CASE OF OLIARI AND OTHERS v. ITALY - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF OLIARI AND OTHERS v. ITALY - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

HOTĂRÂREA

din 21 iulie 2015

În cauza Oliari și alții împotriva Italiei

(Cererile nr. 18766/11 și 36030/11)

Strasbourg

DEFINITIVĂ

21/10/2015

Hotărârea a devenit definitivă în condițiile prevăzute la art.

44

§

2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Oliari și alții împotriva Italiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din Päivi Hirvelä, președinte, Guido Raimondi, Ledi Bianku, Nona Tsotsoria, Paul Mahoney, Faris Vehabović, Yonko Grozev, judecători, și Françoise Elens-Passos, grefier de secție,

După ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 30 iunie 2015,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află două cereri (nr.

18766/11 și 36030/11), îndreptate împotriva Republicii Italiene, prin care șase resortisanți italieni, domnul Enrico Oliari, domnul A., Mr

Gian Mario Felicetti, domnul Riccardo Perelli Cippo, domnul Roberto Zaccheo și domnul Riccardo Zappa („reclamanții”),

au sesizat Curtea la 21 martie și la 10 iunie 2011, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2

. Primii doi reclamanți au fost reprezentați de domnul A. Schuster, avocat în Trento. Ceilalți reclamanți au fost reprezentați de doamna M.

D’Amico, domnul M. Clara și domnul C. Pitea, avocați în Milano. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Ersiliagrazia Spatafora.

3

. Reclamanții s-au plâns că legislația italiană nu le permitea să se căsătorească sau să încheie orice alt tip de uniune civilă și, astfel, erau discriminați din cauza orientării lor sexuale. Aceștia au citat art. 8, art. 12 și art. 14 din Convenție

4

. La 3 decembrie 2013, Camera căreia i-a fost repartizată cauza a hotărât că acele capete de cerere privind art. 8, considerat separat și coroborat cu art. 14, urmau să fie comunicate Guvernului. A hotărât, de asemenea, că se impune conexarea cererilor.

5

. La 7 ianuarie 2013, vicepreședintele secției căreia i s-a repartizat cauza a decis să încuviințeze păstrarea anonimatului de către unul din reclamanți, în temeiul art.

47 §

3 din Regulamentul Curții.

6

. Au fost primite observații scrise și din partea FIDH, AIRE Centre, ILGA-Europe, ECSOL, UFTDU și UDU, formulate în comun, Associazione Radicale Certi Diritti, și ECLJ (Centrul European pentru Drept și Justiție), care au primit din partea vicepreședintelui Camerei acordul de a interveni (art.

36 § 2 din Convenție). Domnul Pavel Parfentev în numele a șapte ONG-uri din Rusia (Fundația pentru Familie și Demografie, Pentru Drepturile Familiei, Comitetul de Părinți al Orașului Moscova, Comitetul de Părinți al Orașului Sankt Petersburg, Comitetul de Părinți al Orașului Volgodonsk, Centrul Cultural de Părinți „Svetlitsa” (centru regional de binefacere) și organizația socială „Peterburgskie mnogodetki”), și trei ONG-uri din Ucraina (Comitetul de Părinți din Ucraina, Comitetul Ortodox pentru Părinți, și organizația socială Health Nation (sănătatea națiunii), au primit, de asemenea, permisiunea vicepreședintelui Camerei de a interveni. Cu toate acestea, Curtea nu a primit nicio observație.

7

. Guvernul a contestat observațiile depuse în comun de FIDH, AIRE Centre, ILGA-Europe, ECSOL, UFTDU și UDU, deoarece acestea au ajuns la Curte după expirarea termenului stabilit, și anume la 27 martie 2014 în loc de 26 martie 2014. Curtea subliniază că, la momentul respectiv, vicepreședintele Camerei nu a hotărât să respingă observațiile prezentate, care, în fapt, au fost trimise părților pentru comentarii. Considerând că observațiile au fost anticipate printr-un e-mail și au fost primite de Curte la ora 2.00 a.m. în data de 27 martie 2014, și ulterior a primit prin fax o copie pe suport de hârtie care conținea scuze și o explicație pentru întârziere, Curtea respinge obiecția Guvernului.

8

. Reclamanții din cererea nr. 18766/11 au solicitat organizarea unei audieri în cauză. La 30 iunie 2015, Curtea a examinat această cerere. Aceasta a hotărât că, ținând seama de materialele de care dispunea, nu era necesară o audiere.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

9

. Detaliile privind reclamanții pot fi consultate în Anexă.

Contextul cauzei

10

. În iunie 2008, acești doi reclamanți, care erau implicați într-o relație stabilă unul cu celălalt, și-au declarat intenția de a se căsători și au solicitat Oficiului Stării Civile din Comuna Trento să elibereze declarația de căsătorie aferentă.

11

. La 25 iulie 2008, cererea lor a fost respinsă.

12

. Cei doi reclamanți au contestat decizia în fața Tribunalului din Trento (în conformitate cu art. 98 C. civ.). Aceșia au argumentat că dreptul italian nu interzicea explicit căsătoria între persoane de același sex și că, chiar dacă ar exista această interdicție, o astfel de poziție ar fi neconstituțională.

13

. Prin hotărârea din 24 februarie 2009, Tribunalul din Trento a respins cererea acestora. Acesta a subliniat că nu Constituția este cea care stabilește cerințele privind încheierea unei căsătorii, ci Codul civil și că acesta prevedea în mod clar că una din aceste cerințe era ca soții să fie de sex opus. Astfel, o căsătorie între persoane de același sex nu îndeplinea una dintre cele mai importante cerințe pentru a putea deveni un act juridic valid, și anume diferența de sex dintre părți. În orice caz, nu exista niciun drept fundamental la căsătorie și dispozițiile legale restrictive nu puteau constitui o discriminare, având în vedere că restricțiile suferite de reclamanți erau aplicabile tuturor. În plus, acesta a subliniat că dreptul Uniunii Europene („UE”) lăsau reglementarea unor astfel de drepturi în seama ordinii juridice naționale.

14

. Reclamanții au declarat apel la Curtea de apel Trento. Deși curtea de apel a reiterat interpretarea unanimă dată dreptului italian în materie, și anume în sensul că dreptul comun, în special Codul civil, nu permitea căsătoria între persoane de același sex, aceasta a considerat relevant să trimită cauza în fața Curții Constituționale în ceea ce privește excepțiile de neconstituționalitate a legislației în vigoare.

15

. Prin hotărârea nr. 138 din 15

aprilie 2010, Curtea Constituțională din Italia a declarat inadmisibilă excepția de neconstituționalitate invocată de reclamanți cu privire la art. 93, 96, 98, 107, 108, 143, 143

bis

și 231 din Codul civil italian, deoarece acesta avea ca scop obținerea unor norme suplimentare, neprevăzute de Constituție (

diretta ad ottenere una pronunzia additiva non costituzionalmente obbligata

).

16

. Cutea Constituțională a considerat că art. 2 din Constituția Italiei, care prevedea că statul recunoaște și garantează drepturile inviolabile ale persoanei ca individ, dar și în grupuri sociale în cadrul cărora este exprimată personalitatea, precum și în ceea ce privește obligațiile de solidaritate politică, economică și socială, de la care nu exista nicio derogare. Aceasta a subliniat că prin expresia „grup social” trebuia să se înțeleagă orice formă de comunitate, simplă sau complexă, al cărei scop este să permită și să încurajeze dezvoltarea liberă a oricărei persoane prin intermediul relațiilor. O astfel de noțiune includea uniunile homosexuale, înțelese ca o conviețuire stabilă a două persoane de același sex, care au dreptul fundamental la exprimarea liberă a personalității lor în cadrul unui cuplu, obținând – în timp și prin mijloacele și cu limitele care trebuiau prevăzute de lege – recunoașterea juridică a drepturilor și obligațiilor relevante. Totuși, această recunoaștere, care impune în mod necesar stabilirea unor reglementări juridice cu caracter general, în vederea stabilirii drepturilor și obligațiilor partenerilor unui cuplu, putea fi obținută și în alte moduri în afară de instituția căsătoriei între homosexuali. Astfel cum reiese din diversele sisteme din Europa, reglementarea aspectului privind tipul de recunoaștere a fost lăsată la totala discreție a Parlamentului. Cu toate acestea, Curtea Constituțională a clarificat faptul că, fără a aduce atingere puterii de apreciere a Parlamentului, aceasta putea să intervină totuși, în conformitate cu principiul egalității, în anumite situații legate de drepturile fundamentale ale unui cuplu homosexual, în cazul în care se impunea aplicarea aceluiași tratament cuplurilor căsătorite și cuplurilor homosexuale. În astfel de cazuri, Curtea Constituțională urma să aprecieze caracterul rezonabil al măsurilor.

17

. În continuare, aceasta a considerat că era adevărat că noțiunile de familie și căsătorie nu puteau fi considerate „cristalizate” în raport cu momentul intrării în vigoare a Constituției, având în vedere că principiile constituționale trebuie să fie interpretate având în vedere modificările efectuate în ordinea juridică și evoluția societății și a obiceiurilor acesteia. Totuși, o asemenea interpretare nu putea fi extinsă atât de mult încât să afecteze însăși esența normelor juridice, modificându-le astfel încât să includă fenomene și probleme care nu au fost analizate în niciun fel atunci când au fost adoptate. În fapt, din lucrările pregătitoare în vederea adoptării Constituției reieșea că problema uniunilor homosexuale nu a fost dezbătută de adunare, în ciuda faptului că se cunoștea existența homosexualității. La elaborarea art. 29 din Constituție, adunarea a discutat despre o instituție cu o formă precisă și o disciplină clară, prevăzută în Codul civil. Astfel, în absența oricărei referiri de acest tip, era inevitabilă concluzia potrivit căreia fusese analizată noțiunea de căsătorie astfel cum este definită în Codul civil, care a intrat în vigoare în 1942 și care, atât la acea vreme, cât și în prezent, stabilea că soții trebuiau să fie de sex opus. Așadar, sensul acestui principiu constituțional nu putea fi alterat printr-o interpretare creativă. În consecință, norma constituțională nu se extindea la uniunile homosexuale și era destinată să facă referire la căsătoria în sensul tradițional al acesteia.

18

. În cele din urmă, Curtea Constituțională a considerat că, în ceea ce privește art. 3 din Constituție referitor la principiul egalității, legislația relevantă nu genera o discriminare nerezonabilă, având în vedere că uniunile homosexuale nu puteau fi considerate echivalente căsătoriei. Chiar și art. 12 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 9 din Carta Drepturilor Fundamentale nu impuneau o egalitate deplină între uniunile homosexuale și căsătoriile între un bărbat și o femeie, deoarece acesta era un aspect care ținea de puterea de apreciere a Parlamentului și trebuia reglementat de dreptul național, astfel cum o dovedesc diversele abordări existente în Europa.

19

. Ca urmare a hotărârii menționate anterior, printr-o ordonanță (

ordinanza

) depusă la grefa competentă la 21 septembrie 2010, curtea de apel a respins integral pretențiile reclamanților.

20

. În 2003, acești doi reclamanți s-au cunoscut și au început o relație. În 2004, domnul Felicetti s-a hotărât să efectueze studii aprofundate (și astfel nu a mai câștigat niciun venit), posibilitate oferită acestuia mulțumită susținerii financiare din partea domnului Zappa.

21

. La 1 iulie 2005, cuplul s-a mutat împreună. În 2005 și 2007, reclamanții s-au adresat Președintelui Republicii, evidențiind dificultățile întâmpinate de cuplurile de același sex și solicitând adoptarea unei legislații în favoarea uniunilor civile.

22

. În 2008, convenția de conviețuire a reclamanților a fost consemnată în registrele autorităților. În 2009, aceștia s-au desemnat reciproc tutori în caz de incapacitate de exercițiu (

amministratori di sostegno

).

23

. La 19 februarie 2011, aceștia au solicitat eliberarea certificatului lor de căsătorie. La 9 aprilie 2011, cererea lor a fost respinsă în temeiul legii și al jurisprudenței în materie (a se vedea infra, dreptul intern relevant).

