Stella și alții împotriva Italiei

Lista cu reclamanți este inclusă în anexă.

Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, doamna E. Spafatora.

Informat cu privire la cererea nr. 61443/09, Guvernul ucrainean nu și-a exercitat dreptul de a interveni în cauză, recunoscut la art. 36 § 1 din Convenție. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Domnul Stella (nr. 49169/09) a fost încarcerat în penitenciarul Sulmona în perioada 16 iulie 2009 – 24 februarie 2011; domnul Laganà (nr. 54908/09) a fost încarcerat în Palmi în perioada 8 aprilie 2009 – 14 ianuarie 2011; domnul Andreolli (nr. 55156/09) a fost încarcerat în penitenciarul Bolzano în perioada 5 iulie 2007 –23 februarie 2010; domnul Ivasechko (nr. 61443/09) a fost încarcerat în Lanciano în perioada 2 octombrie 2009 – noiembrie 2010; domnul Cavani (nr. 61446/09) a fost încarcerat în Piacenza în perioada 2 august 2008 – 10 septembrie 2010; domnul Pelaia (nr. 61457/09) a fost încarcerat în Saluzzo la 17 aprilie 2009; domnul Fois (nr. 7206/10) a fost încarcerat în Cagliari în perioada aprilie 1987 – 19 iunie 2010; domnul Frangiamore (nr. 15313/10) a fost încarcerat în Saluzzo la 11 octombrie 2007; domnul Paone (nr. 37047/10) a fost încarcerat în Salerne la 17 decembrie 2008; domnul Arcidiaco (nr. 56614/10) a fost încarcerat în Vibo Valentia în perioada 19 octombrie 2009 – 28 octombrie 2010; domnul Palmas (nr. 58616/10) a fost încarcerat în Cagliari în perioada 15 aprilie 2009 –23 noiembrie 2013.

Toți reclamanții au declarat că au fost deținuți în celule supraaglomerate și că au avut la dispoziție un spațiu vital de aproximativ 3 m². În plus, aerisirea, iluminatul, precum și încălzirea celulelor ar fi fost insuficiente.

Conform ultimelor informații cunoscute de Curte, toți deținuții au părăsit penitenciarele respective ulterior comunicării cererilor către Guvern, cu excepția domnilor Pelaia (nr. 61457/09), Frangiamore (nr. 15313/10) și Paone (nr. 37047/10).

Printr-o scrisoare din 8 august 2010, domnul Palmas (nr. 58616/10) s-a plâns, în plus, de faptul că nu a primit în penitenciar îngrijirile medicale corespunzătoare stării sale de sănătate. B. Dreptul și practica interne relevante

Dreptul și practica interne relevante, în vigoare înainte de aplicarea procedurii hotărârii-pilot – precum și textele internaționale relevante în materie – sunt descrise în hotărârea Torreggiani și alții împotriva Italiei , nr. 43517/09, 46882/09, 55400/09, 57875/09, 61535/09, 35315/10 și 37818/10, pct. 17-232, pronunțată la 8 ianuarie 2013 și rămasă definitivă la 27 mai 2013. 1. Evoluția ulterioară procedurii hotărârii-pilot

La 27 noiembrie 2013, Guvernul italian a prezentat Curții un „Plan de acțiune” pentru soluționarea problemei supraaglomerării din penitenciare. Acest plan prevedea: 1) adoptarea de măsuri legislative în materie de politică penală în vederea unei aplicări extinse a măsurilor alternative privării de libertate și, în consecință, reducerea numărului persoanelor deținute; 2) instituirea unor măsuri organizatorice în cadrul penitenciarelor, care vizează în special să le acorde deținuților o libertate de circulație mai mare; 3) construirea unor penitenciare noi; 4) introducerea unor căi de atac interne preventive și compensatorii. a) Măsuri legislative de politică penală

Decretul-lege nr. 78/2013, transformat în lege și modificat prin Legea nr. 94 din 9 august 2013, prevede un acces mai ușor la beneficiul reducerii pedepsei pentru bună conduită ( „liberazione anticipata” ) și la măsuri alternative detenției, precum și o aplicare extinsă a arestului la domiciliu.

Decretul-lege nr. 146/2013, transformat în lege prin Legea nr. 10 din 21 februarie 2014, prevede extinderea utilizării brățării electronice, arestului la domiciliu pentru pedepsele sau părțile din pedepse rămase de executat care sunt mai mici de 18 luni, reduceri ale pedepselor mai importante pentru persoanele care au participat cu succes la activități de reintegrare în perioada 2010-2015 și introducerea unei plângeri judiciare în fața judecătorului de supraveghere a privării de libertate, în scopul denunțării condițiilor materiale de detenție (supra, pct. 14). Legea în cauză prevede și instituirea unui mediator național pentru persoanele lipsite de libertate ( „Garante per i detenuti” ), un nou organ alcătuit din trei persoane desemnate de Președintele Republicii și care are puterea să controleze ca orice formă de limitare a libertății să respecte drepturile fundamentale ale persoanelor.

Legea nr. 67 din 28 aprilie 2014 a modificat sistemul de sancțiuni pentru infracțiunile minore. În special, aceasta prevede suspendarea procesului și o testare pentru persoanele acuzate de infracțiuni pasibile de o pedeapsă cu închisoarea de maxim patru ani, arestul la domiciliu drept pedeapsa principală, aplicabilă direct de judecător, și utilizarea extinsă a muncii în folosul comunității. În plus, legea respectivă dispune dezincriminarea imigrației ilegale.

