CASE OF PARRILLO v. ITALY - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF PARRILLO v. ITALY - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

HOTĂRÂREA

din 27 august 2015

În cauza Parrillo împotriva Italiei

(Cererea nr.

46470/11)

Strasbourg

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Parrillo împotriva Italiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann, președinte, Josep Casadevall, Guido Raimondi, Mark Villiger, Isabelle Berro, Ineta Ziemele, George Nicolaou, András Sajó, Ann Power-Forde, Nebojša Vučinić, Ganna Yudkivska, Vincent A. De Gaetano, Julia Laffranque, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, Faris Vehabović, Dmitry Dedov, judecători, și Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 18 iunie 2014 și la 22 aprilie 2015,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

46470/11 îndreptată împotriva Republicii Italiene, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Adelina Parrillo („reclamanta”),

a sesizat Curtea la 26 iulie 2011, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2

. Reclamanta a fost reprezentată de domnul Nicolò Paoletti și doamnele Claudia Sartori

și Natalia Paoletti, avocați în Roma. Guvernul italian („Guvernul”)

a fost reprezentat de co-agenții guvernamentali, doamna Paola Accardo și domnul Gianluca Mauro Pellegrini.

3

. Reclamanta susținea în special că interdicția, prevăzută la art.

13 din Legea nr.

40 din 19 februarie 2004, de a dona în scopul cercetării științifice embrionii concepuți prin reproducere asistată medical era incompatibilă cu dreptul său la respectarea vieții sale private și cu dreptul său la respectarea bunurilor sale, drepturi protejate prin art.

8 din Convenție și, respectiv, art.

1 din Protocolul nr.

1 la Convenție. De asemenea, reclamanta s-a plâns de încălcarea libertății de exprimare, garantate de art.

10 din Convenție, cercetarea științifică fiind - în opinia sa - un aspect fundamental al acestei libertăți.

4

. Cererea a fost repartizată Secției a doua a Curții (art.

52 §

1 din Regulamentul Curții).

5

. La 28 mai 2013, capetele de cerere întemeiate pe art.

8 din Convenție și art.

1 din Protocolul nr.

1 la Convenție au fost comunicate Guvernului; celelalte capete de cerere au fost declarate inadmisibile.

6

. La 28 ianuarie 2014, o cameră din cadrul Secției a doua (compusă din Ișýl Karakaț, prețedinte, Guido Raimondi, Peer Lorenzen, Dragoljub Popoviæ, András Sajó, Nebojša Vuèiniæ și Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secție) s-a desesizat în favoarea Marii Camere; niciuna dintre părți nu s-a opus la aceasta (art.

30 din Convenție și art.

72 din Regulament).

7

. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art.

26 §

4 și §

5 din Convenție și art.

24 din Regulament.

8

. Reclamanta și Guvernul au depus observații scrise cu privire la admisibilitate și fondul cauzei.

9

. Centrul European pentru Lege și Justiție (

European Center for Law and Justice

– „ECLJ”), asociațiile

Movimento per la vita

,

Scienza e vita

,

Forum delle associazioni familiari

,

Luca Coscioni

,

Amica Cicogna Onlus

,

L’altra cicogna Onlus

,

Cerco bimbo

,

VOX – Osservatorio italiano sui Diritti

, SIFES –

Society of Fertility, Sterility and Reproductive Medicine

și

Cittadinanzattiva

, precum și 46 de membri ai Parlamentului Italiei au primit încuviințarea de a interveni în procedura scrisă (art.

36 §

2 din Convenție și art.

44 §

3 din Regulament)

10

. La 18 iunie 2014, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art.

59 §

3 din Regulament).

S-au înfățișat:

–

–

pentru Guvern

Dna

P.

Accardo,

Dl

G.

Mauro Pellegrini,

co-agenți

,

Dna

A.

Morresi,

membru al Comitetului Național pentru Bioetică și

profesor de chimie fizică – Departamentul de chimie, biologie și biotehnologie – Universitatea din Perugia

Dna

D. Fehily

,

inspector și consilier tehnic la Centrul național de transplant din Roma

consilieri;

– pentru reclamantă

Dl

N.

Paoletti

,

Dna

C.

Sartori,

Dna

N.

Paoletti

,

avocați,

consilieri,

Dl

M.

De Luca,

profesor de biochimie și

director al Centrului pentru medicină regenerativă „Stefano Ferrari” – Universitatea din Modena și Reggio Emilia,

consilier.

Curtea a ascultat declarațiile prezentate de doamna P.

Accardo, doamna A.

Morresi, domnul N.

Paoletti, domnul M.

De Luca și doamna C.

Sartori, precum și răspunsurile date de doamna P.

Accardo, domnul G.

Mauro Pellegrini, domnul M.

De Luca, doamna N.

Paoletti și domnul N.

Paoletti la întrebările adresate de judecători.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

11

. Reclamanta s-a născut în 1954 și locuiește în Roma.

12.

În 2002, împreună cu partenerul său, aceasta a apelat la tehnici de reproducere asistată medical și a efectuat o fertilizare in vitro la Centrul de medicină reproductivă din cadrul

European Hospital

(„centrul”) din Roma. Cei cinci embrioni rezultați în urma fertilizării au fost crioconservați.

13.

Implantarea embrionilor nu a mai avut loc deoarece partenerul reclamantei a decedat la data de 12 noiembrie 2003 în urma unui atentat comis în Nasiriya (Iraq), pe când efectua un reportaj despre război.

14

. Reclamanta a renunțat să folosească embrionii și a decis să îi doneze pentru cercetare științifică și astfel să contribuie la progresul tratamentului pentru boli greu vindecabile.

15

. Conform informațiilor prezentate în ședință în fața Marii Camere, reclamanta a formulat mai multe cereri orale pentru ca embrionii să fie puși la dispoziția centrului unde erau conservați, dar fără succes.

3 din Legea nr.

40 din 19 februarie 2004 („Legea nr.

40/2004”).

17

. În prezent, embrionii respectivi se află conservați în banca criogenică a centrului unde s-a efectuat fertilizarea in vitro.

II. Dreptul și practica interne relevante

A. Legea nr.

40 din 19 februarie 2004, intrată în vigoare la 10 martie 2004 („Norme în materie de fertilizare asistată medical”)

Art.

1 – Scopul

„1. Pentru a aborda problemele reproductive legate de sterilitate sau de infertilitatea umană, se permite recurgerea la reproducerea asistată medical, în condițiile și conform procedurilor prevăzute de prezenta lege, care garantează drepturile tuturor persoanelor implicate, inclusiv ale celei concepute astfel.” [...]

Art.

5 – Condiții de acces

„[...] pot avea acces la tehnicile de reproducere asistată medical [doar] cupluri [compuse din] persoane majore de sex diferit, căsătorite sau partenere de viață, aflate la vârstă fertilă și ambele în viață.”

Art.

13 – Experimentarea pe embrioni umani

„1. Orice experiment pe embrioni umani este interzis.

2.

Cercetarea clinică și experimentală pe embrioni umani se autorizează cu condiția de a urmări scopuri exclusiv terapeutice sau de diagnosticare care vizează protecția sănătății și dezvoltarea embrionului și dacă nu există metode alternative.

(...)

(1) se pedepsește cu închisoare de la 2 la 6 ani și cu amendă de la 50 000 la 150 000 euro. [...]

Art.

14 - Limitele aplicării tehnicilor pe embrioni

„1. Crioconservarea și distrugerea embrionilor sunt interzise, ​​fără a aduce atingere dispozițiilor Legii nr.

194 din 22 mai 1978 [norme privind protecția socială a maternității și întreruperea voluntară a cursului sarcinii].

18

. Prin hotărârea nr.

151 din 1 aprilie 2009 (a se vedea

infra

, pct.

29-31), Curtea Constituțională a declarat neconstituțională dispoziția de la art.

14 alin.

(2) din Legea nr.

40/2004, conform căreia tehnicile de producere a embrionilor nu trebuie să ducă la crearea unui număr de embrioni mai mare decât cel strict necesar „pentru o implantare unică și simultană, acest număr neputând în niciun caz să fie mai mare de trei”. Instanța a declarat neconstituțional art.

14 alin.

(3), motivând că acesta nu prevedea că transferul embrionilor trebuia efectuat fără a periclita sănătatea femeii.

B. Avizul Comitetului Național pentru Bioetică privind adopția pentru naștere („ADP”) (18 noiembrie 2005)

19

. În urma adoptării Legii nr.

40/2004, Comitetul Național pentru Bioetică a abordat problema sorții embrionilor crioconservați care au fost abandonați, dat fiind că legea nu conținea nicio dispoziție specifică în acest sens, deși interzicea implicit utilizarea embrionilor supranumerari în scopuri de cercetare științifică.

20

. În acest sens, Comitetul a emis un aviz favorabil „adopției pentru naștere” (adopția embrionară), o practică în baza căreia un cuplu sau o femeie adoptă embrioni supranumerari pentru implantare și care permite utilizarea embrionilor respectivi pentru a crea viață și pentru a întemeia o familie.

C. Decretul Ministerului Sănătății din 11 aprilie 2008 („Note explicative privind reproducerea asistată medical”)

„[...] Crioconservarea embrionilor: Există două categorii de embrioni care pot face obiectul crioconservării: prima categorie o constituie embrionii aflați în așteptarea implantării, inclusiv cei care au fost crioconservați înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

40 din 2004; a doua categorie o constituie embrionii certificați ca abandonați [...].”

D. Raportul final al „Comisiei de studiu privind embrionii” din 8 ianuarie 2010

21

. Printr-un decret din 25 iunie 2009, Ministerul Sănătății a înființat Comisia de studiu privind embrionii crioconservați în centrele de reproducere asistată medical. Raportul final al comisiei, adoptat cu majoritate în data de 8 ianuarie 2010, prevede următoarele:

„Interdicția legală privind distrugerea embrionilor trebuie înțeleasă în sensul că doar în două cazuri crioconservarea poate fi întreruptă: când embrionul decongelat poate fi implantat în uterul mamei sau al altei femei dispuse să accepte implantarea; sau când este posibilă certificarea științifică a morții naturale ori a pierderii permanente a viabilității ca organism. În stadiul actual al cunoștințelor [științifice], viabilitatea unui embrion poate fi certificată doar dacă a fost decongelat, situație paradoxală deoarece un embrion decongelat nu poate fi recongelat și va muri în mod inevitabil dacă nu este imediat implantat în uter. De unde perspectiva tuțioristă a unei posibile conservări, pe termen nelimitat, a embrionilor congelați. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că progresul cercetării științifice va permite stabilirea criteriilor și metodologiilor pentru a diagnostica moartea, sau cel puțin pierderea viabilității, embrionilor crioconservați: astfel, va fi posibilă depășirea paradoxului actual – și inevitabil din perspectivă juridică – al crioconservării pe o perioadă potențial nedeterminată. Până la atingerea acestor rezultate, [trebuie reafirmat că] nu se poate ignora faptul că art.

14 din Legea nr.

40 din 2004 interzice în mod expres distrugerea embrionilor, inclusiv a celor crioconservați. La aceasta se adaugă faptul că, în ceea ce privește soarta embrionilor supranumerari, autorii Legii nr.

40 au optat clar pentru conservarea lor, iar nu pentru distrugerea lor, stabilind astfel ca principiu preferința pentru menținerea lor în viață, chiar și atunci când soarta lor este incertă.”

E. Constituția Republicii Italiene

22

. Articolele relevante din Constituție prevăd următoarele:

Art.

9

„Republica promovează dezvoltarea culturii și a cercetării științifice și tehnice.” [...]

Art.

32

„Republica ocrotește sănătatea ca drept fundamental al individului și interes al colectivității. [...]”

Art.

117

„Puterea legislativă este exercitată de Stat și de Regiuni, cu respectarea Constituției, precum și a limitelor impuse de legislația comunitară și de obligațiile internaționale.” [...]

F. Hotărârile nr.

348 și nr.

349 ale Curții Constituționale din 24 octombrie 2007

23

. Aceste hotărâri răspund unor întrebări pe care Curtea de Casație și o curte de apel le-au ridicat cu privire la compatibilitatea Decretului-lege nr.

333 din 11 iulie 1992 (privind criteriile pentru calcularea despăgubirii pentru expropriere) cu Constituția și cu art.