24

. Cei doi reclamanți nu au exercitat calea de atac prevăzută la art. 98 din Codul civil, în măsura în care aceasta nu putea fi considerată efectivă, în urma hotărârii pronunțate de Curtea Constituțională, menționată anterior.

25

. În 2002, acești doi reclamanți s-au cunoscut și au început o relație. În același an au început să locuiască împreună și de atunci sunt implicați într-o relație serioasă.

26

. În 2006, au deschis un cont bancar comun.

27

. În 2007, convenția de conviețuire a reclamanților a fost consemnată în registrele autorităților.

28

. La 3 noiembrie 2009, aceștia au solicitat eliberarea certificatului lor de căsătorie. Persoana responsabilă de la oficiul stării civile nu le-a solicitat să completeze formularul relevant, adăugând pur și simplu cererea acestora unei serii de cereri similare, făcute de alte cupluri.

29

. La 5 noiembrie 2009, cererea lor a fost respinsă în temeiul legii și al jurisprudenței în materie (a se vedea infra, dreptul intern relevant).

30

. Domnul Perelli Cippo și domnul Zacheo au contestat această decizie în fața Tribunalului Milano.

31

. Prin încheierea (

decreto

) din 9 iunie 2010, depusă la grefa competentă la 1 iulie 2010, Tribunal Milano a respins cererea acestora, considerând că era legitim ca oficiul stării civile să refuze o cerere de eliberare a unei declarații de căsătorie între persoane de același sex, conform constatării din hotărârea Curții Constituționale nr. 138 din 15 aprilie 2010.

32

. Reclamanții nu au mai depus o altă cerere (

reclamo

), conform art. 739 C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu putea fi considerată efectivă, în urma hotărârii pronunțate de Curtea Constituțională.

II. Dreptul și practica interne și internaționale relevante

A. Dreptul și practica interne relevante

33

. Art.

2, 3 și 29 din Constituția Italiei se citesc astfel:

Art. 2

„Republica recunoaște și garantează drepturile inviolabile ale omului, atât ca individ, cât ți în grupuri sociale în cadrul cărora se dezvoltă personalitatea, și impune îndeplinirea obligațiilor de solidaritate politică, economică și socială, de la care nu exista nicio derogare.”

Art. 3

„Toți cetățenii au demnitate socială egală și sunt egali în fața legii, indiferent de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice, condiții personale și sociale. Este obligația Republicii să elimine acele obstacole de natură economică sau socială, care restrâng libertatea și egalitatea cetățenilor, împiedicând astfel dezvoltarea deplină a ființei umane și participarea efectivă a tuturor lucrătorilor la organizarea politică, economică și socială a țării”.

Art. 29

„Republica recunoaște drepturile familiei ca societate naturală întemeiată pe căsătorie. Căsătoria se bazează pe egalitatea morală și juridică a soților, în limitele prevăzute de lege pentru a garanta unitatea familiei.”

34

. În temeiul dreptului intern italian, cuplurilor formate din persoane de același sex nu li se permite să încheie o căsătorie, astfel cum se afirmă în Decizia nr. 138 a Curții Constituționale (menționată anterior).

35

. Același lucru a fost afirmat de Curtea de Casație din Italia, în hotărârea nr. 4184 din 15 martie 2012, referitoare la doi cetățeni italieni de același sex, care s-au căsătorit în Țările de Jos și care au contestat refuzul autorităților italiene de a înscrie căsătoria lor în registrele de stare civilă, pe motiv că „

nu este configurabilă ca și căsătorie

”. Curtea de Casație a concluzionat că reclamanții nu aveau dreptul de a-și înregistra căsătoria, nu pentru că aceasta nu exista sau nu era validă, ci pentru că aceasta nu putea să producă niciun efect juridic în ordinea juridică italiană. Aceasta a hotărât, de asemenea, că persoanele de același sex, care trăiesc împreună în cadrul unei relații stabile, aveau dreptul la respectarea vieții lor private și de familie, în temeiul art. 8 din Convenția Europeană; prin urmare, în exercitarea dreptului de a-și trăi liber statutul lor inviolabil de cuplu, aceștia pot introduce o acțiune în fața unei instanțe pentru a solicita, în anumite situații, legate de drepturile lor fundamentale, să beneficieze de același tratament acordat de lege cuplurilor căsătorite.

36

. În plus, în hotărârea nr. 170/2014 privind „divorțul forțat” ca urmare a schimbării sexului unuia din soți, Curtea Constituțională a constatat că legiuitorul avea obligația de a se asigura că era oferită o alternativă la căsătorie, permițând unui astfel de cuplu să evite să treacă, în situația lor, de la un nivel maxim de protecție juridică la o protecție total incertă. În continuare, Curtea Constituțională a declarat că legiuitorul trebuia să acționeze prompt pentru a soluționa vidul juridic care determina o lipsă de protecție a cuplului.

37

. Într-o cauză judecată de Tribunalul din Reggio Emilia, reclamanții (un cuplu format din persoane de același sex) nu au solicitat tribunalului recunoașterea căsătoriei lor, încheiată în Spania, ci recunoașterea dreptului lor la o viață de familie în Italia, în temeiul faptului că erau înrudiți. În lumina Directivelor UE și a transpunerii lor în dreptul italian, precum și a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Tribunalul din Reggio Emilia a considerat, într-o ordonanță din 13 februarie 2012, că o astfel de căsătorie era validă în scopul obținerii unui permis de ședere în Italia.

38

. În hotărârea Tribunalului din Grosseto din 3 aprilie 2014, pronunțată în primă instanță, s-a hotărât că refuzul de a înregistra o căsătorie încheiată în străinătate era ilegal. Astfel, instanța a dispus ca autoritățile publice competente să procedeze la înregistrarea căsătoriei. În perioada în care hotărârea era pusă în executare, statul a declarat apel împotriva acesteia. Prin hotărârea din 19 septembrie 2014, Curtea de Apel Florența, identificând o eroare de procedură, a casat hotărârea instanței de prim grad și a retrimis cauza Tribunalului din Grosseto.

39

. Convențiile de conviețuire nu sunt prevăzute în mod specific în dreptul italian.

40

. Protecția cuplurilor care conviețuiesc

more uxorio

(în cadrul unei uniuni consensuale) a rezultat întotdeauna din art. 2 din Constituția Italiei, astfel cum a fost interpretat în diversele hotărâri judecătorești pronunțate de-a lungul anilor (după 1988). În ultimii ani (începând cu 2012), hotărârile interne au considerat că și coabitarea cuplurilor formate din persoane de același sex merită să beneficieze de o astfel de protecție.

41

. Pentru a umple lacuna din dreptul scris, cu efect de la 2 decembrie 2013 a existat posibilitatea încheierii unor „convenții de conviețuire”, și anume un act sub semnătură privată care nu are o formă specifică prevăzută de lege și care poate fi încheiat de persoanele care conviețuiesc, fie că este vorba despre o relație părinte-copil, parteneri, prieteni, simpli colegi de apartament sau îngrijitori, dar nu și de cuplurile căsătorite. Astfel de contracte reglementează în principal aspectele financiare ale conviețuirii, încetarea coabitării și asistența în caz de boală sau incapacitate

[1]

.

42

. Dreptul intern italian nu prevede nicio uniune ca alternativă a căsătoriei, nici pentru cuplurile homosexuale, nici pentru cele heterosexuale. Astfel, primele cupluri nu beneficiază de niciun mijloc de recunoaștere.

43

. Într-un raport din 2013 întocmit de Profesorul F. Gallo (la acea vreme Președintele Curții Constituționale), adresat celor mai înalte autorități constituționale din Italia, acesta din urmă a declarat:

„Uneori este mai dificil de comunicat cu interlocutorul obișnuit al Curții [Constituționale]. Acest lucru este valabil în special în cazurile în care aceasta solicită legiuitorului să modifice o normă juridică pe care a considerat-o ca fiind contrară Constituției. Astfel de cereri nu trebuie să fie subestimate. Acestea constituie, de fapt, singurele mijloace de care dispune Curtea [Constituțională] pentru a obliga organele legislative să elimine orice situație care nu este compatibilă cu Constituția și care, deși a fost identificată de Curte[a] [Constituțională], nu conduce la pronunțarea neconstituționalității. ... O cerere de acest tip, de care nu s-a ținut seama, a fost cea formulată în cadrul hotărârii nr. 138/10, care, deși a constatat că o căsătorie putea fi încheiată numai între persoane de sex opus pentru a respecta Constituția, a afirmat, de asemenea, că și cuplurile formate din persoane de același sex au dreptul fundamental de a obține recunoașterea juridică a uniunii lor, cu drepturile și obligațiile corespunzătoare. Aceasta a lăsat la latitudinea Parlamentului să prevadă o astfel de reglementare, prin mijloacele și în limitele pe care le considera adecvate”.

44

. Cu toate acestea, unele orașe au creat registre ale „

uniunilor civile

” între persoane necăsătorite de același sex sau de sex opus: Printre acestea se numără orașele Empoli, Pisa, Milano, Florența și Napoli. Totuși, înscrierea „

uniunilor civile

” ale cuplurilor necăsătorite în astfel de registre are o valoare pur simbolică.

45

. În mod similar, Curtea Constituțională din Italia, în hotărârea nr. 276/2010 din 7 iulie 2010, depusă la grefă la 22 iulie 2010, și în hotărârea nr.

4/2011 din 16 decembrie 2010, depusă la grefă la 5 ianuarie 2011, a declarat vădit nefondate pretențiile referitoare la faptul că articolele din Codul civil, menționate anterior, nu erau conforme cu art. 2 din Constituție (în măsura în care acestea nu permiteau căsătoria între persoane de același sex). Curtea Constituțională a reiterat faptul că recunoașterea juridică a uniunilor homosexuale nu necesita o uniune echivalentă căsătoriei, astfel cum reiese din diverse abordări adoptate în diferite țări, și că, în temeiul art. 2 din Constituție, era de competența Parlamentului, în exercitarea puterii sale de apreciere, să reglementeze și să ofere garanții și recunoaștere unor astfel de uniuni.

Mai recent, într-o cauză referitoare la refuzul de a emite un certificat de căsătorie unui cuplu format din persoane de același sex, care îl solicitase, Curtea de casație, în hotărârea nr. 2400/15 din 9 februarie 2015, a respins cererea reclamanților. După ce a examinat jurisprudența internă și internațională recentă, aceasta a concluzionat că – deși cuplurile formate din persoane de același sex trebuiau să fie protejate în temeiul art. 2 din Constituție și legiuitorul avea obligația de a lua măsuri pentru a asigura recunoașterea uniunii unor astfel de cupluri – inexistența unei căsătorii între persoane de același sex nu era incompatibilă cu sistemul intern și internațional aplicabil în domeniul drepturilor omului. În consecință, inexistența unei căsătorii între persoane de același sex nu putea să constituie un tratament discriminatoriu: Problema din sistemul juridic actual consta în special în faptul că nu era disponibilă nicio altă uniune în afară de căsătorie, atât pentru cuplurile heterosexuale, cât și pentru cele homosexuale. Totuși, instanța a subliniat că nu putea stabili prin intermediul jurisprudenței chestiuni care depășeau sfera sa de competență.

46

. Camera Deputaților a examinat recent Legea nr. 242, numită „Modificări ale Codului civil și alte dispoziții privind egalitatea în ceea ce privește accesul cuplurilor de persoane de același sex la căsătorie și filiație”, și Legea nr. 15, „Norme împotriva discriminării în privința căsătoriei”. În 2014, Senatul a examinat Legea nr. 14 privind uniunile civile și Legea nr. 197 privind modificările aduse Codului civil în ceea ce privește coabitarea, precum și Legea nr. 239 privind introducerea în Codul civil a unui acord referitor la coabitare și solidaritate.

47

. O lege unificată, referitoare la toate propunerile legislative relevante, a fost prezentată Senatului în 2015 și adoptată de Senat la 26 martie 2015, ca text de bază care permite continuarea discuțiilor de către Comisia de Justiție. Modificările urmau să fie depuse până în mai 2015 și până în vara anului 2015 să fie prezentat un text celor două Camere ale Parlamentului. La 10 iunie 2015, Camera inferioară a adoptat o propunere pentru a favoriza aprobarea unei legi privind uniunile civile, ținând seama în special de situația persoanelor de același sex.

