CASE OF PARADISO AND CAMPANELLI v. ITALY - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF PARADISO AND CAMPANELLI v. ITALY - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A DOUA

HOTĂRÂREA

din 27 ianuarie 2015

În cauza Paradiso și Campanelli împotriva Italiei

(Cererea nr.

25358/12)

Strasbourg

Retrimitere în fața Marii Camere

01/06/2015

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Paradiso și Campanelli împotriva Italiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a doua), reunită într-o cameră compusă din Ișýl Karakaș, președinte

,

Guido Raimondi,

András Sajó,

Nebojša Vuèiniæ,

Helen Keller, Egidijus Kûris,

Robert Spano,

judecători

,

și Stanley Naismith, grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 decembrie 2014,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

25358/12 îndreptată împotriva Republicii Italiene, prin care doi resortisanți ai acestui stat, doamna Donatina Paradiso și domnul Giovanni Campanelli („reclamanții”), au sesizat Curtea la 27 aprilie 2012, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”). Reclamanții au introdus cererea și în numele copilului care, potrivit certificatului de naștere emis de autoritățile ruse la 1 martie 2011, ar fi fiul acestora, născut la 27 februarie 2011, și s-ar numi Teodoro Campanelli.

2

. Reclamanții au fost reprezentați de K. Svitnev, avocat în Moscova, care lucrează pentru societatea Rosjurconsulting. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, doamna E. Spatafora.

3

. Reclamanții susțin în special că refuzul de a transcrie certificatul de naștere al copilului în registrele de stare civilă italiene și îndepărtarea minorului sunt incompatibile cu art. 8 din Convenție.

4

. La 9 mai 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. Guvernul pârât și reclamanții și-au prezentat observațiile. La 20 februarie 2014, părților li s-a adresat o întrebare suplimentară pentru a stabili dacă exista o cale de atac eficientă pentru a contesta decizia Curții de Apel Campobasso din 13 aprilie 2013, prin care a fost confirmat refuzul de a transcrie certificatul de naștere, și pentru a contesta decizia Tribunalului pentru minori Campobasso din 5 iunie 2013, care a declarat că reclamanții nu mai aveau calitate procesuală activă. Guvernul a fost invitat să prezinte jurisprudența relevantă cu privire la eficiența căilor de atac a căror existență o putea susține.

ÎN

FAPT

I.

Circumstanțele cauzei

5

. Reclamanții s-au născut în 1967 și, respectiv, 1955 și au domiciliul în Colletorto.

6

. Reclamanții sunt un cuplu căsătorit. In formularul de cerere, aceștia au susținut că, după ce au făcut în zadar încercări de fertilizare

in vitro

, aceștia au decis să recurgă la metoda reproducerii asistate prin intermediul unei mame surogat pentru a deveni părinți. În acest scop, au contactat o clinică cu sediul în Moscova, specializată în tehnicile de reproducere asistată. Aceștia au încheiat cu societatea Rosjurconsulting un contract de reproducere asistată prin intermediul unei mame surogat. După o fertilizare

in vitro

reușită la 19 mai 2010, doi embrioni „care le aparțineau” au fost implantați în uterul unei mame purtătoare la 19

iunie

7

. Bebelușul s-a născut la 27 februarie 2011. Mama purtătoare și-a dat consimțământul în scris pentru înregistrarea copilului drept fiul reclamanților. Declarația scrisă dată de aceasta în aceeași zi, citită cu voce tare la spital, în prezența medicului ei, a medicului șef și a șefului secției (spitalului) se citește astfel (traducerea franceză a versiunii originale în limba rusă):

„Subsemnata (...) am născut un băiat în maternitatea clinicii (...) din Moscova. Părinții copilului sunt un cuplu căsătorit de italieni, Giovanni Campanelli, născut la (...) și Donatina Paradiso, născută la (...), care au declarat în scris că doresc să își implanteze embrionii în uterul meu.

Pe baza celor menționate anterior și în conformitate cu alin. 16 paragraful 5 din Legea federală privind starea civilă și al alin. 51 paragraful 4 din Codul familiei, îmi dau consimțământul pentru înscrierea în actul și în certificatul de naștere a cuplului menționat anterior ca fiind părinții copilului pe care l-am născut (...)”

Această declarație, în traducerea italiană anexată la original, se citește astfel (versiunea franceză):

„Subsemnata (...) am născut un băiat în maternitatea clinicii (...) din Moscova. Părinții genetici ai copilului sunt un cuplu căsătorit de italieni, Giovanni Campanelli, născut la (...) și Donatina Paradiso, născută la (...), care au declarat în scris că doresc să își implanteze embrionii în uterul meu.

Pe baza celor menționate anterior și în conformitate cu alin. 16 paragraful 5 din Legea federală privind starea civilă și al alin. 51 paragraful 4 din Codul familiei, îmi dau consimțământul pentru înscrierea în actul și în certificatul de naștere a cuplului menționat anterior ca fiind părinții copilului pe care l-am născut (...)”

8

. La 10 martie 2011, în temeiul dreptului rus, reclamanții au fost înregistrați drept părinții nou-născutului. Având în vedere că în certificatul de naștere rus nu era menționată maternitatea surogat, acesta a fost apostilat potrivit dispozițiilor Convenției de la Haga din 5 octombrie 1961 (

infra

„Convenția de la Haga”) cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine.

9

. La 29 aprilie 2011, reclamanta s-a dus la Consulatul Italiei din Moscova pentru a obține documentele care să îi permită nou-născutului să plece în Italia cu ea. Reclamanta a răspuns unor întrebări și a depus dosarul privind nașterea copilului. Consulatul Italiei a emis documentele care i-au permis acestuia din urmă să plece în Italia împreună cu reclamanta.

10

. La 30 aprilie 2011, reclamanta și copilul au sosit în Italia. Câteva zile mai târziu, reclamantul a solicitat Primăriei orașului Colletorto înregistrarea certificatului de naștere.

11

. Printr-o notă din 2 mai 2011 – care nu a fost depusă la dosar – Consulatul Italiei din Moscova a comunicat Tribunalului pentru minori din Campobasso, Ministerului Afacerilor Externe, Prefecturii și Primăriei orașului Colletorto că dosarul privind nașterea copilului conținea informații false.

12

. La 5 mai 2011, reclamanții au fost cercetați penal pentru „alterarea stării civile” în sensul art. 567 din Codul penal, pentru fals în sensul art. 489 și 479 din Codul penal și, în plus, pentru încălcarea art. 72 din legea privind adopția (legea nr. 183/1984), deoarece aceștia au luat cu ei copilul fără să respecte legea și au eludat limitele impuse în acordul de adopție încheiat la 7 decembrie 2006, care excludea adoptarea de către aceștia a unui copil cu o vârstă atât de mică.

13

. La 5 mai 2011, Parchetul de pe lângă Tribunalul pentru minori din Campobasso a solicitat deschiderea procedurii de adopție, având în vedere că respectivul copil trebuia considerat ca fiind într-o stare de abandon, în sensul legii. În aceeași zi, tribunalul pentru minori a numit un curator special în sensul art. 8 din Legea nr. 184/1983 și a deschis procedura de adopție. La 16 mai 2011, Procurorul Republicii a solicitat plasarea copilului sub curatelă în sensul art. 8 și 10 din Legea nr. 184/83. Tribunalul a numit un curator. Din dosar reiese că reclamanții s-au opus măsurilor luate față de copil și au solicitat să li se permită să adopte minorul.

14

. La 25 mai 2011, reclamanta, asistată de avocatul său ales, a fost interogată de carabinierii din Larino. Persoana în cauză a declarat că a mers singură în Rusia, în septembrie 2008, cu lichidul seminal al soțului ei, recoltat anterior. Aceasta a încheiat un contract cu societatea Rosjurconsulting, care se angajase să găsească o mamă purtătoare, dispusă să i se introducă în uter materialul genetic al reclamantei și al soțului ei, prin intermediul clinicii Vitanova din Moscova. Această practică era perfect legală în Rusia și permitea obținerea unui certificat de naștere în care era menționată identitatea reclamanților în calitate de părinți. În iunie/iulie 2010, reclamanta a fost contactată de societatea rusă, pe motiv că fusese găsită o mamă purtătoare, și și-a dat consimțământul pentru intervenție. La 10 martie 2011, reclamanta s-a dus la Moscova. În aprilie 2011, după ce a intrat în posesia unui certificat de naștere emis la 10 martie 2011 de către autoritățile ruse, aceasta s-a dus la Consulatul Italiei din Moscova pentru a obține documentele care să îi permită copilului să iasă din Rusia și să meargă în Italia. Certificatul de naștere preciza numele reclamanților și calitatea lor de părinți.

15

. La 27 iunie 2011, reclamanții au fost audiați de tribunalul pentru minori. Reclamanta a declarat că, după opt încercări nereușite de fertilizare

in vitro,

care i-au pus sănătatea în pericol, aceasta a apelat la clinica din Rusia deoarece, în această țară, era posibilă utilizarea ovulelor unei donatoare, care erau ulterior implantate în uterul mamei purtătoare.

16

. De asemenea, curatorul copilului a solicitat tribunalului să suspende autoritatea părintească a reclamanților, în sensul art. 10 alin. 3 din Legea nr. 184/1983.

17

. La 7 iulie 2011, tribunalul a dispus efectuarea unui test ADN pentru a stabili dacă reclamantul era tatăl biologic al copilului.

18

. La 11 iulie 2011, Ministerul de Interne a solicitat Oficiului Stării Civile să refuze înregistrarea actului de naștere.

19

. La 1 august 2011, reclamantul și copilul au fost supuși testului ADN. Rezultatul acestui test a arătat că nu exista nicio legătură biologică între ei.

20

. La 4 august 2011, Oficiul Stării Civile a refuzat înregistrarea certificatului de naștere. Reclamanții au formulat recurs împotriva acestui refuz în fața Tribunalului din Larino. Parchetul a solicitat acestui tribunal să îi dea copilului o nouă identitate și să emită un nou certificat de naștere.

21

. Având în vedere că Tribunalul din Larino și-a declinat competența la 29 septembrie 2011, procedura a fost reluată în fața Curții de Apel Campobasso. Reclamanții au insistat să fie transcris certificatul de naștere rus.