6 §

1 din Convenție și art.

1 din Protocolul 1 la Convenție. Acestea țin seama de hotărârea

Scordino împotriva Italiei (nr.

1)

[(MC), nr.

36813/97, CEDO 2006-V), pronunțată de Marea Cameră a Curții.

24

. În aceste hotărâri, după ce a amintit obligația legiuitorului de a respecta obligațiile internaționale (art.

117 din Constituție), Curtea Constituțională a definit locul conferit Convenției pentru drepturile omului în cadrul izvoarelor de drept intern, având în vedere că aceasta este o normă de rang intermediar între legea ordinară și Constituție. În plus, Curtea Constituțională a precizat că instanța de fond era cea care trebuia să interpreteze norma internă în conformitate cu Convenția pentru drepturile omului și cu jurisprudența Curții (a se vedea hotărârea nr.

349, pct.

26, pct.

6.2

infra

) și că, în cazul în care o astfel de interpretare ar fi fost imposibilă sau instanța ar fi avut îndoieli cu privire la compatibilitatea normei interne cu Convenția, instanța era obligată să o sesizeze cu problema de constituționalitate.

25

. Pasajele relevante din hotărârea nr.

348 din 24 octombrie 2007 sunt următoarele:

„4.2. [...] Este necesar să se definească rangul și rolul normelor din Convenția europeană a drepturilor omului pentru a determina, în lumina [art.

117 din Constituție], care este incidența acestora asupra ordinii juridice italiene. [...]

4.3.

[Într-adevăr], dacă pe de o parte [aceste norme] completează protecția drepturilor fundamentale și contribuie astfel la punerea în aplicare a valorilor și a principiilor fundamentale protejate totodată de Constituția italiană, pe de altă parte, ele rămân în mod formal simple izvoare de rang primar. [...]

Astăzi, Curtea Constituțională are așadar de clarificat problema normativă și instituțională [ridicată mai sus], care are consecințe practice importante pentru activitatea de zi cu zi a practicienilor în drept. [...]

Instanța ordinară nu poate decide să anuleze o dispoziție din legea ordinară pe care o consideră incompatibilă cu o normă din Convenția europeană a drepturilor omului, deoarece pretinsa incompatibilitate ridică o problemă de constituționalitate privind posibila încălcare a primului paragraf al art.

117 din Constituție și intră [ca atare] în competența exclusivă a Curții Constituționale. [...]

4.5.

[...] Principiul enunțat la primul paragraf al art.

117 din Constituție nu poate deveni operațional în practică decât dacă «obligațiile internaționale» constrângătoare pentru puterile legislative ale statului și regiunilor sunt definite în mod corespunzător. [...]

4.6.

[Or] în comparație cu alte tratate internaționale, Convenția europeană a drepturilor omului are trăsătura distinctivă de a fi instituit un organ jurisdicțional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care are competența de a interpreta normele Convenției. Într-adevăr, potrivit art.

32 §

1 [din Convenție], «competența Curții acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea Convenției și a protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condițiile prevăzute în art.

33, 34, 46 și 47».

Având în vedere că normele juridice își dobândesc sensul (

vivono

) prin interpretarea dată acestora de către practicienii în drept, în primul rând judecătorii, rezultă în mod natural din art.

32 §

1 din Convenție că, prin semnarea Convenției europene a drepturilor omului și prin ratificarea acesteia, Italia s-a angajat în special, în conformitate cu obligațiile sale internaționale, să-și adapteze legislația la normele Convenției în conformitate cu sensul atribuit acestora de Curte [Curtea Europeană a Drepturilor Omului], care a fost înființată cu scopul de a le interpreta și aplica. Prin urmare, nu se poate vorbi de o competență jurisdicțională care s-ar adăuga celei a organelor judiciare ale statului, ci mai degrabă de o funcție de interpretare preeminentă pe care statele contractante au recunoscut-o Curții Europene, contribuind astfel la clarificarea obligațiilor lor internaționale în materie.

4.7.

Nu trebuie să se deducă de aici faptul că dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, astfel cum sunt interpretate de Curtea de la Strasbourg, au valoare de norme constituționale și, ca atare, sunt exceptate de la controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională. Este cu atât mai necesar ca normele respective să fie în conformitate cu Constituția cu cât acestea completează principiile constituționale, deși rămân norme de rang infra-constituțional. [...]

Din moment ce, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului dobândesc sens prin interpretarea pe care le-o dă Curtea Europeană, controlul de constituționalitate trebuie să se axeze pe normele care rezultă din această interpretare, nu pe aceste dispoziții considerate în sine. În plus, hotărârile Curții de la Strasbourg nu sunt obligatorii necondiționat în sensul controlului de constituționalitate al legilor naționale. Acest control trebuie să încerce întotdeauna să realizeze un echilibru între constrângerile determinate de obligațiile internaționale, impuse de primul paragraf al art.

117 din Constituție pe de o parte, și interesele protejate de Constituție și consacrate de alte articole din Constituție, pe de altă parte. [...]

5.

Rezultă din principiile metodologice sus-menționate că, pentru a proceda la controlul de constituționalitate solicitat de instanța de trimitere, trebuie să se examineze a) dacă există o contradicție, care nu poate fi rezolvată prin interpretare, între dispoziția națională în cauză și normele Convenției europene a drepturilor omului, astfel cum sunt interpretate de Curtea Europeană și considerate ca izvoare complementare ale principiului constituțional menționat în primul paragraf al art.

117 din Constituție, și b) dacă normele Convenției europene a drepturilor omului presupuse ca integrând acest principiu și înțelese în interpretarea dată acestora de Curte [Curtea Europeană] sunt compatibile cu ordinea constituțională italiană. [...]”

26

. Pasajele relevante ale hotărârii nr.

349 din 24 octombrie 2007 sunt reproduse mai jos:

„6.2 [...] [Principiul enunțat] la primul paragraf al art.

117 din Constituție [nu înseamnă] că trebuie să se considere că normele care decurg din acordurile internaționale au valoare constituțională deoarece acestea fac obiectul unei legi ordinare, cum este cazul normelor Convenției europene a drepturilor omului. Principiul constituțional supus controlului obligă legiuitorul ordinar să respecte aceste norme, o dispoziție națională incompatibilă cu o normă din Convenția europeană a drepturilor omului – și, prin urmare, cu «obligațiile internaționale», menționate la primul paragraf al art.

117 din Constituție – ar încălca în sine principiul constituțional respectiv. În cele din urmă, primul paragraf al art.

117 din Constituție face trimitere la norma din Convenție care este în discuție într-o anumită cauză, care dă sens (

dà vita

) și conținut obligațiilor internaționale evocate în general și la principiul [constituțional de bază], pentru a fi în general clasificată ca «normă interpusă», și care face la rândul său obiectul unui control de compatibilitate cu normele din Constituție, așa cum se va preciza mai jos.

Rezultă că este de competența instanțelor de drept comun să interpreteze norma internă în conformitate cu dispoziția internațională [...]. Atunci când o astfel de interpretare este imposibilă sau când există îndoieli privind compatibilitatea normei interne cu dispoziția din Convenție «interpusă», instanța este obligată să sesizeze Curții Constituționale o problemă de constituționalitate în raport cu primul paragraf al art.

117 din Constituție [...].

În ceea ce privește Convenția europeană a drepturilor omului, trebuie să se țină cont de faptul că aceasta are o caracteristică specială în comparație cu alte acorduri internaționale în sensul că depășește cadrul unei simple liste de drepturi și obligații reciproce ale statelor contractante. Acestea din urmă au creat un sistem de protecție uniformă a drepturilor fundamentale. Aplicarea și interpretarea sistemului de norme revin, desigur, în primul rând instanțelor din statele membre, care sunt instanțele de drept comun ale Convenției. Cu toate acestea, aplicarea uniformă a normelor în cauză este în cele din urmă garantată de interpretarea centralizată a Convenției europene, sarcină atribuită Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care are ultimul cuvânt și a cărei competență «acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea Convenției și a protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condițiile prevăzute [de aceasta]» (art.

32 §

1 din Convenție). [...]

Curtea Constituțională și Curtea de la Strasbourg au în cele din urmă roluri diferite, deși ambele urmăresc același scop – de a proteja cât mai bine drepturile fundamentale. Interpretarea Convenției de la Roma și a protocoalelor acesteia intră în competența Curții de la Strasbourg, ceea ce garantează aplicarea unui nivel uniform de protecție în toate statele membre.

Cu toate acestea, în cazul în care Curtea Constituțională este sesizată cu o problemă de constituționalitate a unei norme naționale în raport cu primul paragraf al art.

117 din Constituție, [și această problemă] se referă la o incompatibilitate cu una sau mai multe norme din Convenția europeană a drepturilor omului care nu poate fi rezolvată prin interpretare, aceasta trebuie să verifice dacă incompatibilitatea în cauză este reală și [dacă este] să verifice dacă normele propriu-zise din Convenția europeană a drepturilor omului, astfel cum au fost interpretate de Curtea de la Strasbourg, garantează o protecție a drepturilor fundamentale echivalentă cel puțin cu cea oferită de Constituția italiană.

Nu se impune, de fapt, să se examineze interpretarea pe care Curtea de la Strasbourg o dă unei anumite norme din Convenția europeană a drepturilor omului [...] ci să se verifice dacă această normă, astfel cum a fost interpretată de instanța căreia statele membre i-au acordat expres această competență, este compatibilă cu normele relevante din Constituție. Astfel, îndatorirea de a asigura respectarea obligațiilor internaționale impusă de Constituție va fi în mod corect pusă în echilibru cu necesitatea de a evita ca această îndatorire să încalce Constituția însăși.”

G. Jurisprudența Curții Constituționale

396 din 24 octombrie 2006

27

. Prin această ordonanță, Curtea Constituțională a declarat inadmisibilă o problemă de constituționalitate ridicată de Tribunalul Cagliari în legătură cu art.

13 din Legea nr.

40/2004, care interzice utilizarea diagnosticării preimplantare.

28

. Pentru a hotărî astfel, Curtea Constituțională a constatat că instanța de trimitere s-a limitat la ridicarea unei probleme de constituționalitate doar pentru art.

13 din Legea nr.

40/2004 deși, conform conținutului cererii pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, interzicerea diagnosticării preimplantare decurgea și din alte dispoziții ale legii respective, în special art.

14 alin.

(3).

151 din 1 aprilie 2009

29

. Această hotărâre are ca obiect constituționalitatea dispozițiilor art.

14 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr.

40/2004 care prevăd, pe de o parte, crearea unui număr limitat de embrioni (nu mai mare de trei) și obligația de a-i implanta simultan, iar pe de altă parte, interzicerea crioconservării embrionilor supranumerari.

30

. Curtea Constituțională a hotărât că alineatele în cauză erau neconstituționale deoarece periclitau sănătatea femeilor prin faptul că le obligau, în primul rând, să se supună mai multor cicluri de stimulare ovariană și, pe de altă parte, să se expună riscurilor asociate sarcinilor multiple din cauza interzicerii întreruperii selective a sarcinii.

31

. În hotărâre nu se face nicio referire la Convenția europeană a drepturilor omului, care nu a fost citată nici de instanțele (Tribunalul Administrativ Regional Lazio și Tribunalul Florența) care au ridicat problema.

97 din 8 martie 2010

32

. Prin această ordonanță, Curtea Constituțională a declarat inadmisibile problemele de constituționalitate pe care i le-a sesizat Tribunalul Milano întrucât acestea fuseseră deja tratate în hotărârea sa nr.

151/2009.

150 din 22 mai 2012

33

. Prin această ordonanță, care făcea trimitere la hotărârea

S.H. și alții împotriva Austriei

[(MC), nr.

57813/00, CEDO 2011], Curtea Constituțională a retrimis instanței competente asupra fondului cauza cu care fusese sesizată și care avea ca obiect interzicerea utilizării fertilizării heterologe, prevăzută de Legea nr.

40/2004.

162 din 10 iunie 2014

34

. Această hotărâre are ca obiect constituționalitatea interzicerii absolute a accesului la fertilizare heterologă în cazuri de sterilitate sau infertilitate dovedită medical, astfel cum a fost prevăzută de Legea nr.

40/2004.

35

. Trei instanțe de drept comun au sesizat Curtea Constituțională, adresându-i întrebarea dacă legea în litigiu era compatibilă cu art.

