.
34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
Reclamanții sunt reprezentați de R. Mayrvon Baldegg, avocat în Lucerna. Guvernul elvețian (
Guvernul
)
a fost reprezentat de agentul guvernamental adjunct, domnul Adrian Scheidegger, șeful Unității Drept European și Protecția Internațională a Drepturilor Omului din cadrul Biroului Federal al Justiției (
Unité Protection internationale des droits de l’homme de l’Office fédéral de la justice
).
3.
Reclamanții susțin că au fost victime ale unei încălcări a dreptului lor la libertatea de exprimare protejat prin art. 10 din Convenție.
4.
La 23 noiembrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului.
5.
Media LegalDefence Initiative (MLDI) i s-a autorizat intervenția în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 din Regulamentul Curții).
ÎN
FAPT
I. Circumstanțele cauzei
Reclamanții s-au născut în 1953, 1950, 1969 și respectiv în 1969 și au domiciliul în Uster, Zürich, Bäretswil și Nussbaumen.
Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.
Ca urmare a rapoartelor anuale ale Mediatorului pentru asigurări private din Cantonul Zürich și a scrisorilor primite de la telespectatori la redacția „
Kassensturz
”, o emisiune săptămânală pentru protecția consumatorilor difuzată de mai mulți ani de televiziunea elvețiană germanofonă (SF DRS), care exprimau nemulțumirea față de brokerii de asigurare punând accent pe aproximările de care aceștia dădeau dovadă în cadrul activităților lor, a treia reclamantă, redactor al acelei emisiuni, a pregătit un reportaj privind domeniul vânzărilor de produse de asigurare de viață.
Aceasta convenise cu redactorul responsabil de emisiune (al doilea reclamant) și cu redactorul șef al SF DRS (primul reclamant) să înregistreze cu camera ascunsă întâlniri între clienți și brokeri pentru a demonstra neajunsurile reproșate acestora din urmă. S-a decis înregistrarea acestor întâlniri într-un apartament privat, apoi comentarea lor de către un expert în asigurări.
A patra reclamantă, jurnalist în cadrul SF DRS, a convenit să se întâlnească cu un broker de asigurare al întreprinderii X, iar întâlnirea a avut loc la 26 februarie 2003. Aceasta a pretins că era o clientă interesată de încheierea unui contract de asigurare de viață. În locul în care trebuia să aibă loc întâlnirea au fost instalate două camere audio-video ascunse („
Lipstickkameras”
), care transmiteau înregistrarea întâlnirii într-o încăpere învecinată unde se aflau cea de a treia reclamantă și expertul în asigurări. Un cameraman și un tehnician se aflau de asemenea în această încăpere, fiind responsabili cu înregistrarea punctului de vedere exprimat de expert.
La finalul întâlnirii, cea de a treia reclamantă a intrat în încăpere și s-a prezenta ca fiind redactorul „
Kassensturz
”, explicându-i brokerului de asigurare că întâlnirea fusese înregistrată. Brokerul a răspuns că se aștepta la acest lucru („
Dashabeichgedacht
”). Aceasta i-a spus brokerului că, în timpul întâlnirii, comisese greșeli grave și l-a invitat să își exprime punctul de vedere, ceea ce acesta din urmă a refuzat.
Ca urmare, primii doi reclamanți au convenit să difuzeze în parte întâlnirea înregistrată în cadrul uneia dintre edițiile următoare ale „
Kassensturz
”. Aceștia au propus întreprinderii X să își exprime punctul de vedere asupra întâlnirii și asupra criticii exprimate și au asigurat-o că vocea și chipul brokerului urmau să fie protejate și, prin urmare, nu puteau fi recunoscute. Astfel, reclamanții au descompus în pixeli chipul brokerului astfel încât numai culoarea părului său și culoarea pielii sale erau încă vizibile după această transformare a imaginii, și de asemenea hainele acestuia. Vocea sa a fost de asemenea modificată.
La 3 martie 2003, brokerul a depus o plângere civilă în fața instanței districtuale din Zürich având ca scop împiedicarea difuzării înregistrării în litigiu. Această plângere a fost respinsă printr-o decizie din 24 martie 2003.
La 25 martie 2003, secvențe ale întâlnirii din 26 februarie au fost difuzate, chipul și vocea fiind modificate așa cum fusese prevăzut. O cerere de instituire a măsurilor provizorii având ca obiect protejarea intereselor brokerului a fost respinsă cu o zi înainte.
La 29 august 2006, judecătorul unic în materie penală din Dielsdorf (cantonul Zürich) i-a achitat pe primii trei reclamanți suspectați că ar fi ascultat și înregistrat conversațiile altor persoane în sensul art. 179bis primul paragraf și al doilea paragraf C. pen., și pe a patra reclamantă suspectată de înregistrarea fără drept a unor conversații în sensul art. 179ter primul paragraf C. pen.
Ca și Procurorul General („
Oberstaatsanwalt”
) al cantonului Zürich, brokerul de asigurare, în calitatea sa de persoană vătămată, a introdus apel împotriva hotărârii din 29 august 2006.
Printr-o hotărâre din 5 noiembrie 2007, instanța superioară („
Obergericht”
) a cantonului Zürich i-a condamnat pe primii trei reclamanți pentru fapta de a fi înregistrat conversațiile altor persoane în sensul art. 179bis primul paragraf și al doilea paragraf C. pen. și pentru încălcarea domeniului secret sau a domeniului privat prin utilizarea unui aparat de filmat în sensul art. 179quater primul paragraf și al doilea paragraf C. pen. A patra reclamantă a fost condamnată pentru înregistrarea fără drept a unor conversații în sensul art. 179ter primul paragraf C. pen. și pentru încălcarea domeniului secret sau a domeniului privat prin utilizarea unui aparat de filmat în sensul art. 179quater primul paragraf C. pen. Primii trei reclamanți au fost condamnați, cu suspendare, la plata sumelor de 350 de franci elvețieni (CHF), 200 CHF și respectiv 100 CHF corespunzătoare a cincisprezece zile-amendă, iar a patra reclamantă a fost condamnată la plata sumei de 30 CHF corespunzătoare a cinci zile-amendă.
Reclamanții au formulat recurs în fața tribunalului federal împotriva condamnărilor lor, invocând în special dreptul la libertatea de exprimare în sensul art. 10 din Convenție. Potrivit acestora, recurgerea la procedeul incriminat era necesară pentru atingerea scopului vizat.
Printr-o hotărâre din 7 octombrie 2008, notificată reprezentantului reclamanților la 15 octombrie 2008, tribunalul federal a admis recursul în măsura în care acesta privea capătul de acuzare referitor la încălcarea domeniului secret sau a domeniului privat prin utilizarea unui aparat de filmat în sensul art. 179quater C. pen. Acesta a considerat că în speță avusese loc o încălcare a principiului punerii sub acuzare și o încălcare a dreptului la apărare. Acesta a trimis cauza instanței inferioare.