22

. La 20 octombrie 2011, pe baza expertizei genetice și a concluziilor părților, inclusiv cele ale curatorului copilului, tribunalul pentru minori a decis îndepărtarea copilului de reclamanți. Această decizie era imediat executorie. La adoptarea acestei decizii, tribunalul a luat în considerare următoarele elemente: reclamanta a declarat că nu este mama genetică; ovulele proveneau de la o femeie necunoscută; testul ADN efectuat asupra reclamantului și a copilului a demonstrat că nu exista nicio legătură genetică între ei; reclamanții au plătit o sumă importantă de bani [49

000 euro (EUR)]; contrar afirmațiilor reclamantului, nimic nu dovedea că materialul genetic al acestuia a fost transportat într-adevăr în Rusia. Singurul lucru cert în această poveste era identitatea mamei purtătoare, care nu era mama biologică și care a renunțat la copilul pe care îl născuse. Părinții biologici rămâneau necunoscuți. În această situație, nu era vorba despre un caz de maternitate surogat, deoarece copilul nu avea nicio legătură genetică cu reclamanții. Aceștia din urmă se aflau în ilegalitate: au adus un copil în Italia făcând să pară că era vorba de fiul lor. Astfel, aceștia au încălcat în primul rând dispozițiile privind adopția internațională (Legea nr. 184 din 4 mai 1983), care prevedea, la art. 72, o infracțiune penală, a cărei apreciere nu era totuși de competența tribunalului pentru minori. În al doilea rând, acordul încheiat de reclamanți cu societatea Rosjurconsulting contravenea legii privind reproducerea asistată medical (legea nr. 40 din 19 februarie 2004) care interzicea, la art. 4, fecundarea asistată eterologă. Era necesar să se pună capăt acestei situații ilegale și singura modalitate era îndepărtarea copilului de reclamanți. Cu siguranță că separarea îi va cauza un prejudiciu copilului, dar, având în vedere perioada scurtă petrecută cu reclamanții și vârsta fragedă a acestuia, copilul va depăși toate aceste probleme. Vor fi inițiate imediat demersuri pentru găsirea unui cuplu de părinți adoptivi. În plus, având în vedere că reclamanții au preferat să scurt-circuiteze legea privind adopția, în ciuda acordului pe care îl obținuseră, se putea crede că acest copil rezultase dintr-o dorință narcisistă a cuplului sau că era destinat să rezolve anumite probleme ale cuplului. În consecință, tribunalul se îndoia de capacitatea afectivă și educativă reală a acestora. Având în vedere că respectivul copil nu avea nici o familie biologică și nici pe mama purtătoare, deoarece aceasta renunțase la el, tribunalul a apreciat că, în speță, se aplica legea italiană privind adopția (în sensul art. 37

bis

din legea nr. 184/1983), a încredințat copilul serviciilor sociale și a numit un tutore în apărarea acestuia.

23

. Copilul a fost plasat într-un centru pentru copii (

casa famiglia

), într-o locație necunosută de reclamanți. A fost interzis contactul între reclamanți și copil.

24

. Reclamanții au formulat recurs în fața Curții de Apel Campobasso. Între altele, aceștia susțineau că instanțele italiene nu puteau contesta certificatul de naștere. În plus, aceștia au solicitat să nu fie adoptate măsuri în ceea ce privește copilul, atâta timp cât erau pendinte procedura penală inițiată împotriva lor și procedura inițiată pentru contestarea refuzului de a transcrie certificatul de naștere.

25

. Prin decizia din 28 februarie 2012, Curtea de Apel Campobasso a respins recursul. Din această decizie reiese în special că art. 33 din Legea nr. 218/95 (legea privind dreptul internațional privat) nu împiedica autoritatea judecătorească italiană să dea curs informațiilor din certificate provenite de la un stat străin. Nu exista nicio lipsă de competență, deoarece art. 37

bis

din legea privind adopția internațională (legea nr. 184/1983) prevedea aplicarea legii italiene dacă minorul străin se afla în stare de abandon și aceasta era situația în speță. În plus, era inutil să se aștepte rezultatul procedurii penale, deoarece răspunderea penală a reclamanților nu juca niciun rol. Dimpotrivă, era necesară adoptarea de urgență a unei măsuri cu privire la copil, pentru a pune capăt situației de ilegalitate în care se aflau persoanele în cauză. Nu era posibilă formularea unui recurs împotriva acestei din urmă decizii.

26

. Dintr-o notă din 22 mai 2012, adresată Ministerului Justiției de către tribunalul pentru minori, reiese că respectivul copil nu fusese încă declarat adoptabil, deoarece procedura care privea transcrierea certificatului de naștere al copilului era pendinte în fața Curții de Apel Campobasso.

27

. Între timp, la 30 octombrie 2011, Procurorul Republicii de pe lângă Tribunalul din Larino a dispus sechestrul asigurător al certificatului de naștere rus, pe motiv că acesta constituia o probă esențială. Astfel, din dosar reiese că reclamanții nu numai că au săvârșit într-adevăr faptele imputate, dar au și încercat să le disimuleze. Între altele, au declarat că sunt părinții biologici ai copilului și și-au corectat versiunile asupra faptelor pe măsură ce acestea erau dezmințite.

28

. Reclamanții au atacat decizia de instituire a sechestrului asigurător.

29

. Printr-o decizie din 20 noiembrie 2012, Tribunalul Campobasso a respins recursul reclamanților. Din această decizie reiese că existau grave suspiciuni cu privire la săvârșirea infracțiunilor imputate. În special, reclamanta a răspândit zvonul cu privire la sarcina sa; s-a prezentat la Consulat lăsând să se subînțeleagă că era mama naturală; ulterior, aceasta a recunoscut că respectivul copil fusese adus pe lume de o mamă surogat; la 25 mai 2011, aceasta le-a declarat carabinierilor că reclamantul era tatăl biologic, deși testele ADN au dezmințit acest lucru și, așadar, aceasta a făcut declarații false; a făcut afirmații foarte vagi cu privire la mama genetică; documentele privind maternitatea surogat afirmau că cei doi reclamanți au fost văzuți de medici ruși, ceea ce nu corespundea cu faptul că reclamantul nu a fost în Rusia; documentele privind nașterea nu aveau o dată dovedită. Singurul lucru cert era că respectivul copil s-a născut și i-a fost dat reclamantei în schimbul sumei de aproape 50

000 EUR. Ipoteza conform căreia reclamanții au avut un comportament ilegal, cu scopul de a obține transcrierea nașterii și de a eluda legile italiene, părea așadar întemeiată.

30

. În noiembrie 2012, decizia privind sechestrul asigurător a fost trimisă tribunalului pentru minori de către Ministerul Public, deoarece aceasta avea următoarele implicații. Capătul de acuzare întemeiat pe art. 72 din legea nr. 184/1983 priva reclamanții de posibilitatea de a primi copilul în plasament (

affido)

și de a-l adopta sau de a adopta alți minori. Prin urmare, nu exista altă soluție decât să se continue procedura adopției copilului. Plasarea provizorie la o familie a fost solicitată în temeiul art. 8 și 10 din Legea nr. 184/83. Ministerul Public a reiterat solicitarea acestuia și a subliniat că respectivul copil fusese îndepărtat cu mai mult de un an înainte și că, de atunci, trăia într-un centru de plasament (

casa famiglia

), unde stabilise relații semnificative cu persoanele care trebuiau să se ocupe de el. Așadar, nu fusese găsit încă pentru copil un mediu familial care îl putea înlocui pe acela oferit în mod ilegal de cei care îl aduseseră în Italia. Acest copil părea destinat unei noi separări, mult mai dureroasă decât separarea de mama care îi dăduse viață și, ulterior, separarea de aceea care pretindea că îi este mamă.

31

. Din dosar reiese că, la 26 ianuarie 2013, copilul a fost plasat într-o familie substitutivă.

32

. În martie 2013, la solicitarea tutorelui, a fost efectuată o expertiză care avea ca scop stabilirea vârstei minorului. Aceasta a stabilit că respectivul copil avea într-adevăr 30 de luni și că era posibil să existe o marjă de trei luni în plus sau în minus.

33

. În plus, la începutul lunii aprilie 2013, tutorele a solicitat tribunalului pentru minori să îi atribuie copilului o identitate convențională, pentru ca acesta să poată fi înscris la școală fără probleme. Acesta a comunicat faptul că, la 26 ianuarie 2013, copilul a fost plasat într-o familie, dar că acesta nu avea o identitate. Această „inexistență” avea un impact puternic asupra unor chestiuni administrative: sub ce identitate putea fi înscris copilul la școală, în carnetul său de vaccinări, la domiciliul acestuia. Este adevărat că această situație îndeplinea scopul de a nu permite familiei de origine, adică reclamanților, să afle unde era copilul, astfel încât să fie protejat mai bine. Cu toate acestea, o identitate convențională temporară ar fi permis păstrarea secretului privind identitatea reală a copilului și totodată i-ar fi permis acestuia să aibă acces la serviciile publice, în vreme ce acesta avea posibilitatea de a utiliza doar serviciile medicale de urgență.

34

. Printr-o decizie imediat executorie din 3 aprilie 2013, Curtea de Apel Campobasso s-a pronunțat asupra problemei certificatului de naștere, cu privire la care trebuia să se stabilească dispunerea sau nu a transcrierii [în sensul art. 95 din Decretul Președintelui Republicii („DPR”) nr. 396/00]. Aceasta a respins excepția invocată de tutore, conform căreia reclamanții nu aveau calitate procesuală în fața instanței; aceasta le-a recunoscut reclamanților calitatea procesuală, în măsura în care din actul de naștere pe care doreau să îl transcrie rezulta că aceștia erau „părinții”. Cu toate acestea, era evident că reclamanții nu erau părinții biologici. Prin urmare, nu a fost vorba despre o reproducere asistată prin intermediul unei mame surogat, deși, în memoriul lor, reclamanții au vorbit despre fecundarea asistată heterologă; părțile au fost de acord cu faptul că legea rusă presupunea o legătură biologică între copil și cel puțin unul dintre potențialii părinți, pentru a putea vorbi despre o maternitate de substituție. Așadar, actul de naștere era fals (

ideologicamente falso

). În continuare, având în vedere că nimic nu demonstra că respectivul copil avea cetățenie rusă, argumentul reclamanților întemeiat pe inaplicabilitatea legii italiene contravenea art. 33 din Legea nr. 218/95, potrivit căruia filiația era stabilită de legea națională a copilului în momentul nașterii. În plus, transcrierea certificatului în litigiu era contrar ordinii publice, deoarece acesta era fals. Reclamanții au pledat pentru buna-credință a acestora și au susținut că nu reușeau să își explice de ce clinica din Rusia nu folosise lichidul seminal al reclamantului; totuși, acest lucru nu schimba cu nimic situația și nu remedia faptul că reclamantul nu era tatăl biologic al copilului. În concluzie, refuzul de a transcrie certificatul de naștere rus și respingerea cererii Ministerului Public de a întocmi un nou act de naștere erau legitime. În consecință, instanța a dispus emiterea unui nou certificat de naștere, în care se va menționa faptul că respectivul copil era fiul unor părinți necunoscuți, că acesta s-a născut la Moscova la 27 februarie 2011, precum și un nou nume (stabilit în sensul DPR nr. 396/00).