48

. O decizie a Oficiului Stării Civile poate fi contestată (în termen de 30 de zile) în fața tribunalului ordinar, în conformitate cu art. 98 C. civ.

49

. Un decret al tribunalului ordinar poate fi contestat, la rândul său, în fața curții de apel (în termen de zece zile), în temeiul art. 739 C. proc. civ.

50

. În conformitate cu alineatul (3), nu poate fi formulat un apel împotriva deciziei curții de apel. Cu toate acestea, în temeiul art. 111 alin. (7) din Constituție, astfel cum este interpretat în jurisprudența constantă, precum și art. 360 alin. (4) C. proc. civ. (astfel cum a fost modificat prin Decretul legislativ nr. 40/06), dacă decretul pronunțat în apel afectează drepturi subiective, are un caracter decisiv și constituie o stabilire potențial ireversibilă a unui aspect (având astfel valoarea unei hotărâri), decizia din apel poate fi contestată în fața Curții de Casație în termen de șaizeci de zile, în circumstanțele și sub forma stabilite la art. 360 C. proc. civ. În conformitate cu art. 742 C. proc. civ., un decret care nu se încadrează în definiția menționată anterior rămâne revocabil și poate fi modificat la orice dată ulterioară, cu condiția unei modificări a circumstanțelor factuale sau a legislației pe care s-a bazat decretul (

presupposti di diritto

).

51

. Conform art. 325-327 C. proc. civ., un apel la Curtea de Casație trebuie să fie depus în termen de șaizeci de zile de la data la care decizia pronunțată în apel este transmisă părții în cauză. În orice caz, în lipsa notificării, un astfel de apel poate fi depus nu mai târziu de șase luni de la data la care a fost depus la grefă (

pubblicazione

).

52

. În conformitate cu art. 324 C. proc. civ., o decizie rămâne definitivă, între altele, când nu mai face obiectul unui apel, în fața curții de apel sau Curții de Casație, dacă nu se prevede altfel prin lege.

B. Analiză comparată - dreptul și practica statelor membre ale Consiliului Europei

53

. Materialele de drept comparat de care dispune Curtea, referitoare la instituirea unor forme oficiale de uniune consensuală în cadrul sistemelor juridice ale statelor membre ale Consiliului Europei (CoE) indică faptul că unsprezece țări (Belgia, Danemarca, Franța, Islanda, Luxemburg, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit. Spania, Suedia și Țările de Jos) recunosc căsătoria între persoane de același sex

[2]

.

54

. Optsprezece state membre (Andorra, Austria, Belgia, Croația, Elveția, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Liechtenstein, Luxemburg, Malta, Regatul Unit, Republica Cehă, Slovenia, Spania, Țările de Jos și Ungaria) autorizează un tip de parteneriat civil pentru cuplurile formate din persoane de același sex. În unele cazuri, o astfel de uniune poate conferi setul complet de drepturi și obligații aplicabile instituției căsătoriei și, astfel, aceasta este echivalentă căsătoriei sub toate aspectele, cu excepția denumirii, cum este cazul Maltei, de exemplu. În plus, la 9 octombrie 2014, și Estonia a recunoscut în mod legal uniunile între persoane de același sex, prin adoptarea Legii privind parteneriatul civil înregistrat, care intră în vigoare la 1 ianuarie 2016. În Portugalia nu există o formă oficială de uniune civilă. Cu toate acestea, legea recunoaște

de facto

uniunile civile

[3]

, care au efect automat și nu impun cuplului întreprinderea unor măsuri oficiale pentru recunoașterea uniunii. Anterior, în Danemarca, Norvegia, Suedia și Islanda era prevăzut un parteneriat civil înregistrat în cazul cuplurilor format din persoane de același sex, dar acesta a fost anulat în favoarea căsătoriei între persoane de același sex.

55

. Rezultă că, în prezent, douăzeci și patru de țări din cele patruzeci și șapte de state membre ale CoE au adoptat o legislație care le permite cuplurilor formate din persoane de același sex să li se recunoască relația sub forma unei căsătorii civile, a unei uniuni civile sau a unui parteneriat înregistrat.

56

. În Recomandarea 924 (1981) privind discriminarea homosexualilor, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) a criticat diversele forme de discriminare a persoanelor homosexuale din unele state ale Consiliului Europei.

57

. În Recomandarea 1474 (2000) privind situația lesbienelor și homosexualilor în statele membre ale Consiliului Europei, APCE a recomandat Comitetului de Miniștri să solicite statelor membre, între altele, „să adopte o legislație care să prevadă parteneriate înregistrate”. În plus, în Recomandarea 1470 (2000) privind subiectul mai specific al situației homosexualilor și a lesbienelor, precum și a partenerilor acestora, în ceea ce privește azilul și imigrația în statele membre ale Consiliului Europei, Comitetului de Miniștri i se recomandă să solicite statelor membre, între altele, „să își revizuiască politicile în domeniul drepturilor sociale și al protecției migranților, astfel încât să garanteze că parteneriatele și familiile homosexuale sunt tratate la fel ca parteneriatele și familiile heterosexuale [...]”.

58

. Rezoluția 1547 (2007) a APCE din 18 aprilie 2007, intitulată „Situația drepturilor omului și a democrației în Europa”, le cerea tuturor statelor membre ale CoE, și în special organelor parlamentare respective, să abordeze toate problemele ridicate în rapoartele și opiniile aflate la baza acestei rezoluții și în special, între altele, să combată eficient toate formele de discriminare bazată pe gen sau orientare sexuală, să instituie o legislație antidiscriminare, drepturile aferente parteneriatului și programe de conștientizare, în cazul în care acestea nu există deja” (pct. 34.14.).

59

. Rezoluția 1728 (2010) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 29 aprilie 2010 și intitulată „Discriminarea bazată pe orientare sexuală și identitate de gen”, solicită statelor membre „să asigure recunoașterea juridică a parteneriatelor între persoane de același sex, atunci când legislația națională are în vedere o astfel de recunoaștere, astfel cum s-a recomandat deja de către Adunarea din anul 2000”, prevăzând între altele:

„16.9.1. aceleași drepturi și obligații patrimoniale pe care le au și cuplurile formate din persoane de sexe diferite;

16.9.2. statutul de «rudă de gradul I»;

16.9.3. măsuri prin care să se garanteze că, în cazul în care unul din partenerii cuplului format din persoane de același sex este străin, acestui partener i se acordă aceleași drepturi de ședere care s-ar aplica în cazul în care acesta sau aceasta ar avea o relație heterosexuală;

16.9.4. recunoașterea unor dispoziții cu efect similar adoptate de alte state membre;”

60

. În Recomandarea CM/Rec(2010)5 privind măsurile de combatere a discriminării pe motive de orientare sexuală sau identitate de gen, Comitetul de Miniștri a recomandat statelor membre:

„1. Să examineze măsurile legislative și alte măsuri existente, să le verifice permanent, să colecteze și să analizeze datele relevante, pentru a monitoriza și remedia orice discriminare directă sau indirectă pe motive de orientare sexuală sau identitate de gen;

61

. De asemenea, în Recomandare s-au constatat următoarele:

„23. Atunci când legislația națională conferă drepturi și obligații cuplurilor necăsătorite, este necesar ca statele membre să se asigure că aceasta se aplică într-o manieră nediscriminatorie atât cuplurilor formate din persoane de același sex, cât și celor din persoane de sexe diferite, inclusiv în ceea ce privește prestațiile constând în pensii de urmaș și drepturile locative.

62

. Art. 7, 9 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care a fost semnată la 7 decembrie 2000 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, se citesc astfel:

Art. 7

„Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor.”

Art. 9

„Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestor drepturi.”

Art. 21

„(1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.

(2) În domeniul de aplicare a [Tratatului de instituire a Comunității Europene și a Tratatului privind Uniunea Europeană] și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale acestora, se interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie.”

63

. Comentariul Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, redactat în 2006 de Rețeaua UE de experți independenți în domeniul drepturilor fundamentale, afirmă următoarele în ceea ce privește art. 9 din Cartă:

„Tendințele și evoluțiile moderne din legislația internă a unei serii de țări, spre o mai mare deschidere și acceptare a cuplurilor formate din persoane de același sex, în ciuda câtorva state care încă au politici publice și/sau regulamente care interzic în mod explicit noțiunea potrivit căreia cuplurile formate din persoane de același sex au dreptul să se căsătorească. În prezent, există o recunoaștere juridică foarte limitată a relațiilor dintre persoane de același sex, în sensul în care cuplurile formate din persoane de același sex nu au acces la căsătorie. Cu alte cuvinte, legile naționale din majoritatea statelor presupun că persoanele care doresc să se căsătorească sunt de sexe diferite. Cu toate acestea, în câteva țări, de exemplu în Țările de Jos și în Belgia, căsătoria persoanelor de același sex este recunoscută în mod legal. Alte țări, precum cele nordice, au aprobat o legislație privind parteneriatul înregistrat, care implică, între altele, faptul că majoritatea dispozițiilor referitoare la căsătorie, adică consecințele sale juridice, precum partajul proprietății, drepturile de moștenire, etc., se aplică și în cazul acestui tip de uniune. În același timp, este important de subliniat faptul că denumirea de «parteneriat înregistrat» a fost aleasă în mod deliberat pentru a nu fi confundată cu căsătoria și a fost stabilită ca metodă alternativă de recunoaștere a relațiilor personale. În consecință, această nouă instituție este accesibilă, de regulă, doar cuplurilor care nu se pot căsători și parteneriatul între persoanele de același sex nu are același statut și aceleași beneficii ca și căsătoria [...]

Pentru a ține seama de diversitatea reglementărilor naționale privind căsătoria, art. 9 din Cartă face trimitere la legislația internă. Astfel cum reiese din formularea sa, această dispoziție are un domeniu de aplicare mai larg decât articolele corespunzătoare din alte instrumente internaționale. Având în vedere că nu există nicio referire explicită la «bărbați și femei», precum în cazul altor instrumente din domeniul drepturilor omului, se poate susține că nu există niciun obstacol în calea recunoașterii relațiilor dintre persoanele de același sex în contextul căsătoriei. Cu toate acestea, nu există nicio cerință specifică potrivit căreia legislațiile naționale ar trebui să faciliteze astfel de căsătorii. Instanțele și comisiile internaționale au ezitat până acum să extindă aplicarea dreptului la căsătorie la cuplurile formate din persoane de același sex [...]”

64

. O serie de alte directive pot fi, de asemenea, relevante în prezenta cauză: acestea pot fi găsite în

Vallianatos

și alții împotriva Greciei

[(MC), nr.

29381/09 și 32684/09, pct. 33-34, CEDO 2013 (extrase)].

65

. La 26 iunie 2015, în cauza

Obergefell și alții împotriva Hodges, Director, Ministerul Sănătății Ohio și alții

, Curtea Supremă a Statelor Unite a hotărât că și cuplurile formate din persoane de același sex pot să își exercite dreptul fundamental la căsătorie în toate statele și că nu exista nicio bază legală pentru ca un stat să refuze recunoașterea unei căsătorii civile între persoane de același sex, încheiată în alt Stat, din cauza faptului că este vorba despre persoane de același sex.

Solicitanții au pretins că funcționarii statului pârât au încălcat al Paisprezecelea Amendament, refuzându-le dreptul de a se căsători sau de a beneficia de căsătorii încheiate în mod legal în alt stat, având în vedere recunoașterea deplină.

Curtea Supremă a hotărât că legile contestate îngreunau libertatea cuplurilor formate din persoane de același sex și le privau de principiile fundamentale ale egalității. Aceasta a considerat că legile privind căsătoria aplicate de pârâți erau inechitabile, deoarece cuplurilor de persoane de același sex li se refuzau toate beneficiile acordate cuplurilor de persoane de sex opus și li se interzicea exercitarea unui drept fundamental. Acest refuz de a acorda dreptul la căsătorie cuplurilor formate din persoane de același sex constituia un prejudiciu grav și continuu și impunerea acestei incapacități persoanelor homosexuale și lesbiene reprezenta o lipsă de respect față de acestea și exprima o atitudine de superioritate față de acestea. Într-adevăr, Principiul protecției egale, la fel ca și principiul procesului echitabil, interzicea această încălcare nejustificată a dreptului fundamental la căsătorie. Aceste considerente au condus la concluzia că dreptul la căsătorie este un drept fundamental, inerent libertății unei persoane, și că, în temeiul principiului procesului echitabil și al principiului protecției egale din al Paisprezecelea Amendament, cuplurile formate din persoane de același sex nu pot fi private de acest drept și de această libertate. Astfel, Curtea Supremă a hotărât că și cuplurile formate din persoane de același sex își pot exercita dreptul fundamental de a se căsători.