2 (drepturi inviolabile), art.

3 (principiul egalității), art.

29 (dreptul familiei), art.

31 (obligațiile statului de a proteja dreptul familiei) și art.

32 (dreptul la sănătate) din Constituție. Una dintre instanțe, Tribunalul Milano, a solicitat totodată Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea legii în litigiu cu art.

8 și art.

14 din Convenție.

36

. Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile legislative relevante.

37

. În special, aceasta a considerat că alegerea petenților de a deveni părinți și de a întemeia o familie cu copii constituie un aspect al libertății lor de autodeterminare referitoare la sfera vieții lor private și de familie și, ca atare, este protejată de art.

2, art.

3 și art.

31 din Constituție. Instanța a mai precizat că persoanele afectate de infertilitate sau sterilitate totală au dreptul la protecția sănătății lor (art.

32 din Constituție).

38

. Instanța a constatat că, dacă drepturile în litigiu ar putea face obiectul unor restrângeri inspirate de considerente de ordin etic, aceste restrângeri nu ar putea echivala cu o interdicție absolută, cu excepția cazului în care altminteri ar fi imposibilă protejarea altor libertăți garantate de Constituție.

39

. În ceea ce privește compatibilitatea dispozițiilor legislative în litigiu cu art.

8 și art.

14 din Convenție, Curtea Constituțională s-a limitat la observația că problemele legate de aceasta au fost tratate în concluziile la care a ajuns cu privire la constituționalitatea dispozițiilor în litigiu (a se vedea mai sus).

H. Ordonanțele instanțelor naționale privind accesul la diagnosticarea preimplantare

40

. În această ordonanță, Tribunalul Cagliari a amintit că petenții au introdus mai întâi o acțiune de instituire a unor măsuri provizorii, în cadrul căreia a fost ridicată o problemă de constituționalitate. Tribunalul a adăugat că respectiva problemă a fost apoi declarată inadmisibilă prin Ordonanța nr.

396 pronunțată de Curtea Constituțională în data de 24 octombrie 2006 (a se vedea

supra

, pct.

27-28) și că ordonanța nu a furnizat așadar nicio îndrumare privind interpretarea care trebuie dată dreptului intern prin prisma Constituției.

41

. În ceea ce privește acțiunea civilă introdusă în fața tribunalului, instanța a remarcat că nu exista, în dreptul intern, o interdicție explicită de acces la diagnosticarea preimplantare și că o interpretare a legii în sensul existenței unei astfel de interdicții ar fi contrară dreptului petenților de a fi informați în mod corespunzător despre tratamentul medical pe care intenționau să îl urmeze.

42

. În plus, instanța a observat că interdicția privind utilizarea diagnosticării preimplantare a fost introdusă ulterior printr-o normă secundară, și anume Decretul Ministerului Sănătății nr.

15165 din 21 iulie 2004 (în special în partea în care se prevede că „orice examinare privind starea de sănătate a embrionilor creați in vitro, în sensul art.

14 alin.

5 [din Legea nr.

40 din 2004] se poate efectua doar pentru observarea acestora” – „

dovrà essere di tipo osservazionale

”). Instanța a considerat că acest fapt era contrar principiului legalității și Convenției de la Oviedo a Consiliului Europei.

43

. În cele din urmă, instanța a remarcat că o interpretare a Legii nr.

40/2004 în sensul în care aceasta permite accesul la diagnosticarea preimplantare era în conformitate cu dreptul la sănătate recunoscut mamei. În consecință, tribunalul a încuviințat accesul petenților la diagnosticarea preimplantare.

44

. În această ordonanță, Tribunalul Florența a făcut trimitere la ordonanța Tribunalului Cagliari, citată anterior, și a declarat că este de acord cu interpretarea pe care acesta a dat-o legislației interne. În consecință, tribunalul a încuviințat accesul petenților la diagnosticarea preimplantare.

45

. Prin această ordonanță, Tribunalul Bologna a încuviințat accesul petenților la diagnosticarea preimplantare, precizând că această practică era compatibilă cu protecția sănătății femeii, recunoscută prin interpretarea pe care Curtea Constituțională a dat-o dreptului intern în Decizia nr.

151 din 1 aprilie 2009 (a se vedea

supra

, pct.

29-31).

46

. În această ordonanță, pronunțată la finalul procedurii ordonanței președințiale, Tribunalul Salerno a reamintit elementele noi introduse prin Decretul Ministerului Sănătății nr.

31639 din 11 aprilie 2008, și anume că examinarea stării de sănătate a embrionilor creați in vitro nu mai era limitată la observarea acestora și că accesul la reproducerea asistată a fost autorizat pentru cuplurile în care bărbatul era purtătorul unor boli virale cu transmitere sexuală.

47

. Instanța a dedus astfel că diagnosticarea preimplantare trebuia să fie considerată una dintre tehnicile de supraveghere prenatală în vederea cunoașterii stării de sănătate a embrionului.

48

. În consecință, tribunalul a încuviințat realizarea unei diagnosticări preimplantare pe embrionul in vitro al petenților.

49

. În această ordonanță, Tribunalul Cagliari a făcut trimitere la motivarea formulată în ordonanțele citate anterior. În plus, instanța a precizat că din hotărârile nr.

348 și nr.

349 pronunțate de Curtea Constituțională la 24 octombrie 2007 reieșea faptul că o interpretare a legii în sensul garantării accesului la diagnosticarea preimplantare era compatibilă cu Convenția europeană a drepturilor omului, având în vedere în special hotărârea pronunțată de Curtea de la Strasbourg în cauza

Costa și Pavan împotriva Italiei

(nr.

54270/10, 28 august 2012).

50

. Prin această ordonanță, instanța a ridicat problema constituționalității art.

1 alin.

(1) și (2) și a art.

4 alin.

(1) din Legea nr.

40/2004, dispoziții care interziceau cuplurilor care nu erau sterile și nici infertile să recurgă la tehnici de reproducere asistată medical pentru obținerea unui diagnostic preimplantare. Instanța a examinat această problemă și din perspectiva art.

8 și a art.

14 din Convenție.

51

. Deși a ținut seama de hotărârea

Costa și Pavan împotriva Italiei

(citată anterior), instanța a considerat că nu se putea proceda la o interpretare extensivă acestei legi, care prevedea expres că accesul la tehnicile de reproducere asistată medical era rezervat cuplurilor sterile sau infertile.

I. Problema constituționalității art.

13 din Legea nr.

40/2004, ridicată de Tribunalul Florența

52

. Printr-o decizie din 7 decembrie 2012, Tribunalul Florența a ridicat problema constituționalității interdicției de a dona embrionii supranumerari în scopuri de cercetare științifică, interdicție care decurge din art.

13 din Legea nr.

40/2004, în raport cu art.

9 și art.

32 din Constituție, care garantează libertatea cercetării științifice și, respectiv, dreptul la sănătate.

53

. La 19 martie 2014, președintele Curții Constituționale a suspendat examinarea cauzei în așteptarea hotărârii pe care Marea Cameră o va pronunța în cauza

Parrillo împotriva Italiei

(cererea nr.

46470/11).

III. Documente ale Consiliului Europei

A. Recomandarea 1046 (1986) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind utilizarea embrionilor și fetușilor umani în scopuri de diagnosticare, terapeutice, științifice, industriale și comerciale

„[...] 6. [Adunarea Parlamentară] Conștientă de faptul că în urma progresului [științei și tehnologiei medicale] condiția juridică a embrionului și fetusului a devenit foarte precară, iar statutul juridic al acestora nu este în prezent reglementat prin lege;

7.

Conștientă de faptul că nu există dispoziții corespunzătoare privind utilizarea embrionilor și a fetușilor vii sau morți;

8.

Având convingerea că, în fața progresului științific care permite intervenția, încă de la fertilizare, asupra vieții umane în curs de dezvoltare, este urgentă stabilirea gradului său de protecție juridică;

9.

Ținând seama de diversitatea opiniilor exprimate în plan etic cu privire la utilizarea embrionilor sau fetușilor, ori a țesuturilor provenite de la aceștia, și de conflictele de valori pe care le provoacă;

10.

Considerând că embrionii și fetușii umani trebuie să beneficieze în orice împrejurare de respectul cuvenit demnității umane, precum și că utilizarea produselor și țesuturilor acestora trebuie limitată în sens strict și reglementată prin lege [...] în vederea unor scopuri pur terapeutice și imposibil de atins prin alte mijloace; [...]

13.

Subliniind necesitatea cooperării la nivel european,

14.

Recomandă Comitetului de Miniștri:

A. să invite guvernele statelor membre:

[...]

ii. să limiteze utilizarea industrială a embrionilor și fetușilor umani, precum și a produselor și țesuturilor acestora, la scopuri strict terapeutice care nu pot fi atinse prin alte mijloace, conform principiilor menționate în anexă, precum și să se conformeze dreptului acestora, ori să adopte norme conforme, aceste norme trebuind în special să precizeze condițiile în care se pot efectua prelevarea și utilizarea în vederea diagnosticării sau în scop terapeutic;

iii. să interzică crearea de embrioni umani prin fertilizare in vitro în scopul cercetării pe durata vieții sau după moartea lor;

iv. să interzică tot ce s-ar putea defini ca manipulări sau abateri indezirabile de la aceste tehnici, printre care:

(...)

- cercetarea pe embrioni umani viabili;

- efectuarea de experimente pe embrioni vii, viabili sau nu [...]”

B. Recomandarea 1100 (1989) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind utilizarea embrionilor și fetușilor umani în cercetarea științifică

„[...] 7. Considerând că embrionul uman, deși prezintă faze succesive de dezvoltare indicate prin denumiri diferite [...], prezintă totodată o diferențiere progresivă a organismului său și păstrează totuși o identitate biologică și genetică continuă,

8.

Reamintind necesitatea unei cooperări europene și a unei reglementări cât mai ample posibil care să permită depășirea contradicțiilor, a riscurilor și a ineficacității previzibile a normelor exclusiv naționale în domeniile vizate,

(...)

21.

Crearea și menținerea în viață, cu intenție, a embrionilor și fetușilor, in vitro sau in utero, în scopul cercetării științifice, ca de exemplu pentru prelevarea de material genetic, celule, țesuturi sau organe, trebuie să fie interzise. [...]”

54

. Părțile relevante din anexa la recomandare sunt formulate astfel:

„B. Pe embrioni preimplantare vii: [...]

4.

Conform Recomandării 934 (1982) și Recomandării 1046 (1986), cercetările in vitro pe embrioni viabili se autorizează numai în cazurile în care:

– este vorba despre cercetări aplicate cu caracter de diagnostic sau efectuate în scopuri preventive ori terapeutice;

– acestea nu intervin asupra patrimoniului genetic nepatologic.

5.

[...] cercetarea pe embrioni vii trebuie interzisă, în special:

– dacă embrionul este viabil;

– dacă există posibilitatea utilizării unui model animal;

– dacă aceasta nu este prevăzută în cadrul unor proiecte prezentate și autorizate corespunzător de autoritățile sanitare sau științifice competente ori, prin delegație, de comisia națională multidisciplinară de resort;

– dacă nu respectă termenele prevăzute de autoritățile sus-menționate.

(...)

H. Donarea de material embrionar uman: (...)

20.

Donarea de material embrionar uman se autorizează numai în scopul cercetării științifice, în scopul diagnosticării, în scop preventiv sau terapeutic. Se interzice vânzarea acestuia.

21.

Crearea și/sau menținerea în viață, cu intenție, a embrionilor și fetușilor, in vitro sau in utero, în vederea cercetării științifice, ca de exemplu pentru prelevarea de material genetic, celule, țesuturi sau organe, trebuie să fie interzise.

22.

Donarea și utilizarea de material embrionar uman se permit numai cu condiția ca părinții donatori să-și fi exprimat consimțământul în mod liber și în scris.

23.

Donarea de organe trebuie să fie lipsită de orice caracter comercial. Cumpărarea și vânzarea de embrioni, fetuși sau părți ale acestora de către părinții donatori sau de către terți, ca și importarea și exportarea acestora, trebuie să fie de asemenea interzise.

24.

Donarea și utilizarea de material embrionar uman pentru fabricarea de arme biologice periculoase sau anihilatoare trebuie interzise.