35

. Procedura adopției copilului a fost reluată în fața tribunalului pentru minori. Reclamanții au confirmat că se opun plasării copilului la terțe persoane. Tutorele a solicitat să se declare că reclamanții nu mai aveau

locus standi.

Ministerul Public a solicitat tribunalului să nu se pronunțe cu privire la cererea acestuia de declarare a copilului ca fiind adoptabil folosind numele pe care acesta îl avea inițial, pe motiv că, între timp, inițiase o a doua procedură de solicitare a declarării adoptabilității copilului sub noua identitate a acestuia, și anume de copil cu părinți necunoscuți. La 5 iunie, ținând seama de elementele din dosar, tribunalul pentru minori a declarat că reclamanții nu mai aveau calitate procesuală activă în procedura adopției pe care o inițiaseră, având în vedere că aceștia nu erau nici părinții, nici membri ai familiei copilului, în sensul art. 10 din Legea nr. 184/1983. Tribunalul a declarat că urma să soluționeze problema adopției copilului în cadrul altei proceduri de adopție, la care făcuse referire Ministerul Public.

ii

.

Dreptul și practica interne relevante

A. Legea privind dreptul internațional privat

36

. În conformitate cu art. 33 din Legea nr. 218 din 1995 privind dreptul internațional privat, filiația este stabilită de legea națională a copilului în momentul nașterii.

B. Legea de simplificare a procedurilor de stare civilă

37

. Decretul Președintelui Republicii din 3 noiembrie 2000, nr.

396

(legea de simplificare a procedurilor de stare civilă) prevede că declarațiile de naștere care se referă la resortisanți italieni și care au fost realizate în străinătate trebuie să fie transmise autorităților consulare (art. 15). Autoritățile consulare transmit copii ale actelor în vederea transcrierii în registrul de stare civilă al comunei unde persoana în cauză intenționează să își stabilească reședința (art. 17). Actele întocmite în străinătate nu pot fi transcrise dacă acestea sunt contrare ordinii publice (art. 18). Pentru a produce efecte în Italia, deciziile (

provvedimenti)

străine pronunțate în ceea ce privește capacitatea persoanelor sau existența unor relații familiale (...) nu trebuie să contravină ordinii publice (art. 65).

C. Legea privind reproducerea medical asistată

38

. Art. 4 din Legea nr. 40 din 19 februarie 2004 prevedea interdicția de a recurge la procrearea heterologă. Nerespectarea acestei dispoziții atrăgea o sancțiune pecuniară cuprinsă între 300

000 EUR și 600

000 EUR.

Printr-o hotărâre din 9 aprilie 2014, Curtea Constituțională a declarat aceste dispoziții neconstituționale.

D. Dispozițiile relevante în materie de adopție

39

. Dispozițiile referitoare la procedura adopției sunt consemnate în Legea nr. 184/1983.

În temeiul art. 2, minorul care a rămas temporar fără un mediu familial adecvat poate fi încredințat unei alte familii, care să aibă copii minori, dacă este posibil, sau unei persoane singure sau unei comunități de tip familial, pentru a i se asigura subzistența, educația și instruirea. În cazul în care nu este posibil plasamentul într-un mediu familial adecvat, este permisă plasarea minorului într-un centru de asistență public sau privat, de preferat în regiunea de reședință a minorului.

Art. 5 prevede că familia sau persoana căreia îi este încredințat minorul trebuie să îi asigure acestuia subzistența, educația și instruirea (...), ținând seama de indicațiile tutorelui și respectând dispozițiile autorității judiciare. În toate cazurile, familia substitutivă exercită răspunderea părintească în ceea ce privește raporturile cu școala și serviciile medicale naționale. Familia substitutivă trebuie să fie audiată în cadrul procedurii de plasament și în cadrul procedurii de declarare a adoptabilității.

În plus, art. 7 prevede că adopția este posibilă în favoarea minorilor declarați adoptabili.

Art. 8 prevede că „pot fi declarați în stare de adoptabilitate, de către tribunalul pentru minori, chiar din oficiu, (...) minorii aflați în situația de abandon, deoarece aceștia nu beneficiază de niciun fel de asistență morală sau materială din partea părinților sau a familiei care are obligația să o furnizeze, cu excepția cazului în care lipsa asistenței se datorează unei cauze de forță majoră de natură tranzitorie”. În continuare, art. 8 prevede că „[s]ituația de abandon există în continuare (...) chiar dacă minorii se află într-un centru de asistență sau sunt plasați într-o familie”. În cele din urmă, această dispoziție prevede că respectiva cauză de forță majoră încetează dacă părinții sau alți membri ai familiei minorului, care au obligația de a se ocupa de acesta, refuză măsurile de asistență publică și dacă acest refuz este considerat nejustificat de către instanță. Situația de abandon poate fi semnalată autorității publice de orice persoană particulară și poate fi pusă în discuție de către instanță din oficiu. Pe de altă parte, orice funcționar public, precum și familia minorului, care au cunoștință de starea de abandon a acestuia din urmă, sunt obligați să o denunțe. În plus, centrele de asistență au obligația de a informa periodic autoritatea judiciară cu privire la situația minorilor pe care îi găzduiesc (art. 9).

În continuare, art. 10 prevede că tribunalul poate dispune, până la plasarea minorului în familia substitutivă, în etapa preliminară adopției, orice măsură temporară în interesul minorului, inclusiv, după caz, suspendarea autorității părintești.

Articolele 11-14 prevăd efectuarea unei anchete pentru a clarifica situația minorului și a stabili dacă acesta din urmă se află în stare de abandon. În special, art. 11 prevede că, în cazul în care, în cursul anchetei, reiese că respectivul copil nu are legătură cu niciunul din membrii familiei sale de până la gradul al patrulea, se poate declara starea de adoptabilitate a acestuia, cu excepția cazului în care există o cerere de adopție în sensul art. 44.

În cazul în care starea de abandon, în sensul art. 8, persistă și după încheierea procedurii prevăzute la aceste ultime articole, tribunalul pentru minori declară minorul adoptabil dacă: a) părinții sau ceilalți membri ai familiei nu s-au prezentat în cursul procedurii; b) audierea lor a demonstrat persistența lipsei unei asistențe morale și materiale, precum și incapacitatea persoanei (persoanelor) în cauză de a remedia situația; c) cerințele impuse în temeiul art. 12 nu au fost puse în aplicare din vina părinților (art. 15). Art. 15 prevede că declararea stării de adoptabilitate este pronunțată prin decizie motivată, de tribunalul pentru minori, reunit în camera de consiliu, după audierea Ministerului Public, a reprezentatului centrului în care a fost plasat minorul sau a eventualei familii substitutive a acestuia, a tutorelui și a minorului, dacă acesta are peste 12 ani sau, dacă este mai mic, în cazul în care este necesară audierea acestuia.

Art. 17 prevede că, împotriva deciziei de declarare a minorului ca fiind adoptabil, se poate depune contestație în termen de treizeci de zile de la data comunicării către reclamantă.

Art. 19 prevede că, în timpul stării de adoptabilitate, exercitarea autorității părintești este suspendată.

În cele din urmă, art. 20 prevede că starea de adoptabilitate încetează în momentul în care minorul este adoptat sau dacă acesta devine major. În plus, starea de adoptabilitate poate fi revocată, din oficiu sau la solicitarea părinților sau a Ministerului Public, dacă, între timp, nu mai există condițiile prevăzute la art. 8. Cu toate acestea, starea de adoptabilitate nu poate fi revocată dacă minorul a fost plasat într-o familie în vederea adopției (a

ffidamento preadottivo

) în sensul art. 22-24.

Art. 44 prevede unele cazuri de adopție specială: adopția este posibilă în beneficiul minorilor care nu au fost încă declarați adoptabili. În special, art. 44 litera d) prevede adopția în cazul în care este imposibil plasamentul în vederea adopției.

40

. Art. 37

bis

din această lege prevede că legea italiană se aplică minorilor străini care se află în Italia în ceea ce privește adopția, plasamentul și măsurile de urgență.

În sensul art. 72 din legea privind adopția internațională, persoana care introduce pe teritoriul statului un minor străin, cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de legea în cauză, în scopul obținerii unei sume de bani sau a altor beneficii și pentru ca minorul să fie încredințat definitiv unor cetățeni italieni, săvârșește o infracțiune, care se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani. Această pedeapsă se aplică și persoanelor care, în schimbul unei sume de bani sau al altor beneficii, primește minori străini în „plasament” în mod definitiv. Condamnarea pentru această infracțiune generează imposibilitatea de a primi copii în plasament (

affidi

) și incapacitatea de a deveni tutore.

E. Recursul în temeiul art. 111 din Constituție

41

. În temeiul art. 111 paragraful 7 din Constituție, este posibilă întotdeauna formularea unui recurs pentru a susține încălcarea legii, atunci când este vorba despre hotărâri judecătorești cu privire la restricții aplicate libertății personale. Curtea de Casație a extins domeniul de aplicare al acestei căi de atac la procedurile civile în cazurile în care decizia contestată are un impact major asupra unor situații (

decisoria

) și aceasta nu poate fi modificată sau revocată de același judecător care a pronunțat-o (

definitiva

).

Deciziile privind măsurile urgente referitoare la un minor aflat în stare de abandon, adoptate prin decizie a tribunalului pentru minori, în temeiul art. 10 din legea privind adopția (art. 330 și următoarele din Codul civil, art. 742 din Codul de procedură civilă) pot fi modificate și revocate. Acestea pot face obiectul unei plângeri în fața curții de apel. Fiind vorba despre decizii care pot fi modificate și revocate în orice moment, acestea nu pot face obiectul unui recurs (Camera civilă a Curții de Casație, Sec. I, hotărârea din 18.10.2012, nr. 17916).

III.

Dreptul și practica internaționale relevante

A. Convenția de la Haga cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine

42

. Convenția de la Haga cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine a fost încheiată la 5 octombrie 1961. Aceasta se aplică actelor oficiale – astfel cum sunt definite la art. 1 – care au fost întocmite pe teritoriul unui stat contractant și care trebuie să fie prezentate pe teritoriul unui alt stat contractant.

Art. 2

„Fiecare stat contractant scuteste de supralegalizare actele căror li se aplică această convenție și care urmează să fie prezentate pe teritoriul său. Supralegalizarea, în sensul prezentei convenții, are în vedere numai formalitatea prin care agenții diplomatici sau consulari ai țării pe teritoriul căreia actul urmează să fie prezentat atestă veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului și a ștampilei de pe acest act.”

Art. 3

„

Singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei definite la art. 4, eliberată de către autoritatea competentă a statului din care emană documentul.”