Observând că acestei probleme i s-a acordat o atenție considerabilă de către diverși actori ai societății și că, potrivit sistemului constituțional al SUA, nu este necesar ca o persoană să aștepte adoptarea unor măsuri legislative pentru a-și exercita un drept fundamental, Curtea Supremă a considerat că, și dacă ar hotărî să nu acționeze și ar permite o stabilire mai lentă, de la caz la caz, a existenței unor beneficii publice pentru cuplurile de persoane de același sex, aceasta ar refuza în continuare persoanelor homosexuale și lesbiene multe drepturi și responsabilități strâns legate de căsătorie.

În cele din urmă, observând că multe state permiteau deja căsătoria persoanelor de același sex – și că au avut loc deja sute de mii de astfel de căsătorii – a apreciat că perturbările cauzate de interdicțiile privind recunoașterea erau semnificative și în continuă creștere. Astfel, Curtea Supremă a constatat, de asemenea, că nu exista niciun temei legal pentru ca un stat să refuze recunoașterea unei căsătorii între persoane de același sex, încheiată legal în alt stat.

ÎN DREPT

I. Obiecții preliminare

A. Art. 47

66

. Guvernul a citat art. 47 din Regulamentul Curții. Acesta a subliniat că, potrivit celei mai recente revizuiri a art. 47 din Regulament, emisă de Adunarea plenară a Curții, normele privind elementele pe care trebuie să le includă o cerere trebuie să fie aplicate într-o manieră mai strictă. Astfel, nerespectarea cerințelor prevăzute la paragrafele 1 și 2 din acest articol poate avea ca rezultat neexaminarea cererii de către Curte.

67

. Reclamanții din cererea nr. 18766/11 au susținut că, în temeiul principiului

tempus regit actum

, noul art. 47 adoptat în 2013 nu se putea aplica în cazul unei cereri depuse în 2011.

68

. Curtea subliniază că, în afară de faptul că Guvernul nu a precizat în ce fel reclamanții nu au îndeplinit cerințele prevăzute la art. 47, această dispoziție modificată a aplicat condiții mai stricte pentru introducerea unei cereri în fața Curții abia începând cu data de 1 ianuarie 2014. În speță, Curtea observă că toți reclamanții au depus cererile în 2011 și că nu există niciun motiv pentru a considera că aceștia nu au îndeplinit cerințele prevăzute la art. 47, aplicabil la acel moment.

69

. Rezultă că orice obiecție a Guvernului în această privință trebuie să fie respinsă.

B. Calitatea de victimă

70

. Deși nu a ridicat în mod explicit nicio excepție privind admisibilitatea cererilor, Guvernul a susținut că reclamanții nu au precizat în ce fel au suferit vreun prejudiciu efectiv și referirea la prejudicierea reclamanților a fost doar abstractă (drepturi de moștenire, asistența acordată partenerului, subcontractarea unor raporturi economice). Acesta a evidențiat faptul că Curtea putea să se pronunțe doar în privința circumstanțelor specifice ale unei cauze și nu putea să facă evaluări care să depășească sfera de aplicare a cererilor.

71

. Curtea consideră că este adecvat să analizeze argumentul respectiv în această etapă. Aceasta subliniază că reclamanții sunt persoane care au împlinit vârsta majoratului și care, potrivit informațiilor prezentate, se află în relații cu persoane de același sex și, în unele cazuri, conviețuiesc împreună cu partenerii lor. În măsura în care Constituția Italiei, astfel cum este interpretată de instanțele interne, exclude cuplurile formate din persoane de același sex din domeniul de aplicare a legislației privind căsătoria și, din cauza lipsei oricărui cadru juridic în acest sens, reclamanții nu pot încheia o uniune civilă și nu își pot organiza relația în mod corespunzător, Curtea consideră că aceștia sunt direct interesați de situație și au un interes personal legitim de a obține încetarea acestei situații [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Vallianatos

și alții împotriva Greciei

(MC), 29381/09 și 32684/09, pct. 49, CEDO 2013 (extrase), și, implicit,

Schalk și Kopf împotriva Austriei

, nr. 30141/04, CEDO 2010].

72

. În consecință, Curtea concluzionează că persoanele particulare din prezentele cereri trebuie să fie considerate „victime” ale pretinselor încălcări, în sensul art.

34 din Convenție.

C. Epuizarea căilor de atac interne

73

. Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne. Acesta a observat că, în cauze precum prezenta speță, este posibil să se introducă apel în fața instanței relevante împotriva unui refuz de publicare a unui certificat de căsătorie. Astfel, decizia instanței de prim grad putea să fie contestată în fața curții de apel și a Curții de Casație. Totuși, domnul Oliari și domnul A. nu au formulat recurs la Curtea de Casație, domnul Felicetti și domnul Zappa nu au contestat în niciun fel refuzul administrativ de publicare a certificatului lor de căsătorie, iar domnul Perelli Cippo și domnul Zaccheo nu au introdus apel împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță în cauza lor.

74

. Guvernul a făcut referire la principiul subsidiarității și a considerat că instanțele interne ar fi putut să le ofere reclamanților o reparație adecvată pentru prejudiciul suferit și mijloacele juridice și judiciare pentru a obține o declarație care cel puțin să recunoască uniunea lor în calitate de formă socială similară unei uniuni consensuale, așa cum este înțeleasă în mod tradițional [

sic

]. În sprijinul acestui argument, Guvernul a făcut referire la decizia nr. 4184 a Curții de Casație, pronunțată în 2012, referitoare la înregistrarea căsătoriilor între persoane de același sex încheiate în străinătate, care, conform traducerii furnizate de Guvern, se citește astfel:

„[J]urisprudența acestei Curți (de Casație) – conform căreia diferența de sex a persoanelor care alcătuiesc cuplul logodit reprezintă, împreună cu exprimarea dorinței acestora, în prezența unui ofițer al stării civile care celebrează căsătoria, cerința minimă indispensabilă pentru «existența» unei căsătorii civile, în calitate de act relevant din punct de vedere juridic – nu mai este potrivită pentru realitatea juridică actuală, având în vedere că a fost depășită ideea radicală potrivit căreia diferența de sex între persoanele care alcătuiesc un cuplu ce intenționează să se căsătorească reprezintă o condiție prealabilă, adică «firească» pentru «existența» căsătoriei. Pentru toate motivele menționate anterior, netranscrierea uniunilor homosexuale depinde – nu de «inexistența» și nici de «lipsa validății» acestora, ci – de incapacitatea lor de a produce efecte juridice în sistemul juridic italian, tocmai în calitate de căsătorii înregistrate.”

Din această perspectivă, Guvernul a considerat că, dacă reclamanții ar fi introdus cauza lor în fața instanțelor interne, aceștia ar fi obținut cel puțin o recunoaștere juridică a uniunii lor. Totuși, aceștia au ales în mod deliberat să nu procedeze astfel.

75

. În plus, acesta a subliniat că aceste capete de cerere formulate în fața instanțelor interne priveau doar imposibilitatea lor de încheia o căsătorie în calitate de persoane de același sex și nu imposibilitatea de a obține o formă alternativă de recunoaștere a unor astfel de cupluri.

76

. Reclamanții au susținut că, deși Curtea Constituțională a constatat, în Decizia nr. 138/10, că art. 2 din Constituție impunea protecția juridică a uniunilor încheiate între persoane de același sex, aceasta nu și-a exprimat nicio opinie, limitându-se să declare plângerea inadmisibilă, având în vedere competența legiuitorului în materie. O situație similară a existat în cazul hotărârii nr. 170/14 (a se vedea supra, pct.

36). În continuare, reclamanții au susținut că Guvernul nu a dovedit, prin intermediul unor exemple, că instanțele interne puteau să ofere o formă de recunoaștere juridică a uniunilor acestora. Într-adevăr, faptul că viciul în cauză avea legătură cu legislația (sau cu lipsa acesteia) a împiedicat instanțele naționale să adopte măsuri de remediere: nici măcar instanța competentă să revizuiască legile nu a putut face acest lucru. În cadrul sistemului național, calea de atac adecvată ar fi fost sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, cu privire la care Curtea a declarat deja că nu era o cale de atac ce putea fi utilizată, aceasta nefiind direct accesibilă persoanelor particulare [a se vedea

Scoppola împotriva Italiei (nr. 2)

(MC), nr.

10249/03, pct. 70, 17

septembrie 2009]. În plus, în speță, o astfel de cerere nu ar fi fost admisă, având în vedere precedentul existent în Decizia nr. 138/10, confirmată ulterior de alte decizii.

77

. Curtea reiterează faptul că art. 35 § 1 din Convenție impune ca plângerile care urmează să fie depuse la Strasbourg să fie adresate întâi organismului național adecvat, cel puțin în esență [a se vedea

Akdivar și alții împotriva Turciei

, 16 septembrie 1996, pct. 66,

Culegere

1996

‑

IV, și

Gäfgen împotriva Germaniei

(MC), nr. 22978/05, pct.

144 și 146, CEDO 2010]. Scopul normei privind epuizarea căilor de atac este de a le acorda statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a repara pretinsele încălcări care le sunt imputate înainte ca acuzațiile în cauză să fie prezentate Curții [a se vedea, printre multe alte hotărâri,

Selmouni împotriva Franței

(MC), nr.

25803/94, pct.

74, CEDO 1999-V]. Această normă se bazează pe supoziția, reflectată în art.

13 din Convenție – cu care prezintă o afinitate strânsă – că în sistemul național există o cale de atac efectivă, disponibilă în ceea ce privește pretinsa încălcare (ibid.). Pentru a fi efectivă, o cale de atac trebuie să poată remedia direct situația de fapt în litigiu și să ofere șanse rezonabile de reușită [a se vedea

Sejdovic împotriva Italiei

(MC), nr.

56581/00, pct. 46, CEDO 2006

‑

II].

78

. Întinderea obligațiilor pe care le au statele contractante în temeiul art.

13 variază în funcție de natura plângerii reclamantului; totuși, „calea de atac” impusă la art.

13 trebuie să fie „efectivă” în practică, dar și în drept [a se vedea, de exemplu,

Ýlhan împotriva Turciei

(MC), nr. 22277/93, pct.

97, CEDO 2000-VII]. Curtea este cea care are obligația să stabilească dacă mijloacele de care dispune un reclamant pentru a formula o plângere sunt „efective”, în sensul fie de a preveni pretinsa încălcare ori continuarea acesteia, fie de a oferi o reparație adecvată pentru orice încălcare care a avut loc deja [

Kud³a împotriva Poloniei

(MC), nr.

30210/96, pct. 157-158, CEDO 2000

‑

XI]. Caracterul efectiv al căii de atac disponibile depinde, între altele, de natura dreptului a cărui încălcare este pretinsă, de motivele oferite pentru decizie și de persistența consecințelor nefavorabile pentru persoana în cauză ulterior deciziei (a se vedea, de exemplu

Freimanis și Lîdums împotriva Letoniei

, nr. 73443/01 și 74860/01, pct. 68, 9 februarie 2006). În unele cazuri, o încălcare nu poate fi reparată doar prin plata unor despăgubiri (a se vedea, de exemplu,

Petkov și alții împotriva Bulgariei

, nr.

77568/01, 178/02 și 505/02, pct. 80, 11 iunie 2009 în legătură cu art.

3 din Protocolul nr. 1) și imposibilitatea pronunțării unei hotărâri obligatorii, prin care să fie acordate reparații, poate, de asemenea, să ridice probleme (a se vedea

Silver și alții împotriva Regatului Unit

, 25 martie 1983, pct. 115, seria A nr. 61;

Leander împotriva Suediei

, 26

martie 1987, pct. 82, seria A nr. 116; și

Segerstedt-Wiberg și alții împotriva Suediei

, nr. 62332/00, pct. 118, CEDO 2006

‑

VII).