Recursul a fost respins și a dobândit autoritate de lucru judecat pentru celelalte capete de cerere. Tribunalul a considerat că reclamanții au comis fapte care intrau sub incidența art. 179 bis primul paragraf și al doilea paragraf și art. 179ter primul paragraf C. pen. și a respins cauza exoneratoare de răspundere invocată de reclamanți. Înalta Curte a recunoscut interesul mare al publicului de a fi informat asupra practicilor în domeniul asigurărilor, care era de natură a cântări mai greu decât interesele particulare aflate în joc. Cu toate acestea, tribunalul federal a considerat că reclamanții ar fi putut alege alte mijloace, de natură a aduce o atingere mai mică intereselor private ale brokerului de asigurare, de exemplu, comentarii privind rapoartele anuale ale mediatorului, interviuri cu angajații acestuia din urmă sau clienți nemulțumiți. În plus, în locul înregistrării întâlnirii cu camera ascunsă, jurnalistul ar fi putut întocmi un proces-verbal, chiar dacă valoarea sa probantă ar fi avut, în mod evident, un impact mai redus. În cele din urmă, înregistrarea unui singur caz nu este suficientă, conform tribunalului federal, să ofere indicii fiabile asupra pretinselor probleme. În acest domeniu, exemplele proaste reprezentau o practică obișnuită și erau de notorietate publică. Difuzarea unui singur caz nu permitea așadar publicului să tragă concluzii generale în ceea ce privește calitatea sfaturilor oferite de companiile de asigurări.
Printr-o hotărâre din 24 februarie 2009 a instanței superioare din cantonul Zürich, reclamanții au fost achitați în ceea ce privește capătul de acuzare referitor la încălcarea domeniului secret sau a domeniului privat prin utilizarea unui aparat de filmat în sensul art. 179quater C. pen. Instanța a redus astfel semnificativ sancțiunile pronunțate împotriva reclamanților: în cazul primilor trei reclamanți s-au aplicat pedepse pecuniare de douăsprezece zile-amendă corespunzătoare a 350 CHF [aproximativ 290 euro (EUR)], a 200 CHF (aproximativ 160 EUR) și a 100 CHF (aproximativ 80 EUR), în locul a paisprezece zile-amendă, iar în cazul celei de a patra reclamante s-a aplicat o pedeapsă de patru zile-amendă corespunzătoare a 30 CHF ziua în locul a cinci zile-amendă cu suspendare și o perioadă de probă de doi ani. Reclamanții nu au atacat cu recurs această hotărâre în fața Tribunalului federal.
II. Dreptul și practica interne relevante
Dispozițiile relevante din Codul penal elvețian sunt redactate după cum urmează:
„Art. 179bis
: Ascultarea și înregistrarea conversațiilor altor persoane
Persoana care, fără a avea consimțământul tuturor participanților, ascultă cu ajutorul unui aparat de ascultare sau înregistrează pe un dispozitiv de înregistrare sonoră o conversație care are caracter privat care se desfășoară între alte persoane,
persoana care beneficiază sau divulgă unui terț un fapt pe care l-a cunoscut sau se presupune că a ajuns să îl cunoască prin mijlocirea unei infracțiuni prevăzute la paragraful 1,
persoana care conservă sau pune la dispoziția unui terț o înregistrare despre care știa sau ar fi trebuit să știe că a fost realizată prin mijlocirea unei infracțiuni prevăzute la paragraful 1 va fi, pe baza plângerii, pedepsită cu o pedeapsă privativă de libertate de cel mult trei ani sau cu amendă.
Art. 179ter
: Înregistrarea fără drept a conversațiilor
Persoana care, fără a avea consimțământul interlocutorilor, înregistrează pe un dispozitiv de înregistrare sonoră o conversație care nu are caracter public la care a luat parte,
persoana care conservă o înregistrare despre care știa sau ar fi trebuit să știe că a fost realizată prin mijlocirea unei infracțiuni prevăzute la paragraful 1, sau a avut un beneficiu de pe urma acesteia, sau a pus la dispoziția unui terț înregistrarea, va fi, pe baza plângerii, pedepsită cu o pedeapsă privativă de libertate de cel mult 1 an sau cu amendă.
Art. 179quater
: Încălcarea domeniului secret sau a domeniului privat prin folosirea unui aparat de luat vederi
Persoana care, fără a avea consimțământul persoanei interesate, observă cu ajutorul unui aparat de luat vederi sau imortalizează cu ajutorul unui aparat de captat imagini un fapt care intră sub incidența domeniului secret al acelei persoane sau un fapt care nu poate fi perceput în alt mod de toată lumea și care intră sub incidența domeniului privat al acesteia,
persoana care beneficiază sau divulgă unui terț un fapt pe care l-a cunoscut sau se presupune că a ajuns să îl cunoască prin mijlocirea unei infracțiuni prevăzute la paragraful 1,
persoana care conservă o filmare sau pune la dispoziția unui terț o filmare deși știa sau ar fi trebuit să știe că a fost obținută prin mijlocirea unei infracțiuni prevăzute la paragraful 1 va fi, pe baza plângerii, pedepsită cu o pedeapsă privativă de libertate de cel mult trei ani sau cu amendă.”
Pasajele relevante din Rezoluția 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind dreptul la respectarea vieții private adoptată de Adunarea parlamentară la 26 iunie 1998 sunt formulate astfel:
„10. Prin urmare, este necesar să se găsească o modalitate de a permite exercitarea echilibrată a celor două drepturi fundamentale, care sunt garantate, de asemenea, de Convenția europeană a drepturilor omului: dreptul la respectarea vieții private și dreptul la libertatea de exprimare.
Adunarea reafirmă importanța dreptului la respectarea vieții private a fiecărei persoane și a dreptului la libertatea de exprimare, în calitate de fundamente ale unei societăți democratice. Aceste drepturi nu sunt nici absolute și nici nu există o ierarhie a acestora, având o importanță egală.
Adunarea reamintește totuși că dreptul la respectarea vieții private garantat la art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului trebuie să protejeze persoanele de drept privat nu numai împotriva ingerinței autorităților publice, dar și împotriva ingerinței persoanelor particulare și a instituțiilor private, inclusiv mijloacele de informare în masă.
Adunarea consideră că, deoarece toate statele membre au ratificat Convenția europeană a drepturilor omului și, în plus, numeroase legislații naționale care includ dispoziții ce garantează această protecție, nu este necesar, în consecință, să se propună adoptarea unei noi convenții pentru a garanta dreptul la respectarea vieții private. (...)
»
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenție
Reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la libertatea de exprimare astfel cum este prevăzut la art. 10 din Convenție, formulat astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să impună societăților de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
25.
Guvernul contestă acest argument.
A.
Cu privire la admisibilitate
26.
Curtea constată că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De altfel, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar așadar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
Argumentele părților
a) Reclamanții
Reclamanții susțin că art. 179bis și 179ter C. pen. nu sunt suficient de previzibile în privința efectelor lor. Potrivit acestora, utilizarea unei camere ascunse nu este reglementată nicăieri în mod explicit, iar jurisprudența instanțelor și recomandările Consiliului de presă elvețian sunt vagi. Tribunalul Federal încearcă să cenzureze utilizarea cercetării și a camerei ascunse într-o manieră absolută.
Reclamanții adaugă că art. 179bis și 179ter C. pen. nu protejează imparțialitatea comunicării între persoane, nici drepturile referitoare la personalitate, ci confidențialitatea comunicării în sfera privată. În speță, conversația a avut loc într-un apartament care nu aparținea brokerului și în timpul programului său de muncă. În plus, nu exista nicio relație specială de încredere între jurnalist și broker. Potrivit acestora, nu poate fi vorba de protecția sferei private și intime a brokerului. Faptul că vocea și chipul brokerului au fost protejate schimbă total situația.