Art. 5

„

Apostila este eliberată la cererea semnatarului sau a oricărui alt deținător al actului

.

Întocmită în mod corespunzător, ea atestă veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act

.

Semnătura, sigiliul sau ștampila care figurează pe apostilă este scutită de orice atestare

.”

Din raportul explicativ al acestei Convenții reiese că apostila nu atestă veridicitatea conținutului actului de bază. Scopul acestei limitări a efectelor juridice care decurg din Convenția de la Haga este de a proteja dreptul statelor semnatare de a aplica propriile norme privind conflictul de legi atunci când trebuie să adopte decizii cu privire la importanța care trebuie acordată conținutului documentului supralegalizat.

B. Dispozițiile relevante din dreptul rus

43

. Art. 55 din Legea fundamentală privind protecția sănătății cetățenilor prevede maternitatea surogat în rândul tehnicilor de reproducere asistată. La acest tip de tehnici au acces cuplurile căsătorite și necăsătorite, precum și celibatarii. Maternitatea surogat reprezintă purtarea unui copil și renunțarea la acesta pe baza unui contract încheiat de mama purtătoare și „potențialii” părinți. Mama purtătoare trebuie să aibă cel puțin 20 de ani și maxim 35, să fi născut deja un copil sănătos și să își fi dat consimțământul în scris pentru intervenție. Această intervenție poate fi efectuată numai în clinicile autorizate. Decretul Ministerului Sănătății nr. 67 din 2003 reglementează modalitățile și condițiile realizării acesteia.

Dacă au fost respectate dispozițiile relevante, rezultatul maternității surogat este acela că un cuplu căsătorit este recunoscut drept cuplul de părinți ai unui copil născut de o mamă purtătoare. Aceasta din urmă trebuie să își dea consimțământul scris pentru ca respectivul cuplu să fie recunoscut drept cuplul de părinți ai copilului (art. 51 alin.

4 din Codul familiei din 29 decembrie 1995).

C. Principiile adoptate de Comitetul ad-hoc de experți privind progresele din științele biomedicale al Consiliului Europei

44

. Comitetul ad-hoc de experți privind progresele din științele biomedicale, constituit în cadrul Consiliului Europei, (CAHBI), predecesorul Comitetului Director pentru Bioetică, a publicat în 1989 o serie de principii, dintre care cel de-al cincisprezecelea, referitor la „mamele surogat”, este redactat astfel:

„1. Niciun medic sau nicio instituție nu trebuie să utilizeze tehnicile de procreare artificială pentru conceperea unui copil care va fi purtat de o mamă surogat.

a. mama surogat să nu obțină niciun avantaj material în urma intervenției și

b. mama surogat să poată alege să păstreze copilul la naștere. »

ÎN DREPT

I.

Cu privire la încălcările pretinse în numele copilului

45

. Reclamanții se plâng, în numele copilului, de imposibilitatea de a obține recunoașterea filiației stabilite în străinătate și de măsurile de îndepărtare și plasament, adoptate de instanțele italiene. Aceștia susțin că au fost încălcate art. 6, 8 și 14 din Convenție, Convenția de la Haga, precum și Convenția cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989.

46

. Potrivit Guvernului, reclamanții nu pot reprezenta copilul în fața Curții, pe motiv că acesta este deja reprezentat la nivel național de un tutore care a intervenit în procedura în fața instanțelor naționale. Numit la 20 octombrie 2011 de către Tribunalul pentru minori Campobasso și confirmat de Curtea de Apel Campobasso la 21 februarie 2012, tutorele reprezintă copilul și îi administrează bunurile. În concluzie, cererea prezentată în numele copilului de către reclamanți, care își apără propriul interes și nu interesul copilului, ar fi, în ceea ce privește această parte, incompatibil

ratione personae.

47

. Reclamanții contestă susținerile Guvernului.

48

. Curtea reamintește că este necesară evitarea unei abordări restrictive sau pur teoretice în ceea ce privește reprezentarea copiilor în fața organelor Convenției; în special, trebuie să se țină seama de legăturile dintre copilul în cauză și „reprezentanții” acestuia, de obiectul și scopul cererii, precum și de eventuala existență a unui conflict de interese (

Moretti și Benedetti împotriva Italiei

, nr. 16318/07, pct. 32, 27 aprilie 2010; a se vedea și

S.D., D.P., și T. împotriva Regatului Unit

, nr. 23714/94, decizia Comisiei din 20 mai 1996).

49

. În speță, Curtea observă, în primul rând, că reclamanții nu au nicio legătură biologică cu respectivul copil. Independent de problema stabilirii dacă certificatul de naștere întocmit în Rusia a produs efecte în Italia și care au fost acestea, copilul a fost pus sub tutelă începând cu 20 octombrie 2011 și a fost reprezentat de tutore în cadrul procedurilor interne. Procedura având ca obiect recunoașterea legăturii de filiație în Italia nu a fost finalizată și copilul are o nouă identitate și un nou certificat de naștere. Procedura inițiată de reclamanți în vederea adopției copilului a fost respinsă. Procedura în vederea adoptării copilului de o altă familie este în curs și copilul a fost deja plasat într-o familie substitutivă. Nu a fost semnată nicio procură în favoarea reclamanților pentru ca interesele copilului să fie reprezentate de aceștia în fața Curții. Acest lucru implică faptul că reclamanții nu au, din punct de vedere juridic, calitatea necesară pentru a reprezenta interesele minorului în cadrul unei proceduri judiciare.

50

. În aceste circumstanțe, Curtea apreciază că reclamanții nu au calitate procesuală în fața Curții, în numele copilului (

Moretti și Benedetti

, citată anterior, pct. 35). Așadar, această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind incompatibilă

ratione personae

cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 § 3 și art. 35 § 4 din aceasta.

ii

.

Cu privire la încălcarea art. 8 din Convenție pretinsă de reclamanți în numele lor

51

. Reclamanții susțin că refuzul autorităților italiene de a înregistra certificatul de naștere eliberat în Rusia și deciziile de îndepărtare a copilului, adoptate de instanțele naționale, au încălcat Convenția de la Haga, încheiată la 5 octombrie 1961, și au adus atingere vieții lor private și de familie, astfel cum este garantată la art. 8 din Convenție. În plus, aceștia susțin că a fost încălcat art. 6, pe motiv că procedura de îndepărtare a minorului nu a fost echitabilă.

52

. Guvernul contestă acest argument.

53.

Potrivit unei jurisprudențe constante, părțile contractante sunt responsabile. în temeiul art. 1 din Convenție, pentru toate acțiunile și omisiunile organelor proprii, care decurg din dreptul intern sau din obligațiile juridice internaționale. În această privință, art. 1 nu face nicio distincție între diversele tipuri de norme sau de măsuri și nu exclude din sfera de aplicare a Convenției nicio parte din „jurisdicția” părților contractante. Curtea reamintește că prevederile Convenției nu trebuie să fie interpretate izolat, ci astfel încât să fie reconciliate cu principiile generale ale dreptului internațional. În temeiul art. 33 alin. 3 lit. c) din Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, interpretarea unui tratat trebuie să se facă ținând seama de orice normă relevantă de drept internațional, aplicabilă relațiilor dintre părți, în special de cele referitoare la protecția internațională a drepturilor omului [a se vedea, între altele,

Nada împotriva Elveției

(MC), nr. 10593/08, pct. 168-169, CEDO 2012]. Astfel, chiar dacă dreptul de a obține transcrierea unui certificat de naștere străin nu figurează ca atare în rândul drepturilor garantate de Convenție, Curtea va examina cererea în temeiul Convenției în contextul altor tratate internaționale relevante.

54

. Fiind responsabilă de încadrarea juridică a faptelor din cauză, Curtea apreciază că este adecvată examinarea acestei părți a cererii doar din perspectiva art. 8 din Convenție, care impune ca procesul decizional care conduce la adoptarea unor măsuri reprezentând o ingerință să fie echitabil și să respecte, în mod corespunzător, interesele protejate de această dispoziție (

Moretti și Benedetti

, citată anterior, pct. 49;

Havelka și alții împotriva Republicii Cehe

, nr. 23499/06, pct. 34-35, 21 iunie 2007;

Kutzner împotriva Germaniei

, nr. 46544/99, pct. 56, CEDO 2002-I;

Wallová și Walla împotriva Republicii Cehe

, nr. 23848/04, pct. 47, 26 octombrie 2006). Dispozițiile relevante ale art.

8 § 1 din Convenție sunt redactate după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale [...] de familie [...].

A.

Cu privire la admisibilitate

55

. Guvernul invocă faptul că reclamanții nu pot acționa în fața Curții în sensul art. 34 din Convenție, deoarece copilul a fost pus sub tutelă.

56

. Reclamanții contestă acest argument.

57

. Curtea trebuie să stabilească dacă reclamanții au capacitatea de a sta în justiție și dacă se pot pretinde victime ale încălcărilor pretinse în sensul art. 34 din Convenție. În această privință, Curtea observă că instanțele italiene au recunoscut calitatea procesuală a reclamanților, având în vedere că aceștia erau părinții copilului conform certificatului de naștere rus și că, cel puțin inițial, persoanele în cauză aveau autoritate părintească asupra copilului. Rezultă că reclamanții pot formula în fața Curții capetele lor de cerere în sensul art. 34 din Convenție. Prin urmare, excepția invocată de Guvern trebuie respinsă.

58

. Guvernul a observat că procedurile naționale erau pendinte. Acesta a făcut referire în special la procedura penală inițiată împotriva reclamanților și la procedura desfășurată în fața Tribunalului pentru minori Campobasso. Invitat ulterior (supra, pct. 4) să precizeze dacă exista o cale de atac eficientă pentru contestarea deciziei Curții de Apel Campobasoo, prin care a fost confirmat refuzul de a transcrie certificatul de naștere, și dacă exista o cale de atac eficientă pentru contestarea deciziei tribunalului pentru minori de excludere din procedură, Guvernul a oferit un răspuns afirmativ. Totuși, acesta nu a prezentat jurisprudența relevantă.

59

. Reclamanții contestă argumentul Guvernului.

60

. Curtea reamintește că, în temeiul art. 35 § 1 din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, astfel cum se înțelege potrivit principiilor de drept internațional general recunoscute (

Akdivar și alții împotriva Turciei

, 16 septembrie 1996, pct. 65-69,

Culegere de hotărâri și decizii

1996

‑

IV). Aceasta trebuie să hotărască dacă reclamanții au îndeplinit această condiție.