79

. Singurele căi de atac a căror epuizare este dispusă la art.

35 din Convenție sunt cele care privesc încălcările pretinse și care sunt în același timp disponibile și suficiente. Existența acestor căi de atac trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci și în practică; în caz contrar acestea nu vor avea accesibilitatea și eficacitatea necesare [a se vedea

Akdivar și alții

,

citată anterior, pct.

66, și

Vuèkoviæ și alții împotriva Serbiei

(MC), nr.

17153/11, pct. 71, 25 martie 2014].

80

. În plus, în conformitate cu „principiile de drept internațional general recunoscute”, pot exista circumstanțe speciale care îl scutesc pe reclamant de obligația epuizării căilor de atac interne de care dispune (a se vedea

Selmouni

, citată anterior, pct.

75). Cu toate acestea, Curtea subliniază că existența unor simple îndoieli privind șansele de reușită ale unei anumite căi de atac, care nu este evident inutilă, nu constituie un motiv valid pentru neepuizarea căilor de atac interne [a se vedea

Vuèkoviæ și alții,

citată anterior, pct. 74, și

Brusco împotriva Italiei

(dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001

‑

IX]. Aprecierea epuizării sau neepuizării căilor de atac interne se face de regulă în raport cu data la care cererea a fost introdusă la Curte. Totuși, există câteva excepții de la această regulă, care ar putea fi justificate de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze [a se vedea

Baumann împotriva Franței

, nr.

33592/96, par.

47, 22 mai 2001,

Nogolica împotriva Croației

(dec.), nr. 77784/01, CEDO 2002-VIII; și

Mariën împotriva Belgiei

(dec.), nr.

46046/99, 24 iunie 2004].

81

. În ceea ce privește principalul argument al Guvernului, potrivit căruia niciunul dintre reclamanți nu s-a prevalat de întregul set de căi de atac disponibile (până la Curtea de Casație), Curtea observă că, la momentul introducerii de către reclamanți a cererilor în fața Curții (martie și iunie 2011), Curtea Constituțională pronunțase deja hotărârea privind fondul cererii introduse de primii doi reclamanți (15 aprilie 2010), în urma căreia capetele de cerere formulate de aceștia au fost respinse de curtea de apel la 21 septembrie 2010. Curtea Constituțională a reiterat ulterior respectivele constatări, în alte două hotărâri (depuse la grefa relevantă, la 22 iulie 2010 și la 5 ianuarie 2011, a se vedea supra, pct. 45), pronunțate, de asemenea, înainte ca reclamanții să fi introdus cererile lor în fața Curții. Astfel, atunci când reclamanții au dorit să se plângă cu privire la pretinsele încălcări, exista o jurisprudență consolidată a celei mai înalte instanțe din regiune, care preciza că cererile lor nu aveau șanse de reușită.

82

. Guvernul nu a arătat, și nici Curtea nu crede, că este posibil ca instanțele ordinare să nu fi ținut seama de constatările Curții Constituționale și să fi pronunțat concluzii diferite, însoțite de reparațiile relevante. În continuare, Curtea observă că însăși Curtea Constituțională nu a putut decât să invite legiuitorul să adopte măsuri și nu s-a demonstrat că instanțele ordinare ar fi putut să acționeze mai eficient în ceea ce privește remedierea situațiilor din prezentele cauze. În această privință și în lumina argumentului Guvernului, potrivit căruia reclamanții ar fi putut obține o declarație care cel puțin să le recunoască uniunea, în temeiul hotărârii nr. 4184/12 a Curții de Casație, Curtea observă următoarele: în primul rând, Guvernul nu a dat nici măcar un exemplu de o astfel de recunoaștere oficială de către instanțele interne; în al doilea rând, este discutabil dacă o astfel de recunoaștere, dacă ar fi într-adevăr posibilă, ar fi produs vreun efect juridic asupra situației practice a reclamanților, în lipsa unui cadru juridic – într-adevăr, Guvernul nu a explicat ce anume ar presupune această declarație

ad-hoc

de recunoaștere; și, în al treilea rând, hotărârea nr. 4184, la care face referire Guvernul (care face doar anumite referiri, în treacăt), a fost emisă după ce reclamanții au introdus cererea lor la Curte.

83

. Ținând seama de aspectele menționate anterior, Curtea consideră că nu există nicio dovadă care să îi permită să considere că, la data depunerii cererilor la Curte, căile de atac disponibile în sistemul intern italian ar fi avut șanse de reușită. Rezultă că reclamanții nu pot fi acuzați că nu au exercitat o cale de atac efectivă, deloc sau până la finalul procesului judiciar. Astfel, Curtea admite că existau circumstanțe speciale care îi scuteau pe reclamanți de obligația lor normală de a epuiza căile de atac interne (a se vedea

Vilnes și alții împotriva Norvegiei

, nr. 52806/09 și 22703/10, pct. 178, 5 decembrie 2013).

84

. Fără a aduce atingere celor menționate, în replică la ultimul argument al Guvernului, Curtea observă că procedurile interne (întreprinse de patru din reclamanții în prezenta cauză) aveau legătură cu refuzul autorităților de a le permite reclamanților să se căsătorească. Având în vedere că în Italia nu exista posibilitatea de a încheia un parteneriat civil, este dificil de înțeles cum ar fi putut reclamanții să ridice această problemă a recunoașterii juridice a parteneriatului lor decât încercând să se căsătorească, în special ținând seama de faptul că aceștia nu aveau acces direct la Curtea Constituțională. În consecință, plângerea lor internă se concentra pe lipsa accesului lor la căsătorie. Într-adevăr, Curtea consideră că problema recunoașterii juridice alternative este atât de strâns legată de problema lipsei accesului la căsătorie încât aceasta trebuie să fie considerată inerentă prezentei cereri (a se vedea

Schalk și Kopf,

citată anterior, pct. 76). Prin urmare, Curtea admite că un astfel de capăt de cerere, cel puțin în esență, includea lipsa oricăror altor mijloace de a obține recunoașterea prin lege a relației lor (ibid., pct. 75). Rezultă că instanțele interne, în special Curtea Constituțională, care a examinat cauza referitoare la primii doi reclamanți, erau în măsură să trateze problema și, într-adevăr, aceasta a abordat-o pe scurt, chiar dacă numai pentru a concluziona că era obligația legiuitorului să adopte măsuri cu privire la acest aspect. În aceste circumstanțe, Curtea are convingerea că instanțele naționale au avut ocazia să remedieze pretinsele încălcări denunțate la Strasbourg, astfel cum au fost descrise și de Curte (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Gatt împotriva Maltei

, nr. 28221/08, pct.

24, CEDO 2010).

85

. Rezultă că, în aceste circumstanțe, excepția Guvernului trebuie să fie respinsă.

D. Termenul de șase luni

86

. Guvernul a susținut că varianta completă a cererii nr.

18766/11 din 4 august 2011 a fost primită de Curte la 9

august 2011, la un an de la hotărârea pronunțată de Curtea de Apel din Trento la 23

septembrie 2010, și că varianta completă a cererii nr. 36030/11 din 10 iunie 2011 a fost primită de Curte la 17 iunie 2011, la un an de la hotărârea pronunțată de Tribunalul din Milano la 9 iunie 2010, depusă la grefa aferentă la 1 iulie 2010 în privința domnilor Perelli Cippo și Zaccheo și în lipsa unei hotărâri în ceea ce îi privește pe domnii Felicetti și Zappa. Orice material depus la Curte înainte de aceste date nu conținea toate caracteristicile cererii.

87

. Reclamanții din cererea nr. 18766/11 au susținut că, în temeiul dreptului italian, decizia Curții de Apel din Trento, comunicată reclamanților la 23 septembrie 2010, a rămas definitivă după șase luni. Rezulta că cererea introdusă la 21 martie 2011 a respectat termenul de șase luni prevăzut de Convenție.

88

. Reclamanții din cererea nr. 36030/11 au considerat că pretinsele încălcări aveau un caracter continuu, atâta timp cât uniunile între persoane de același sex nu erau recunoscute în temeiul dreptului italian.

(a) data introducerii cererilor

89

. Curtea reiterează că perioada de șase luni este întreruptă la data introducerii unei cereri. În conformitate cu practica sa consacrată și cu art. 47 § 5 din Regulamentul Curții, astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, de regulă, aceasta considera data introducerii unei cereri ca fiind data primei comunicări prin care se menționa intenția de a depune o cerere și se ofereau unele precizări privind natura cererii în cauză. O astfel de primă comunicare, care la momentul respectiv a putut lua forma unei scrisori trimise prin fax, ar întrerupe, în principiu, curgerea termenului de șase luni [a se vedea

Yartsev împotriva Rusiei

(dec.)

nr. 1376/11, pct. 21, 26 martie 2013;

Abdulrahman împotriva Țărilor de Jos

(dec.), nr. 66994/12, 5 februarie 2013; și

Centrul Biblic al Republicii

Ciuvașia împotriva Rusiei

, nr. 33203/08, pct.

45, 12

iunie 2014].

90

. În speță, în ceea ce privește cererea nr. 18766/11, prima comunicare în care s-a menționat dorința de a înainta o cauză la Curte, precum și obiectul cererii (în prezenta cauză, sub forma unei cereri incomplete), a fost depusă personal la grefa Curții la 21 martie 2011: ulterior, cererea a fost completată în conformitate cu instrucțiunile grefei. Așadar, nu există nicio îndoială că data introducerii în ceea ce privește cererea nr. 18766/11 era 21 martie 2011. În mod similar, în ceea ce privește cererea nr. 36030/11, o cerere completă a fost primită la Curte prin fax la data de 10 iunie 2011, ulterior originalul acesteia fiind primit de Curte la 17 iunie 2011. Prin urmare, nu există nicio îndoială nici că data introducerii în ceea ce privește cererea nr. 36030/11 trebuie să fie considerată 10 iunie 2011. Rezultă că, în aceste circumstanțe, data primirii de către Curte a originalului sau a formularelor de cerere completate nu este relevantă pentru stabilirea datei introducerii; argumentul Guvernului în acest sens este așadar neîntemeiat.

91

. Rămâne să se stabilească dacă cererile introduse la datele respective au respectat termenul de șase luni.

(b) Respectarea termenului de șase luni

(i) Principii generale

92

. De regulă, perioada de șase luni începe de la data pronunțării hotărârii definitive în procedura de epuizare a căilor de atac interne. Totuși, în cazul în care este evident de la început că reclamantul nu are la dispoziție nicio cale de atac efectivă, perioada începe de la data actelor sau a măsurilor denunțate sau de la data luării la cunoștință despre actul respectiv sau efectul său asupra reclamantului ori prejudiciul adus acestuia [a se vedea

Mocanu și alții împotriva României

(MC), nr.

10865/09, 45886/07 și 32431/08, pct. 259, CEDO 2014 (extrase)]

.

În cazul în care un reclamant se prevalează de o cale de atac aparent existentă și abia ulterior ia la cunoștință circumstanțele care fac respectiva cale de atac ineficientă, poate fi adecvat, în sensul art. 35 § 1, să se considere că perioada de șase luni a început la data la care reclamantul a luat sau ar fi trebuit să ia cunoștință prima dată de circumstanțele în cauză [ibid., pct 260; a se vedea și

El-Masri împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei

(MC), nr. 39630/09, pct. 136, CEDO 2012, și

Paul și Audrey Edwards împotriva Regatului Unit

(dec.), nr.

46477/99, 4

iunie

2001].

93

. Atunci când este vorba despre o situație continuă, termenul începe să curgă din nou în fiecare zi și, în general, termenul de șase luni începe efectiv să curgă abia atunci când situația respectivă încetează [se vedea

Varnava și alții împotriva Turciei

(MC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, pct.

159, CEDO-2009].

94

. Noțiunea de „situație continuă” se referă la o stare de fapt în care există activități continue întreprinse de către stat sau în numele acestuia, care le conferă reclamanților calitatea de victime [a se vedea

Ananyev și alții împotriva Rusiei

, nr.