Legea nr. 79 din 16 mai 2014 a reintrodus în sistemul italian, în cadrul sistemului de sancțiuni, distincția între comportamentul ilegal legat de drogurile ușoare și cel legat de drogurile puternice. Astfel, infracțiunile privind drogurile ușoare, sancționate anterior prin pedepse cu închisoarea între 6 și 20 de ani, sunt pedepsite, de acum înainte, cu închisoare între 2 și 6 ani. În plus, persoanele condamnate pentru infracțiuni minore privind stupefiantele pot avea acces mai ușor la măsuri alternative detenției. Aceste dispoziții au efect imediat și sunt aplicabile persoanelor deja condamnate pentru acest tip de infracțiuni. Conform datelor furnizate deja de Guvern, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 79 din 2014, 14 316 de persoane erau deținute în penitenciarele italiene pentru infracțiuni legate de stupefiante. b) Alte măsuri

Planul de acțiune prezentat de statul italian prevede, de asemenea, instituirea unei serii de măsuri care vizează îmbunătățirea condițiilor de viață din închisori. Aceste măsuri se referă în special la sporirea libertății de circulație a deținuților în afara celulelor, facilitarea accesului la muncă și creșterea numărului vizitelor familiale. Guvernul a informat Curtea că, la 19 mai 2014, 39 213 de deținuți își petreceau cel puțin opt ore pe zi în afara celulei lor.

În plus, administrația penitenciarelor a instituit un sistem informatic de monitorizare în timp real a spațiului și a populației penitenciare, care permite redistribuirea persoanelor deținute în penitenciare supraaglomerate. 2. Crearea de noi căi de atac interne

Decretul-lege nr. 146 din 23 decembrie 2013 – transformat de Legea nr. 10 din 21 februarie 2014 – și Decretul-lege nr. 92 din 28 iunie 2014 – ulterior Legea nr. 117 din 11 august 2014 – au modificat Legea nr. 354 din 1975 („legea privind administrația penitenciarelor”), introducând art. 35 bis și, respectiv, art. 35 ter . a) Calea de atac preventivă

Noul art. 35 bis din legea privind administrația penitenciarelor prevede posibilitatea ca persoanele lipsite de libertate să prezinte în fața judecătorului de supraveghere a privării de libertate o plângere judiciară, pentru a denunța „nerespectarea de către administrația penitenciarelor a dispozițiilor prezentei legi, care aduce o atingere gravă exercitării drepturilor persoanei deținute”. Plângerea poate fi prezentată de către deținut personal sau prin intermediul unui avocat. Administrația penitenciarului este invitată să se prezinte la ședință. Atunci când judecătorul admite plângerea, acesta dispune administrației să remedieze situația într-un anumit termen. Decizia judecătorului de supraveghere a privării de libertate poate fi atacată cu un apel în fața instanței competente pentru supravegherea privării de libertate și cu un recurs. În cazul în care administrația nu își respectă obligațiile în termenul stabilit de judecător, persoana în cauză sau reprezentantul acesteia poate solicita judecătorului să dispună executarea silită ( „ottemperanza” ) a deciziei. După caz, judecătorul poate numi un comisar ad acta, însărcinat cu executarea deciziei sale. b) Calea de atac compensatorie

Articolul 35 ter din legea privind administrația penitenciarelor privește „acțiunile compensatorii ulterioare încălcării art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului”. Părțile relevante sunt redactate după cum urmează: „1. (...) persoanele care au fost deținute pentru o perioadă de cel puțin cincisprezece zile în condiții contrare art. 3 din Convenție (...), astfel cum este interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pot adresa o cerere de despăgubire judecătorului de supraveghere a privării de libertate, personal sau prin intermediul unui avocat care dispune de o procură specială. Judecătorul acordă, cu titlu de despăgubire, o reducere a pedepsei care trebuie executată, echivalentă cu o zi pentru zece zile de detenție. 2. În cazul în care pedeapsa care rămâne de ispășit nu permite deducerea integrală a reducerii pedepsei, judecătorul de supraveghere a privării de libertate acordă, de asemenea, în privința perioadei restante și cu titlu de despăgubire, o sumă de 8 euro pentru fiecare zi în care persoana în cauză a suferit încălcarea. Judecătorul de supraveghere a privării de libertate procedează în același fel în cazul în care perioada de detenție în condiții contrare art. 3 din Convenție este mai mică de cincisprezece zile. 3. Persoanele care au suferit o încălcare în timpul arestului preventiv, care nu se ia în considerare la calcularea pedepsei de executat, și care au executat deja pedeapsa, pot să sesizeze instanța civilă competentă cu o cerere de despăgubire. Calea de atac trebuie să fie introdusă în termen de șase luni de la sfârșitul perioadei de detenție. Decizia instanței este definitivă. Despăgubirile se acordă în funcție de criteriile stabilite la alineatul 2 de mai sus”.

În temeiul art. 2 din Decretul-lege nr. 92/2014, orice persoană care a terminat de executat pedeapsa cu închisoarea sau arestul preventiv poate introduce acțiunea în despăgubire prevăzută la alineatul 3 de la art. 35 ter de mai sus, în termen de șase luni de la data intrării în vigoare a decretului-lege, adică 28 iunie 2014. În același termen, persoanele care au introdus o cerere în fața Curții Europene a Drepturilor Omului pot introduce o cerere în temeiul art. 35 ter în cazul în care Curtea nu s-a pronunțat între timp cu privire la admisibilitatea cererii. Cererea trebuie să precizeze, sub sancțiunea inadmisibilității, data introducerii cererii în fața Curții. 3. Situația actuală din penitenciarele italiene

Conform datelor statistice publicate pe site-ul internet al Ministerului Justiției din Italia la 31 august 2014, existau 54 252 de persoane deținute în penitenciarele italiene, în vreme ce în 2010 erau 67 961 și în aprilie 2012 erau 66 585. Proporția deținuților arestați preventiv în raport cu cei condamnați printr-o hotărâre definitivă este de 35,7 %.