61

. Curtea subliniază, în primul rând, că procedura penală inițiată împotriva reclamanților era pendinte la momentul introducerii cererii. Totuși, aceasta observă, pe de o parte, că instanțele civile și-au pronunțat deciziile fără să aștepte rezultatul acestei proceduri și, pe de altă parte, că plângerile reclamanților nu au ca obiect procedura penală în sine. În consecință, nu se pune problema neepuizării căilor de atac interne în această privință și Curtea consideră că excepția ridicată de Guvern nu este relevantă și trebuie să fie respinsă.

62

. În ceea ce privește procedura inițiată de reclamanți cu scopul de a obține transcrierea actului de naștere al copilului, Curtea observă că reclamanții nu au formulat un recurs împotriva deciziei Curții de Apel Campobasso, prin care le-a fost respins recursul din 3 aprilie 2013. Guvernul a afirmat că există un astfel de recurs și că acesta este eficient, fără a furniza însă jurisprudența relevantă.

Așadar, Curtea nu dispune de deciziile pronunțate de Curtea de Casație în cauze similare, în care miza ar fi, de asemenea, recunoașterea unui act străin care contravine dreptului național. Totuși, aceasta este convinsă că situația denunțată de reclamanți ar fi trebuit să fie supusă examinării Curții de Casație, instanța națională competentă să interpreteze legea. Rezultă că, în această privință, reclamanții nu au îndeplinit condiția epuizării căilor de atac interne.

Capătul de cerere întemeiat pe imposibilitatea de a obține transcrierea certificatului de naștere al copilului în registrul de stare civilă trebuie așadar să fie respins în conformitate cu art. 35 § 1 și art. 35 § 4 din Convenție.

63

. În ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe măsurile de îndepărtare și de punere a copilului sub tutelă, Curtea subliniază că decizia Tribunalului pentru minori Campobasso din 20 octombrie 2011 a fost atacată în fața Curții de Apel Campobasso. Aceasta din urmă a respins acțiunea reclamanților și a confirmat măsurile în cauză la 28 februarie 2012. Ținând seama de caracterul nedefinitiv al acestui tip de decizii, nu era posibilă formularea unui recurs (supra, pct. 41).

Așadar, Curtea apreciază că reclamanții au epuizat căile de atac interne în această privință. Curtea constată că acest capăt de cerere nu

este în mod vădit nefondat în sensul art.

35

§

3 lit. a) din Convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

64

. În ceea ce privește decizia pronunțată de Tribunalul pentru minori Campobasso la 5 iunie 2013, prin care a decretat că persoanele în cauză nu puteau să continue procedura cu privire la minorul numit Teodoro

Campanelli, deoarece aceștia nu mai aveau calitate procesuală activă, Curtea observă că reclamanții nu au atacat această decizie în fața curții de apel și ulterior în fața Curții de Casație. Cu toate acestea, având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea se îndoiește de eficiența acestor căi de atac în speță. Într-adevăr, decizia în cauză a tribunalului pentru minori a fost pronunțată la aproximativ douăzeci de luni de la momentul îndepărtării copilului. Acesta din urmă, considerat în stare de abandon, ca urmare a lipsei legăturilor biologice cu cel puțin unul dintre reclamanți, a fost plasat, în ianuarie 2013, în cadrul unei familii în vederea adopției. Tribunalul pentru minori a fost sesizat pentru a se pronunța cu privire la adopția copilului în cadrul unei alte proceduri, inițiate între timp cu privire la persoana în cauză sub noua sa identitate, la care reclamanții nu aveau posibilitatea de a participa. În plus, Guvernul nu a prezentat nicio decizie care să arate că, într-un astfel de caz, căile de atac disponibile ar fi avut vreo șansă rezonabilă de reușită. Prin urmare, Curtea apreciază că, deși existau căi de atac disponibile împotriva deciziei tribunalului pentru minori din 5 aprilie 2013, reclamanții nu aveau obligația de a le epuiza [

Akdivar și alții împotriva Turciei

, 16 septembrie 1996, pct. 66-67,

Culegere

1996

‑

IV;

Scordino împotriva Italiei

(dec.), nr. 36813/97, CEDO 2003

‑

IV].

B.

Cu privire la fond

65

. Reclamanții observă că problema ridicată de cerere nu privește nici maternitatea de substituție, nici procrearea asistată, nici legăturile genetice dintre părinți și copii și, în cele din urmă, nici adopția. Problema în cauză este refuzul de a recunoaște certificatul de naștere eliberat de autoritățile ruse competente și îndepărtarea copilului, hotărâtă de autoritățile italiene. În ciuda imposibilității de a obține recunoașterea filiației și în ciuda îndepărtării copilului, reclamanții dețin autoritatea părintească asupra acestuia, chiar dacă nu sunt părinții lui biologici, datorită certificatului de naștere eliberat de autoritățile ruse competente.

Certificatul în litigiu este autentic, astfel cum o dovedește apostila, și, în numele principiului securității juridice, acesta ar fi trebuit să fie înregistrat în conformitate cu Convenția de la Haga referitoare la supralegalizare, încheiată la 5 octombrie 1961. Acesta a fost emis în conformitate cu dreptul rus, potrivit căruia nu este necesară existența unei legături genetice pentru stabilirea unei legături de filiație. Originea copilului a fost stabilită de autoritățile ruse competente, care au ținut seama de toate circumstanțele nașterii acestuia. Avocatul reclamanților a prezentat în acest sens un articol redactat de acesta și publicat în „Open Access Scientific Reports”. Din acest articol reiese că donarea de gameți și embrioni este permisă în Rusia, chiar la nivel comercial. Nu este interzisă nici maternitatea surogat în scopuri comerciale. Așadar, în Rusia este posibilă cumpărarea de gameți de la o bancă (

IVF clinic’s database

); astfel, gameții cumpărați de potențialii părinți devin gameții „lor”, ceea ce le va permite să fie considerați părinți.

Reclamanții nu au săvârșit niciodată o infracțiune în Rusia. Și nici în Italia. Aveau libertatea de a trece granița și de a merge acolo unde legislația permite fertilizarea

in vitro

heterologă. Susținând, în mod eronat și fără a furniza motive valabile, că respectivul certificat de naștere este fals, autoritățile italiene au acționat nelegal. Singurul criteriu care ar fi trebuit să ghideze autoritățile italiene în deciziile lor trebuia să fie interesul copilului: acela de a putea rămâne lângă reclamanți.

66

. Guvernul observă că, prin eliberarea documentelor de călătorie care i-au permis copilului să plece în Italia, Consulatul Italiei din Moscova și-a respectat obligațiile internaționale. Apostila aplicată pe certificatul de naștere rus nu împiedica autoritățile italiene să verifice veridicitatea conținutului dosarului referitor la nașterea copilului. Dreptul italian este aplicabil în speță. Art. 18 din DPR nr. 396/2000 solicită autorităților italiene să verifice dacă actul de naștere contravine sau nu ordinii publice interne și, prin urmare, dacă poate sau nu să fie transcris în registrele de stare civilă. Filiația se stabilește în sensul art. 33 din Legea privind dreptul internațional privat. Instanțele naționale au dovedit absența oricărei legături biologice între reclamanți și copil. Așadar, este vorba despre un certificat de naștere fals în ceea ce privește conținutul acestuia. Presupunând că a existat o ingerință în viața privată și de familie a reclamanților, aceasta este conformă cu art. 8 din Convenție, deoarece are o bază legală, servește scopului de protecție a copilului și este necesară într-o societate democratică. Având în vedere aprobarea pe care au obținut-o, reclamanții ar fi putut să adopte un copil, cu atât mai mult cu cât acordul bilateral încheiat între Italia și Rusia la 6 noiembrie 2008 a permis 781 de adopții legale doar în anul 2011. În cele din urmă, Guvernul observă că nu există un consens european în materie de reproducere asistată prin intermediul unei mame surogat.

a) Cu privire la aplicabilitatea art.

8 din Convenție

67

. Curtea subliniază că, potrivit jurisprudenței sale, problema existenței sau absenței unei vieți de familie este în primul rând o chestiune de fapt, care depinde de existența unor legături personale strânse [

Marckx împotriva Belgiei

, 13 iunie 1979, pct. 31, seria A nr. 31;

K. și T. împotriva Finlandei

(MC), nr.

25702/94

, pct. 150, CEDO 2001

‑

VII]. Noțiunea de „familie”, menționată la art. 8, nu se limitează doar la relațiile bazate pe căsătorie, ci poate include și alte legături „de familie”

de facto

, atunci când părțile coabitează în afara oricărei legături maritale și o relație este suficient de stabilă (

Kroon și alții împotriva Țărilor de Jos

, 27 octombrie 1994, pct. 30, seria A nr. 297-C;

Johnston și alții împotriva Irlandei

, 18 decembrie 1986, pct. 55, seria A nr. 112;

Keegan împotriva Irlandei

, 26 mai 1994, pct. 44, seria A nr. 290;

X, Y și Z împotriva Regatului Unit

, 22 aprilie 1997, pct. 36,

Culegere

1997

‑

II). Pe de altă parte, dispozițiile art. 8 nu garantează nici dreptul de a întemeia o familie, nici dreptul de adopție [

E.B. împotriva Franței

(MC), nr. 43546/02, pct. 41, 22 ianuarie 2008]. Dreptul la respectarea unei „vieți de familie” nu protejează simpla nevoie de a întemeia o familie; acesta presupune existența unei familii (

Marckx

, citată anterior, pct. 31), sau, cel puțin, existența unei potențiale relații care s-ar fi putut dezvolta, de exemplu, între un tată natural și un copil născut în afara unei căsătorii [

Nylund împotriva Finlandei

(dec.), nr.

27110/95

, CEDO 1999-VI], a unei relații create ca urmare a unei căsătorii nefictive, chiar dacă nu s-a stabilit încă pe deplin o viață de familie (

Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit,

28

mai 1985, pct. 62, seria A nr. 94), sau a unei relații stabilite ca urmare a unei adopții legale și nefictive (

Pini și alții împotriva României

, nr.

78028/01 și 78030/01, pct. 148, CEDO 2004-V).

68

. Curtea observă că prezenta speță prezintă elemente similare cu cele din cauza

Wagner și J.M.W.L. împotriva Luxemburgului

(nr. 76240/01, 28 iunie 2007). În cauza luxemburgheză era vorba despre imposibilitatea de a obține recunoașterea, în Luxemburg, a hotărârii judecătorești peruviene, prin care a fost pronunțată adopția cu efecte depline a unei reclamante în favoarea unei a doua reclamante. Curtea a recunoscut existența unei vieți de familie, în ciuda absenței recunoașterii adopției, ținând seama de faptul că între reclamante existau legături de familie

de facto

de peste zece ani și că cea de-a doua reclamantă se comporta ca mama minorei în toate privințele.