Aceștia susțin în plus că au respectat îndatoririle și responsabilitățile care le incumbă în acest caz special. În Decizia nr. 51/2007, Consiliul de presă elvețian a decis că investigațiile realizate cu camera ascunsă sunt autorizate dacă informațiile sunt de interes public și dacă informațiile nu pot fi obținute prin alt mijloc. Subiectul emisiunii care viza să atragă atenția publicului asupra disfuncționalităților din sistemul de asigurări private din Elveția prezenta un interes public superior. În plus, jurnaliștii sunt liberi să aleagă mijloacele prin care realizează investigațiile. Prezentarea realistă era necesară în acest caz special; dacă probele ar fi fost falsificate, brokerul ar fi obținut câștig de cauză în cadrul acțiunii civile. Efectul disuasiv e foarte important având în vedere caracterul absolut al soluției Tribunalului Federal. Brokerul a avut ocazia de a se pronunța asupra criticii reclamanților după înregistrarea emisiunii și înainte de emisiune, ceea ce însă a refuzat să facă.
b)
Guvernul
Guvernul nu contestă că aceste condamnări în litigiu se transpun într-o „ingerință” în exercitarea de către persoanele interesate a dreptului lor la libertatea de exprimare. Dimpotrivă, consideră că această ingerință era prevăzută de o lege clară și previzibilă. Art. 179bis protejează conversația efectivă și art. 179ter protejează discursul spontan. Atât sfera intimă și privată, cât și dreptul la propria imagine și la propriul cuvânt sunt protejate și corespund scopului legitim al protecției reputației și drepturilor altuia.
Faptul că vocea și chipul brokerului au fost protejate nu schimbă situația, în opinia Guvernului, întrucât legea sancționează înregistrarea și difuzarea în sine. În plus, astfel cum a stabilit Tribunalul Federal, nu este exclus ca apropiați sau colaboratori ai brokerului să îl poată recunoaște și respectiv identifica. Guvernul susține pe de altă parte că nu există nicio consecință care să decurgă ca urmare a soluției din cadrul procedurii civile naționale care este independentă de procedura penală și răspunde altei logici.
În ceea ce privește proporționalitatea măsurii, Tribunalul Federal a apreciat că utilizarea unei camere ascunse prezintă similitudini cu metodele organelor de investigație secretă sau cu supravegherea corespondenței prin poștă și telecomunicații. Aceste metode sunt admisibile însă numai în condiții foarte restrictive și pentru infracțiuni foarte grave. Tribunalul Federal s-a pronunțat
in concreto
în prezenta cauză, iar nu de manieră generală. A recunoscut că există un interes, care nu poate fi neglijat, al publicului de a fi informat asupra eventualelor neajunsuri în domeniul vânzărilor de asigurări de viață dar că, în speță, reportajul nu a făcut decât să prezinte probleme deja cunoscute fără a dezvălui niciuna dintre aceste probleme. Jurnalistul ar fi putut să retranscrie discuția fără a o înregistra sau mai mult să utilizeze alte mijloace legale, neavând sarcina de a colecta probe absolute. Guvernul susține în plus că reclamanții, în calitatea lor de jurnaliști experimentați nu puteau ignora că acest comportament pedepsit îi expunea unei sancțiuni care nu era nerezonabilă în speță.
c)
Media LegalDefence Initiative (MLDI), terț intervenient
MLDI, terț intervenient, subliniază importanța mijloacelor de investigație secretă pentru elaborarea anumitor tipuri de reportaj, în special atunci când este necesară creionarea imaginii solide a unor organizații puternice și sofisticate sau pentru a intra într-o lume clandestină în care accesul este restrâns. Utilizate cu etică și în mod direcționat, sunt instrumente de ultimă instanță care permit să fie puse în lumină practicile adevărate care nu ar putea fi identificate într-o manieră realistă prin alte mijloace. Există o diferență de apreciere atunci când înregistrarea se derulează în afara domiciliului sau a biroului persoanei înregistrate. MLDI subliniază că numeroase state europene acceptă să reglementeze utilizarea mijloacelor de investigație secretă.
Motivarea Curții
Părțile sunt de acord cu faptul că respectiva condamnare a reclamanților constituie „o ingerință a autorităților publice” în exercitarea dreptului lor la libertatea de exprimare.
O astfel de ingerință reprezintă o încălcare a Convenției dacă nu îndeplinește cerințele art.
10 §
2
. Prin urmare, trebuie să se verifice dacă era „prevăzută de lege”, urmărea unul sau mai multe scopuri legitime cu privire la respectivul paragraf și era „necesară într-o societate democratică”.
a) Prevăzută prin lege
Curtea reamintește jurisprudența sa constantă, potrivit căreia formularea „prevăzută de lege” impune nu
numai ca măsura incriminată să aibă temei în dreptul intern, ci vizează totodată calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă justițiabililor și previzibilă în efectele ei [a se vedea, printre multe altele,
Rotaru împotriva României
(MC), nr.
28341/95, pct.
52, CEDO
2000
‑
V;
VgtVereingegenTierfabriken împotriva Elveției
, nr. 24699/94, pct.
52, CEDO
2001
‑
VI;
Gawêda împotriva
Poloniei
, nr. 26229/95, pct. 39, CEDO
2002
‑
II și
Maestri împotriva
Italiei
(MC)
,
nr. 39748/98, pct. 30, CEDO 2004-I]. Cu toate acestea, le revine autorităților naționale, în special instanțelor, obligația de a interpreta și de a aplica dreptul intern (
Kruslin împotriva Franței
, 24
aprilie 1990, pct. 29, Seria
A nr.
176-A și
Kopp împotriva Elveției
, 25 martie 1998, pct. 59,
Culegere de hotărâri și decizii
1998-II).
37.
În ceea ce privește circumstanțele speței, nu se contestă că condamnarea reclamanților are la bază un text accesibil, respectiv art. 179bis și 179ter C. pen. elvețian. În schimb, reclamanții susțin că normele legislative nu sunt previzibile în efectele lor deoarece utilizarea camerei ascunse nu este sancționată în mod expres în nicio parte a acestora.
Curtea constată că divergența de interpretare de către părți în ceea ce privește cele două articole ale Codului penal elvețian afectează numai finalitatea acestor măsuri penale, respectiv elementele vieții private și personalității pe care încearcă să le protejeze. Cu toate acestea, Curtea observă că reclamanții nu pretind că tipului de comportament sancționabil, așa cum este prezentat în articolele în cauză, îi lipsește claritatea.
Astfel, Curtea consideră că reclamanții, jurnaliști și redactori, nu puteau ignora, în calitatea lor de profesioniști ai unor emisiuni de televiziune, că se expuneau unei sancțiuni penale, prin utilizarea camerei ascunse, fără consimțământul unei persoane ce face obiectul reportajului și fără autorizarea din partea acesteia de a difuza reportajul respectiv.
Așadar, Curtea concluzionează că ingerința în litigiu era „prevăzută prin lege” în sensul art.
10 §
2
§§§ 2
din Convenție.
b) Scop legitim
Guvernul susține că prin condamnarea reclamanților se urmărea un scop legitim al protejării reputației și drepturilor altuia, respectiv ale brokerului de asigurare. Reclamanții susțin că ingerința nu putea avea un astfel de scop deoarece nu le-a fost adusă atingere drepturilor și reputației brokerului, ale cărui chip și voce au fost protejate.