În ceea ce privește numărul de persoane care beneficiază de măsuri alternative detenției, din datele statistice ale Ministerului Justiției reiese că, la 30 iunie 2014, 31 873 de persoane beneficiau fie de arestul la domiciliu, fie de activarea de probă în cadrul serviciilor sociale, fie de regimul de semi-libertate sau de libertate sub supravegherea poliției. La 31 decembrie 2013, acest număr se ridica la 29 223 și, la 31 decembrie 2012, la 26 797.

În plus, capacitatea maximă a unităților este de 49 797 de locuri la ora actuală, în vreme ce, la 31 decembrie 2010, aceasta era de 45 000 de locuri. În această privință, Guvernul a informat Curtea că totalul capacității penitenciarelor italiene este calculat luând în considerare o suprafață de 9 m² pentru fiecare deținut și adăugând 5 m² pentru fiecare persoană suplimentară prezentă în celulă.

În cele din urmă, conform informațiilor transmise Curții de către Guvernul italian, în Italia nu există în prezent niciun deținut care are la dispoziție un spațiu personal sub 3 m². C. Decizia din 5 iunie 2014 a Consiliului de Miniștri al Consiliului Europei

În cadrul monitorizării executării hotărârii Torreggiani și alții împotriva Italiei , Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, în urma celei de-a 1201-a reuniuni a acestuia, a adoptat următoarea decizie: „Delegații 1. salută angajamentul autorităților de a soluționa problema supraaglomerării penitenciarelor din Italia și rezultatele semnificative obținute în acest domeniu, datorită diverselor măsuri structurale adoptate cu scopul de a se conforma hotărârilor din acest grup, printre care scăderea considerabilă și continuă a populației penitenciare și creșterea spațiului vital la cel puțin 3m² pentru fiecare deținut; 2. salută, de asemenea, crearea unei căi de atac preventive în termenul stabilit în hotărârea-pilot Torreggiani și alții și, pentru a permite o evaluare completă, invită autoritățile să furnizeze informații suplimentare cu privire la punerea acesteia în aplicare, în special în lumina monitorizării pe care acestea intenționează să o exercite în acest context; 3. observă cu interes informațiile furnizate cu privire la măsurile adoptate pentru instituirea căii de atac pentru obținerea de despăgubiri, impusă, de asemenea, în hotărârea-pilot, prin decretul-lege care prevede posibilitatea reducerii pedepsei pentru deținuții care încă își execută pedeapsa și o compensație pecuniară pentru cei care au fost deja eliberați; 4. remarcă, de asemenea, că adoptarea acestui decret-lege este iminentă și solicită autorităților să informeze Comitetul de îndată ce acest decret a fost adoptat; 5. decid să reia examinarea acestui grup de cauze cel târziu în cadrul reuniunii DO din iunie 2015, pentru a efectua o evaluare completă a progreselor realizate în lumina planului/bilanțului de acțiune actualizat, care va trebui pus la dispoziție”. D. Textele Consiliului Europei referitoare la măsurile care trebuie adoptate pentru a gestiona problemele structurale din cadrul sistemelor juridice interne

Recomandarea Comitetului de Miniștri adresată statelor membre privind îmbunătățirea căilor de atac interne [CM/Rec(2004)6], adoptată de Comitetul de Miniștri la 12 mai 2004, în cadrul celei de-a 114-a sesiuni, menționează carențele existente în numeroase state membre în ceea ce privește disponibilitatea căilor de atac interne și/sau eficacitatea acestora, având drept consecință un volum de muncă suplimentar pentru Curte (pct. 12 din recomandare). Aceasta mandatează Secretarul General al Consiliului Europei să adopte măsurile necesare pentru acordarea asistenței corespunzătoare statelor membre care o solicită, pentru a le ajuta să instituie căile de atac efective – specifice sau generale – impuse de Convenție.

Declarația adoptată în urma Conferinței la nivel înalt întrunite la Brighton pe 19 și 20 aprilie 2012, la inițiativa președinției britanice a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, reia liniile generale din Declarația de la Interlaken și din Declarația de la Ýzmir ți subliniază de mai multe ori caracterul subsidiar al mecanismului Convenției.

Reclamanții susțin că supraaglomerarea din penitenciarul Cosenza constituie un tratament inuman și degradant. Art. 3 din Convenție este redactat după cum urmează: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” A. Cu privire la conexarea cererilor

Ținând cont de similitudinea cererilor în ceea ce privește pretențiile reclamanților și problema de fond pe care o ridică, Curtea decide să le conexeze și, prin urmare, să le examineze în cadrul unei singure decizii. B. Aplicarea procedurii hotărârii-pilot:

Curtea reamintește că, după comunicarea prezentelor cereri Guvernului, aceasta a aplicat procedura hotărârii-pilot în cauza Torreggiani și alții împotriva Italiei (nr. 43517/09, 46882/09, 55400/09, 57875/09, 61535/09, 35315/10 și 37818/10, 8 ianuarie 2013).

În hotărârea pronunțată în această cauză, Curtea a constatat că supraaglomerarea penitenciarelor din Italia constituia o problemă sistemică și structurală incompatibilă cu Convenția. Această situație, rezultat al unei disfuncționalități cronice a sistemului penitenciar italian, afectase și era susceptibilă să afecteze și pe viitor numeroase persoane. În această privință, Curtea a constatat, de asemenea, că erau pendinte în fața sa mai multe sute de cereri îndreptate împotriva Italiei și care ridicau o problemă de compatibilitate între art. 3 din Convenție și condiții de detenție necorespunzătoare, legate de supraaglomerarea din celule în diverse penitenciare din Italia.