42525/07 și 60800/08, pct. 75, 10 ianuarie 2012; a se vedea și, pe de altă parte,

McDaid și alții împotriva Regatului Unit

, nr. 25681/94, decizia Comisiei din 9 aprilie 1996, Decizii și rapoarte (DR) 85-A, p. 134, și

Posti și Rahko împotriva Finlandei

, nr. 27824/95, pct. 39, CEDO 2002

‑

VII]. Totuși, Curtea a stabilit, de asemenea, că omisiunile din partea autorităților pot constitui, de asemenea „activități continue întreprinse de către stat sau în numele acestuia” [a se vedea, de exemplu,

Vasilescu împotriva României

, 22 mai 1998, pct. 49,

Culegere de hotărâri și decizii

1998

‑

III, cu privire la o hotărâre care a împiedicat-o pe reclamantă să reintre în posesia proprietății sale;

Sabin Popescu împotriva României

, nr. 48102/99, pct. 51, 2 martie 2004, referitoare la imposibilitatea unui părinte de a-și recâștiga drepturile părintești;

Iordache împotriva României

, nr. 6817/02, pct.

66, 14

octombrie 2008; și

Hadzhigeorgievi împotriva Bulgariei

, nr. 41064/05, pct.

56-57, 16

iulie 2013, ambele referitoare la neexecutarea unor hotărâri, precum și, implicit,

Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano împotriva Italiei

(MC), nr.

38433/09, pct. 104, CEDO 2012, referitoare la imposibilitatea difuzării unor programe de televiziune].

95

. În jurisprudența sa, Curtea a considerat că au existat „situații continue” a căror examinare din perspectiva art. 35 §

1 a intrat în sfera sa de competență, în cauze în care o dispoziție legală a generat o stare de fapt permanentă, sub forma unei limitări permanente a unui drept individual protejat de Convenție, precum dreptul de a vot sau de a candida la alegeri [a se vedea

Paksas împotriva Lituaniei

(MC), nr. 34932/04, pct. 83, 6 ianuarie 2011,

și

Anchugov și Gladkov

împotriva Rusiei

, nr. 11157/04 și 15162/05, pct. 77, 4

iulie 2013) sau dreptul de acces la o instanță (a se vedea

Nataliya Mikhaylenko împotriva Ucrainei

, nr.

49069/11, pct. 25, 30 mai 2013), sau sub forma unei dispoziții legislative care constituie o ingerință continuă în viața privată a unei persoane (a se vedea

Dudgeon împotriva Regatului Unit

, 22 octombrie 1981, pct. 41, seria A nr. 45, și

Daróczy împotriva Ungariei

, nr. 44378/05, pct. 19, 1 iulie 2008).

(ii) Aplicarea în prezenta cauză a principiilor menționate

96

. Revenind la particularitățile prezentei cauze, Curtea subliniază că, în măsura în care sunt în discuție drepturile prevăzute la art. 8, 12 și 14 în ceea ce privește imposibilitatea de a se căsători sau de a încheia o uniune civilă, capetele de cerere formulate de reclamanți nu privesc un act care a avut loc la un moment dat sau chiar efectele persistente ale unui astfel de act, ci privesc mai degrabă dispoziții (sau, în acest caz, lipsa acestora) care dau naștere unei stări de fapt continue, și anume nerecunoașterea uniunii lor, cu toate consecințele practice, zilnice, ale acesteia, împotriva căreia nu era disponibilă, în fapt, nicio cale de atac efectivă. Organele Convenției au hotărât deja că atunci când primesc o cerere referitoare la o dispoziție legală care dă naștere unei stări de fapt permanente, pentru care nu există nicio cale de atac internă, problema privind termenul de șase luni apare abia după ce starea de fapt a încetat să existe: „[...] în această situație, este exact ca și cum pretinsa încălcare ar fi repetată zilnic, împiedicând astfel curgerea termenului de șase luni” [se vedea

De Becker împotriva

Belgiei,

(dec.) 9 iunie 1958, nr.

214/56, Yearbook 2, și

Paksas,

citată anterior, pct. 83].

97

. În speță, în lipsa unei căi de atac interne efective, având în vedere stadiul jurisprudenței interne, și faptul că este evident că starea de fapt denunțată nu a încetat, trebuie să se considere să situația este una continuă [a se vedea, de exemplu,

Anchugov și Gladkov

împotriva Rusiei

, nr.

11157/04 ș 15162/05, pct. 77, 4 iulie 2013, deși anterior s-a adoptat o abordare diferită în cauzele britanice referitoare la situații similare, a se vedea

Toner împotriva Regatului Unit

(dec.), pct. 29, nr. 8195/08, 15 februarie 2011, și

Mclean și Cole împotriva Regatului Unit

(dec.), pct. 25, 11 iunie 2013]. Așadar, nu se poate susține că cererile au fost depuse tardive.

98

. În consecință, excepția ridicată de Guvern este respinsă.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art.

8 și a art. 14, coroborat cu art. 8, din Convenție

99

. Reclamanții în cererea nr. 18766/11 s-au plâns că nu aveau niciun mijloc de a-și proteja relația din punct de vedere juridic, în măsura în care era imposibil să încheie vreo formă de uniune civilă în Italia. Aceștia au invocat art. 8 separat. Reclamanții din

cererile nr. 18766/11 și 36030/11 s-au plâns că erau discriminați, încălcându-se art. 14 coroborat cu art. 8. Aceste dispoziții se citesc după cum urmează:

Art. 8

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

Art. 14

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [prezenta] Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

100

. Curtea reiterează faptul că are competența de a încadra în drept faptele unei cauze (a se vedea, de exemplu,

Gatt

, citată anterior, pct.

19). În prezenta cauză, Curtea consideră că respectivele capete de cerere formulate de reclamanți în cererea nr. 36030/11 trebuie să fie examinate și în temeiul art. 8 considerat separat.

A. Cu privire la admisibilitate

101

. Făcând referire la

Schalk și Kopf

(pct. 93-95), Guvernul nu a contestat aplicabilitatea art. 14 coroborat cu art. 8.

102

. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, art. 14 completează celelalte dispoziții materiale ale Convenției și ale protocoalelor acesteia. Acesta nu are o existență autonomă, din moment ce are efecte numai în legătură cu „exercitarea drepturilor și libertăților” protejate de dispozițiile respective. Deși aplicarea art. 14 nu presupune încălcarea acestor dispoziții – și, în măsura aceasta, este independent –, acesta nu poate fi aplicat decât dacă faptele în cauză intră în domeniul de aplicare al uneia sau mai multor astfel de dispoziții [a se vedea, de exemplu,

E.B. împotriva Franței

(MC), nr. 43546/02, pct.

47, 22 ianuarie 2008;

Karner împotriva Austriei

,

nr. 40016/98, pct. 32, CEDO 2003

‑

IX; și

Petrovic împotriva Austriei

,

27 martie 1998, pct.

22,

Culegere

1998

‑

II].

103

. Este incontestabil faptul că relația unui cuplu format din persoane de același sex, precum cuplurile pe care le formează reclamanții, intră în sfera de aplicare a noțiunii de „viață privată” în sensul art. 8. În mod similar, Curtea a hotărât deja că relația de coabitare a unui cuplu format din persoane de același sex, care trăiesc în cadrul unui parteneriat

de facto

stabil, intră în sfera de aplicare a noțiunii de „viață de familie” (

Schalk și Kopf,

citată anterior, pct. 94).

Rezultă că faptele din prezentele cereri intră în sfera de aplicare a noțiunilor de „viață privată” și „viață de familie”, în sensul art. 8. În consecință, se aplică atât art. 8 considerat separat, cât și art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenție.

104

. Curtea subliniază că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art.

35 §

3 lit.

a) din Convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarate admisibile.

B. Cu privire la fond

(a) Reclamanții în cererea nr. 18766/11

105

. Reclamanții au făcut referire la evoluția care a avut loc, în urma căreia multe țări au adoptat o legislație în favoarea unei forme de instituții pentru cuplurile formate din persoane de același sex, cele mai recente adăugiri au fost efectuate în Gibraltar și Malta, a căror legislație adoptată în 2014 a conferit cuplurilor formate din persoane de același sex,

grosso modo,

aceleași drepturi și obligații aplicabile cuplurilor căsătorite; parteneriatul înregistrat pentru cuplurile formate din persoane de același sex a fost instituit, de asemenea, în Croația. Aceștia considerau că nu exista niciun motiv pentru care aceste uniuni nu ar trebui să fie prevăzute în Italia. Au subliniat în special că însăși Curtea Constituțională a Italiei considerase că statul avea obligația de a institui în sistemul său juridic o formă de uniune civilă pentru cuplurile formate din persoane de același sex. Aceștia au făcut trimitere la jurisprudența Curții referitoare la obligațiile pozitive inerente respectării efective a vieții private și de familie și au reiterat că, potrivit Curții, în situațiile în care se află în joc o anumită latură a vieții sau a identității unei persoane sau în cazul în care activitățile aflate în discuție implică un aspect foarte intim al vieții private, marja de apreciere acordată statului era limitată în mod corespunzător [

Söderman împotriva Suediei

(MC), nr. 5786/08, pct. 79, CEDO 2013].

106

. Reclamanții au observat că Guvernul nu a oferit nicio justificare pentru nelegiferarea în acest sens. Dimpotrivă, acesta a încercat să convingă Curtea că exista deja o protecție în ceea ce privește cuplurile formate din persoane de același sex, în ciuda lipsei unui cadru juridic specific. Acest lucru era contradictoriu în sine, având în vedere că, dacă Guvernul a recunoscut necesitatea de a asigura o protecție, singura modalitate de a face acest lucru era prin instituirea unui cadru juridic stabil, precum căsătoria sau o instituție similară, cum ar fi parteneriatul înregistrat sau alte forme similare. În plus, reclamanții nu înțelegeau ce legătură exista între protejarea familiei în sensul tradițional al acesteia și recunoașterea juridică a unei relații stabile a unui cuplu format din persoane de același sex.

107

. Reclamanții considerau că recunoașterea juridică a vieții de familie și a statutului unei persoane era crucială atât pentru existența și bunăstarea sa, cât și pentru demnitatea acesteia. În absența posibilității unei căsătorii, statul ar trebui cel puțin să ofere acces la o uniune recunoscută, în cadrul unei instituții juridice solemne, bazată pe un angajament public și capabilă să le ofere securitate juridică. În prezent, acestora le era refuzată o astfel de protecție juridică, iar cuplurile de persoane de același sex sufereau din cauza unei stări de incertitudine, astfel cum demonstrează cauzele interne citate de Guvern, care lăsau persoanele aflate în situația reclamanților la discreția autorităților judiciare. Reclamanții au observat că, în ciuda faptului că Italia a transpus Directiva 78/2000 a UE, administrația continua să refuze anumite beneficii cuplurilor de persoane de același sex și nu le considera egale cu cuplurile heterosexuale.

108

. Reclamanții considerau că Guvernul inducea în eroare Curtea, prin interpretarea greșită a deciziei municipalității din Milano referitoare la înregistrare (a se vedea infra, pct. 130). Înregistrarea la care se referă aceștia nu prevedea emiterea unui document care să ateste o „uniune civilă” bazată pe o legătură de afecțiune, ci o „uniune în scopul consemnării (

unione anagrafica

)”, bazată pe o legătură de afecțiune. Aceasta privea doar înscrierea în scopul evidențelor statistice a populației existente, care nu trebuia să se confunde cu noțiunea de statut civil al unei persoane. Deși unele municipalități au adoptat acest sistem, foarte puține cupluri s-au înregistrat efectiv, având în vedere că această înregistrare nu avea niciun efect asupra statutului civil al unei persoane și putea fi prezentată doar ca dovadă de coabitare. Într-adevăr, nu avea efecte față de

terți și nici nu aborda probleme precum succesiunea, aspecte parentale, adopția și dreptul de a crea o afacere de familie (

impresa famigliare

). În mod similar, hotărârea Tribunalului din Grosseto, referitoare la înregistrarea căsătoriei unui cuplu homosexual (a se vedea supra, pct. 38), a fost o hotărâre unică și, la momentul depunerii observațiilor, aceasta era pendinte în apel, la solicitarea Guvernului. În continuare, aceștia au subliniat că remarcile Curții de Casație din hotărârea nr. 4184/12, în sensul că o căsătorie între persoane de același sex încheiată în străinătate nu mai contravenea ordinii publice italiene, au fost făcute în treacăt (

obiter dictum

), nu au avut caracter obligatoriu și administrația nu a urmat această abordare. Într-adevăr, Curtea de Casație s-a pronunțat clar asupra acestui aspect, în sensul că nu era posibilă o astfel de căsătorie.