25.

În cadrul prezentei recomandări, prin «viabili» se înțeleg embrionii care nu prezintă caracteristici biologice ce pot împiedica dezvoltarea lor; pe de altă parte, neviabilitatea embrionilor și fetușilor umani va trebui determinată exclusiv prin criterii biologice obiective, bazate pe deficiențele intrinseci ale embrionului.”

C. Convenția Consiliului Europei privind drepturile omului și biomedicina („Convenția de la Oviedo”) din 4 aprilie 1997

ART.

2

Întâietatea ființei umane

„Interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al științei.”

ART.

18

Cercetarea pe embrioni in vitro

„1. Atunci când cercetarea pe embrioni in vitro este permisă de lege, aceasta va asigura o protecție adecvată a embrionului.

2.

Este interzisă crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.”

Art.

27

Protecția mai largă

„Nici una dintre dispozițiile prezentei convenții nu va fi interpretată ca o limitare sau o afectare în vreun alt mod a posibilității ca o parte să acorde o protecție mai largă față de aplicațiile biologiei și medicinei decât cea stipulată în prezenta convenție.”

D. Protocol adițional la Convenția de la Oviedo privind cercetarea biomedicală (25 ianuarie 2005)

ART.

1

Sfera de aplicare

„1. Prezentul protocol se aplică tuturor activităților de cercetare în domeniul sănătății care implică o intervenție asupra ființei umane.

2.

Protocolul nu se aplică cercetării pe embrioni in vitro. Acesta se aplică cercetării pe fetuși și embrioni in vivo.

[...]”

E. Raportul Grupului de lucru privind protecția embrionilor și a fetușilor umani din cadrul Comitetului director pentru bioetică, publicat la 19 iunie 2003 – Concluzie

„Scopul raportului este de a prezenta o privire de ansamblu a pozițiilor actuale din Europa referitoare la protecția embrionului uman in vitro și a argumentelor pe care se bazează acestea.

Acesta denotă un consens larg asupra necesității protejării embrionului in vitro. Cu toate acestea, definiția statutului embrionului rămâne un domeniu în care se întâlnesc diferențe fundamentale, bazate pe argumente solide. Diferențele se află, în mare măsură, la originea celor întâlnite în materie de chestiuni legate de protecția embrionului in vitro.

Cu toate acestea, chiar și în lipsa unui acord privind statutul embrionului, se poate avea în vedere posibilitatea reexaminării anumitor chestiuni în contextul evoluțiilor recente în domeniul biomedical și al progresului terapeutic potențial. În acest context, deși se recunoaște și se respectă opțiunile fundamentale ale diverselor țări, pare posibil și dezirabil – în raport cu necesitatea protejării embrionului in vitro recunoscută în toate țările – să se identifice abordările comune în vederea asigurării condițiilor adecvate pentru aplicarea procedurilor care implică crearea și utilizarea de embrioni in vitro. Scopul prezentului raport este de a sprijini reflecția pentru atingerea acestui obiectiv.”

F. Rezoluția 1352 (2003) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind cercetarea pe celule stem umane

„[...] 3. Celulele stem umane pot proveni de la un număr crescând de țesuturi și fluide prezente în ființele umane de orice vârstă, nu doar din surse embrionare.

[...]

5.

Prelevarea de celule stem embrionare implică, în acest moment, distrugerea unor embrioni umani.

[...]

7.

Adunarea subliniază că în lume sunt deja disponibile un număr de linii de celule stem embrionare umane care pot servi la cercetarea științifică.

[...]

10.

Distrugerea ființelor umane în scopul cercetării științifice este contrară dreptului la viață al oricărei ființe umane și contrară interzicerii morale a instrumentalizării ființei umane.

11.

În consecință, Adunarea invită statele membre:

i. să promoveze cercetarea pe celule stem cu condiția ca aceasta să respecte viața ființelor umane în toate stadiile lor de dezvoltare;

ii. să încurajeze tehnicile științifice care nu sunt controversate din punct de vedere social și etic pentru a face progrese în folosirea pluripotenței celulare și a dezvolta noi metode în medicina regenerativă;

iii. să semneze și să ratifice Convenția de la Oviedo pentru a conferi eficacitate interzicerii creării de embrioni umani în scopuri de cercetare;

iv. să promoveze programe europene comune de cercetare fundamentală în domeniul celulelor stem adulte;

v. să garanteze că, în țările care o permit, cercetarea pe celule stem care implică distrugerea embrionilor umani este autorizată corespunzător și supravegheată de organismele naționale corespunzătoare;

vi. să respecte decizia țărilor de a nu participa la programe de cercetare internaționale care sunt contrare valorilor etice consacrate în legislația națională și să nu se aștepte ca aceste țări să contribuie direct sau indirect la această cercetare;

vii. să acorde întâietate aspectelor etice ale cercetării față de acelea pur utilitare și financiare;

viii. să promoveze înființarea unor structuri în care cercetătorii științifici și reprezentanții societății civile pot discuta diverse tipuri de proiecte de cercetare pe celule stem umane în vederea consolidării transparenței și responsabilității democratice.”

G. Recomandarea Comitetului de Miniștri către statele membre privind cercetarea în domeniul materialelor biologice de origine umană [Rec (2006)4, adoptată de Comitetul de Miniștri la 15

martie 2006]

55

. Această recomandare, care nu se aplică țesuturilor embrionare și fetale (art.

2 §

3) are scopul de a proteja drepturile fundamentale ale persoanelor al căror material biologic ar putea fi inclus într-un proiect de cercetare după ce a fost recoltat și stocat (i) pentru un proiect de cercetare specific anterior adoptării acestei recomandări, (ii) pentru o cercetare viitoare nespecificată sau (iii) ca material rezidual prelevat inițial în scopuri clinice sau medico-legale. Recomandarea urmărește, printre altele, să promoveze stabilirea unor coduri de bune practici din partea statelor membre și să reducă la minim riscurile legate de activitățile de cercetare pentru viața privată a persoanelor implicate. Documentul stabilește totodată normele privind obținerea și recoltarea de material biologic.

H. „Etica în știință și tehnologie”, Rezoluția 1934 (2013) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

„2. [...] Adunarea consideră că se impune o reflecție etică mai concertată – la nivel național, supraregional și mondial – cu privire la obiectivele și scopurile urmărite de știință și tehnologie, la instrumentele și metodele folosite de acestea, la posibilele consecințe și efecte secundare ale acestora, precum și cu privire la sistemul general de norme și comportamente în care se circumscriu acestea.

3.

Adunarea consideră că existența unei structuri permanente pentru reflecție etică la nivel mondial ar permite abordarea unor chestiuni etice precum cea de «țintă mobilă» în locul stabilirii unui «cod etic», și ar permite repunerea periodică în discuție chiar și a conceptelor fundamentale, precum definiția «identității umane» sau a «demnității umane».

4.

Adunarea salută inițiativa UNESCO de a înființa Comisia Mondială de etică a cunoștințelor științifice și a tehnologiilor (COMEST) pentru a angaja o reflecție etică permanentă și a studia posibilitățile de a redacta și revizui periodic un set de principii etice fundamentale bazate pe Declarația universală a drepturilor omului. În opinia acesteia, Consiliul Europei ar trebui să contribuie la acest proces.

5.

În acest sens, Adunarea recomandă Secretarului General al Consiliului Europei să aibă în vedere înființarea unei structuri flexibile și informale de reflecție etică, prin intermediul cooperării între comisiile competente ale Adunării și membrii comitetelor de experți de resort, inclusiv Comitetul de bioetică (DH-BIO), în vederea identificării noilor chestiuni etice și a principiilor etice fundamentale care pot ghida acțiunile politice și juridice în Europa.

6.

Pentru a consolida cadrul european comun de etică în știință și tehnologie, Adunarea recomandă statelor membre care încă nu au luat aceste măsuri să semneze și să ratifice Convenția pentru protecția drepturilor omului și a demnității umane față de aplicațiile biologiei și medicinei: Convenția privind drepturile omului și biomedicina (STE nr.

164, «Convenția de la Oviedo») și protocoalele la aceasta, precum și să participe pe deplin la lucrările Comitetului de bioetică.

[...]

10.

Adunarea invită Uniunea Europeană și UNESCO să coopereze cu Consiliul Europei pentru a consolida cadrul european comun de etică în știință și tehnologie și, în acest sens:

10.1.

să creeze platforme europene și regionale pentru schimburi periodice de experiențe și de bune practici din toate domeniile științei și tehnologiei, folosind experiența dobândită în cadrul Conferinței europene a comitetelor naționale de etică (COMETH), lansată de Consiliul Europei și, mai recent, al Forumului comitetelor naționale de etică (Forum CNE) finanțat de Comisia Europeană, precum și în cadrul reuniunilor Comitetului de bioetică al Consiliului Europei;

10.2.

să elaboreze și să revizuiască periodic un set de principii etice fundamentale care trebuie aplicate în toate domeniile științei și tehnologiei;

10.3.

să propună orientări suplimentare pentru a ajuta statele membre să armonizeze normele etice și procedurile de supraveghere, bazându-se pe efectul pozitiv al cerințelor etice formulate în al șaptelea program-cadru al Comunității Europene pentru activități de cercetare, de dezvoltare tehnologică și demonstrative (2007-2013) (al 7-lea PC).”

IV. Dreptul Uniunii Europene și alte materiale relevante

A. Grupul european pentru etică în domeniul științei și al noilor tehnologii (EGE)

56

. Înființat în 1991 de Comisia Europeană, EGE este un organism independent alcătuit din experți, cu misiunea de a prezenta Comisiei Europene avize privind chestiuni etice legate de știință și noile tehnologii. EGE a emis două avize privind utilizarea embrionilor in vitro în scopul cercetării.

12: Aspecte etice ale cercetării care implică utilizarea de embrioni umani în contextul celui de al cincilea program-cadru de cercetare, 14 noiembrie 1998

57

. Avizul a fost publicat la cererea Comisiei Europene, în urma propunerii Parlamentului European de a exclude de la finanțarea UE acele proiecte de cercetare care implică distrugerea de embrioni umani în contextul celui de al cincilea program-cadru. Pasajele relevante prevăd următoarele:

„[...] 2.6 [...] Ca parte a programelor europene de cercetare, problema cercetării pe embrion uman trebuie abordată atât din perspectiva respectării principiilor etice fundamentale comune tuturor statelor membre, cât și luând în considerare diversitatea de concepții filosofice și etice exprimate prin practicile și reglementările naționale în vigoare în acest domeniu. [...]

2.8.

În lumina principiilor și precizărilor sus-menționate, Grupul consideră că, în conformitate cu dimensiunea etică a celui de al cincilea program-cadru comunitar, nu ar trebui exclusă

a priori

de la finanțare comunitară cercetarea pe embrion uman care face obiectul unor opțiuni etice diferite de la o țară la alta. [...]”

15: Aspecte etice ale cercetării pe celule stem umane și utilizarea lor, 14 noiembrie 2000

58

. Pasajele relevante din aviz prevăd următoarele:

„2.3. Pluralism și etică europeană

[...] În contextul pluralismului european, fiecare stat membru are dreptul de a interzice sau de a autoriza cercetarea pe embrioni. În acest ultim caz, respectarea demnității umane impune reglementarea cercetării pe embrioni și oferirea unor garanții împotriva riscului de experimentare arbitrară și de instrumentalizare a embrionilor umani.

2.5.

Acceptabilitatea etică a domeniului de cercetare respectiv

Grupul observă că, în unele țări, cercetarea pe embrioni este interzisă. Cu toate acestea, în țările în care cercetarea este permisă în vederea îmbunătățirii tratamentului pentru infertilitate, este greu de găsit un argument concret pentru a interzice extinderea domeniului acestei cercetări pentru a dezvolta noi tratamente împotriva bolilor sau leziunilor grave. Într-adevăr, ca și în cazul cercetării asupra infertilității, cercetarea pe celule stem are scopul de a atenua suferința umană. În orice caz, embrionii care au fost utilizați pentru cercetare trebuie să fie distruși. În consecință, nu există niciun argument pentru a exclude finanțarea acestui tip de cercetare din Programul-cadru de cercetare al Uniunii Europene dacă se respectă cerințele etice și legale definite în acest program.”