Într-o altă cauză (

Moretti și Benedetti,

citată anterior, pct. 50-52), era vorba despre un cuplu căsătorit format de reclamanți, care primiseră în familia lor un copil în vârstă de o lună. Aceștia petrecuseră nouăsprezece luni cu copilul înainte ca instanțele italiene să hotărască plasarea copilului în altă familie, în vederea adopției. Curtea a constatat, de asemenea, existența unei vieți de familie

de facto

, confirmată, între altele, de expertizele efectuate în privința familiei, în ciuda absenței oricărui raport juridic de rudenie (pct. 50-52).

69

. În speță, reclamanților li s-a refuzat transcrierea actului de naștere rus, care stabilise filiația. Având în vedere că certificatul respectiv nu a fost recunoscut în dreptul italian, acesta nu a generat un raport juridic de rudenie propriu-zis, chiar dacă reclamanții au avut, cel puțin inițial, autoritatea părintească asupra copilului, astfel cum o dovedește cererea de suspendare a autorității părintești, introdusă de curator. Prin urmare, Curtea trebuie să țină seama de legăturile de familie

de facto.

În acest sens, subliniază că reclamanții au petrecut împreună cu copilul primele etape importante din tânăra lui viață: șase luni în Italia, începând din a treia lună de viață a copilului. Înainte de această perioadă, reclamanta petrecuse deja câteva săptămâni cu el în Rusia. Chiar dacă perioada în sine este relativ scurtă, Curtea apreciază că reclamanții s-au comportat ca niște părinți în raport cu copilul și constată că există o viață de familie

de facto

între reclamanți și copil. În consecință, art. 8 din Convenție se aplică în speță.

70

. Cu titlu suplimentar, Curtea observă că, în cadrul procedurii inițiate cu scopul de a obține recunoașterea filiației, reclamantul a fost supus unui test ADN. Este adevărat că nu a fost stabilită nicio legătură genetică între reclamant și copil (

a contrario

,

Keegan,

citată anterior, pct. 45). Cu toate acestea, Curtea reamintește că art. 8 protejează nu numai „viața de familie”, ci și „viața privată”. Aceasta din urmă include, într-o anumită măsură, dreptul unei persoane de a stabili relații cu semenii săi (

mutatis mutandis

,

Niemietz împotriva Germaniei

, 16 decembrie 1992, pct.

29, seria A nr.

251-B). De altfel, pare să nu existe niciun motiv de principiu pentru a considera că noțiunea de viață privată exclude stabilirea unei legături juridice între un copil născut în afara căsătoriei și părintele acestuia (

Mikuliæ împotriva Croației

, nr.

53176/99, pct. 53, CEDO 2002

‑

I). Curtea a declarat deja că respectarea vieții private impune ca fiecare om să aibă posibilitatea de a stabili detaliile identității sale de ființă umană și dreptul unei persoane la astfel de informații este esențial, având în vedere influența acestora asupra formării personalității (

Gaskin împotriva Regatului Unit

, 7 iulie 1989, pct. 39, Seria A, nr. 160). În speță, reclamantul a încercat, pe cale judiciară, să stabilească dacă el era părintele. Cererea acestuia de recunoaștere a filiației legal stabilite în străinătate a fost dublată așadar de încercarea de a afla adevărul biologic, în vederea stabilirii legăturii sale cu copilul. În consecință, exista o relație directă între stabilirea filiației și viața privată a reclamantului. Rezultă că faptele cauzei intră sub incidența art. 8 din Convenție (

Mikuliæ,

citată anterior, pct. 55).

b) Cu privire la respectarea art. 8 din Convenție

71

. În speță, Tribunalul pentru minori Campobasso și Curtea de Apel Campobasso le-au refuzat reclamanților recunoașterea filiației stabilite în străinătate și împotriva acestora au fost pronunțate hotărâri judecătorești care au condus la îndepărtarea și plasarea în îngrijire a copilului. În opinia Curții, această situație constituie o încălcare a drepturilor garantate la art. 8 din Convenție (

Wagner și J.M.W.L

., citată anterior, pct. 123). O astfel de ingerință încalcă art. 8 cu excepția situației în care îndeplinește condițiile cumulative de a fi prevăzută de lege, de a urmări un scop legitim și de a fi necesară într-o societate democratică. Noțiunea de necesitate implică o ingerință întemeiată pe o nevoie socială imperativă și, în special, proporțională cu scopul legitim urmărit (

Gnahoré împotriva Franței

, nr. 40031/98, pct. 50, CEDO 2000

‑

IX;

Pontes împotriva Portugaliei

, nr.

19554/09, pct. 74, 10 aprilie 2012).

72

. În ceea ce privește chestiunea de a stabili dacă această ingerință era „prevăzută de lege”, Curtea reamintește că, în temeiul art. 5 din Convenția de la Haga din 1961, singurul efect al apostilei este acela de atestare a autenticității semnăturii, a calității în care acționează semnatarul și, după caz, a identității sigiliului sau a ștampilei de pe acest act. Din raportul explicativ al acestei Convenții reiese că apostila nu atestă veridicitatea conținutului actului de bază. Scopul acestei limitări a efectelor juridice care decurg din Convenția de la Haga este de a proteja dreptul statelor semnatare de a aplica propriile norme privind conflictul de legi atunci când trebuie să adopte decizii cu privire la importanța care trebuie acordată conținutului documentului supralegalizat. În speță, instanțele italiene nu s-au bazat pe certificatul de naștere străin, ci au optat pentru aplicarea dreptului italian în ceea ce privește legătura de filiație. În fapt, aplicarea legilor italiene în speță de către tribunalul pentru minori decurge din norma privind conflictul de legi, potrivit căreia filiația este stabilită de legea națională a copilului la momentul nașterii. În speță, având în vedere că respectivul copil s-a născut din gameți proveniți de la donatori necunoscuți, naționalitatea copilului nu era stabilită. În această situație, Curtea apreciază că aplicarea dreptului italian de către instanțele naționale, care a condus la constatarea stării de abandon a copilului, nu poate fi considerată arbitrară. În cele din urmă, Curtea subliniază că măsurile în privința copilului, adoptate de către tribunalul pentru minori și confirmate de Curtea de Apel Campobasso, se bazează pe dispoziții de drept intern.

Rezultă că ingerința – întemeiată în special pe articolele relevante din legea privind dreptul internațional privat și legea privind adopția internațională – era „prevăzută de lege”.

73

. În ceea ce privește scopul legitim, în opinia Curții, nu este cazul să existe îndoieli cu privire la faptul că scopul măsurilor adoptate în privința copilului era „apărarea ordinii”, în măsura în care conduita reclamanților contravenea legii privind adopția internațională și recurgerea la metode de reproducere asistată heterologă era, la momentul faptelor, interzisă. În plus, măsurile în cauză vizau protejarea „drepturilor și libertăților” copilului.

74

. Pentru a aprecia „necesitatea” măsurilor în litigiu, „într-o societate democratică”, Curtea examinează, în lumina cauzei în ansamblu, dacă motivele invocate pentru justificarea acestora sunt relevante și suficiente în sensul art. 8 § 2. În cauzele delicate și complexe, marja de apreciere lăsată autorităților naționale competente variază în funcție de natura problemelor în litigiu și de gravitatea intereselor aflate în joc. Deși autoritățile beneficiază de o libertate de apreciere considerabilă în materie de adopție (

Wagner și J.M.W.L

., citată anterior, pct. 127) sau pentru a aprecia necesitatea plasării în îngrijire a unui copil, în special într-o situație de urgență, Curtea trebuie totuși să se convingă că, în cauza respectivă, existau circumstanțe care să justifice retragerea copilului. Este de competența statului pârât să stabilească faptul că autoritățile au evaluat cu grijă efectul pe care l-ar avea asupra părinților și a copilului măsura adopției, precum și alte soluții, cum ar fi luarea în îngrijire a copilului, înainte de a pune în aplicare o astfel de măsură [

K. și T. împotriva Finlandei

(MC), nr. 25702/94, pct. 166, CEDO 2001

‑

VII;

Kutzner

, citată anterior, pct. 67].

75

. În prezenta cauză, se pune problema stabilirii dacă aplicarea dispozițiilor legislative în speță a menținut un echilibru just între interesul public și interesele private aflate în joc, întemeiate pe dreptul la respectarea vieții private și de familie. Astfel, aceasta trebuie să țină seama de principiul esențial potrivit căruia, ori de câte ori este în cauză situația unui copil, interesul superior al acestuia este cel care trebuie să primeze [

Wagner și J.M.W.L.

, citată anterior, pct. 133-134;

Mennesson împotriva Franței

, nr.

65192/11, pct. 81, CEDO 2014 (extrase);

Labassee împotriva Franței

, nr.

65941/11, pct. 60, 26 iunie 2014].

76

. Curtea subliniază că, în speță, este vorba despre absența dovedită a legăturilor genetice dintre copil și reclamanți. Apoi, legea rusă nu precizează dacă este necesară existența unei legături biologice între viitorii părinți și copilul care urmează să se nască. În plus, reclamanții nu au susținut în fața instanțelor naționale că dreptul rus nu impune existența unei legături genetice cu cel puțin unul din viitorii părinți, pentru a putea fi vorba despre reproducere asistată prin intermediul unei mame surogat. Ținând seama de aceste elemente, Curtea apreciază că nu este necesar să se compare legislația statelor membre, pentru a stabili dacă, în materie de reproducere asistată prin intermediul unei mame surogat, situația se află într-un stadiu avansat de armonizare la nivel european. În fapt, Curtea se confruntă cu un dosar în care o societate rusă – pentru care lucrează avocatul care îi reprezintă pe reclamanți la Strasbourg – a încasat o sumă de bani de la reclamanți; aceasta a cumpărat gameți de la donatori necunoscuți, a găsit o mamă purtătoare și i-a implantat embrionii; le-a dat copilul reclamanților și i-a ajutat să obțină certificatul de naștere. Pentru a explica mai bine acest proces, avocatul în cauză a precizat că era pe deplin posibil să fie eludată cerința privind existența unei legături genetice cu unul din viitorii părinți, prin cumpărarea unor embrioni, care devin astfel embrionii „săi”. Independent de orice considerent etic în ceea ce privește acțiunile societății Rosjurconsulting, aceste acțiuni au avut consecințe foarte grave pentru reclamanți, mai ales dacă se ia în considerare faptul că reclamantul era sigur că este tatăl biologic al copilului și că, până în prezent, nu s-a demonstrat că nu era de bună-credință.