Curtea constată că imaginea și vocea brokerului au fost înregistrate fără știrea sa, apoi difuzate în pofida opiniei sale, desigur sub o formă anonimizată, dar într-o manieră peiorativă, actualizând sfaturile profesionale eronate divulgate de broker, într-o emisiune de televiziune cu audiență mare.
Curtea consideră așadar că măsura în litigiu era de natură a viza protejarea drepturilor și reputației altuia, respectiv dreptul brokerului la propria imagine, la propriul cuvânt, precum și la reputația sa.
c) Caracterul necesar într-o societate democratică
i. Principii generale
Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art.
10 §
2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce privește „informațiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care rănesc, șochează sau neliniștesc: acest lucru este impus de pluralism, toleranță și mentalitatea deschisă, fără de care nu există o „societate democratică”. Astfel cum este consacrată la art. 10, libertatea de exprimare este însoțită de excepții care necesită totuși o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător [a se vedea, printre altele,
Handyside împotriva Regatului Unit
, 7
decembrie 1976, pct. 49, seria A nr. 24;
Editions Plon împotriva Franței
, nr.
58148/00, pct. 42, CEDO 2004
‑
IV; și
Lindon, Otchakovsky-Laurens și July împotriva Franței
(MC), nr. 21279/02 și 36448/02, pct.
45, CEDO 2007
‑
IV].
Pe de altă parte, Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esențial pe care îl joacă presa într-o societate democratică. Deși nu trebuie să depășească anumite limite, în special în ceea ce privește protecția reputației și a drepturilor altora, presei îi revine sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informații și idei cu privire la toate problemele de interes general. La funcția sa, care constă în diseminarea informațiilor și ideilor referitoare la astfel de probleme, se adaugă dreptul publicului de a le primi. În caz contrar, presa nu ar putea juca rolul său indispensabil de „câine de pază” [
Bladet
Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei
(MC), nr. 21980/93, pct. 59 și 62, CEDO
1999
‑
III, și
Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei
(MC), nr.
49017/99, pct. 71, CEDO 2004
‑
XI]. Chiar dacă formulate inițial pentru presa scrisă, aceste principii se aplică, fără nicio îndoială, mijloacelor audiovizuale (
Jersild împotriva
Danemarcei
, 23 septembrie 1994, pct. 31, seria A nr.
29).
Art. 10 § 2 din Convenție subliniază că exercitarea libertății de exprimare cuprinde „îndatoriri și responsabilități” care sunt valabile și pentru mass-media, chiar și atunci când este vorba despre probleme de mare interes general. Aceste îndatoriri și responsabilități pot avea o importanță deosebită în cazul în care există riscul de a se aduce atingere reputației unei persoane menționate nominal și de a fi încălcate „drepturile altora”. Astfel, trebuie să existe motive specifice pentru a putea scuti mass-media de obligația care îi revine de obicei de a verifica declarațiile de fapt defăimătoare. Existența acestor motive depinde în special de natura și gradul defăimării în cauză, precum și de măsura în care mass-media poate considera în mod rezonabil sursele sale ca fiind credibile în ceea ce privește acuzațiile (
Pedersen și Baadsgaard,
citată anterior, pct. 78,
și
Tønsbergs Blad A.S. și Haukom împotriva Norvegiei
, nr.
510/04, pct. 89, CEDO 2007
‑
III).
Este necesar de asemenea să se reamintească că orice persoană, chiar și jurnalist, care își exercită libertatea de exprimare, își asumă „îndatoriri și responsabilități” a căror întindere depinde de situația sa și de procedeul tehnic utilizat [
Stoll împotriva Elveției
(MC), nr. 69698/01, pct. 102, CEDO 2007
‑
V]. Astfel, în pofida rolului esențial care revine mass-media într-o societate democratică, jurnaliștii nu ar putea fi în principiu scutiți, prin prisma protecției pe care le-o oferă art. 10, de îndatorirea lor de a respecta normele penale de drept comun. Art. 10 § 2 stabilește așadar limitele exercitării libertății de exprimare, care rămân valabile chiar și atunci când este necesar să se relateze în presă despre probleme serioase de interes general (
ibidem
, pct. 102).
Atunci când examinează necesitatea unei ingerințe într-o societate democratică în vederea „protejării reputației sau a drepturilor altora”, Curții i se poate solicita să verifice dacă autoritățile naționale au păstrat un echilibru just între protejarea a două valori garantate de Convenție și care pot fi în conflict în anumite cauze: și anume, pe de o parte, libertatea de exprimare, astfel cum este protejată de art. 10, și, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieții private, astfel cum este garantat de dispozițiile art. 8 (
Hachette Filipacchi Associés împotriva Franței
, nr.
71111/01, pct. 43, 14 iunie 2007, și
MGN Limited împotriva Regatului Unit
, nr.
39401/04, pct. 142, 18 ianuarie 2011).
Pe de altă parte, dreptul la protejarea reputației este un drept care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenție [
Chauvy ș.a. împotriva
Franței
, nr.
64915/01, pct. 70, CEDO 2004
‑
VI;
Pfeifer împotriva Austriei
, nr.
12556/03, pct. 49, 15
noiembrie 2007;
Polanco Torres și Movilla Polanco împotriva
Spaniei
, nr. 34147/06, pct.
40, 21
septembrie 2010 și
Axel Springer AG împotriva Germaniei
(MC), nr. 39954/08, pct. 83, 7 februarie 2012]. Totuși, pentru ca art. 8 să fie luat în considerare, atacul adus reputației personale trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să fi fost realizat într-o manieră care să cauzeze un prejudiciu exercițiului personal al dreptului la respectarea vieții private (
A. împotriva Norvegiei,
nr.
28070/06, pct.
64, 9 aprilie 2009).
În jurisprudența sa anterioară, Curtea a examinat cauze privind atingeri aduse reputației personale a persoanelor publice (
Axel Springer AG
, citată anterior). Aceasta reamintește că a stabilit deja șase criterii care trebuie analizate în cazul punerii în balanță a dreptului la libertatea de exprimare și a dreptului la respectarea vieții private: contribuția la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate și subiectul reportajului, comportamentul anterior al persoanei în cauză, metoda de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora, conținutul, forma și repercusiunile publicării și gravitatea sancțiunii impuse (a se vedea în acest sens,
Axel Springer AG
,
citată anterior, pct.
90–95).
Curtea s-a pronunțat de asemenea asupra unor cazuri de defăimare care aveau legătură cu activitatea profesională a persoanei (este vorba despre un medic,
Kanellopoulou împotriva Greciei
, nr. 28504/05, 11 octombrie 2007; este vorba despre un director general al unei societăți subvenționate de stat,
Tănăsoaica împotriva
României
, nr. 3490/03, 19 iunie 2012; este vorba despre magistrați,
Belpietro împotriva
Italiei
, nr. 43612/10, 24 septembrie 2013).
Prezenta speță se distinge de precedentele în măsura în care, pe de o parte, brokerul nu era persoană publică care să beneficieze de o anumită notorietate, iar pe de altă parte, reportajul în litigiu nu avea ca obiect să critice brokerul personal, ci viza anumite practici comerciale puse în aplicare în cadrul categoriei profesionale din care acesta făcea parte (a se vedea,
a
contrario
,
Kanellopoulou,
citată anterior). Impactul reportajului asupra reputației personale a brokerului era în consecință limitat și Curtea va ține seama de acest aspect particular al cauzei în aplicarea criteriilor care se desprind din jurisprudența sa.