B. Regulamentul (CE) nr.

1394/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind medicamentele pentru terapie avansată și de modificare a Directivei 2001/83/CE și a Regulamentului (CE) nr.

726/2004

„(7) Reglementarea medicamentelor pentru terapie avansată la nivel comunitar nu ar trebui să aducă atingere deciziilor adoptate de statele membre cu privire la autorizarea sau nu a utilizării oricărui tip specific de celule umane, cum ar fi celulele stem embrionare, sau de celule animale. De asemenea, nu ar trebui să aducă atingere aplicării legislației naționale care interzice sau restricționează vânzarea, furnizarea sau utilizarea medicamentelor care conțin, sunt alcătuite sau derivate din aceste celule.”

C. Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 18 octombrie 2011

(C-34/10

Oliver Brüstle împotriva Greenpeace

eV

)

59

. Prin această hotărâre, pronunțată cu titlu preliminar la cererea Curții Federale de Justiție (

Bundesgerichtshof

) a Germaniei, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat cu privire la interpretarea la care se pretează Directiva 98/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 iulie 1998 privind protecția juridică a invențiilor biotehnologice.

60

. Obiectul litigiului l-a constituit acea parte a directivei care, moderând principiul conform căruia utilizările embrionilor umani în scopuri industriale sau comerciale trebuie excluse de la brevetare, precizează că „o atare excludere nu afectează invențiile în scopuri terapeutice sau de diagnosticare care se aplică embrionului uman și sunt utile acestuia”.

61

. Curtea de Justiție a precizat că directiva în litigiu nu are drept obiect reglementarea utilizării embrionilor umani în cadrul cercetărilor științifice: obiectul acesteia se limitează la brevetarea invențiilor biotehnologice. În continuare, CJUE a considerat că invențiile care implică utilizarea embrionilor umani rămân excluse de la brevetare chiar dacă pot pretinde că au ca finalitate cercetarea științifică (această finalitate neputând, în materie de brevete, să fie diferențiată de celelalte scopuri industriale și comerciale). Totodată, CJUE a precizat că invențiile care implică utilizarea în scopuri terapeutice sau de diagnosticare aplicabilă embrionului uman și utilă acestuia nu sunt excluse de la brevetare.

D. Finanțările acordate de Uniunea Europeană în materie de cercetare și de dezvoltare tehnologică

62

. Uniunea Europeană a început în 1984 să aloce fonduri pentru cercetare științifică în cadrul unor programe-cadru desfășurate pe perioade de câțiva ani.

63

. Pasajele relevante din Decizia nr.

1982/2006/CE privind al șaptelea program-cadru al Comunității Europene pentru activități de cercetare, de dezvoltare tehnologică și demonstrative (2007-2013) prevăd următoarele:

Articolul 6

Principii etice

„

(1) Toate activitățile de cercetare desfășurate în cadrul celui de-al șaptelea program-cadru se desfășoară în conformitate cu principiile etice fundamentale.

(2) Următoarele domenii de cercetare nu sunt finanțate în cadrul prezentului program-cadru:

― activități de cercetare având ca scop clonarea umană în scopul reproducerii;

― activități de cercetare având ca scop modificarea patrimoniului genetic al ființelor umane care ar putea determina ca aceste modificări să devină ereditare;

― activități de cercetare având ca scop crearea embrionilor umani doar în scopul cercetării sau al prelevării celulelor stem, inclusiv prin transferul nucleului celulelor somatice.

(3) Cercetarea celulelor sușă umane, atât adulte, cât și embrionare, poate fi finanțată în funcție de conținutul scopului științific și de cadrul legal al statelor membre implicate. [...]”

64

. Pasajele relevante din Regulamentul nr.

1291/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 decembrie 2013 de instituire a Programului-cadru pentru cercetare și inovare (2014-2020) – Orizont 2020 prevăd următoarele:

Articolul 19

Principii etice

„(1) Toate activitățile de cercetare și inovare desfășurate în cadrul Orizont 2020 sunt în conformitate cu principiile etice și cu legislația relevantă la nivel național și internațional și la nivelul Uniunii, inclusiv Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și Convenția europeană privind drepturile omului și protocoalele adiționale. [...]

[...]

(3) Sunt excluse de la finanțare următoarele domenii de cercetare:

(a) activitatea de cercetare care urmărește clonarea umană în scop de reproducere;

(b) activitatea de cercetare care urmărește modificarea moștenirii genetice a ființelor umane și care poate duce la transformarea acestor modificări în caracteristici ereditare;

(c) activități de cercetare destinate creării de embrioni umani numai în scopul cercetării sau al procurării de celule sușă, inclusiv prin intermediul transferului de nuclee de celule somatice.

(4) Cercetarea asupra celulelor sușă umane, atât adulte, cât și embrionare, poate fi finanțată în funcție de conținutul propunerii științifice și de cadrul legal al statelor membre implicate. Nu se acordă finanțare activităților de cercetare interzise în toate statele membre. Nu se finanțează nicio activitate în cadrul unui stat membru în care activitatea respectivă este interzisă.

[...]”

E. Comunicatul Comisiei Europene privind inițiativa cetățenească europeană „Unul dintre noi” COM(2014) 355 final (Bruxelles, 28 mai 2014)

65

. La 10 aprilie 2014, inițiativa cetățenească „Unul dintre noi” a propus modificări legislative în vederea excluderii, de la finanțare europeană, a proiectelor științifice care implică distrugerea de embrioni umani.

66

. În comunicatul din 28 mai 2014, Comisia Europeană a considerat că nu poate aproba cererea respectivă, motivând că propunerea sa de finanțare a proiectelor respective ține seama de considerente etice, de posibilele avantaje pentru sănătate și de sprijinul Uniunii pentru cercetarea privind celulele sușă.

v. Elemente de drept internațional relevante

A. Raportul Comitetului Internațional de Bioetică al UNESCO (CIB) privind aspectele etice ale cercetării pe celule embrionare (6 aprilie 2001)

67

. Pasajele relevante ale concluziilor din acest raport sunt următoarele:

„A. CIB recunoaște că cercetarea pe celule stem embrionare umane este o chestiune pentru care este de dorit să se angajeze o dezbatere la nivel național pentru a stabili ce poziție trebuie adoptată față de această cercetare, inclusiv eventuala abținere de la această cercetare. Acesta recomandă ca dezbaterile să se desfășoare la nivelurile normative naționale corespunzătoare, care să permită exprimarea unei multitudini de opinii, și pe cât posibil să permită atingerea unui consens cu privire la limitele a ceea ce este acceptabil în acest nou și important domeniu de cercetare terapeutică.

Ar trebui instituit un proces permanent de educare și informare în acest domeniu. Statele ar trebui să ia măsurile corespunzătoare pentru a iniția un dialog permanent în cadrul societății cu privire la problemele etice ridicate de această cercetare, cu implicarea tuturor părților interesate.

B.

Indiferent ce tip de cercetare în domeniul embrionilor se permite, ar trebui luate măsuri pentru a garanta că o astfel de cercetare se desfășoară într-un cadru normativ susținut de stat care va acorda ponderea cuvenită considerentelor etice și pentru a stabili principii directoare adecvate. Dacă se are în vedere autorizarea donării de embrioni supranumerari în stadiu de preimplantare, proveniți de la tratamente de FIV, pentru cercetare pe celule stem embrionare în scopuri terapeutice, trebuie acordată o atenție deosebită demnității și drepturilor ambilor părinți donatori ai embrionilor. Prin urmare, este esențial ca donarea să aibă loc numai după ce donatorii au primit informații complete despre implicațiile cercetării și și-au exprimat consimțământul prealabil, liber și informat. Scopurile și modul în care se efectuează acest tip de cercetare ar trebui să fie evaluate de comitetele de etică adecvate, care ar trebui să fie independente de cercetătorii implicați. Această evaluare ar trebui să includă o evaluare

ex post facto

a respectivei cercetări. [...]”

B. Hotărârea

Murillo și alții împotriva Costa Ricăi

, pronunțată de Curtea Interamericană a Drepturilor Omului (28 noiembrie 2012)

68

. În această cauză, Curtea Interamericană s-a pronunțat cu privire la interdicția de a fi efectuate fertilizări in vitro în Costa Rica. Instanța a hotărât, printre altele, că embrionul nu poate fi considerat „persoană” în sensul art.

4 §

1 din Convenția americană a drepturilor omului (care protejează dreptul la viață) întrucât „concepția” începe abia în momentul în care embrionul este implantat în uter.

VI. Elemente de drept comparat

69

. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea cu privire la legislația a 40 de state membre

[1]

în materie de utilizare a embrionilor umani în scopuri de cercetare științifică, trei țări (Belgia, Suedia și Regatul Unit al Marii Britanii) permit cercetarea științifică pe embrioni umani, precum și crearea unor astfel de embrioni în scopuri de cercetare.

70

. Crearea de embrioni pentru cercetare științifică este interzisă în 14 țări

[2]

. Cu toate acestea, cercetarea pe embrioni supranumerari este în general permisă, în anumite condiții.

71

. Ca și Italia, trei state membre (Slovacia, Germania și Austria) interzic în principiu cercetarea științifică pe embrioni, permițând-o doar în cazuri foarte restrânse, în special atunci când vizează protejarea sănătății embrionului sau când se efectuează pe linii celulare provenite din străinătate.

72

. În Slovacia, cercetarea pe embrioni este strict interzisă, cu excepția celei cu caracter terapeutic având ca scop să contribuie la sănătatea persoanelor implicate direct.

73

. În Germania, importul și utilizarea de celule embrionare în scopuri de cercetare sunt, în principiu, interzise prin lege. Acestea sunt permise numai în cazuri excepționale, în condiții stricte.

74

. În Austria, legea prevede că „celulele viabile” nu pot fi utilizate în alte scopuri decât fertilizarea in vitro. Cu toate acestea, noțiunea de „celule viabile” nu este definită în lege. Conform practicii și doctrinei, interdicția prevăzută de lege vizează numai celulele embrionare denumite „totipotente”

[3]

.

75

. În patru țări (Andorra, Letonia, Croația și Malta), legea interzice expres orice cercetare pe celule stem embrionare.

76

. În 16 țări nu există norme în materie. Acestea sunt Armenia, Azerbaidjan, Bosnia-Herțegovina, Georgia, Irlanda, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Republica Moldova, Monaco, Polonia, România, Rusia, San Marino, Turcia și Ucraina. Dintre aceste state, unele au practici destul de restrictive (ca de exemplu Turcia și Ucraina), iar altele au practici destul de permisive (ca de exemplu Rusia).

ÎN DREPT

77

. Curtea constată, pentru început, că Guvernul ridică mai multe excepții privind admisibilitatea prezentei cereri. Acesta susține, în special, că reclamanta nu

a epuizat căile de atac aflate la dispoziția sa în conformitate cu dreptul intern, nu

a depus cererea în termenul de șase

luni prevăzut la art.

35 §

1 din Convenție și nu

are calitate de victimă. În cele ce urmează, Curtea va examina aceste excepții, înainte de a analiza celelalte aspecte ale cererii.

I. Neepuizarea căilor de atac interne

A. Poziția Guvernului

78

. Guvernul susține că reclamanta avea posibilitatea de a se plânge instanței de fond în legătură cu interdicția de a-și dona embrionii în scopuri de cercetare științifică, susținând că interdicția în cauză era contrară atât Constituției Italiei, cât și Convenției europene a drepturilor omului. În acest sens, Guvernul a citat câteva decizii interne în care instanțele naționale au interpretat Legea nr.

40/2004 prin prisma Constituției și a Convenției europene a drepturilor omului, în special în ceea ce privește accesul la diagnosticarea preimplantare (ordonanțele pronunțate de Tribunalul Cagliari la 22 septembrie 2007 și 9 noiembrie 2012, precum și cele adoptate de tribunalele din Florența, Bologna și Salerno la 17 decembrie 2007, 29 iunie 2009 și, respectiv, 9 ianuarie 2010, a se vedea

supra

, pct.

40-49).

79

. Potrivit Guvernului, instanța de fond ar fi fost astfel obligată să interpreteze, în lumina Convenției, legea din care decurge interdicția în litigiu, astfel cum o impun hotărârile Curții Constituționale nr.

348 și nr.

349 din 24 octombrie 2007.