În hotărârea în cauză, Curtea a considerat, de asemenea, că respectiva cale de atac preventivă indicată de Guvern, și anume plângerea în fața instanței de supraveghere a privării de libertate, în temeiul art. 35 și 69 din Legea privind administrația penitenciarelor, astfel cum erau în vigoare la acea vreme, nu constituia o cale de atac efectivă în practică, în măsura în care aceasta nu era susceptibilă să împiedice continuarea încălcării pretinse și să asigure persoanelor deținute o îmbunătățire a condițiilor materiale de detenție ( idem , pct. 52-55 și 97). În plus, Curtea a constatat absența în dreptul intern a unei acțiuni compensatorii, care să permită obținerea unei reparații a încălcării suferite ( idem , pct. 97).

În temeiul art. 46 din Convenție, Curtea a apreciat că statul pârât trebuia să instituie, în sistemul său juridic intern, o acțiune sau o combinație de acțiuni, cu efecte preventive și compensatorii și care să garanteze într-adevăr o reparație efectivă a încălcărilor Convenției, rezultate din supraaglomerarea penitenciarelor din Italia. C. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne

Părțile relevante ale art. 35 § 1 din Convenție se citesc după cum urmează: „Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum se înțelege din principiile de drept internațional general recunoscute (...).” 1. Argumentele părților

În observațiile sale din 22 iulie 2011 privind admisibilitatea cererilor, Guvernul a invocat neepuizarea căilor de atac interne. Acesta a susținut că plângerea prevăzută la art. 35 și 69 din Legea privind organizarea penitenciarelor, în vigoare la momentul introducerii cererilor, constituia o cale de atac accesibilă și efectivă, în măsura în care aceasta permitea repararea eventualelor încălcări ale drepturilor deținuților.

Reclamanții susțin că sistemul italian nu oferă nicio cale de atac care să permită remedierea supraaglomerării penitenciarelor italiene și îmbunătățirea condițiilor de detenție. În special în ceea ce privește căile de atac interne introduse de statul italian în urma hotărârii Torreggiani și alții , reclamanții Ivasechko (nr. 61443/09), Cavani (nr. 61446/09), Pelaia (nr. 61457/09), Frangiamore (nr. 15313/10), Fois (nr. 7206/10), M. Arcidiaco (nr. 56614/10) și Palmas (nr. 58616/10) consideră că acestea nu constituie căi de atac efective și că, în orice caz, Curtea nu ar trebui să țină seama de ele în cadrul examinării cauzelor acestora, care au fost introduse cu mult înainte de intrarea lor în vigoare. 2. Motivarea Curții a) Principii generale

Curtea reamintește faptul că regula epuizării căilor de atac interne urmărește să acorde statelor contractante ocazia de a preveni sau de a repara încălcările ce le sunt imputate înainte ca aceste încălcări să îi fie supuse atenției. Această regulă se bazează pe ipoteza, care face obiectul art. 13 din Convenție – cu care prezintă strânse afinități – conform căreia ordinea internă oferă o cale de atac efectivă împotriva încălcării pretinse. Astfel, aceasta constituie un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de protecție introdus de Convenție are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naționale de garantare a drepturilor omului [a se vedea, între multe altele, Vuèkoviæ și alții împotriva Serbiei (MC), nr. 17153/11, pct. 69- 70, 25 martie 2014].

Curtea are sarcina de a supraveghea respectarea de către statele contractante a obligațiilor acestora, care decurg din Convenție. Aceasta nu poate și nu trebuie să se substituie statelor contractante, cărora le revine obligația de a garanta că drepturile și libertățile fundamentale consacrate de Convenție sunt respectate și protejate la nivel intern. Regula epuizării căilor de atac interne este așadar o parte indispensabilă a funcționării mecanismului de protecție. Statele nu sunt obligate să răspundă pentru actele lor în fața unui organism internațional înainte de a fi avut posibilitatea remedierii situației în ordinea lor juridică internă ( ibidem ). Persoanele care doresc să se prevaleze de competența de control a Curții în ceea ce privește capetele de cerere îndreptate împotriva unui stat au așadar obligația de a utiliza înainte căile de atac puse la dispoziție de sistemul juridic național. Curtea nu poate sublinia îndeajuns faptul că nu este o instanță de prim grad, nu are capacitatea și, în calitate de instanță internațională, nu are obligația să se pronunțe cu privire la un număr mare de cauze care presupun stabilirea situației de fapt de bază sau calcularea unei compensații financiare – două sarcini care, din principiu și din motive de eficacitate, le revin instanțelor interne [ Demopoulos și alții împotriva Turciei (dec.) (MC), nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 și 21819/04, pct. 69, CEDO 2010].

Totuși, dispozițiile art. 35 din Convenție nu prevăd decât epuizarea căilor de atac care sunt, în același timp, legate de încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Aceste căi trebuie să prezinte un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci și în practică, fără de care sunt lipsite de eficiența și accesibilitatea dorite (a se vedea, între altele, Akdivar și alții, citată anterior, pct. 66, și Dalia împotriva Franței , 19 februarie 1998, pct. 38, Culegere 1998-I). În plus, conform „principiilor de drept internațional general recunos ­ cute”, anumite circumstanțe speciale pot scuti reclamantul de obligația de a epuiza căile de atac interne pe care le are la dispoziție ( Selmouni , citată anterior, pct. 75). Cu toate acestea, Curtea subliniază că simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei anumite căi de atac, care nu este în mod evident sortită eșecului, nu constituie un motiv valabil pentru a justifica neutilizarea căilor de atac interne ( Brusco , citată anterior).