Curtea reamintește că, în temeiul art. 10 din Convenție, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a examina necesitatea și amploarea unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare protejate de această dispoziție (
Tammer împotriva Estoniei
, nr.
41205/98, pct. 60, CEDO 2001
‑
I, și
Pedersen și Baadsgaard,
citată anterior, pct. 68).
În cauze precum prezenta speță, Curtea consideră că, în principiu, soluționarea cererii nu poate fi alta, fie că cererea a fost introdusă în fața sa în temeiul art. 10 din Convenție de către jurnalistul care a publicat articolul în litigiu, fie în temeiul art. 8, de către persoana care face obiectul respectivului articol. Astfel, aceste drepturi merită
a priori
un respect egal [
Hachette Filipacchi Associés
(
ICI PARIS
)
împotriva Franței
, nr. 12268/03, pct. 41, 23 iulie 2009;
Timciuc împotriva României
(dec.), nr.
28999/03, pct.
144, 12 octombrie 2010; și
Mosley împotriva Regatului Unit
, nr.
48009/08, pct. 111, 10 mai 2011; a se vedea și pct. 11 din Rezoluția Adunării Parlamentare – supra, pct. 23]. Prin urmare, marja de apreciere ar trebui, în principiu, să fie aceeași în ambele cazuri.
În cazul în care punerea în balanță a acestor două drepturi de către autoritățile naționale a fost realizată respectându-se criteriile stabilite de jurisprudența Curții, trebuie să existe motive serioase pentru ca opinia Curții să se substituie celei emise de instanțele interne [
Palomo Sánchez și alții împotriva Spaniei
(MC), nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06 și 28964/06, pct. 57, CEDO 2011 și
MGN Limited
, citată anterior, pct. 150 și 155].
ii) Aplicare în cazul de față
Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reportajul respectiv privea un subiect de interes general. Curtea observă de la început că tema reportajului realizat, respectiv proasta calitate a sfaturilor emise de brokerii de asigurări private, și prin urmare o chestiune de protejare a drepturilor consumatorilor care decurge din aceasta, privea o dezbatere care era de interes public foarte ridicat.
Pentru Curte, este de asemenea important să examineze dacă reportajul în cauză putea genera dezbatere publică asupra subiectului (
Stoll
, citată anterior, pct. 121). În această privință, Tribunalul Federal consideră că dacă subiectul putea, în sine, să prezinte un interes public în măsura în care urmărea să determine amploarea fenomenului, reportajul incriminat nu aducea niciun element de noutate asupra problematicii proastei calități a sfaturilor. În plus, alte procedee, de natură a aduce o atingere mai mică intereselor brokerului, ar fi permis abordarea acestei problematici. În opinia Curții, este important numai să se clarifice dacă reportajul putea contribui la dezbaterea de interes general și nu să se stabilească dacă reportajul a atins pe deplin acest obiectiv.
Curtea a acceptat prin urmare că un astfel de articol aborda un subiect de interes general.
Curtea reamintește că art. 10 § 2 din Convenție nu lasă loc restrângerilor în privința libertății de exprimare în domeniul chestiunilor de interes general [
Sürek împotriva Turciei
(nr.
1) (MC), nr.
26682/95, pct.
61, CEDO 1999-IV;
Stoll
, citată anterior, pct. 106;
Wingrove împotriva Regatului Unit
, 25 noiembrie 1996, pct. 58, Culegere 1996-V;
Dupuis și alții împotriva Franței
, nr. 1914/02, pct. 40, 7 iunie 2007].
Desigur, astfel cum s-a pronunțat deja, Curtea constată că brokerul filmat fără știrea sa nu era o persoană publică. Acesta nu își dăduse consimțământul pentru a fi filmat și prin urmare putea „în mod rezonabil să aibă încredere în caracterul privat” al acestei întâlniri (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Halford împotriva Regatului Unit
, 25 iunie 1997, pct. 44 și 45, Culegere de hotărâri și decizii
1997-III și
Perry împotriva Regatului Unit
, nr. 63737/00, pct. 36-43, CEDO
2003-IX). Cu toate acestea, reportajul în litigiu nu era centrat pe persoana brokerului, ci pe anumite practici comerciale puse în aplicare în cadrul unei categorii profesionale. În plus, întâlnirea nu avusese loc în biroul brokerului sau în alt sediu profesional [
a contrario
și
mutatis mutandis, Chappell împotriva Regatului Unit
, 30 martie 1989, pct.
51, Seria A nr. 152-A
;
Niemietz
, citată anterior, pct. 29-33;
Funke împotriva Franței
, 25
februarie 1993, pct. 48, Seria A nr. 256-A
;
Crémieux împotriva Franței
, 25
februarie
1993, pct. 31, Seria A nr. 256-B; și
Miailhe împotriva Franței (nr. 1)
, 25
februarie 1993, pct. 28, Seria A nr. 256-C]. Curtea consideră așadar că atingerea adusă vieții private a brokerului este mai puțin importantă decât dacă brokerul ar fi fost vizat personal și exclusiv de reportaj.
Modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea lor joacă, de asemenea, un rol important. Curtea s-a pronunțat deja că garanția pe care art. 10 o oferă jurnaliștilor în ceea ce privește rapoartele privind probleme de interes general, este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte, și să furnizeze informații „fiabile și precise”, respectând deontologia jurnalistică [a se vedea, de exemplu,
Fressoz și Roire împotriva Franței
(MC), nr.
29183/95, pct. 54,
CEDO 1999-I;
Pedersen și Baadsgaard,
citată anterior, pct. 78;
Stoll
, citată anterior, pct. 103;
Axel Springer AG
, citată anterior, pct. 93]. Curtea observă că deși părțile fac trimitere la referințe diferite, acestea sunt de acord, în esență, asupra faptului că utilizarea camerei ascunse nu era interzisă de manieră absolută în dreptul intern, ci aceasta putea fi autorizată în anumite condiții stricte (a se vedea pct. 29 și 32, supra). Potrivit acestora, o asemenea utilizare nu era permisă decât atunci când exista un interes public preponderent pentru difuzarea informațiilor și în măsura în care informațiile obținute nu puteau fi obținute altfel. Curtea a hotărât deja că subiectul reportajului răspundea unei probleme de interes general. Ceea ce este important, în opinia Curții, în acest stadiu, este analizarea comportamentului reclamanților. În această privință, deși Curtea consideră că brokerul putea, în mod legitim, să se fi simțit înșelat de reclamanți, aceasta consideră totuși că nu li se poate reproșa un comportament deliberat contrar normelor deontologice. Aceștia din urmă nu au ignorat, în fapt, normele jurnalistice, astfel cum sunt definite de Consiliul de Presă elvețian (a se vedea pct. 29, supra), care limitează utilizarea camerei ascunse, ci mai degrabă au concluzionat - în mod eronat conform instanței supreme elvețiene - că obiectul reportajului lor trebuia să le autorizeze utilizarea camerei ascunse. Curtea observă că această problemă nu s-a bucurat de unanimitate în rândul instanțelor elvețiene care, în primă instanță, i-au achitat pe reclamanți. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanții trebuie să beneficieze de o îndoială în privința voinței lor de a respecta normele deontologice aplicabile în speță, fiind vorba de modul de obținere a informațiilor.