80

. Dacă instanța de fond ar fi constatat existența unui conflict ireconciliabil între propria interpretare a legii și drepturile invocate de petent, aceasta ar fi fost obligată să ridice o problemă de constituționalitate. Astfel, Curtea Constituțională ar fi examinat pe fond compatibilitatea faptelor contestate cu drepturile omului, și ar fi putut anula dispozițiile naționale cu efect retroactiv și

erga omnes

.

81

. De altfel, Curtea Constituțională a fost deja învestită cu judecarea mai multor cauze având ca obiect constituționalitatea Legii nr.

40/2004. În această privință, au fost pronunțate o serie de decizii, printre care ordonanțele Curții Constituționale nr.

369, nr.

97 și nr.

150 (pronunțate la 24 octombrie 2006, 8 martie 2010 și, respectiv, 22 mai 2012), hotărârea nr.

151 adoptată de aceasta la 1 aprilie 2009, precum și ordonanțele tribunalelor din Florența și Roma, pronunțate la 7 decembrie 2012 și, respectiv, 15 ianuarie 2014 (a se vedea

supra

, pct.

27-33 și 50-53).

82

. În plus, reclamanta a încălcat totodată principiul subsidiarității prevăzut în Protocolul nr.

15 din 24 iunie 2013 prin faptul că nu a epuizat căile de atac interne înainte de a adresa Curții plângerile sale.

83

. În cele din urmă, o problemă de constituționalitate în cadrul unei cauze identice cu cea de față a fost ridicată de Tribunalul Florența în fața Curții Constituționale (a se vedea

supra

, pct.

52-53). În cazul în care Curtea Constituțională ar fi pronunțat o decizie nefavorabilă reclamantei, aceasta ar fi avut în continuare posibilitatea de a introduce o cerere la Curte.

B. Poziția reclamantei

84

. Reclamanta susține că orice acțiune în fața instanțelor de drept comun ar fi fost sortită eșecului deoarece dreptul intern interzicea în mod absolut donarea de embrioni în scopuri de cercetare științifică.

85

. În plus, potrivit acesteia, calea constituțională nu poate fi considerată o cale de atac care trebuie epuizată în sensul art.

35 §

1 din Convenție deoarece sistemul juridic italian nu prevede o procedură directă la Curtea Constituțională.

86

. În cele din urmă, reclamanta precizează că, la 19 martie 2014, președintele Curții Constituționale a amânat examinarea problemei ridicate de Tribunalul Florența, la care face trimitere Guvernul, în așteptarea hotărârii pe care Marea Cameră o va pronunța în prezenta cauză.

C. Motivarea Curții

87

. Curtea reamintește în primul rând că, în conformitate cu art.

35 §

1 din Convenție, nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Reclamanții trebuie să fi dat instanțelor judecătorești interne posibilitatea pe care această dispoziție a fost destinată să o acorde în principiu statelor contractante, și anume prevenirea sau repararea încălcărilor pe care pretind că le-au suferit. Regula se bazează pe ipoteza că ordinea internă oferă o cale de atac efectivă în ceea ce privește pretinsa încălcare. Dispozițiile art.

35 §

1, cu toate acestea, prevăd epuizarea doar a căilor de atac care se referă la încălcările pretinse și care sunt disponibile și suficiente. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine în teorie, dar și în practică, în caz contrar ele fiind lipsite de accesibilitatea și eficiența necesare; statul pârât trebuie să demonstreze că aceste condiții sunt întrunite [a se vedea, printre multe altele,

McFarlane împotriva Irlandei

(MC), nr.

31333/06, pct.

107, 10 septembrie 2010;

Mifsud împotriva Franței

(dec.) (MC), nr.

57220/00, pct.

15, CEDO 2002-VIII;

Leandro Da Silva împotriva Luxemburgului

, nr.

30273/07, pct.

40 și 42, 11 februarie 2010; și

Vučković și alții împotriva Serbiei

(MC), nr.

17153/11, pct.

69-77, 25 martie 2014].

88

. În prezenta cauză, bazându-se pe sistemul controlului constituțional instituit prin hotărârile Curții Constituționale nr.

348 și nr.

349 din 24 octombrie 2007, Guvernul a susținut că reclamanta nu a epuizat căile de atac disponibile în dreptul intern. În acest sens, Guvernul a citat exemple de decizii pronunțate pe fond și deciziile Curții Constituționale privind Legea nr.

40/2004.

89

.

Curtea observă pentru început că, prin hotărârile nr.

348 și nr.

349 sus-menționate, Curtea Constituțională a definit locul Convenției drepturilor omului în izvoarele dreptului intern, considerând că aceasta este o normă de rang intermediar între legea ordinară și Constituție. În plus, aceasta a considerat că este sarcina instanțelor competente asupra fondului să interpreteze norma internă în conformitate cu Convenția drepturilor omului și cu jurisprudența Curții. Curtea Constituțională a precizat că, atunci când o astfel de interpretare este imposibilă sau când instanța de fond are îndoieli privind compatibilitatea normei interne cu Convenția, instanța respectivă este obligată să îi sesizeze acea problemă de constituționalitate.

90

. Curtea reamintește de asemenea, că, în absența unei căi de atac interne specifice pretinsei încălcări, Guvernul trebuie să justifice – în baza jurisprudenței interne – dezvoltarea, disponibilitatea, sfera și domeniul de aplicare a căii de atac pe care o invocă [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Melnītis împotriva Letoniei

, nr.

30779/05, pct.

50, 28 februarie 2012;

McFarlane

, citată anterior, pct.

115-127;

Costa și Pavan împotriva Italiei

, nr.

54270/10, pct.

37, 28 august 2012; și

Vallianatos și alții împotriva Greciei

(MC), nr.

29381/09 și nr.

32684/09, pct.

52-58, CEDO 2013 (extrase)].

91

. În speță, Curtea constată că Guvernul s-a referit la mai multe cauze având ca obiect Legea nr.

40/2004 dar nu a dat ca exemplu nicio decizie internă care să fi soluționat problema donării embrionilor supranumerari în scopuri de cercetare. De asemenea, Curtea nu îi poate face un reproș întemeiat reclamantei pentru faptul că nu a depus o cerere în vederea obținerii unei măsuri interzise prin lege.

92

. În ceea ce privește argumentul Guvernului conform căruia, în urma adoptării hotărârilor nr.

348 și nr.

349, instanța de fond are obligația de a interpreta legea din care decurge interdicția în litigiu în lumina Convenției și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, ceea ce nu era obligată să facă anterior, mai multe considerente conduc Curtea la concluzia că această afirmație nu este aplicată, în fapt, printr-o practică judiciară stabilită, printre altele în domeniul reproducerii asistate medical.

93.

Curtea constată, în primul rând, că într-o cauză care era similară cu aceasta și avea obiect interdicția de a dona embrionii supranumerari în scopuri de cercetare științifică, Tribunalul Florența a decis, la 7 decembrie 2012, să sesizeze Curții Constituționale problema constituționalității art.

13 din Legea nr.

40/2004 în raport cu art.

9 și art.

32 din Constituție, care garantează libertatea de cercetare științifică și, respectiv, dreptul la sănătate (a se vedea

supra

, pct.

22). Curtea constată, totuși, că instanța de fond nu a ridicat nicio problemă legată de compatibilitatea interdicției în litigiu cu drepturile garantate de Convenție.

94.

În al doilea rând, Curtea constată că, cu câteva excepții, hotărârile instanțelor competente asupra fondului și cele ale Curții Constituționale cu privire la Legea nr.

40/2004, citate de Guvern (a se vedea

supra

, pct.

78 și 81), nu se referă la Convenția drepturilor omului. Acesta este cazul ordonanțelor nr.

396/2006 și nr.

97/2010 și al hotărârii nr.

151/2009 ale Curții Constituționale, al ordonanțelor tribunalelor din Cagliari, Florența, Bologna și Salerno adoptate la 22

septembrie

2007, 17 decembrie 2007, 29 iunie 2009 și, respectiv, 9

ianuarie 2010, precum și al deciziei Tribunalului Florența din 7 decembrie 2012.

95

.

Este adevărat că, în Ordonanța nr.

150 din 22 mai 2012 prin care a retrimis la instanța competentă asupra fondului o cauză având ca obiect interzicerea fertilizării heterologe, Curtea Constituțională a făcut trimitere, printre altele, la art.

8 și art.

14 din Convenție.

Cu toate acestea, se impune constatarea că, în hotărârea nr.

162 din 10 iunie 2014 privind aceeași cauză, Curtea Constituțională a examinat interdicția în litigiu exclusiv în lumina articolelor din Constituție care erau în discuție (respectiv, art.

2, art.

31 și art.

32). În ceea ce privește art.

8 și art.

14 din Convenție, invocate numai de una dintre cele trei instanțe de fond (a se vedea

supra

, pct.

35), instanța constituțională s-a limitat la observația că problemele ridicate în cadrul acestor dispoziții au fost acoperite de concluziile la care a ajuns în raport cu Constituția (a se vedea

supra

, pct.

39).

96

. În aceste condiții, singurele două excepții de la absența luării în considerare a Convenției și a jurisprudenței aferente le reprezintă ordonanțele tribunalelor din Cagliari (9 noiembrie 2012) și Roma (15 ianuarie 2014) care, având în vedere concluziile Curții în cauza

Costa și Pavan

(citată anterior), au garantat accesul petenților la diagnosticarea preimplantare și, respectiv, au sesizat Curții Constituționale o problemă de constituționalitate în această privință. Cert este că acestea sunt doar două cazuri izolate din cele unsprezece invocate de Guvern, care au ca obiect un alt domeniu decât cel din prezentul litigiu și cu privire la care Curtea s-a pronunțat deja.

97

. Mai mult decât atât, întrucât compatibilitatea art.

13 din Legea nr.

40/2004 cu drepturile garantate de Convenție constituie o problemă nouă, Curtea nu este convinsă că posibilitatea reclamantei de a face plângere la o instanță ordinară constituie o cale de atac eficientă.

98

. Hotărârile nr.

348 și nr.

349 aduc clarificări cu privire la diferența dintre rolul Curții de la Strasbourg și cel al Curții Constituționale, precizând că primei instanțe îi revine sarcina de a interpreta Convenția și că celei de a doua îi revine sarcina de a examina dacă există un conflict între o normă națională și drepturile garantate de Convenție, în special în lumina interpretării date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea

supra

, pct.

26).

99

. De asemenea, decizia din 19 martie 2014 a președintelui Curții Constituționale de a amâna examinarea problemei ridicate la 7 decembrie 2012 de Tribunalul Florența în așteptarea soluției pe care Curtea o va pronunța în prezenta cauză (a se vedea

supra

, pct.

53) se încadrează în această logică.

100

. În acest context, Curtea observă că, într-o hotărâre recentă (nr.

49, depusă la 26 martie 2015), în care a analizat printre altele locul Convenției europene a drepturilor omului și al jurisprudenței Curții în ordinea juridică internă, Curtea Constituțională a declarat că instanța de fond era obligată să respecte jurisprudența Curții doar în cazul în care aceasta era „consacrată” sau formulată într-o „hotărâre-pilot”.

101

. În orice caz, Curtea a amintit în repetate rânduri faptul că, în ordinea juridică italiană, justițiabilul nu are acces direct la Curtea Constituțională: astfel, numai o instanță care judecă fondul unei cauze are competența să o sesizeze, la cererea unui petent sau din oficiu. Prin urmare, o astfel de cerere nu poate fi considerată o cale de atac a cărei epuizare este impusă de Convenție [a se vedea, printre altele,

Brozicek împotriva Italiei

, nr.

10964/84, 19 decembrie 1989, pct.

34, seria A nr.

167;

Immobiliare Saffi împotriva Italiei

(MC), nr.

22774/93, pct.

42, CEDO 1999-V;

C.G.I.L. și Cofferati împotriva Italiei

, nr.

46967/07, pct.

48, 24 februarie 2009;

Scoppola împotriva Italiei (nr.

2)

(MC), nr.

10249/03, pct.

75, 17 septembrie 2009; și

M.C. și alții împotriva Italiei

, nr.

5376/11, pct.

47, 3 septembrie 2013]. Cu toate acestea, Comisia și Curtea au hotărât, cu privire la alte state membre, că o cerere directă depusă la Curtea Constituțională constituie o cale de atac internă care trebuie epuizată [a se vedea, de exemplu,

W. împotriva Germaniei

, nr.