109

. În ceea ce privește art. 14, reclamanții au reiterat faptul că marja de apreciere a statului era limitată atunci când justificarea pentru eludarea unei astfel de obligații se baza pe orientarea sexuală a unor persoane [aceștia au făcut trimitere la

X și alții împotriva Austriei

(MC), nr.

19010/07, CEDO 2013, și

X

împotriva Turciei

, nr. 24626/09, 9 octombrie 2012], și că erau necesare argumente foarte întemeiate pentru a justifica o diferență de tratament bazată pe astfel de motive. Aceștia au invocat opiniile separate din hotărârea

Schalk și Kopf.

Aceștia au considerat, de asemenea, că în prezenta cauză nu era necesar să se argumenteze că nu exista nicio formă de parteneriat înregistrat pentru cuplurile heterosexuale, având în vedere că acestea aveau posibilitatea de a se căsători, în vreme ce cuplurile homosexuale nu beneficiau de nicio protecție de acest tip.

(b) Reclamanții în cererea nr. 36030/11

110

. Reclamanții au susținut că, ținând seama de tendința pozitivă înregistrată în Europa, Curtea ar trebui să impună acum obligația pozitivă de a asigura accesul cuplurilor formate din persoane de același sex la o instituție, indiferent de denumirea acesteia, mai mult sau mai puțin echivalentă căsătoriei. Acest lucru era valabil în special având în vedere că, în Italia, Curtea Constituțională a confirmat necesitatea recunoașterii juridice a uniunilor homosexuale, cu drepturile și obligațiile aferente; în ciuda acestui lucru, legiuitorul nu a întreprins nicio măsură.

111

. Reclamanții au subliniat că Guvernul nu a demonstrat în ce fel recunoașterea uniunilor dintre persoane de același sex ar afecta negativ „familiile tradiționale” reale și existente. Guvernul nu a explicat nici cum ar putea fi prevenite orice efecte adverse prin mijloace mai puțin restrictive. Reclamanții au observat, de asemenea, că o constatare a existenței unei încălcări în prezenta cauză nu ar face decât să oblige Italia să adopte măsuri legislative în acest sens, oferind statului libertatea de a aborda orice scop legitim prin adaptarea legislației relevante. Rezulta că marja de apreciere, care era deosebit de limitată în ceea ce privește un refuz total de recunoaștere juridică a cuplurilor de persoane de același sex, exista, pe de altă parte, în raport cu forma și conținutul unei astfel de recunoașteri, care totuși nu făceau obiectul prezentei cereri. În continuare, aceștia au subliniat că prezenta cauză nu ridica probleme morale și etice deosebit de sensibile (precum problema avortului) și nici nu implica stabilirea unui echilibru în raport cu drepturile altora, în special ale copiilor (precum adopția de către homosexuali): prezenta speță privea pur și simplu drepturile și obligațiile pe care le aveau partenerii unul față de celălalt (indiferent de recunoașterea unor drepturi precum drepturile părintești, adopția sau accesul la reproducerea asistată medical).

112

. Reclamanții au susținut că, în

Schalk and Kopf

, una din camerele Curții a constatat neîncălcarea art. 14 coroborat cu art. 8, cu o majoritate strânsă (4 voturi la 3), considerând că statele beneficiau de o marjă de apreciere în ceea ce privește determinarea momentului oportun pentru o astfel de recunoaștere și că, la momentul respectiv, nu exista încă o majoritate de state care prevedeau o asemenea recunoaștere. Reclamanții au evidențiat faptul că, până în iunie 2014 (data depunerii observațiilor), 22 din 47 de state au recunoscut o formă de uniune între persoane de același sex. Acestea includeau toate statele fondatoare ale Consiliului Europei (CoE), cu excepția Italiei, precum și toate statele care, la fel ca Italia, împărtășeau un profund atașament față de religia catolică (precum Irlanda și Malta). În plus, Grecia avea, de asemenea, obligația de a institui o astfel de recunoaștere, ca urmare a hotărârii

Vallianatos.

Acest lucru însemna că, la momentul depunerii observațiilor de către reclamanți, 49% din state recunoscuseră uniunile între persoane de același sex. Cu toate acestea, reclamanții au subliniat respectuos că, în hotărârea

Schalk și Kopf,

camera a considerat că „majoritatea statelor membre” reprezintă un factor decisiv, în vreme ce în jurisprudența anterioară [și anume

Christine Goodwin împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 28957/95, pct.

84, CEDO

2002

‑

VI], fără să țină seama de consensul foarte limitat existent la nivelul statelor membre și de faptul că încă lipsea o abordare europeană comună, Marea Cameră a ales să acorde mai puțină importanță acestor criterii și mai multă importanță dovezii clare și de necontestat a unei tendințe internaționale continue. În continuare, reclamanții au observat că în prezenta cauză nu se putea afirma că exista un consens cu privire la practica urmată în Italia.

113

. Reclamanții au susținut că rolul Curții nu putea fi redus la cel de „contabil” al opiniilor interne majoritare. Dimpotrivă, aceasta avea rolul de „gardian” al Convenției și al valorilor aflate la baza acesteia, care includ protecția minorităților (în acest sens, au făcut referire la

L.

și V. împotriva Austriei

, nr. 39392/98 și 39829/98, pct. 52, CEDO 2003

‑

I, și

Smith și Grady împotriva Regatului Unit

, nr. 33985/96 și 33986/96, pct.

97, CEDO 1999

‑

VI). Reclamanții au subliniat că în Europa încă mai existau prejudecăți și acestea puteau fi mai puternice în unele țări în care ideile preconcepute împotriva persoanelor homosexuale erau înrădăcinate în convingeri tradiționale, dacă nu arhaice, și în care idealurile și practicile democratice au fost instituite recent. Reclamanții au evidențiat că dovezile empirice (prezentate Curții) arătau că nerecunoașterea cuplurilor formate din persoane de același sex într-un anumit stat corespundea unui grad mai scăzut de acceptare socială a homosexualității. Rezulta că, în cazul în care Curtea ar lăsa pur și simplu în seama autorităților naționale alegerile normative, ar însemna ca aceasta să nu țină seama de faptul că anumite alegeri naționale se bazau, în fapt, mai degrabă pe atitudini dominante de discriminare împotriva persoanelor homosexuale decât pe rezultatul unui proces democratic real, ghidat de luarea în considerare a elementelor strict necesare într-o societate democratică.

114

. În opinia reclamanților, chiar admițând o anumită marjă de apreciere, nu era adecvat ca Guvernul italian să o invoce pentru motivul specific conform căruia instanțele interne confirmaseră existența în dreptul constituțional intern a unei obligații de a recunoaște uniunile între persoane de același sex. Reclamanții au susținut că, în temeiul jurisprudenței Curții, odată ce un stat prevedea un drept în legislația internă, acesta avea obligația de a furniza o protecție efectivă și nediscriminatorie a dreptului respectiv [aceștia au făcut referire la

A,

B

și C împotriva Irlandei

(MC), nr. 25579/05, pct. 249, CEDO 2010]. Reclamanții au subliniat că Decizia nr. 138/10 a Curții Constituționale a avut ca efect afirmarea existenței unui drept constituțional fundamental al partenerilor de același sex de a obține recunoașterea uniunii lor și, în acest sens, a obligației constituționale impusă legiuitorului de a adopta o reglementare generală corespunzătoare cu privire la recunoașterea uniunilor între persoane de același sex, care să includă drepturile și obligațiile partenerilor, ce decurg din această recunoaștere. Recunoașterea de către instanțele interne a faptului că noțiunea de familie nu se limita la noțiunea tradițională bazată pe căsătorie a depășit cadrul Deciziei nr. 138/10. Alte decizii în domeniul drepturilor fundamentale au constatat că, în calitate de aspect care ține de dreptul constituțional intern, noțiunea de familie tradițională juca un rol minor în justificarea unor restricții precum reproducerea asistată medical (nr. 162/14 și

151/09); norme privind transmiterea numelui de familie copiilor (nr.

61/06); dreptul unui partener de a moșteni un contract de închiriere (nr.

404/88) și dreptul unui partener de a nu depune mărturie în cadrul unei proceduri judiciare (nr.

7/97).

115

. Nerecunoașterea uniunii reclamanților îi afecta și îi dezavantaja în multe feluri specifice și concrete. Reclamanții au remarcat că, deși legea recunoștea anumite drepturi specifice și limitate pentru cuplurile necăsătorite (heterosexuale sau de același sex), acestea nu depindeau de statut, ci de o situație

de facto

de conviețuire

more uxorio.

În fapt, în cauzele interne care priveau acordarea de despăgubiri în cazul decesului unui partener, Curtea de Casație (Hotărârea nr. 23725/08) nu a hotărât că, într-un astfel de scop, ar trebui să fie dovedită existența unei relații stabile, în care este acordat un ajutor moral și material reciproc, și că ar fi insuficiente declarațiile făcute de persoanele interesate (

afidavit

) sau indicațiile date administrației în scop statistic. Astfel, reclamanții au susținut că, pentru a-și exercita sau revendica drepturile, aceștia nu puteau să invoce un statut rezultat dintr-un act încheiat ca urmare a unei dorințe comune, ci trebuiau să dovedească existența unei situații de fapt. În plus, a fost recunoscut doar un număr limitat de drepturi în privința partenerilor

de facto

și, în majoritatea cazurilor, aceștia nu beneficiau de protecție juridică. Aceștia au prezentat următoarea listă neexhaustivă de exemple privind acest ultim aspect (pe baza dispozițiilor legale și, în unele cazuri, confirmate de jurisprudență): legea nu reglementa drepturile și obligațiile respective ale partenerilor (astfel cum a observat și Curtea Constituțională) în domenii precum sprijinul material și moral reciproc al partenerilor, responsabilitățile de a contribui la nevoile familiei sau alegerile lor privind viața de familie; nu existau drepturi de moștenire în cazul unei succesiuni legale; partenerii

de facto

nu aveau dreptul la o rezervă succesorală (

portio legitima

) și partenerul supraviețuitor nu beneficia de dreptul

in rem

de a locui în locuința familială deținută de partenerul decedat (Decizia nr. 310/89 a Curții Constituționale); nu exista niciun drept la pensie de urmaș (Decizia nr. 461/2000 a Curții Constituționale); partenerii

de facto

aveau drepturi limitate în ceea ce privește asistența acordată unui partener spitalizat atunci când acesta din urmă nu era capabil să își exprima dorința; în principiu, un partener

de facto

nu avea drept de acces la dosarul medical al partenerului de viață (deși

Garante della Privacy

, în hotărârea sa din 17 septembrie 2009,

a constatat altceva, în cazul prezentării unei dovezi de consimțământ scris); partenerii

de facto

nu aveau drepturi și obligații de întreținere; partenerii

de facto

nu aveau dreptul la concediu special de la locul de muncă în scopul acordării de asistență unui partener afectat considerabil de un handicap grav; partenerii

de facto

nu beneficiau de majoritatea politicilor sociale sau fiscale legate de familie: de exemplu, aceștia nu puteau să beneficieze de deducerile fiscale aplicabile soților dependenți; și partenerii

de facto

nu aveau acces la adopție și la reproducerea asistată medical.

116

. Reclamanții au subliniat că, deși ar fi putut fi obținut un anumit grad de protecție limitat prin încheierea acorduri private, acest lucru era irelevant, iar Marea Cameră a Curții a respins deja un astfel de argument în

Vallianatos

(pct. 81). În plus, astfel de acorduri necesitau timp, erau costisitoare și stresante și, din nou, această obligație le revenea doar reclamanților, nu și cuplurilor heterosexuale, care puteau să opteze pentru căsătorie, sau cuplurilor care nu erau interesate de nicio recunoaștere juridică. În afara cauzării unor probleme juridice și practice, nerecunoașterea juridică a uniunii a împiedicat reclamanții să beneficieze de o ceremonie publică cu caracter de ritual, prin care aceștia puteau, sub protecția legii, să își asume în mod solemn obligațiile reciproce relevante. Reclamanții considerau că astfel de ceremonii confereau legitimitate și acceptare socială și, în special în cazul persoanelor homosexuale, acestea demonstrau că și ele au dreptul de a trăi liber și de a-și trăi relațiile în condiții de egalitate, atât în privat, cât și în public. Aceștia au subliniat că absența unei astfel de recunoașteri trezea în ei sentimentul de apartenență la o clasă inferioară de persoane, în ciuda faptului că aveau aceleași nevoi în ceea ce privește sfera iubirii.