Epuizarea căilor de atac interne se examinează, în principiu, la data introducerii cererii la Curte. Cu toate acestea, astfel cum a afirmat de multe ori, această regulă face obiectul unor excepții care pot fi justificate de circumstanțele unei anumite cauze ( Baumann împotriva Franței , nr. 33592/96 , pct. 47, CEDO 2001 ‑ V, și Brusco , citată anterior) Aceste excepții includ, fără îndoială, situațiile în care, în urma pronunțării unei hotărâri-pilot, în care Curtea a constatat o încălcare sistemică a Convenției, statul a înființat o cale de atac pentru a repara, la nivel național, capetele de cerere invocate în cauzele pendinte în fața sa cu privire la probleme similare [ £atak împotriva Poloniei (dec.), nr. 52070/08, pct. 79, 13 octombrie 2010 ; a se vedea și Demopoulos și alții , citată anterior, pct. 87-88; Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 191-193, CEDO 2004 ‑ V, și Nagovitsyn și Nalgiyev împotriva Rusiei (dec.), nr. 27451/09 și 60650/09 , pct. 25-26 și 33-44, 23 septembrie 2010]. b) Aplicarea acestor principii în speță

În speță, Curtea subliniază că, în urma procedurii hotărârii-pilot aplicate în cauza Torreggiani și alții , statul italian a adoptat o serie de măsuri legislative vizând soluționarea problemei structurale a supraaglomerării din penitenciare și, în paralel, a reformat legea privind administrația penitenciarelor, prin introducerea unei noi căi de atac interne cu caracter preventiv, care le permite persoanelor deținute să se plângă în fața unei autorități judiciare cu privire la condițiile materiale de detenție, precum și o cale de atac compensatorie, care prevede o reparație pentru persoanele care au suferit deja o detenție contrară Convenției (supra, pct. 14 și 17).

În opinia Curții, introducerea unor noi căi de atac interne prin Decretele-lege nr. 146/2013 și 92/2014 reprezintă o consecință directă a aplicării procedurii hotărârii-pilot și are ca scop soluționarea cauzelor îndreptate împotriva Italiei în materie de supraaglomerare a penitenciarelor, pentru a face față amenințării din ce în ce mai mare pe care o reprezintă pentru sistemul Convenției numărul mare de cauze similare care decurg din aceeași problemă structurală sau sistemică. Aceasta observă că autoritățile naționale ale statului pârât au respectat astfel principiile ce rezultă din jurisprudența Curții în materie, precum și constatările din hotărârea-pilot pronunțată în temeiul art. 46 din Convenție. Astfel, aceasta observă cu interes că statul pârât, în conformitate cu recomandările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei și cu declarațiile emise în urma Conferințelor de la Interlaken, Izmir și Brighton, și-a îndeplinit rolul pe care îl are în cadrul sistemului Convenției, soluționând acest tip de probleme la nivel național, recunoscând astfel persoanelor în cauză drepturile și libertățile definite în Convenție, astfel cum se prevede la art. 1 din Convenție, oferindu-le o reparație mai rapidă și reducând totodată sarcina Curții, care, în caz contrar, ar trebui să se pronunțe cu privire la un volum mare de cereri similare în esență [ Wolkenberg și alții împotriva Poloniei (dec.), nr. 50003/99 , 4 decembrie 2007, și Broniowski , citată anterior, pct. 190-191].

Curtea subliniază că prezentele cereri au fost introduse în fața sa înainte de intrarea în vigoare a noilor dispoziții legislative. De asemenea, observă că această situație privește aproximativ 3 500 de cereri de același tip, atribuite deja unui organ judecătoresc al Curții.

Preocupată să afirme importanța crucială pe care o are caracterul subsidiar al rolului său, Curtea consideră că o excepție de la principiul general conform căruia condiția epuizării căilor de atac trebuie să fie apreciată în momentul introducerii cererii (supra, pct. 40) se justifică în speță și trebuie să se aplice tuturor cauzelor similare pendinte în fața sa și care nu au fost încă declarate admisibile. În consecință, Curtea va examina excepția Guvernului din perspectiva stadiului actual al sistemului juridic național. i. Motivarea Curții cu privire la calea de atac preventivă

Curtea reamintește încă o dată că, în ceea ce privește condițiile de detenție, căile de atac „preventive” și cele de natură „compensatorie” trebuie să coexiste și să se completeze ( Torreggiani și alții , citată anterior, pct. 96).

În ceea ce privește primul tip de cale de atac, Curtea observă că, începând cu 22 februarie 2014, persoanele deținute în Italia pot introduce o plângere judiciară în fața judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pentru a denunța atingeri grave aduse drepturilor garantate acestora de legea privind administrația penitenciarelor, care includ dreptul de a dispune de un spațiu vital suficient și de a beneficia de condiții materiale de viață convenabile (art. 6 din Legea privind administrația penitenciarelor, Torreggiani și alții, citată anterior, pct. 17).

Curtea consideră că, prin introducerea acestei noi căi de atac, statul pârât a intenționat să răspundă rezervelor exprimate de Curte în hotărârea Torreggiani și alții în ceea ce privește eficacitatea plângerii „generice” prevăzute de art. 35 din Legea privind administrația penitenciarelor, care fusese indicată de Guvernul pârât ca fiind calea de atac preventivă ce trebuia să fie epuizată. În această hotărâre, Curtea a afirmat că respectiva cale de atac nu putea fi considerată eficientă, având în vedere, pe de o parte, absența certitudinii privind forța obligatorie a deciziilor adoptate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate și, pe de altă parte, ținând seama de natura structurală a fenomenului de supraaglomerare a penitenciarelor din Italia, care împiedica, în practică, autoritățile penitenciare să le garanteze deținuților condiții de detenție conforme cu Convenția ( idem , pct. 52-55).

În primul rând, Curtea subliniază cu interes faptul că noua cale de atac precizează de acum înainte forța obligatorie a deciziilor adoptate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în cadrul plângerilor deținuților împotriva administrației penitenciarelor. Astfel de decizii sunt adoptate respectându-se principiul contradictorialității părților și sunt obligatorii pentru autoritățile administrative competente. Acestea din urmă trebuie să își îndeplinească obligațiile în termenul stabilit de judecător, ceea ce, în principiu, îndeplinește criteriul celerității procedurilor , în lipsa căreia poate fi inițiată o executare silită (supra, pct. 18).