În ceea ce privește faptele prezentei cauze, veridicitatea lor nu a fost niciodată contestată. Faptul că ar fi fost mai interesant pentru consumatori, așa cum susține Guvernul, să se expună amploarea problemelor denunțate mai degrabă decât natura lor, nu schimbă cu nimic această constatare.
Curtea reamintește în continuare că modul în care sunt publicate un reportaj sau o fotografie și maniera în care persoana în cauză este prezentată în reportaj sau în fotografie pot să fie luate în considerare [(
Wirtschafts-Trend Zeitschriften-Verlagsgesellschaft m.b.H. împotriva Austriei (nr. 3)
, nr. 66298/01 și 15653/02, pct. 47, 13 decembrie 2005;
Reklos și Davourlis împotriva Greciei
, nr. 1234/05, pct. 42, 15 ianuarie 2009; și
Jokitaipale și alții împotriva Finlandei
, nr. 43349/05, pct. 68, 6 aprilie 2010]. Amploarea difuzării reportajului și a fotografiei poate fi, de asemenea, importantă, în funcție de ce tip de ziar este vorba, cu tiraj național sau local, important sau puțin important (
Karhuvaara și Iltalehti
împotriva Finlandei, nr.
6372/06, pct. 47, 6 aprilie 2010).
În speță, Curtea constată că reclamanții au înregistrat o întâlnire care conținea imaginile și sunetul unei pretinse negocieri între broker și jurnalistă. În opinia Curții, înregistrarea în sine aduce o atingere limitată intereselor brokerului deoarece numai un cerc restrâns de persoane aveau acces la respectiva înregistrare, aspect pe care Guvernul îl admite.
Această înregistrare a fost difuzată în continuare sub formă de reportaj, peiorativ îndeosebi la adresa brokerului, astfel cum Curtea a arătat deja. Deși succintă, difuzarea secvențelor înregistrării era de natură a aduce o atingere mai importantă dreptului brokerului la viața sa privată, deoarece numeroși telespectatori – aproximativ zece mii conform Guvernului – au putut să o urmărească. Or Curtea nu poate să nu țină seama de faptul că mijloacele de informare în masă audio-vizuale au mai degrabă efecte imediate și mai puternice decât presa scrisă (
Jersild
, citată anterior, pct. 31). Audiența a putut astfel să își formeze propria sa opinie asupra calității sfaturilor și asupra lipsei profesionalismului brokerului. Astfel, în speță este determinant dacă reclamanții au descompus în pixeli chipul brokerului astfel încât numai culoarea părului său și a pielii sale se mai observau după această transformare a imaginii. Vocea acestuia a fost de asemenea modificată. În același mod, Curtea subliniază că și hainele brokerului erau vizibile, dar acestea nu prezentau nici un semn distinctiv. În cele din urmă, întâlnirea nu s-a derulat la sediile pe care brokerul le frecventa.
Curtea consideră așadar, având în vedere circumstanțele speței, că ingerința în viața privată a brokerului, care a renunțat să își exprime punctul de vedere asupra întâlnirii, nu este de o asemenea gravitate (
A. împotriva Norvegiei
, citată anterior) încât să impună punerea în umbră a interesului public de informare asupra pretinselor fapte ilicite în materie de brokeraj în asigurări.
În cele din urmă, în ceea ce privește gravitatea sancțiunii, Curtea trebuie să țină seama de natura sa și de gravitatea sa. Este posibil ca însuși faptul condamnării să conteze mai mult decât caracterul minor al pedepsei aplicate (
Stoll
, citată anterior, pct. 153-154). În speță, deși pedepsele pecuniare de douăsprezece zile-amendă pentru primii trei reclamanți și de patru zile-amendă pentru a patra reclamantă sunt relativ reduse, Curtea consideră că sancțiunea pronunțată de instanța penală poate tinde să determine presa a se abține în a exprima critici (Stoll, citată anterior, pct. 154), iar aceasta, chiar dacă reclamanții nu au fost privați de posibilitatea de a difuza reportajul.
Având în vedere considerațiile precedente, Curtea consideră că măsura în litigiu nu era, în speță necesară într-o societate democratică și că, în consecință, a fost încălcat art. 10 din Convenție.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție
69.
Conform art. 41 din Convenție:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
Reclamanții nu au formulat nicio cerere de reparație echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să le acorde vreo sumă cu acest titlu.
Pentru aceste motive
,
CURTEA:
declară, în unanimitate,
cererea admisibilă;
hotărăște, cu șase voturi la unu, că a fost încălcat art. 10 din Convenție.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 24 februarie 2015, în temeiul art.
77
§
2 și al art.
77
§
3 din Regulament.
Stanley Naismith
Ișýl Karakaș
Grefier
PREȘEDINTE,
În conformitate cu art.
45 §
2 din Convenție și cu art.
74 §
2 din Regulament, se anexează la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a judecătorului Lemmens.
A.I.K.
S.H.N.
Opinia separată a judecătorului Lemmens
Spre regretul meu, nu pot achiesa majorității în privința concluziei acesteia că în speță a fost încălcat art. 10 din Convenție.
2.
Această cauză privește condamnarea penală a patru persoane, jurnaliști și redactori, pentru fapta de a fi înregistrat în secret o conversație dintre una din aceste persoane și un broker de asigurare și de a fi difuzat la televiziune anumite fragmente ale acestei conversații, într-o formă care „asigura caracterul anonim”.
[1]
Condamnările au la bază două articole din Codul penal elvețian. În ceea ce-i privește, cei trei reclamanți, care nu luaseră parte ei înșiși la conversația cu brokerul, delictele „în cauză erau reprezentate de înregistrarea unei conversații, care nu avea caracter public, între alte persoane, fără consimțământul acestora [art. 179
bis
alin. (1)] și comunicarea către terți a unui fapt cunoscut prin intermediul unei astfel de înregistrări [art. 179bis alin. (2)]. În ceea ce privește a patra reclamantă, care s-a prezentat drept clientă și care a întreținut conversația cu brokerul, delictul consta în înregistrarea unei conversații care nu avea caracter public de către unul dintre participanți, fără consimțământul interlocutorului său [art. 179
ter
alin. (1)].
Aceste delicte au o sferă de aplicare generală. Codul penal nu vizează în mod special jurnaliștii. Înregistrarea și difuzarea unei conversații care nu avea caracter public sunt interzise indiferent de finalitate, jurnalistică sau de alt fel.
Apreciez a fi util să reamintesc modul în care Tribunalul Federal a abordat această cauză.
În fața instanțelor de toate gradele de jurisdicție, reclamanții au arătat cu titlu principal că dispozițiile citate anterior din Codul Penal nu le erau aplicabile pe motiv că nu era vorba de o conversație care „nu avea caracter public”. Tribunalul Federal a respins acest punct de vedere. Potrivit acestuia, faptele reproșate reclamanților intrau, din punct de vedere obiectiv și subiectiv în domeniul de aplicare a dispozițiilor citate anterior. Astfel, Tribunalul federal a considerat în mod explicit că o conversație putea fi protejată prin articolele 179
bis
și 179
ter
C. pen., chiar dacă aceasta nu avea ca obiect domeniul „secret sau privat” al participanților.
[2]
În privința acestui aspect, articolele 179
bis
și 179
ter
ar prezenta, potrivit acestuia, o analogie cu art. 179, care protejează secretul corespondenței, independent de conținutul acesteia. Am concluzionat că art. 179
bis
și 179
ter
au ca obiect să protejeze în mod general confidențialitatea oricărei conversații cu caracter privat.