117

. Reclamanții au susținut că faptul că 155 din cele 8 000

de municipalități existente au instituit recent așa-numitele „registre ale uniunilor civile” nu a remediat situația. Deși au admis importanța politică și simbolică a acestora, reclamanții au declarat că astfel de registre, disponibile doar într-o mică parte a teritoriului, erau acte pur administrative, care nu puteau să le confere reclamanților vreun statut sau drepturi legale. Astfel de inițiative dovedeau disponibilitatea anumitor autorități de a include alte tipuri de uniuni decât cea a căsătoriei în cadrul adoptării măsurilor referitoare la familii, în sfera lor de competență.

118

. Reclamanții au susținut că pretinsa încălcare era consecința directă a vidului din sistemul juridic în vigoare. Reclamanții se aflau într-o situație relativ similară celei a unui cuplu format din persoane de sexe diferite, în ceea ce privește nevoia lor de recunoaștere juridică și protecție a relației lor. În continuare, aceștia au susținut că, în plus, se aflau într-o poziție semnificativ diferită de cea a cuplurilor formate din persoane de sexe diferite, care, deși erau eligibile pentru căsătorie, nu doreau să obțină recunoașterea juridică a uniunii lor. Aceștia au subliniat că singura bază pentru diferența de tratament suferită de reclamanți era orientarea lor sexuală și că Guvernul nu le-a furnizat motive întemeiate care să justifice un astfel de tratament, care constituia o discriminare directă. Nu a fost prezentată nicio justificare nici în ceea ce privește motivul pentru care aceștia făceau obiectul unei discriminări indirecte, în măsura în care aceștia erau tratați în același fel ca și persoanele care se aflau într-o situație semnificativ diferită [aceștia au făcut referire la

Thlimmenos împotriva Greciei

(MC), nr. 34369/97, CEDO 2000

‑

IV], și anume aceea a cuplurilor heterosexuale care nu doreau să se căsătorească.

119

. Guvernul, bazându-se exclusiv pe marja sa de apreciere, nu a oferit niciun fel de motiv, cu atât mai puțin unele întemeiate, pentru a justifica o astfel de situație. În opinia reclamanților, această poziție adoptată de Guvern era deja suficientă pentru a se constata o încălcare a dispozițiilor citate.

120

. Cu toate acestea, chiar presupunând că se poate considera că diferența de tratament are ca scop „protejarea familiei în sens tradițional”, având în vedere evoluția jurisprudenței Curții, aceștia considerau că ar fi inacceptabil ca restricțiile bazate pe orientarea sexuală să fie stabilite cu scopul de a apăra morala publică. În opinia lor, acest lucru ar contraveni radical cerințelor pluralismului, toleranței și mentalității deschise, în lipsa cărora nu exista o societate democratică (aceștia au făcut referire la

Handyside împotriva Regatului Unit

, 7 decembrie 1976, pct. 50, seria A nr. 24). În ceea ce privește noțiunea de familie tradițională, reclamanții au făcut trimitere la constatările Curții din hotărârile

Vallianatos

(citată anterior, pct. 84) și

Konstantin

Markin

(citată anterior, pct. 127).

121

. În cele din urmă, aceștia au observat că, în hotărârea

Vallianatos

, Curtea a evidențiat că „principiul proporționalității nu impune doar ca măsura pentru care se optează să fie adecvată, în principiu, pentru atingerea scopului urmărit. Trebuie, de asemenea, să se demonstreze că, în vederea atingerii scopului respectiv, era necesar ca anumite categorii de persoane să fie excluse, în cazul de față persoanele care aveau o relație de natură homosexuală, din sfera de aplicare a dispozițiilor în cauză [...] în această privință, sarcina probei revenindu-i Guvernului pârât.” În plus, necesitatea oricărei restricții trebuia să fie abordată în funcție de principiile care, în mod normal, prevalează într-o societate democratică (aceștia au făcut trimitere la

Konstantin

Markin,

citată anterior).

(c) Guvernul

122

. Guvernul a subliniat că Curtea a recunoscut dreptul prevăzut de Convenție pentru cuplurile formate din persoane de același sex de a obține recunoașterea juridică a uniunii lor, dar a considerat că dispozițiile relevante (art. 8, art. 12 și art. 14) nu dădeau naștere unei obligații juridice din partea statelor contractante, având în vedere că acestea din urmă dispuneau de o marjă de apreciere mai largă în ceea ce privește adoptarea modificărilor legislative capabile să răspundă schimbărilor intervenite în „bunul-simț” al comunității. Într-adevăr, din această perspectivă, în hotărârea

Schalk și Kopf

, în ciuda absenței unei legislații privind căsătoria sau alte forme de recunoaștere a uniunilor homosexuale, statul austriac nu a fost considerat răspunzător pentru încălcarea dispozițiilor Convenției. În opinia Guvernului, precum în hotărârea

Gas și Dubois împotriva Franței

, (nr. 25951/07, CEDO 2012), Curtea a admis că statul nu avea obligația să prevadă posibilitatea căsătoriei între persoane de același sex și, prin urmare, nu avea nici obligația de a prevedea alt tip de uniune între persoane de același sex.

123

. Făcând referire la principiile stabilite de Curte, Guvernul a observat că sensibilitățile sociale și culturale ale problemei recunoașterii juridice a cuplurilor homosexuale au conferit fiecărui stat contractant o marjă extinsă de apreciere în ceea ce privește alegerea momentului și modalităților adecvate de instituire a unui cadru juridic specific. În continuare, acesta a invocat dispozițiile Protocolului nr. 15. A subliniat că aceeași marjă a fost prevăzută în dreptul UE, în special la art. 9 din Carta drepturilor fundamentale. Astfel, acest aspect trebuia să fie lăsat la aprecierea fiecărui stat (în acest caz, Italia), care era singura entitate capabilă să cunoască „bunul-simț” al propriei sale comunități, în special în ceea ce privește o chestiune delicată care afecta sensibilitatea persoanelor și identitățile lor culturale și în cazurile în care era necesar să treacă o perioadă de timp pentru a se ajunge la o maturizare treptată a unei accepțiuni generale a comunității naționale, în ceea ce privește recunoașterea acestei noi forme de familie, în sensul Convenției.

124

. În opinia Guvernului, Curtea nu avea competența de a impune o astfel de obligație. O astfel de obligație nu putea fi dictată nici de alte state care, între timp, au adoptat – majoritatea recent (de exemplu, Malta, în 2014) – o normă ca rezultat al unui proces intern de maturizare socială. Guvernul a observat că, la momentul prezentării observațiilor sale, mai puțin de jumătate din statele contractante europene prevăzuseră forme juridice de protecție pentru cuplurile necăsătorite, inclusiv pentru cuplurile homosexuale, și multe au făcut acest lucru recent (de exemplu, Austria în 2010, Irlanda în 2011 și Finlanda în 2012), iar în cealaltă jumătate din state aceasta nu era prevăzută deloc. În continuare, acesta a considerat că faptul că, la finalul unei evoluții treptate, un stat se afla într-o poziție izolată în ceea ce privește un aspect al legislației sale nu însemna în mod necesar că acest aspect era contrar Convenției (acesta a făcut referire la

Vallianatos

, pct. 92). Astfel, Guvernul considera că din niciun articol al Convenției nu rezulta vreo obligație pozitivă de legiferare în ceea ce privește problema cuplurilor homosexuale. Statul era singurul care trebuia să hotărască interzicerea sau permiterea uniunilor între persoane de același sex și, în prezent, nu exista nicio tendință în acest sens (acest proces și rezultat putea fi constatat și în Statele Unite ale Americii, unde fiecare stat avea dreptul de a reglementa acest aspect).

125

. Revenind la situația specifică Italiei, Guvernul a făcut referire la Decizia nr. 138/10 (a se vedea supra, pct. 16), în care Curtea Constituțională a recunoscut importanța posibilității cuplurilor formate din persoane de același sex de a obține recunoașterea juridică a uniunii lor, dar a lăsat la latitudinea Parlamentului identificarea momentului potrivit, a metodelor și a limitelor unui astfel de cadru legislativ. Astfel, contrar argumentului reclamanților, nu exista nicio obligație imediată, iar Curtea Constituțională nu a consacrat o astfel de obligație constituțională. La această constatare s-a făcut referire și în decizia recentă a Curții Constituționale, nr. 170/14, referitoare la „divorțul forțat”, ca urmare a schimbării de sex. Cu toate acestea, spre deosebire de prezenta speță, în această din urmă cauză, Curtea Constituțională a invitat legiuitorul să acționeze prompt, deoarece persoanele în cauză stabiliseră deja o relație de căsătorie, care a produs efecte și consecințe care au fost întrerupte subit. În speță, Curtea Constituțională a admis existența unui drept fundamental și a necesității implicite de a asigura protecția juridică a uniunilor între persoane de același sex, ori de câte ori a avut loc un tratament inegal. Totuși, aceasta delegase instanțelor ordinare naționale rolul de a controla, de la caz la caz, dacă, în fiecare caz specific, normele prevăzute pentru uniunile între persoane de sexe diferite puteau fi extinse la cele între persoane de același sex. În cazul în care, în opinia instanțelor, exista un tratament inegal în detrimentul cuplurilor formate din persoane de același sex, acestea puteau sesiza Curtea Constituțională cu privire la această problemă, susținând caracterul discriminatoriu al normei examinate și solicitând intervenția corectivă a instanței.

126

. În plus, Guvernul a susținut că statul italian se implicase din 1986 în dezvoltarea statutului juridic al uniunilor între persoane de același sex, prin dezbateri intense și o varietate de legi privind recunoașterea uniunilor civile (și între cupluri formate din persoane de același sex). Această problemă a făcut mereu obiectul unei analize oportune și relevante și legi recente în acest sens, instituite de diverse partide politice, erau în curs de examinare în cadrul Parlamentului (a se vedea supra, pct. 46-47). Astfel, luând act de tumultul social și juridic răspândit pe scară largă în ceea ce privește acest aspect, Guvernul a evidențiat totodată că problema a continuat să fie dezbătută și în ultima vreme. Acesta a făcut referire în special la Președintele Consiliului de Miniștri italian, care a declarat în mod public că ar fi acordat prioritate maximă recunoașterii juridice a uniunilor între persoane de același sex, precum și discuției și examinării iminente în Senat a Legii nr. 14 privind uniunile civile ale cuplurilor formate din persoane de același sex, care, în materie de obligații, corespundeau în mod specific instituției căsătoriei și drepturile aferente, inclusiv adopția, drepturile de moștenire, statutul copiilor unui cuplu, asistența medicală și îngrijirile acordate în detenție, dreptul de ședere și prestațiile pentru exercitarea unei activități profesionale. Astfel, Italia ținea pasul pe deplin cu ritmul de maturizare care urma să conducă la un consens european și nu i se putea imputa faptul că nu legiferase încă în materie. Această activitate intensă din ultimii treizeci de ani demonstra intenția statului de a găsi o soluție care să beneficieze de aprobare publică și care să corespundă nevoilor de protecție a unei părți a comunității. Totuși, aceasta demonstra și faptul că, în ciuda atenției acordate acestei probleme de diferitele forțe politice, era dificil să se stabilească un echilibru între diversele aspecte sensibile legate de o problemă socială atât de delicată și resimțită profund. Acesta a subliniat că alegerile delicate pe care le implica politica socială și legislativă nu au condus la consimțământul unanim al diverselor curente de gândire și atitudine, precum și al sentimentelor religioase, care existau în societate. Rezulta că statul italian nu putea fi considerat responsabil pentru cursul sinuos către recunoașterea uniunilor între persoane de ace