10785/84, 18 iulie 1986, Decizii și rapoarte (DR) 48, p.

104;

Union Alimentaria Sanders SA împotriva Spaniei

, nr.

11681/85, 11 decembrie 1987 DR 54, p.

101, p.

104;

S.B. și alții

împotriva Belgiei

(dec.), nr.

63403/00, 6 aprilie 2004; și

Grišankova și Grišankovs împotriva Letoniei

(dec.), nr.

36117/02, CEDO 2003-II (extrase)].

102

. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate considera că sistemul de interpretare obligatorie a normei interne în lumina Convenției, stabilit prin hotărârile nr.

348 și nr.

349, constituie un punct de cotitură de natură să respingă această concluzie [a se vedea,

a contrario

, recentele decizii ale Curții care recunosc eficacitatea acțiunii în fața Curții Constituționale a Turciei ca urmare a introducerii unei cereri individuale directe la această instanță:

Hasan Uzun împotriva Turciei

(dec.), nr.

10755/13, pct.

25-27, 30 aprilie 2013; și

Ali Koçintar

împotriva Turciei

(dec.), nr.

77429/12, 1 iulie 2014.

103

. Trebuie salutate principiile consacrate prin hotărârile nr.

348 și nr.

349 din 24 octombrie 2007, în special cu privire la locul care revine Convenției între izvoarele de drept și invitația adresată autorităților judiciare naționale de a interpreta normele interne și Constituția în raport cu Convenția europeană a drepturilor omului și cu jurisprudența Curții. De asemenea, Curtea constată că, în alte cazuri decât reproducerea asistată medical, au existat numeroase decizii în care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea unei norme interne în baza, printre altele, a incompatibilității acesteia cu drepturile garantate de Convenție și cu jurisprudența Curții (a se vedea, de exemplu, hotărârea nr.

39 din 5 martie 2008 cu privire la incapacități juridice ce rezultă din faliment, hotărârea nr.

93 din 17 martie 2010 privind caracterul public al ședințelor în cadrul procedurilor pentru aplicarea de măsuri provizorii, precum și hotărârea nr.

210 din 3 iulie 2013 privind aplicarea retroactivă a legii penale).

104

. Cu toate acestea, se impune mai întâi constatarea că sistemul italian prevede, pentru justițiabili, doar o cale de atac indirectă la Curtea Constituțională. În plus, Guvernul nu a demonstrat, pe baza practicilor și jurisprudenței stabilite, că în cazul donării de embrioni pentru cercetare, introducerea de către reclamantă a unei acțiuni în fața instanței de fond, combinată cu obligația acesteia din urmă de a sesiza Curții Constituționale o problemă de constituționalitate în lumina Convenției constituia, în speță, o cale de atac efectivă pe care reclamanta ar fi trebuit să o epuizeze.

105

. Având în vedere cele de mai sus și decizia Curții Constituționale de a suspenda examinarea unei cauze similare pendinte până când Curtea va pronunța o soluție în prezenta cauză, Curtea respinge excepția ridicată de Guvernul pârât.

II. Cu privire la respectarea termenului de șase luni

A. Poziția Guvernului

106

. În cadrul ședinței, Guvernul a invocat tardivitatea formulării cererii, arătând că legea care interzice donarea de embrioni în scopul cercetării științifice a intrat în vigoare la 10 martie 2004 și că reclamanta a solicitat punerea la dispoziție a embrionilor săi în vederea unei astfel de donări abia la 14 decembrie 2011, printr-o scrisoare adresată, la data menționată, centrului de medicină reproductivă unde aceștia fuseseră crioconservați.

B. Poziția reclamantei

107

. Reclamanta a răspuns excepției invocate în cadrul ședinței precizând că, deși cererea scrisă pentru punerea la dispoziție a embrionilor săi a fost adresată centrului de medicină reproductivă la 14 decembrie 2011, anterior formulase pe cale orală alte cereri în același scop.

108

. În orice caz, reclamanta susține că orice cerere adresată centrului de medicină reproductivă era sortită eșecului, amintind că legea în vigoare interzice categoric donarea embrionilor în scopul cercetării științifice.

C. Motivarea Curții

109

. Curtea reamintește că a recunoscut că, atunci când o ingerință în exercitarea dreptului invocat de un reclamant decurge direct dintr-o lege, prin simpla sa menținere în vigoare, aceasta poate reprezenta o ingerință continuă în exercitarea dreptului respectiv (a se vedea, de exemplu, cauzele

Dudgeon împotriva Regatului Unit

, 22 octombrie 1981, pct.

41, seria A nr.

45; și

Norris împotriva Irlandei

, 26 octombrie 1988, pct.

38, seria A nr.

142, în care reclamanții, homosexuali, s-au plâns că legile care pedepseau actele homosexuale prin sancțiuni penale încălcau dreptul la respectarea vieții lor private).

110

. Curtea s-a bazat pe această abordare în cauza

Vallianatos și alții împotriva Greciei

[(MC), nr.

29381/09 și nr.

32684/09, pct.

54, CEDO 2013 (extrase)], în care reclamanții s-au plâns de încălcarea continuă a art.

14 și a art.

8 din Convenție din cauza imposibilității lor, în calitate de cupluri de același sex, de a încheia „acorduri de conviețuire” deși această posibilitate fusese recunoscută prin lege cuplurilor de sex opus. În plus, în cauza

S.A.S.

împotriva Franței

[(MC), nr.

43835/11, pct.

110, CEDO 2014 (extrase)], care avea ca obiect interdicția legală de a purta o ținută menită să ascundă fața în spațiul public, Curtea a arătat că situația reclamantei era similară celei a reclamanților din cauzele

Dudgeon

și

Norris

, unde a constatat o ingerință continuă în exercitarea drepturilor protejate de art.

8 din Convenție.

111

. Curtea acceptă faptul că, în cauzele sus-menționate, efectul asupra vieții de zi cu zi a reclamanților al măsurilor legislative contestate era mai important și mai direct decât în prezenta cauză. Cu toate acestea, este incontestabil faptul că interdicția legală a donării de embrioni în scopul cercetării științifice, în litigiu în prezenta cauză, are efect asupra vieții private a reclamantei. Acest efect, care rezultă din legătura biologică existentă între reclamantă și embrionii săi, precum și din obiectivul întemeierii unei familii aflat la originea creării lor, decurge direct din intrarea în vigoare a Legii nr.

40/2004 și constituie o situație continuă, în sensul că o afectează pe reclamantă în mod permanent din acel moment (a se vedea raportul final al Comisiei de Studiu privind Embrionii din 8 ianuarie 2010, care formulează ipoteza conservării pe durată nedeterminată a embrionilor congelați,

supra

pct.

21).

112

. În astfel de cazuri, în conformitate cu jurisprudența Curții, termenul de șase

luni începe să curgă abia din momentul în care situația în litigiu a încetat (a se vedea, printre altele,

Çınar împotriva Turciei

, nr.

17864/91, decizia Comisiei din 5 septembrie 1994). În consecință, Curtea nu este de acord cu argumentul Guvernului, conform căruia termenul curge de la data intrării în vigoare a legii în litigiu.

113

. Pe de altă parte, argumentul Guvernului echivalează cu punctul de vedere potrivit căruia reclamanta a dorit să doneze embrionii săi încă de la intrarea în vigoare a legii în litigiu, împrejurare în privința căreia Curtea nu poate face speculații.

114

. Excepția de tardivitate invocată de Guvern în temeiul art.

35 §

1 din Convenție nu poate fi așadar reținută.

III. Cu privire la calitatea de victimă a reclamantei

A. Poziția Guvernului

115

. Guvernul invocă totodată lipsa calității de victimă a reclamantei, precizând că, în perioada 12 noiembrie 2003 (data decesului partenerului reclamantei) – 10 martie 2004 (data intrării în vigoare a Legii nr.

40/2004), reclamanta ar fi putut să-și doneze embrionii în scopul cercetării întrucât atunci nu exista nicio reglementare în materie și, prin urmare, donarea de acest tip nu era interzisă.

B. Poziția reclamantei

116

. Reclamanta a precizat în cadrul ședinței că timpul scurs între data decesului partenerului său și intrarea în vigoare a legii în litigiu a fost foarte scurt – aproximativ patru

luni – și că nu a putut să ia în această perioadă nicio decizie concretă cu privire la soarta pe care ar fi rezervat-o embrionilor creați prin fertilizarea in vitro pe care a efectuat-o.

C. Motivarea Curții

117

. Curtea reamintește că, atunci când o ingerință în viața privată a unui reclamant este rezultatul direct al unei legi, aceasta, prin menținerea ei în vigoare, constituie o ingerință continuă în exercitarea dreptului respectiv. În situația personală a reclamantei, ingerința afectează în mod constant și direct, prin însăși existența ei, viața privată a acesteia (

Dudgeon

, pct.

41; și

Norris

, pct.

34, citate anterior).

118

. În speță, de la data intrării în vigoare a Legii nr.

40/2004, reclamanta se află în imposibilitatea de a dona embrionii săi în scopul cercetării (a se vedea de asemenea

supra

, pct.

113). Întrucât situația în litigiu a rămas neschimbată din acea dată, faptul că reclamanta dorea să-și doneze embrionii pentru cercetare în momentul depunerii cererii sale îi este suficient Curții pentru a-i recunoaște calitatea de victimă. În plus, referitor la argumentul Guvernului conform căruia reclamanta ar fi putut să doneze embrionii săi în scopul cercetării științifice în perioada care s-a scurs între data decesului partenerului său și data intrării în vigoare a Legii, Curtea ia act de informațiile prezentate de reclamantă din care reiese că, în scurtul interval de timp sus-menționat, aceasta nu a putut să ia o decizie concretă cu privire la soarta embrionilor săi.

119

. Prin urmare, trebuie respinsă excepția invocată de Guvernul pârât în legătură cu lipsa calității de victimă a reclamantei.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art.

8 din Convenție

120

. În baza art.

8 din Convenție, reclamanta susține că interdicția donării de embrioni în scopul cercetării științifice, care decurge din art.

13 din Legea nr.

40/2004, implică o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private. Art.

8 este redactat astfel în părțile relevante:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private [...].

A. Argumentele părților

121

. Guvernul a susținut, pentru început, că problema eventualei donări de embrioni umani în scopul cercetării științifice nu se încadrează în noțiunea de „drept la respectarea vieții private”.

122

. În cadrul ședinței, acesta a susținut că art.

8 din Convenție putea fi aplicat doar „în mod indirect” în prezenta cauză, respectiv numai dacă reclamanta ar fi dorit să întemeieze o familie prin implantarea embrionilor săi și dacă ar fi fost împiedicată să procedeze astfel ca urmare a aplicării Legii nr.

40/2004.

123

. În orice caz, Guvernul a susținut că pretinsa ingerință în viața privată a reclamantei era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim constând în protejarea potențialului de viață al embrionului.

124

. În ceea ce privește proporționalitatea măsurii în litigiu, Guvernul s-a limitat, în cadrul observațiilor sale scrise, la a face trimitere la considerentele formulate în contextul art.

1 din Protocolul nr.

1 la Convenție. Cu toate acestea, în ședință, Guvernul a susținut că legislația italiană nu era contradictorie, argumentând că reclamanta a afirmat în mod eronat că embrionii crioconservați nu puteau constitui o viață umană. În acest sens, Guvernul a susținut că, realizată în mod corespunzător, crioconservarea nu avea limită de timp și că nu exista încă nicio metodă științifică pentru a verifica viabilitatea embrionului crioconservat fără a implica decongelarea acestuia.

125

. Pe de altă parte, Guvernul a susținut că legea italiană care permite avortul nu este incompatibilă cu interdicția de a dona embrioni în scopul cercetării, precizând că, în cazul întreruperii cursului sarcinii, protecția vieții fătului trebuie în mod clar să fie pusă în echilibru cu situația și interesele mamei.

126

. În cadrul ședinței, Guvernul a subliniat de asemenea că embrionul beneficiază, cu siguranță, de protecție în dreptul european. Potrivit argumentului Guvernului, Convenția Consiliului Europei privind drepturile omului și biomedicina („Convenția de la Oviedo”) din 4 aprilie 1997 nu impune în mod negreșit statelor obligația de a autoriza cercetarea științifică distructivă a embrionilor, opțiunea de a efectua o astfel de cercetare ținând – în opinia sa – de marja largă de apreciere acordată statelor în acest domeniu.