În fața instanțelor interne, reclamanții s-au bazat, cu titlu subsidiar, pe libertatea de opinie și de informare și pe libertatea presei pentru a invoca o cauză exoneratoare, respectiv apărarea unor interese legitime. Aceștia au apreciat că procedeul urmat de ei era necesar pentru a proteja interesele legitime superioare. Mai exact, au susținut că înregistrarea și difuzarea unei conversații reale era necesară pentru a putea demonstra publicului existența unor abuzuri generalizate care însoțeau sfaturile oferite de brokerii de asigurare.
Acest mijloc de apărare a fost de asemenea respins de Tribunalul Federal. Mai întâi, tribunalul a reamintit că apărarea intereselor legitime presupune ca actul delictual să fie un mijloc necesar și adecvat pentru atingerea unui scop legitim, ca acest act să constituie singura cale posibilă de urmat pentru atingerea acestui scop și ca dreptul legal protejat prin instituirea interdicției legale să cântărească mai puțin decât cel al autorului actului care se dorește a fi protejat. În continuare a admis, că pentru reclamanți obiectivul informării publicului asupra existenței abuzurilor legate de sfaturile oferite în domeniul asigurărilor constituie un interes legitim. A recunoscut de asemenea situația specială a jurnaliștilor care pot invoca libertatea presei. Cu toate acestea, dacă se consideră că mijlocul de apărare nu este fondat, se întâmplă asta deoarece acesta consideră că, în circumstanțele speciale ale cauzei, procedeul înregistrării și difuzării unei anumite conversații cu un anumit broker, fără știrea acestuia, nu era un mijloc „necesar” pentru atingerea obiectivului invocat. Conform Tribunalului Federal, acest scop putea fi de asemenea atins prin alte mijloace, cu respectarea legii penale.
[3]
Astfel este esențial, pe baza unei interpretări a condițiilor puse de dreptul intern privind posibilitatea invocării de către reclamanți a cauzei exoneratoare respective și pe baza unei evaluări de fapt a comportamentului lor, că Tribunalul Federal a ajuns la concluzia că a fost justificată din punct de vedere legal condamnarea reclamanților.
Majoritatea consideră că scopul legitim urmărit prin ingerință era „protejarea drepturilor și a reputației altuia, respectiv dreptul brokerului la propria imagine, la propriul cuvânt, precum și la propria reputație” (pct. 43 din hotărâre).
Acest punct de pornire determină majoritatea să identifice în cauză un conflict între două drepturi fundamentale: libertatea de exprimare a reclamanților, pe de o parte, și dreptul la respectarea vieții private a brokerului, pe de altă parte. În mod logic, aplică așadar criteriile pe care Curtea le-a identificat pentru asemenea conflicte în cauza
Axel Springer AG
[
Axel Springer AG
împotriva Germaniei
(MC), nr. 39954/08, pct. 89-95, 7 februarie 2012), menționată la pct. 50 din hotărâre. Cele două drepturi în cauză nu au totuși, conform majorității, o greutate comparabilă. O importanță specială este recunoscută libertății de exprimare, în lumina chestiunii interesului general care făcea obiectul reportajului (pct. 56-59 din hotărâre). Nu se întâmplă același lucru în cazul dreptului brokerului la respectarea vieții private. La pct. 64, majoritatea consideră, în ceea ce privește înregistrarea, că nu a fost adusă decât o atingere limitată intereselor brokerului având în vedere că un cerc restrâns de persoane a avut acces la aceasta. La pct. 65, adaugă, în ceea ce privește difuzarea înregistrării, că reclamanții au luat măsuri pentru a face astfel încât brokerul să fie cât mai puțin posibil recunoscut de telespectatori. La pct. 66 a concluzionat: consideră că „ingerința în viața privată a brokerului (...) nu este de o așa gravitate (...) încât să impună punerea în umbră a interesului public de informare asupra pretinselor fapte ilicite în materie de brokeraj în asigurări”.
Spre regretul meu, nu pot împărtăși această manieră de a vedea lucrurile. Astfel cum rezultă din hotărârea Tribunalului Federal, art. 179
bis
și 179
ter
au ca scop să protejeze nu viața privată a anumitor indivizi, ci confidențialitatea în general a conversațiilor care nu au caracter public (a se vedea pct. 3 de mai sus). Apreciez că mai degrabă această cauză privește „apărarea ordinii” (publice) decât „protejarea reputației sau a drepturilor altuia”. Consider că este justificată aplicarea criteriilor din hotărârea
Axel Springer AG
(a se vedea pct. 56-67 din hotărâre). Raționamentul de urmat în prezenta cauză ar trebui, în opinia mea, să se apropie mai degrabă de cel dezvoltat în hotărârea
Stoll
[
Stoll împotriva Elveției
(MC), nr. 69698/01, CEDO 2007
‑
V), menționată la pct. 47 din hotărâre. Această din urmă cauză privea un conflict între libertatea de exprimare și protejarea caracterului confidențial al anumitor date. Precum în cauza
Stoll
, considerentul interesului general apărat în prezenta cauză de către autoritățile judiciare aducea atingere ordinii publice, concretizate în legea penală, iar nu unor simple interese private.
Este adevărat că Guvernul s-a limitat să invoce scopul legitim al protejări reputației sau a drepturilor altuia (a se vedea pct. 41 din hotărâre). Cu toate acestea, în circumstanțele particulare ale cauzei, unde scopul invocat de Guvern nu cadrează foarte bine cu motivele expuse în hotărârea Tribunalului Federal, apreciez că Curtea nu este obligată de direcția de apărare adoptată de Guvern. Dacă era cazul după ce a invitat părțile să se pronunțe asupra posibilității de a lua, de asemenea, în considerare scopul apărării ordinii, aceasta trebuia să se poată concentra asupra acestui din urmă scop.
În ceea ce privește examinarea necesității ingerinței, pot fi succint.
Astfel cum a recunoscut majoritatea, „jurnaliștii nu ar fi în principiu scutiți, prin prisma protecției pe care le-o oferă art. 10, de obligația lor de a respecta normele penale de drept comun” (
Stoll
, citată anterior, pct. 102, citată la pct. 47 din prezenta hotărâre). Este necesar să se clarifice dacă, în speță, ne găsim în fața unei situații excepționale. O astfel de situație nu poate rezulta decât din importanța mai mare pe care o are libertatea de exprimare.
Admitem că reportajul privea un subiect de interes general și că libertatea de exprimare beneficiază de un grad înalt de protecție. Cu toate acestea, opinăm că interesul protejat prin dispozițiile legislative în cauză, respectiv protejarea confidențialității conversațiilor cu caracter privat, avea de asemenea o importanță semnificativă (pct. 4, supra).
Punerea în balanță a acestor interese se menține dificilă. Cu privire la acest aspect, autoritățile naționale se bucură de o anumită marjă de apreciere. Apreciind că acel comportament adoptat de reclamanți nu ar putea fi scuzat printr-o cauză exoneratoare, așadar printr-un motiv care permite ca legea penală să nu fie aplicată, considerăm că Tribunalul Federal nu a procedat la o apreciere arbitrară sau în mod evident nerezonabilă. Având în vedere interesele în joc, condamnarea reclamanților nu pare să constituie o măsură disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit prin lege, astfel încât nu a fost încălcat art. 10 din Convenție.