În plus, situația actuală a sistemului penitenciar italian pare să le ofere autorităților administrative competente un context mai favorabil pentru executarea efectivă a hotărârilor judecătorești. În opinia Curții, aici este vorba despre un aspect crucial, de care trebuie să se țină seama la aprecierea eficacității în practică a căii de atac respective.

Conform planului de acțiune prezentat Curții în noiembrie 2013, statul pârât a instituit o serie de măsuri de fond care au ca scop soluționarea problemei structurale a supraaglomerării penitenciarelor. Au fost adoptate mai multe dispoziții legislative în materie de politică penală, vizând în special promovarea unei utilizări extinse a măsurilor alternative detenției și reducerea pedepselor prevăzute pentru infracțiunile minore (supra, pct. 9-12). Conform datelor statistice de care dispune Curtea, aplicarea acestor dispoziții a determinat deja, de la început, o scădere considerabilă a populației penitenciare. În plus, în măsura în care este vorba despre reforme structurale în materie de politică penală, aplicarea acestora este în măsură să aibă în continuare un impact favorabil asupra populației penitenciare din Italia. De asemenea, au fost instituite dispoziții organizatorice importante, pentru a le permite deținuților să petreacă cel puțin opt ore pe zi în afara celulei lor, în vederea facilitării accesului la muncă și a creșterii numărului de vizite familiale (a se vedea supra, pct. 15 și 16).

În cele din urmă, intervențiile în ceea ce privește renovarea penitenciarelor existente și construirea de noi clădiri au sporit numărul locurilor de detenție disponibile (supra, pct. 21) și au permis o mai bună repartizare a persoanelor deținute, astfel încât, în prezent, conform informațiilor transmise de Guvern Curții, toți deținuții din penitenciarele italiene dispun de un spațiu personal de minim 3 m² (supra, pct. 23). În plus, Curtea observă cu interes că, potrivit dreptului intern, suprafața standard minimă pentru celulele colective este de 5 m² pentru fiecare persoană, adică o suprafață mai mare decât cea recomandată de jurisprudența Curții și de CPT.

În această privință, este necesar să se reamintească faptul că și Curtea a constatat întotdeauna existența unui grad mare de supraaglomerare, care constituie în sine un tratament contrar art. 3 din Convenție, atunci când s-a confruntat cu niște cazuri în care spațiul personal acordat unui reclamant era mai mic de 3 m² ( Kantyrev împotriva Rusiei , nr. 37213/02 , pct. 50-51, 21 iunie 2007, Andreï Frolov împotriva Rusiei , nr. 205/02 , pct. 47-49, 29 martie 2007, și Kadikis împotriva Letoniei , nr. 62393/00 , pct. 55, 4 mai 2006). În plus, chiar și în cauzele în care fiecare deținut dispunea de o suprafață cuprinsă între 3 și 4 m² – aceasta din urmă fiind suprafața recomandată de CPT pentru celulele colective – Curtea a constatat încălcarea art. 3, având în vedere că lipsa spațiului era însoțită de alte condiții de detenție necorespunzătoare, precum imposibilitatea de a utiliza toaletele în mod privat, aerisirea insuficientă, lipsa accesului la lumină naturală și aer natural, încălzirea insuficientă și nerespectarea cerințelor sanitare de bază ( Torreggiani și alții , pct. 69). În schimb, Curtea nu a constatat încălcarea art. 3 în cazurile în care un spațiu redus în celule era compensat printr-o libertate mare de circulație în afara celulelor în cursul zilei ( Valašinas împotriva Lituaniei , nr. 44558/98, pct. 103, 107, CEDO 2001 ‑ VIII, Nurmagomedov împotriva Rusiei , nr. 30138/02, 7 iunie 2007, și Grzywaczewski împotriva Poloniei , nr. 18364/06, pct. 92-93, 31 mai 2012). Curtea reamintește că, în cazul evaluării condițiilor de detenție, trebuie să se țină seama de efectele cumulate ale acestora, precum și de acuzațiile specifice ale reclamantului ( Dougoz împotriva Greciei , nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001-II).

Comitetul de Miniștri are sarcina de a supraveghea executarea hotărârii Torreggiani și alții și de a evalua măsurile generale alese de statul pârât pentru a-și îndeplini obligația care îi revine în temeiul art. 46 din Convenție [ Brumărescu împotriva României (reparație echitabilă) (MC), nr. 28342/95 , pct. 20, CEDO 2001 ‑ I]. Cu toate acestea, Curtea nu poate decât să salute angajamentul statului pârât. Apreciază rezultatele semnificative obținute până în prezent, datorită eforturilor considerabile depuse de autoritățile italiene la mai multe niveluri, și constată că problema supraaglomerării penitenciarelor din Italia, deși persistă, este în prezent mai puțin dramatică. Curtea nu poate decât să încurajeze statul pârât să confirme această tendință pozitivă, prin continuarea eforturilor depuse în prezent, cu scopul de a rezolva definitiv problema în litigiu și de a garanta fiecărui deținut condiții de viață compatibile cu principiile Convenției.

În opinia Curții, ținând seama de natura căii de atac preventive oferite de dreptul intern și de contextul actual în care acționează autoritățile naționale competente, calea de atac internă introdusă de Decretul-lege nr. 146/2013 constituie a priori o cale de atac accesibilă și în măsură să le ofere justițiabililor perspective rezonabile de succes. Această concluzie nu aduce atingere în niciun fel unei eventuale reexaminări de către Curte a chestiunii eficacității căii de atac în cauză, din perspectiva hotărârilor pronunțate de instanțele naționale și a executării lor efective. ii. Motivarea Curții cu privire la calea de atac compensatorie

În continuare, Curtea trebuie să examineze calea de atac compensatorie introdusă de Decretul-lege nr. 92/2014, cu scopul de a stabili caracterul accesibil și eficient al acesteia.