77

. Aplicarea dreptului național a avut drept consecință nerecunoașterea filiației stabilite în străinătate, pe motiv că nu exista o legătură genetică între reclamanți și copil. Curtea nu neglijează aspectele emoționale ale acestui dosar, în care au fost implicate următoarele aspecte: imposibilitatea reclamanților de a procrea, solicitarea acordului pentru adopție; după obținerea acordului, în decembrie 2006, așteptarea acestora timp de ani de zile pentru a putea adopta un copil, confruntându-se cu lipsa unor copii adoptabili; despre speranța simțită de reclamanți atunci când, în 2010, s-au hotărât să încheie un contract cu Rosjurcosulting și atunci când au aflat vestea nașterii copilului; disperarea simțită de ei atunci când au aflat că reclamantul nu este tatăl biologic al copilului.

Instanțele naționale au examinat argumentul reclamantului potrivit căruia s-a comis o eroare la clinica rusă, deoarece lichidul seminal al acestuia nu a fost utilizat. Totuși, acestea au apreciat că buna-credință a persoanei în cauză nu putea să creeze o legătură biologică inexistentă.

În opinia Curții, instanțele naționale nu au adoptat o decizie nerezonabilă optând pentru aplicarea strictă a dreptului național, în vederea stabilirii filiației, și neluând în considerare statutul juridic creat în străinătate (

a contrario, Wagner și J.M.W.L

. citată anterior, pct. 135).

78

. Totuși, mai trebuie să se stabilească dacă, într-o astfel de situație, măsurile adoptate în privința copilului – în special îndepărtarea și punerea sub tutelă ale acestuia – pot fi considerate măsuri proporționale, și anume dacă interesul copilului a fost luat suficient în considerare de autoritățile italiene.

79

. În această privință, Curtea subliniază că Tribunalul pentru minori Campobasso a apreciat că respectivul copil nu avea un mediu familial adecvat, în conformitate cu legea privind adopția internațională. Pentru a ajunge la această concluzie, instanțele naționale au luat în considerare faptul că acest copil s-a născut din părinți biologici necunoscuți și că mama purtătoare a renunțat la el. De asemenea, acestea au acordat o importanță semnificativă situației de ilegalitate în care se aflau reclamanții: aceștia din urmă au adus copilul în Italia lăsând impresia că era vorba despre fiul lor și, astfel, au încălcat dreptul italian, în special legea privind adopția internațională și legea privind reproducerea asistată. În plus, din faptul că reclamanții au apelat la societatea Rosjurconsulting, instanțele au dedus dorința acestora de a scurtcircuita legea privind adopția, în ciuda acordului obținut, și au apreciat că această situație rezulta dintr-o dorință narcisistă a cuplului sau că acest copil era destinat să rezolve problemele cuplului. Prin urmare, puteau exista îndoieli cu privire la capacitatea lor afectivă și educativă. Așadar, era necesar să se pună capăt acestei situații, prin îndepărtarea copilului de la domiciliul reclamanților și eliminarea oricărei posibilități de contact cu acesta. Perspectiva adoptată de instanțele naționale răspundea în mod evident necesității de a pune capăt situației de ilegalitate.

80

. Potrivit Curții, nu se poate considera că trimiterea la ordinea publică conferă dreptul la o libertate deplină de acțiune (

carte blanche

), care justifică orice măsură, deoarece statului îi revine obligația de a ține seama de interesul superior al copilului independent de natura legăturii părintești, genetice sau de alt tip. În această privință, Curtea reamintește că, în cauza

Wagner și J.M.W.L

. citată anterior, autoritățile luxemburgheze nu au recunoscut filiația stabilită în străinătate, pe motiv că nu le permitea ordinea publică; cu toate acestea, ele nu au adoptat nicio măsură care să vizeze îndepărtarea minorului sau întreruperea vieții de familie. În fapt, îndepărtarea copilului din cadrul familial este o măsură extremă, la care nu ar trebui să se recurgă decât în ultimă instanță. Pentru ca o măsură de acest tip să se justifice, aceasta trebuie să răspundă scopului de protejare a copilului aflat într-un pericol imediat [

Scozzari și Giunta împotriva Italiei

(MC), nr. 39221/98 și 41963/98, pct. 148, CEDO

2000

‑

VIII;

Neulinger și Shuruk împotriva Elveției

(MC), nr. 41615/07, pct. 136, CEDO 2010;

Y.C. împotriva Regatului Unit

, nr. 4547/10, pct. 133-138, 13 martie 2012;

Pontes împotriva Portugaliei

, nr. 19554/09, pct. 74-80, 10 aprilie 2012]. Pragul stabilit de jurisprudență este foarte ridicat și Curtea consideră util să reamintească următoarele pasaje, preluate din hotărârea

Pontes

, citată anterior:

„74. Curtea reamintește că, pentru un părinte și copilul său, a fi împreună reprezintă un element esențial al vieții de familie (

Kutzner

, citată anterior, pct.

58), iar măsurile interne care îi împiedică să fie împreună constituie o ingerință în dreptul protejat de art.

8 din Convenție [

K. și T. împotriva Finlandei

(MC), nr.

25702/94, pct.

151, CEDO 2001

‑

VII]. O asemenea ingerință contravine art.

8, cu excepția cazului în care este „prevăzută de lege”, urmărește unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la alin.

2 al acestui articol și este „necesară într-o societate democratică”, pentru îndeplinirea acestora. Noțiunea de „necesitate” implică o ingerință bazată pe o nevoie socială imperioasă și, mai ales, proporțională cu scopul legitim urmărit (

Couillard Maugery împotriva Franței

, nr.

64796/01, pct.

237, 1

iulie 2004).

8 tinde în principal să protejeze individul împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta poate impune statului, în plus, obligații pozitive inerente unei «respectări» efective a vieții de familie. Astfel, în cazul în care este stabilită existența unei legături de familie, statul trebuie, în principiu, să acționeze astfel încât să permită dezvoltarea acestei legături și să adopte măsuri corespunzătoare pentru reunirea părintelui și a copilului în cauză [a se vedea, de exemplu,

Eriksson împotriva Suediei

, 22

iunie

1989, pct. 71, seria A nr. 156;

Olsson împotriva Suediei (nr. 2)

, 27 noiembrie 1992, pct. 90, seria A nr. 250;

Ignaccolo-Zenide împotriva României

, nr. 31679/96, pct. 94, CEDO 2000-I;

Gnahoré împotriva Franței

, nr. 40031/98, pct. 51, CEDO 2000-IX și, mai recent,

Neulinger și Shuruk împotriva Elveției (MC)

, nr. 41615/07, pct.

140, CEDO 2010]. Limita dintre obligațiile pozitive și negative care îi revin statului în temeiul art.

8 nu se pretează unei definiții precise, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În special, în ambele cazuri, trebuie să se țină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele concurente – ale copilului, ale celor doi părinți și ale ordinii publice – (

Maumousseau și Washington împotriva Franței

, nr.

93388/05, pct. 62, CEDO

2007

‑

XIII), ținând seama totuși de faptul că interesul superior al copilului trebuie să reprezinte considerentul decisiv (în acest sens, a se vedea

Gnahoré

, citată anterior, pct. 59, CEDO 2000-IX), acesta putând, în funcție de natură și de gravitate, să prevaleze asupra interesului părinților [

Sahin împotriva Germaniei

(MC), nr. 30943/96, pct. 66, CEDO 2003-VIII]. Interesul acestora, în special de a beneficia de un contact regulat cu copilul, rămâne totuși un factor în cadrul echilibrării diverselor interese aflate în joc [

Haase împotriva Germaniei

, nr. 11057/02, pct. 89, CEDO 2004-III (extrase), sau

Kutzner împotriva Germaniei

, citată anterior, pct. 58]. În cele două ipoteze, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (a se vedea, de exemplu,

W., B. și R. împotriva regatului Unit

, 8

iulie

1987, seria A nr. 121, pct. 60 și 61, și

Gnahoré

, citată anterior, pct. 52). Curtea nu are sarcina de a se substitui autorităților interne pentru a reglementa luarea în îngrijire a copiilor de către administrația publică și drepturile părinților acestor copii, ci de a aprecia, din perspectiva Convenției, deciziile pe care acestea le-au pronunțat în exercitarea puterii lor de apreciere (

Hokkanen împotriva Finlandei

, 23

septembrie 1994, pct. 55, seria A nr. 299

‑

A).

W. împotriva Regatului Unit

, 8 iulie 1987, pct. 64, seria A nr.

121).

8 §

2 din Convenție. În acest scop, va ține seama de faptul că destrămarea unei familii constituie o ingerință foarte gravă; o asemenea măsură trebuie așadar să se bazeze pe considerente motivate de interesul copilului și care sunt suficient de importante și solide [

Scozzari și Giunta împotriva Italiei

(MC), nr. 39221/98 și 41963/98, pct. 148, CEDO 2000-VIII].

Gnahoré

citată anterior, pct. 54, și

Sahin împotriva Germaniei

(MC),

nr.

30943/96, pct. 65, CEDO 2003-VIII].

Sahin

, citată anterior, pct. 66). Pe de altă parte, este clar că este deopotrivă în interesul copilului să fie menținute legăturile dintre acesta și familia lui, cu excepția cazurilor în care această familie s-a dovedit foarte nedemnă: ruperea acestei legături are ca rezultat dezrădăcinarea copilului. Rezultă că interesul copilului impune ca ruperea legăturii familiale să aibă loc doar în circumstanțe cu totul excepționale și să se facă tot posibilul pentru menținerea relațiilor personale și, dacă este cazul, la momentul potrivit, pentru „reconstituirea” familiei (

Gnahoré,

citată anterior, pct. 59).

Ignaccolo-Zenide împotriva României

, citată anterior, pct. 102;

Maire împotriva Portugaliei

, nr. 48206/99, pct. 74, CEDO 2003-VI).

Curtea consideră că este util să reamintească, de asemenea, următoarele pasaje preluate din hotărârea Zhou (

Zhou împotriva Italiei

, nr. 33773/11, pct. 55-56, 21 ianuarie 2014):

„

55 Curtea reamintește că, în cazurile delicate și complexe, marja de apreciere lăsată autorităților naționale competente variază în funcție de natura problemelor în litigiu și de gravitatea intereselor aflate în joc. Deși autoritățile beneficiază de o libertate considerabilă de apreciere a necesității luării în îngrijire a unui copil, în special într-o situație de urgență, Curtea trebuie totuși să se convingă că, în cauza respectivă, existau circumstanțe care să justifice retragerea copilului. Este de competența statului pârât să stabilească faptul că autoritățile au evaluat cu grijă efectul pe care l-ar avea asupra părinților și a copilului măsura adopției, precum și alte soluții, cum ar fi luarea în îngrijire a copilului, înainte de a pune în aplicare o astfel de măsură [

K. și T. împotriva Finlandei

(MC), citată anterior, pct. 166;

Kutzner împotriva Germaniei

, citată anterior, pct. 67, CEDH 2002-I].