[1]
{0>
.
Je me permets de faire remarquer que les requérants n’ont pas été condamnés pour avoir fait un enregistrement avec une caméra cachée.
<}0{>
. Îmi permit să observ că reclamanții nu au fost condamnați pentru fapta de a fi realizat o înregistrare cu camera ascunsă.
<0}
{0>
Les considérations au paragraphe 61 de l’arrêt au sujet de l’interdiction non absolue de la caméra cachée en droit suisse ainsi que des règles déontologiques définies par le Conseil suisse de la presse ne sont à mon avis pas très pertinentes.
<}0{>
Considerațiile de la pct. 61 din hotărârea privind interdicția din dreptul elvețian,
lipsită de caracter absolut, referitoare la camera ascunsă, precum și normele deontologice definite de Consiliul de Presă nu sunt, în opinia mea, foarte relevante.
<0}
{0>
Il se peut bien que la caméra cachée puisse légalement être utilisée dans certaines circonstances (par exemple pour filmer ce qui se passe dans un local déterminé), mais dès le moment où ce procédé est utilisé pour enregistrer une conversation non publique, il tombe sous le coup de l’interdiction formulée aux articles 179
bis
et 179
ter
du code pénal.
<}0{>
Se poate ca, în anumite circumstanțe, camera ascunsă să fie utilizată în mod legal (de exemplu, pentru a filma ceea ce se întâmplă într-un loc determinat), însă din momentul în care acest procedeu este utilizat pentru a înregistra o conversație care nu are caracter public, intră sub incidența interdicției formulate la art. 179
bis
și 179
ter
C. pen.
<0}
{0>
L’arrêt du Tribunal fédéral est clair
à ce sujet
:
<}0{>
Hotărârea Tribunalului Federal este clară în privința acestui subiect:
<0}
{0>
les requérants ont utilisé un procédé qui est interdit et punissable par la loi.
<}0{>
reclamanții au utilizat un procedeu care este interzis și pasibil de pedeapsă în temeiul legii.
<0}
{0>
Les règles déontologiques ne sauraient y changer quoi que ce soit.
<}0{>
Normele deontologice nu ar putea modifica acest lucru în niciun fel.
<0}
[2]
{0>
.
Au paragraphe 60 de l’arrêt, la majorité considère que, si le courtier pouvait «
raisonnablement croire au caractère privé
» de son entretien avec la quatrième requérante, il ressortait de certaines circonstances entourant le reportage que l’importance de l’atteinte à la vie privée du courtier était relativement peu importante.
<}0{>
. La pct. 60 din hotărâre, majoritatea consideră că, în cazul în care brokerul putea „în mod rezonabil să aibă încredere în caracterul privat” al întâlnirii sale cu cea de a patra reclamantă, din anumite elemente conexe reportajului reieșea că importanța atingerii aduse vieții private a brokerului prezenta o importanță relativ scăzută.
<0}
{0>
À mon avis, la majorité perd de vue le fait que le courtier avait, en vertu des articles 179
bis
et 179
ter
du code pénal, la garantie que la confidentialité de sa conversation avec la quatrième requérante serait protégée.
<}0{>
În opinia mea, majoritatea pierde din vedere faptul că brokerul avea, în temeiul art. 179
bis
și 179
ter
C. pen., garanția protejării confidențialității conversației sale cu a patra reclamantă.
<0}
{0>
Il s’agissait d’une garantie solidement ancrée dans la loi, qui n’avait rien à voir avec une simple attente «
raisonnable
» de l’intéressé.
<}0{>
Este vorba desper o garanție solid ancorată în lege, care nu avea nicio legătură cu o simplă atingere „rezonabilă” adusă persoanei interesate.
<0}
{0>
En outre, l’existence de la garantie légale ne pouvait pas non plus être affectée par les circonstances dans lesquelles l’acte méconnaissant cette garantie était perpétré.
<}0{>
În plus, existența unei garanții legale nu putea nici să fie afectată de circumstanțele în care era săvârșit actul care nu respecta această garanție.
<0}
[3]
{0>
.
La majorité n’attache pas d’importance au fait que l’essentiel de la motivation de la décision du Tribunal fédéral concernait la cause de justification invoquée par les requérants.
<}0{>
. Majoritatea nu a acordat importanță faptului că partea esențială a motivării deciziei Tribunalului Federal privea cauza exoneratoare invocată de reclamanți.
<0}
{0>
Par exemple, au paragraphe 57 de l’arrêt, elle critique le raisonnement du Tribunal fédéral selon lequel le reportage incriminé n’apportait aucun élément nouveau à la problématique de la mauvaise qualité des conseils.
<}0{>
De exemplu, la pct. 57 din hotărâre, aceasta critică raționamentul Tribunalului Federal conform căruia reportajul incriminat nu aducea niciun element nou în privința problemei proastei calități a sfaturilor.
<0}
{0>
Une telle critique serait compréhensible si le Tribunal fédéral avait émis l’analyse critiquée dans le cadre de l’appréciation de la «
nécessité
» de l’ingérence litigieuse, au sens de la Convention, mais elle l’est beaucoup moins dans le contexte de l’examen de la cause de justification selon le droit interne.
<}0{>
O asemenea critică ar fi de înțeles dacă Tribunalul Federal ar fi emis o analiză critică în cadrul aprecierii „necesității” ingerinței în litigiu, în sensul Convenției, însă aceasta este de înțeles într-o măsură mai mică în contextul examinării cauzei exoneratoare conform dreptului intern.
<0}
{0>
Au paragraphe 61, la majorité critique le raisonnement du Tribunal fédéral selon lequel l’utilisation de la caméra cachée «
n’était permise que lorsqu’il existe un intérêt public prépondérant à la diffusion des informations et pour autant que les informations obtenues ne puissent pas l’être d’une autre manière
».
<}0{>
La pct. 61, majoritatea critică raționamentul Tribunalului Federal conform căruia utilizarea camerei ascunse „nu era permisă decât dacă exista un interes public care să prevaleze și să determine difuzarea informațiilor și în măsura în care informațiile obținute nu pot fi prezentate altfel.”
<0}
{0>
De nouveau, il s’agit d’une appréciation faite par le Tribunal fédéral dans le cadre de l’examen de la cause de justification invoquée par les requérants.
<}0{>
Iarăși este vorba despre o apreciere făcută de Tribunalul Federal în cadrul examinării cauzei exoneratoare invocate de reclamanți.
<0}
{0>
Le Tribunal n’a pas recherché dans quelle mesure l’utilisation de la caméra cachée était acceptable, mais il s’est occupé de la seule question de savoir dans quelle mesure des accusés pouvaient invoquer avec succès une cause de justification contre le chef d’accusation d’enregistrement et de diffusion d’une conversation protégée par la loi.
<}0{>
Tribunalul nu a cercetat în ce măsură utilizarea camerei ascunse era acceptabilă, însă s-a ocupat exclusiv de clarificarea aspectului măsurii în care acuzații puteau invoca cu succes o cauză exoneratoare în raport cu capătul de acuzare privind înregistrarea și difuzarea unei conversații protejate prin lege.
<0}