În primul rând, Curtea constată că noua cale de atac este accesibilă oricărei persoane care se plânge că a fost deținută în Italia în condiții materiale contrare Convenției, inclusiv prezenților reclamanți. Într-adevăr, dispoziția tranzitorie prevăzută de Decretul-lege nr. 92/2014 face referire în mod explicit la cererile deja introduse la Curte și vizează așadar să includă în sfera de competență a instanțelor naționale toate cererile pendinte în fața acesteia și care nu au fost încă declarate admisibile (supra, pct. 18).

În ceea ce privește caracteristicile reparației, calea de atac în cauză prevede două tipuri de reparație pentru persoanele care au fost închise în condiții contrare art. 3 din Convenție. Persoanelor deținute și care trebuie să termine de executat pedeapsa li se poate recunoaște o reducere a pedepsei echivalentă cu o zi pentru fiecare perioadă de zece zile de detenție incompatibilă cu Convenția. În plus, persoanele care au terminat de ispășit pedeapsa ori a căror parte din pedeapsa rămasă de executat nu permite aplicarea integrală a reducerii au dreptul de a obține o despăgubire de 8 euro pentru fiecare zi petrecută în condiții considerate contrare Convenției (supra, pct. 18). Competența decizională aparține instanțelor de supraveghere a privării de libertate, în ceea ce privește plângerile persoanelor deținute, și instanțelor ordinare, în ceea ce privește persoanele aflate în libertate.

Curtea reamintește că, în anumite condiții, o reducere a pedepsei poate constitui o reparație suficientă pentru încălcări ale Convenției în materie penală, în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut și ulterior au reparat, în mod explicit sau în esență, încălcarea Convenției. Astfel, deși nu a avut încă ocazia să se pronunțe cu privire la art. 3 din Convenție, Curtea a hotărât deja ca fiind satisfăcătoare acordarea unei reduceri a pedepsei în mod expres și măsurabil, în cazul nerespectării cerinței „termenului rezonabil”, prevăzută de art. 6 § 1 din Convenție [ Eckle împotriva Germaniei , 15 iulie 1982, pct. 66, seria A nr. 51, Beck împotriva Norvegiei , nr. 26390/95 , 26 iunie 2001, Cocchiarella împotriva Italiei (MC), nr. 64886/01, pct. 77, CEDO 2006 ‑ V, și Menelaou împotriva Ciprului (dec.), nr. 32071/04 , 12 iunie 2008]. În plus, o reducere a pedepsei poate constitui o reparație corespunzătoare în cazurile în care autoritățile naționale nu au examinat cauza unei persoane arestate preventiv cu diligența impusă de art. 5 § 3 din Convenție ( Dzelili împotriva Germaniei , nr. 65745/01, pct. 83, 10 noiembrie 2005).

În opinia Curții, o reducere a pedepsei precum cea prevăzută de noul art. 35 ter din Legea privind administrația penitenciarelor constituie o reparație corespunzătoare în cazul unor condiții materiale de detenție precare, în măsura în care, pe de o parte, aceasta este acordată în mod explicit pentru a repara încălcarea art. 3 din Convenție și, pe de altă parte, impactul acesteia asupra cuantumului pedepsei persoanei în cauză este măsurabil (a se vedea, în ceea ce privește caracterul măsurabil, Bochev împotriva Bulgariei , nr. 73481/01, pct. 83, 13 noiembrie 2008, și Sheremetov împotriva Bulgariei , nr. 16880/02 , pct. 34, 22 mai 2008). În plus, această formă de reparație are avantajul incontestabil de a contribui la soluționarea problemei supraaglomerării, accelerând ieșirea din închisoare a persoanelor deținute.

În ceea ce privește compensația financiară, rezervată de dreptul intern persoanelor care, din diverse motive, nu pot beneficia de o reducere a pedepsei, Curtea reamintește că, în cazul în care un stat a făcut un pas semnificativ prin introducerea unei acțiuni în despăgubire pentru repararea unei încălcări a Convenției, aceasta trebuie să îi acorde o marjă de apreciere mai largă, astfel încât statul respectiv să poată să organizeze această cale de atac internă în spiritul propriului sistem juridic și al tradițiilor sale, în conformitate cu nivelul de trai al țării [a se vedea, între altele, Cocchiarella (MC), citată anterior, pct. 80]. Astfel, Curtea poate foarte bine să accepte faptul că un stat, care a instituit diverse căi de atac și ale cărui decizii conforme cu tradiția juridică și nivelul de trai ale țării sunt rapide, motivate și executate prompt, acordă sume care, deși sunt mai mici decât cele stabilite de Curte, nu sunt nerezonabile ( idem , pct. 96). Curtea reiterează încă o dată faptul că este de competența Comitetului de Miniștri să evalueze măsurile generale adoptate de statul pârât în cadrul sistemului său juridic intern cu scopul de a pune capăt încălcării constatate de Curte și de a înlătura pe cât posibil consecințele acesteia. Cu toate acestea, Curtea reamintește că, în ceea ce privește condițiile materiale de detenție, acordarea unei compensații pecuniare nu poate, în niciun caz, să scutească statul de îndeplinirea reformelor structurale necesare pentru rezolvarea problemei de fond a supraaglomerării penitenciarelor și a celorlalte inconveniente generate de aceasta.

În speță, valoarea despăgubirii prevăzute de dreptul intern nu poate să fie considerată nerezonabilă, deși este mai mică decât cea stabilită de Curte, și să priveze astfel de eficacitatea sa calea de atac introdusă de statul pârât. Încă o dată, Curtea ține seama de contextul în care se înscrie calea de atac în cauză și ansamblul reformelor instituite de stat pentru a gestiona problema structurală a supraaglomerării penitenciarelor din Italia și pentru a rezolva numeroasele cauze individuale determinate de această problemă, aplicând astfel principiul subsidiarității, care stă la baza sistemului Convenției [ Bourdov împotriva Rusiei (nr. 2 ), nr. 33509/04, pct. 127, CEDO 2009 Curtea nu își îndeplinește incontestabil în mod optim sarcina, care este, conform art. 19 din Convenție, aceea de „a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părți contractante din [...] Convenție și din protocoalele sale”, reiterând aceleași concluzii într-un număr mare de cauze (ibidem).