56 Spre deosebire de alte cauze pe care Curtea a avut ocazia să le examineze, copilul reclamantei în speță nu fusese expus unei situații de violență sau de abuz fizic sau psihic [a se vedea,

a contrario

,

Dewinne împotriva Belgiei

(dec.), nr.

56024/00

, 10 martie 2005;

Zakharova împotriva Franței

(dec.), nr.

57306/00

, 13 decembrie 2005], nici unor abuzuri sexuale (a se vedea,

a contrario, Covezzi și Morselli împotriva Italiei

, nr.

52763/99

, pct. 104, 9 mai 2003). Curtea reamintește că a constatat o încălcare în cauza

Kutzner împotriva Germaniei

, (pct. 68, citată anterior), în care tribunalele le-au retras reclamanților autoritatea părintească, după ce a constatat un deficit de afecțiune din partea acestora din urmă, și a declarat neîncălcarea art. 8 în cauza

Aune împotriva Norvegiei

, (nr. 52502/07, 28 octombrie 2010), în care Curtea a evidențiat că adopția minorului nu a împiedicat reclamanta, în fapt, să continue menținerea unei relații personale cu copilul și nu a avut drept consecință dezrădăcinarea copilului. De asemenea, aceasta a constatat încălcarea art. 8 într-o cauză (

Saviny împotriva Ucrainei

, nr. 39948/06, 18 decembrie 2008) în care plasamentul copiilor reclamanților a fost justificat de incapacitatea acestora de a le garanta condiții de viață adecvate (lipsa mijloacelor financiare și a calităților personale ale reclamanților puneau în pericol viața, sănătatea și educația morală a copiilor). În plus, într-o cauză în care plasamentul copiilor a fost dispus ca urmare a unui dezechilibru psihic al părinților, Curtea a constatat neîncălcarea art. 8, ținând seama și de faptul că nu a fost ruptă legătura dintre părinți și copii (

Couillard Maugery împotriva Franței

, citată anterior).”

81

. Curtea admite că situația cu care se confruntau instanțele naționale în speță era delicată. În fapt, reclamanții făceau obiectul unor grave suspiciuni. În momentul în care tribunalul pentru minori a decis să îndepărteze copilul de reclamanți, acesta a luat în considerare prejudiciul cert pe care acesta urma să îl sufere, dar, având în vedere perioada scurtă pe care o petrecuse cu ei și vârsta sa fragedă, a apreciat că copilul va depăși acest moment dificil al vieții sale. Cu toate acestea, Curtea apreciază că nu erau îndeplinite condițiile care puteau să justifice recurgerea la măsurile în litigiu, din următoarele motive.

82

. În primul rând, simplul fapt că respectivul copil ar fi dezvoltat o legătură afectivă mai puternică față de părinții beneficiari, în cazul în care acesta ar fi rămas lângă ei, nu este suficient pentru a justifica îndepărtarea lui.

83

. În continuare, în ceea ce privește procedura penală inițiată împotriva reclamanților, Curtea subliniază, în primul rând, că de la început Curtea de Apel din Campobasso apreciase că nu era necesar să se aștepte rezultatul acestei proceduri, deoarece răspunderea penală a persoanelor în cauză nu juca niciun rol (supra, pct. 25), astfel încât suspiciunile care planau asupra reclamanților nu sunt suficiente pentru a justifica măsurile în litigiu. În opinia Curții, în orice caz, nu este posibil să se facă speculații cu privire la rezultatul procedurii penale. În plus, reclamanții ar fi devenit incapabili din punct de vedere legal să adopte sau să primească în plasament copilul respectiv doar în cazul unei condamnări pentru infracțiunea prevăzută la art. 72 din legea privind adopția.

84

. În acest sens, Curtea subliniază că reclamanții, considerați apți să adopte un copil în decembrie 2006, la momentul în care au primit acordul pentru adopție (supra, pct. 12), au fost considerați incapabili să educe și să iubească acest copil doar pe motiv că eludaseră legea privind adopția, fără ca instanțele să fi dispus realizarea unei expertize.

85

. În cele din urmă, Curtea subliniază că respectivul copil a primit o nouă identitate abia în aprilie 2013, ceea ce înseamnă că, timp de doi ani, acesta nu a existat. Or, este necesar ca un copil să nu fie dezavantajat de faptul că a fost adus pe lume de o mamă purtătoare, începând cu aspectele cetățeniei sau identității, care aveau o importanță primordială (a se vedea art. 7 din Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989, intrată în vigoare la 2 septembrie 1990, 1577 Culegere de tratate 3)

86

. Având în vedere aceste elemente, Curtea nu este convinsă de caracterul adecvat al elementelor pe care s-au bazat autoritățile pentru a concluziona că respectivul copil trebuia să fie luat în îngrijire de serviciile sociale. Rezultă că autoritățile italiene nu au păstrat echilibrul just care trebuie să existe între interesele aflate în joc.

87

. În concluzie, Curtea consideră că a fost încălcat art. 8 din Convenție.

88

. Ținând seama de faptul că respectivul copil a dezvoltat cu siguranță legături afective cu familia substitutivă în care a fost plasat la începutul anului 2013, constatarea încălcării, pronunțată în cauza reclamanților, nu poate fi înțeleasă așadar ca impunând statului obligația de a înapoia minorul persoanelor în cauză.

III.

Cu privire la celelalte încălcări

89

. În cele din urmă, reclamanții susțin că nerecunoașterea legăturii de filiație stabilite în străinătate constituie o încălcare a art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 8, și a art. 1 din Protocolul nr. 12.

Curtea subliniază, în primul rând, că, până în prezent, Italia nu a ratificat Protocolul nr. 12, astfel încât acest capăt de cerere este incompatibil

ratione personae

și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și art. 35 § 4 din Convenție. Această parte a cererii trebuie așadar examinată din perspectiva art. 14, coroborat cu art. 8 din Convenție. Conform art. 14 din Convenție:

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [...] convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. ”

90

. În măsura în care această parte a cererii se raportează la refuzul de a transcrie certificatul de naștere în registrele de stare civilă, Curtea apreciază că – la fel ca și capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenție, invocat separat (a se vedea supra, pct. 62), aceasta trebuie să fie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 și art. 35 § 4 din Convenție.

91

. În măsura în care această parte a cererii privește măsurile adoptate în privința copilului, Curtea reamintește că, în cadrul exercitării drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție, art. 14 interzice tratarea diferită, fără justificare obiectivă și rezonabilă, a persoanelor aflate în situații comparabile (

Mazurek împotriva Franței

, nr.

34406/97, pct. 46, CEDO 2000

‑

II). O astfel de diferență de tratament este discriminatorie dacă „îi lipsește justificarea obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește „un scop legitim” sau dacă nu există „un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit” (

Mazurek

, citată anterior, pct. 48). După examinarea dosarului, Curtea nu a observat nicio încălcare aparentă a dispozițiilor invocate. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art.

35 §

3 și art.

35 §

4 din Convenție.

IV.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

92

. În conformitate cu art.

41 din Convenție,

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A.

Prejudiciu

93

. Reclamanții solicită plata sumei de 100

000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

94

. Guvernul se opune plății întregii sume și insistă să fie respinsă cererea. În orice caz, prejudiciul nu a fost demonstrat, iar copilul are dreptul să trăiască într-un mediu familial „legitim și liniștit”.

95

. Pronunțându-se în echitate, Curtea acordă suma de 20

000 EUR reclamanților în comun.

B.

Cheltuieli de judecată

96

. Reclamanții solicită suma de 29 095 EUR, cu titlu de rambursare a cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanțelor naționale și în procedura de la Strasbourg.

97

.

Guvernul se opune plății sumei integrale.

98

. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu

poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să li se acorde reclamanților în comun suma de 10

000 EUR pentru toate cheltuielile.

C.

Dobânzi moratorii

99

. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive

,

CURTEA

că a fost încălcat art.

8 din Convenție;

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanților în comun, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu art.

44 §

2 din Convenție, următoarele sume:

i) 20 000 EUR (douăzeci de mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral;

ii)

10

000 EUR (zece mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanți cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

b)

că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 27 ianuarie 2015, în temeiul art.

77

§

2 și al art.

77

§

3 din Regulament.

Stanley Naismith

Ițýl Karakaț

Grefier

PREȘEDINTE

În conformitate cu art.

45

§

2 din Convenție și art.

74

§

2 din Regulament, la prezenta hotărâre se anexează opinia separată a judecătorilor Raimondi și Spano.

A.I.K.

S.H.N.

OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR RAIMONDI ȘI SPANO

de facto

a reclamanților cu copilul era întemeiată pe o legătură fragilă, în special dacă ținem seama de perioada foarte scurtă în cursul căreia aceștia au beneficiat de încredințare. Apreciem că, în situații precum cea cu care s-a confruntat în această cauză, Curtea trebuie să țină seama de circumstanțele în care copilul a fost încredințat persoanelor în cauză, în cadrul examinării problemei de a stabili dacă s-a dezvoltat sau nu o viață de familie

de facto

. Subliniem că, în opinia noastră, nu se poate considera că art. 8 § 1 consacră o „viață de familie” între un copil și persoane care nu au nicio legătură biologică cu acesta, în măsura în care faptele, clarificate în mod rezonabil, sugerează că la originea încredințării s-a aflat un act ilegal, care contravenea ordinii publice. În orice caz, apreciem că, în cadrul examinării proporționalității, care se impune în contextul art. 8, trebuie să se țină seama de considerentele privind o eventuală ilegalitate aflată la originea stabilirii unei vieți de familie

de facto

.

Wagner și J.M.W.L. împotriva Luxemburgului

, nr. 76240/01, 28 iunie 2007, pct. 123).

Rosjurcosulting

și atunci când au aflat vestea nașterii copilului și, în cele din urmă, au fost cuprinși de disperare atunci când au aflat că reclamantul nu este tatăl biologic al copilului.

a contrario, Wagner și J.M.W.L

. citată anterior, pct. 135).

Rosjurconsulting

, instanțele au dedus dorința acestora de a scurtcircuita legea privind adopția, în ciuda acordului obținut, și au apreciat că această situație rezulta dintr-o dorință narcisistă a cuplului sau că acest copil era destinat să rezolve problemele cuplului. Prin urmare, tribunalul a hotărât că puteau fi puse la îndoială capacitățile afective și educative ale reclamanților și că, așadar, era necesar să se pună capăt acestei situații, prin îndepărtarea copilului de la domiciliul reclamanților și eliminarea oricărei posibilități de contact cu acesta.

Mennesson împotriva Franței

, nr. 65192/11, 26 iunie 2014, pct. 79, și

Labassee împotriva Franței

, nr. 65941/11, 2 iunie 2014, pct.

58), este redusă la zero.