127

. În plus, Guvernul precizează că lucrările pregătitoare ale Legii nr.

40/2004 arată că aceasta este rezultatul unei munci extinse, care a luat în considerare diferite opinii și aspecte științifice și etice implicate în acest domeniu. Mai mult decât atât, Guvernul precizează că legea în cauză a făcut obiectul mai multor referendumuri, inclusiv unul referitor la menținerea art.

13, care nu au fost validate pentru că nu s-a întrunit numărul necesar de voturi.

128

. Mai mult, deși recunoaște că, în Italia, cercetarea științifică folosește linii celulare embrionare care sunt importate din străinătate și care provin de la distrugerea embrionilor de origine, Guvernul precizează că producerea acestor linii nu se efectuează la cererea laboratoarelor italiene, indicând că există în lume circa 300 de linii celulare embrionare puse la dispoziția întregii comunități științifice. În acest sens, Guvernul a subliniat că distrugerea intenționată a unui embrion uman nu poate fi comparată cu utilizarea unor linii celulare provenite de la embrioni umani distruși anterior.

129

. În ceea ce privește fondurile acordate de Uniunea Europeană pentru cercetare științifică, Guvernul afirmă că al șaptelea program-cadru pentru activități de cercetare și dezvoltare tehnologică, precum și Programul-cadru pentru cercetare și inovare „Orizont 2020” (a se vedea

supra

, pct.

64) nu prevăd finanțarea proiectelor care implică distrugerea de embrioni, indiferent dacă au fost creați în Europa sau importați din țări terțe.

130

. În cele din urmă, Guvernul a subliniat că, în avizul din 18 noiembrie 2005 privind „adopția pentru naștere – ADP” (a se vedea

supra

, pct.

19-20), Comitetul Național pentru Bioetică s-a preocupat deja de soarta embrionilor supranumerari în vederea găsirii unor soluții care să respecte viața acestora.

131

. Guvernul consideră că această perspectivă s-ar putea concretiza acum, având în vedere hotărârea nr.

162 din 10 iunie 2014 prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituțională interzicerea fertilizării heterologe, permițând astfel utilizarea embrionilor supranumerari proveniți de la o fertilizare in vitro în scopuri nedistructive, în conformitate cu obiectivul urmărit de legislația italiană în acest domeniu.

132

. Reclamanta afirmă în primul rând că, în sensul jurisprudenței Curții, noțiunea de „viață privată” este largă [

Pretty împotriva Regatului Unit

, nr.

2346/02, pct.

61, CEDO 2002-III și

Evans

împotriva Regatului Unit

(MC), nr.

6339/05, pct.

71, CEDO 2007-I].

133

. În al doilea rând, reclamanta precizează că și-a pierdut partenerul în circumstanțe tragice, motiv pentru care nu și-a putut întemeia o familie. În cadrul ședinței, reclamanta a explicat că au trecut doar patru

luni între decesul partenerului său și intrarea în vigoare a legii, prin urmare nu a avut timpul necesar să se gândească la întemeierea unei familii, și că legea interzicea în orice caz implantarea de embrioni

post mortem

.

134

. În acest context, reclamanta consideră că statul îi impune, în plus, să asiste la distrugerea embrionilor săi fără a-i permite să îi doneze pentru cercetare, cu toate că o astfel de donare, care ar urmări o cauză nobilă, ar fi pentru ea un motiv de consolare după evenimentele dureroase cu care s-a confruntat. În aceste condiții, reclamanta consideră că dreptul său la viață privată este pus în discuție.

135

. În plus, reclamanta consideră că interdicția în litigiu este lipsită de orice logică, singura cale oferită de sistem fiind moartea embrionilor. În cadrul ședinței, aceasta a subliniat în special contradicțiile existente în ordinea juridică italiană, argumentând că dreptul embrionului la viață, invocat de Guvern, era ireconciliabil atât cu posibilitatea femeilor de a face avort până în a treia lună de sarcină, cât și cu utilizarea, de către laboratoarele italiene, a unor linii celulare embrionare obținute din distrugerea unor embrioni creați în străinătate.

136

. De asemenea, reclamanta consideră că posibilitatea de a dona embrioni nedestinați implantării ar răspunde totodată interesului public, întrucât cercetările asupra celulelor stem pluripotente induse nu au înlocuit încă cercetarea pe celule stem, motiv pentru acestea din urmă continuă să se numere printre cele mai promițătoare metode de cercetare, în special în ceea ce privește tratamentul anumitor boli incurabile.

137

. De asemenea, reclamanta susține că statul nu dispune de o marjă largă de apreciere în prezenta cauză, având în vedere în special consensul european existent cu privire la posibilitatea de a dona în scopul cercetării științifice embrionii care nu sunt destinați implantării.

138

. În cadrul ședinței, reclamanta a făcut referire la hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată la 18 octombrie 2011 în cauza

Oliver Brüstle împotriva Greenpeace eV

(a se vedea

supra

, pct.

59-61). Observând că această hotărâre se limitează la excluderea de la brevetare a invențiilor care implică distrugerea embrionilor umani, reclamanta deduce că invențiile însele – și cercetările prealabile – nu sunt interzise la nivel european.

139

. În ultimul rând, în opinia reclamantei, comunicatul Comisiei Europene privind inițiativa cetățenească europeană „Unul dintre noi” 28 mai 2014 (a se vedea

supra

, pct.

65-66) a confirmat că finanțarea cercetării pe celule stem embrionare umane este permisă.

a) Centrul European pentru Lege și Justiție (

European Center for Law and Justice

– „ECLJ”)

140

. ECLJ susține că, în prezenta cauză, interesele științei – care prezintă importanță pentru reclamantă – nu prevalează asupra respectului cuvenit embrionului, și asta potrivit principiului „întâietății ființei umane”, recunoscut prin art.

2 din Convenția de la Oviedo.

141

. În plus, ECLJ arată că, în toate cauzele care ridică probleme legate de reproducerea asistată medical cu care a fost sesizată Curtea, ingerința în viața privată și de familie a reclamanților decurgea dintr-o lege care împiedica un cuplu sau o femeie să devină părinți. ECLJ consideră că, în speță, situația este diferită deoarece reclamanta a decis să renunțe la întemeierea unei familii, deși nicio lege nu interzicea gestația

post-mortem

la data realizării fertilizării in vitro.

142

. În cele din urmă, ECLJ amintește că marja de apreciere a statelor membre în acest domeniu este amplă, referindu-se în acest sens la hotărârile

S.H. și alții împotriva Austriei

și

Evans

, citate anterior.

b) Asociațiile „Movimento per la vita”, „Scienza e vita” și „Forum delle associazioni familiari", reprezentate de Carlo Casini

143

. Aceste asociații susțin că legea interzice experimentele distructive pe embrioni umani, care au calitatea de „subiect”, iar Convenția de la Oviedo nu impune nicio obligație de a permite astfel de experimente.

144

. De asemenea, asociațiile amintesc că statele membre dispun, în acest domeniu, de o marjă de apreciere largă.

c) Asociațiile „Luca Coscioni”, „Amica Cicogna Onlus”, „L’Altra Cicogna Onlus” și „Cerco bimbo”, precum și 46 de membri ai Parlamentului italian, reprezentați de Filomena Gallo

145

. Acești terți intervenienți susțin că noțiunea de „viață privată” este evolutivă, că aceasta nu se pretează unei definiții exhaustive și că reclamanta revendică în special dreptul la respectarea opțiunii sale de a dona, pentru cercetare, un material biologic care îi aparține, și anume embrioni care nu mai sunt destinați unui proiect parental și care oricum vor fi distruși.

146

. Aceștia adaugă că ingerința în cauză nu este justificată de obiectivul invocat, legislația italiană neacordând protecție absolută vieții embrionului.

d) Asociațiile VOX „VOX – Osservatorio italiano sui Diritti”, „SIFES – Society of Fertility, Sterility and Reproductive Medicine” și „Cittadinanzattiva”, reprezentate de Maria Elisa D’Amico, Maria Paola Costantini, Massimo Clara, Chiara Ragni și Benedetta Liberali

147

. Aceste asociații au subliniat că art.

13 din Legea nr.

40/2004 implică o limitare a libertății persoanelor de a decide soarta propriilor embrioni, a căror crioconservare trebuie asigurată pe o perioadă nelimitată, ceea ce determină costuri importante.

148

. Potrivit acestora, crioconservarea nu are nicio utilitate pentru embrionii destinați morții și nici pentru cuplurile care în general nu sunt prea dornice să utilizeze pentru implantare embrioni crioconservați pe o lungă perioadă de timp deoarece „calitatea” acestora scade în timp. Crioconservarea este lipsită de utilitate și pentru centrele medicale unde sunt conservați embrionii.

B. Motivarea Curții

8 din Convenție și cu privire la admisibilitatea capătului de cerere formulat de reclamantă

149

. În prezenta cauză, este pentru prima dată când Curtea trebuie să se pronunțe dacă „dreptul la respectarea vieții private” garantat prin art.

8 din Convenție poate include dreptul pe care reclamanta îl invocă în fața sa, și anume acela de a dispune de embrionii creați prin fertilizare in vitro în vederea donării lor pentru cercetare științifică.

150

. Guvernul susține că dispoziția în litigiu putea fi aplicată în prezenta cauză doar în mod indirect și doar sub aspectul „vieții de familie”, cu alte cuvinte doar în cazul în care reclamanta dorea să-și întemeieze o familie cu ajutorul crioconservării și al implantării ulterioare a embrionilor săi, și dacă a fost împiedicată să procedeze astfel ca urmare a aplicării Legii nr.

40/2004.

151

. Cu toate acestea, reclamanta a indicat în formularul de cerere (a se vedea

supra

, pct.

14) și a reiterat în cadrul ședinței (a se vedea

supra

, pct.

116) că, după decesul partenerului său, nu a mai avut în vedere întemeierea unei familii. Mai mult, aceasta nu a invocat în niciun moment în fața Curții încălcarea dreptului său la respectarea vieții sale de familie în raport cu art.

8 din Convenție.

152

. În realitate, obiectul litigiului dedus spre soluționare Curții îl constituie restrângerea dreptului, pretins de reclamantă, de a decide soarta embrionilor săi, drept ce are legătură cel mult cu „viața privată”.

153

. La fel ca reclamanta, Curtea reamintește pentru început că, în conformitate cu jurisprudența sa, noțiunea de „viață privată” în sensul art.

8 din Convenție este o noțiune largă, care nu se pretează unei definiții exhaustive și care include, în special, un drept la autodeterminare (

Pretty

, citată anterior, pct.

61). În plus, noțiunea include dreptul la respectarea deciziilor de a deveni sau a nu deveni părinte [

Evans

, citată anterior, pct.

71; și

A, B și C împotriva Irlandei

(MC), nr.

25579/05, pct.

212, CEDO 2010].

154

. În cauzele pe care le-a examinat și în care s-a ridicat în special problema sorții embrionilor obținuți prin reproducere asistată medical, Curtea a făcut referire la libertatea de alegere a părților.

155

. În cauza

Evans

(citată anterior), analizând echilibrul care trebuie menținut între drepturile conflictuale pe care părțile la un tratament de fertilizare in vitro le pot invoca în temeiul art.

8 din Convenție, Marea Cameră a considerat „că „nu e[ra] necesar să acorde o pondere mai mare dreptului reclamantei la respectarea alegerii sale de a deveni părinte în sensul genetic al termenului decât dreptului [fostului său partener] la respectarea dorinței lui de a nu a avea un copil biologic cu aceasta” (

Evans

, citată anterior, pct.

90).

156

. De asemenea, în cauza

Knecht împotriva României

(nr.

10048/10, 2 octombrie 2012), în care reclamanta s-a plâns în special de refuzul autorităților naționale de a aproba transferul embrionilor săi de la centrul medical unde au fost conservați la o clinică de specialitate la alegerea sa, Curtea a hotărât că art.

8 este aplicabil doar din perspectiva dreptului la respectarea vieții private a reclamantei (

Knecht

, citată anterior, pct.

55), deși aceasta a invocat totodată încălcarea dreptului său la respectarea vieții sale de