Curtea apreciază că nu dispune de niciun element care i-ar permite să afirme că respectiva cale de atac nu prezintă, în principiu, perspective de reparare corespunzătoare a capătului de cerere întemeiat pe Convenție. Totuși, Curtea subliniază că această concluzie nu aduce atingere în niciun fel unei eventuale reexaminări, după caz, a chestiunii eficacității căii de atac în cauză și în special a capacității instanțelor interne de a stabili o jurisprudență uniformă și compatibilă cu cerințele Convenției  Korenjak împotriva Sloveniei , nr. 463/03, pct. 73, 15 mai 2007, și Șefik Demir împotriva Turciei (dec.), nr. 51770/07, pct. 34, 16 octombrie 2012], precum și a executării efective a hotărârilor sale. Aceasta își păstrează competența de control final pentru orice capăt de cerere prezentat de reclamanți care, astfel cum impune principiul subsidiarității, au epuizat căile de atac interne disponibile [ Radoljub Marinkoviæ împotriva Serbiei (dec.), nr. 5353/11, pct. 49-61, 29 ianuarie 2013. c) Concluzie

Curtea reafirmă că principiul subsidiarității se află la baza sistemului Convenției. Statele nu sunt obligate să răspundă pentru actele lor în fața unui organism internațional înainte de a fi avut posibilitatea remedierii încălcărilor denunțate în ordinea lor juridică internă (supra, pct. 35 și următoarele).

După ce a examinat anterior principalele caracteristici ale noilor căi de atac individuale introduse de statul italian în urma aplicării procedurii hotărârii-pilot, Curtea apreciază că nu dispune de niciun element care i-ar permite să afirme că respectivele căi de atac nu prezintă, în principiu, perspective de reparare corespunzătoare a capetelor de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenție.

În consecință, justițiabilii care se plâng cu privire la supraaglomerarea penitenciarelor din Italia au obligația de a le utiliza, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție.

În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea observă că reclamanții, în măsura în care pretind că au fost închiși în condiții contrare art. 3 din Convenție, trebuie să se prevaleze de căile de atac interne instituite de Decretul-lege nr. 92/2014, pentru a obține la nivel național recunoașterea încălcării și, după caz, o despăgubire corespunzătoare. În plus, în ceea ce îi privește pe reclamanții care ar mai putea să fie încă deținuți în condiții precare, Curtea consideră că aceștia trebuie, de asemenea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, să sesizeze judecătorul de supraveghere a privării de libertate cu o plângere în temeiul art. 35 ter din Legea privind organizarea penitenciarelor, cu scopul de a obține o îmbunătățire imediată a condițiilor de viață din închisoare.

Curtea precizează încă o dată că își rezervă posibilitatea de a examina coerența jurisprudenței instanțelor interne cu propria jurisprudență, precum și eficacitatea căilor de atac, atât în teorie, cât și în practică. În orice caz, sarcina probei în ceea ce privește eficacitatea căilor de atac va reveni atunci statului pârât  Reinhold Taron împotriva Germaniei (dec.), pct. 45, nr. 53126/07 , 29 mai 2012].

Rezultă că respectivul capăt de cerere al reclamanților, întemeiat pe supraaglomerarea penitenciarelor, trebuie să fie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 § 1 și 4 din Convenție.

În cele din urmă, Curtea observă că domnul Palmas (nr. 58616/10) a formulat capătul său de cerere cu privire la calitatea îngrijirilor medicale acordate în închisoare (a se vedea supra, pct. 6) într-o manieră foarte generală, fără a prezenta nicio probă și fără a invoca niciun indiciu în sprijinul acestor acuzații. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție. Pentru aceste motive , CURTEA , în unanimitate, decide să conexeze cererile; declară cererile inadmisibile. Stanley Naismith Ișýl Karakaș Grefier, PREȘEDINTE, ANEXĂ Nr. Nr. cerere Introdusă la Reclamant Data nașterii Locul de reședință Cetățenie Reprezentat de 49169/09 29/08/2009 Gennaro STELLA 02/06/1970 Marigliano Italiană Maria Luigia SERPICO 54908/09 20/08/2009 Domenico LAGANÀ 14/06/1971 Palmi Italiană Michele GULLO 55156/09 02/09/2009 Franz ANDREOLLI 29/01/1965 Bolzano Italiană 61443/09 11/11/2009 Igor IVASECHKO 21/01/1976 Lanciano Ucraineană Flavia URCIUOLI 61446/09 16/11/2009 Alberto CAVANI 26/01/1960 Serramazzoni Italiană Flavia URCIUOLI 61457/09 03/11/2009 Giuseppe PELAIA 23/11/1971 Saluzzo Italiană Gian Domenico CAIAZZA 7206/10 12/01/2010 Giuliano FOIS 07/04/1969 Capoterra Italiană Ilaria PACCHIENI 15313/10 10/03/2010 Giuseppe FRANGIAMORE 28/08/1972 Saluzzo Italiană Gian Domenico CAIAZZA 37047/10 25/06/2010 Vincenzo PAONE 19/04/1949 Salerno Italiană Enrico Maria GIOVINE 56614/10 08/09/2010 Lorenzo Domenico ARCIDIACO 12/03/1958 Vibo Valentia Italiană Simona FILIPPI 58616/10 07/08/2010 Sergio PALMAS 16/10/1964 Cagliari Italiană Cristiana BIANCO