AFFAIRE GALLARDO SANCHEZ c. ITALIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 11620/07) dirigată împotriva Republicii Italiene și pe care un cetățean venezuelean, dl. Manuel Rogelio Gallardo Sanchez («reclamantul»), a sesizat Curtea pe 7 martie 2007 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de M. S. Koulouroudis, avocat la Atena. Guvernul italian («Guvernul») a fost reprezentat de agentul său, doamna E. Spatafora.

Reclamantul susținea că durata detenției pe care a suferit-o în vederea extradării sale a dus la o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.

La 2 mai 2013, cererea, care trebuia să fie examinată în fapt sub aspectul articolului 5 § 1 f), a fost comunicată Guvernului.

La 16 decembrie 2013, o copie a observațiilor Guvernului a fost trimisă reprezentantului reclamantului pentru a-l invita să transmită Curții observațiile sale ca răspuns și cererile lui referitoare la satisfacție echitabilă. Cu toate că reclamantul a manifestat interes și dorința de a continua examinarea cauzei, reprezentantul său nu a transmis observațiile în termenele stabilite. ÎN FAPT I.

Reclamantul, dl. Manuel Rogelio Gallardo Sanchez, este un cetățean venezuelean născut în 1965 și domiciliat la Cape Town (Africa de Sud).

La 19 aprilie 2005, reclamantul, care era acuzat de incendiere intenționată de către autoritățile grecești, a fost plasat sub control privativ de libertate în virtutea unui mandat de arestare emis de curtea de apel din Atena la 26 ianuarie 2005 în temeiul Convenției europene de extradare din 13 decembrie 1957.

La 22 aprilie 2005, curtea de apel a L'Aquila a validat arestarea reclamantului și a ordonat menținerea lui în detenție.

La 26 aprilie 2005, ministerul justiției a solicitat curții de apel menținerea reclamantului în detenție.

La ședința din 27 aprilie 2005, președintele curții de apel, bazandu-se pe art. 717 din codul de procedură penală (§25 mai jos), a procedat la identificarea reclamantului și i-a cerut dacă consimte la extradarea sa. Interesatul nu a consimțit.

La 9 iunie 2005, ministerul justiției a informat curtea de apel că la 25 mai 2005 autoritățile grecești au trimis o cerere de extradare însoțită de toate documentele necesare pentru a susține o asemenea cerere.

La 21 iunie 2005, parchețul a solicitat curții de apel admiterea cererii de extradare.

Ședința a fost fixată pentru 15 decembrie 2005. La cererea reprezentantului reclamantului, ședința a fost amânată pentru 12 ianuarie 2006.

Fără a efectua vreo acțiune de anchetă, curtea de apel a emis un aviz favorabil extradării printr-o decizie din 12 ianuarie 2006, depusă la 30 ianuarie 2006. A verificat conformitatea cererii de extradare cu Convenția europeană de extradare și respectarea principiilor non bis in idem și a dublei incriminări, și a exclus ipoteza că motive de natură discriminatorie sau politică se aflau la baza urmăririi penale.

La 3 martie 2006, reclamantul a depus o casație, susținând în special că cererea de extradare care-l privea fusese trimisă de autoritățile grecești dincolo de termenul de patruzeci de zile prevăzut de art. 16 § 4 din Convenția europeană de extradare, ceea ce, după spusele sale, atragea ilegitimitatea detenției sale. El susținea în plus că acuzațiile aduse sa de autoritățile grecești nu se bazau pe indici serioși de vinovăție. În consecință, spunea el, trebuia pus capăt detenției sale.

Printr-o hotărâre din 11 mai 2006, depusă la cancelarie la 18 septembrie 2006, Curtea de Casație a respins recursul cu o motivare de o pagină, în special datorită faptului că cererea de extradare sosise în termenul prevăzut de Convenția europeană de extradare și datorită faptului că nu avea competența să soluționeze problema privind existența unor indici serioși de vinovăție.

În același timp, de trei ori, între lunile iunie și septembrie 2005, reclamantul ceruse, fără succes, eliberarea sa din detenție de la curtea de apel a Romei. În ultima decizie din 27 octombrie 2005, adoptată în camera de consiliu în conformitate cu principiul contradictoriului și fără a efectua vreo acțiune de anchetă, curtea de apel a subliniat că nu exista nicio rație pentru a se abate de la celelalte două decizii de respingere adoptate anterior ținând cont, pe de o parte, de persistența riscului de dispariție al reclamantului în ciuda faptului că autoritățile îi confiscaseră pașaportul și, pe de altă parte, de obligația de a respecta angajamentele internaționale ale Statului.

La 9 octombrie 2006, ministrul justiției a semnat decretul de extradare.

La 26 octombrie 2006, reclamantul a fost extradat în Grecia. II.

Potrivit articolului 716 § 3 CPP, președintele curții de apel trebuie să valideze arestarea provizorie în termen de nouăzeci și șase de ore și, dacă este cazul, să aplice măsura de privare de libertate.

Conform articolului 716 § 4 CPP, măsura de precauție este ridicată dacă ministerul justiției nu solicită curții de apel, în termen de zece zile de la validarea arestării provizorii, menținerea interesatului în detenție.

Potrivit articolului 717 CPP, atunci când autoritățile interne ordonă o arestare provizorie sau aplică o măsură de precauție, președintele curții de apel fixează o ședință pentru a identifica interesatul și pentru a-i cere dacă consimte la extradarea sa.

Conform articolului 714 CPP, durata privării de libertate nu poate depăși un an și șase luni. Poate fi în continuare prelungită pentru o durată maximă globală de trei luni.

Potrivit articolului 718 CPP, măsura de privare de libertate poate, la cererea uneia dintre părți sau din oficiu, fi ridicată de curtea de apel sau Curtea de Casație, acționând ca instanță de primă instanță. Curtea de apel decide în camera de consiliu după ce a ascultat părțile. Decizia curții de apel poate fi atacată în fața Curții de Casație în limitele excepțiilor privind încălcarea legii. În acest sens, Curtea de Casație a stabilit de mai multe ori că nu are competența de a examina recursurile prin care un individ solicită eliberarea din detenție pe motiv că riscul de dispariție care justificase inițial privarea sa de libertate încetase să existe (a se vedea, de exemplu, Curtea de Casație, 7 septembrie 2010, hotărârea nr. 33545, depusă la cancelarie la 13 septembrie 2010; mai general, cu privire la lipsa de competență de a examina recursuri privind caracterul arbitrar al motivelor deciziilor curții de apel, a se vedea Curtea de Casație, 24 septembrie 2012, hotărârea nr. 37123, depusă la cancelarie la 26 septembrie 2012).

Pe ceea ce privește faza judiciară a extradării, conform articolului 704 CPP, curtea de apel se pronunță în camera de consiliu după ce a ascultat părțile și a obținut, dacă este necesar, informații corespunzătoare și a efectuat verificări necesare. Trebuie să stabilească dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de dreptul internațional și dreptul intern: dincolo de regulile prevăzute de Convenția europeană de extradare, art. 705 CPP impune tribunalelor să verifice dacă persoana în cauză este urmărită pentru infracțiuni de natură politică sau dacă riscă să fie judecată conform unor proceduri contrare drepturilor fundamentale sau dacă, odată extradată, riscă să sufere tratamente inumane, degradante, de natură discriminatorie sau, orice ar fi, contrare unuia dintre drepturile fundamentale. Conform aceluiași articol, în cazul în care se aplică Convenția europeană de extradare, tribunalele nu pot examina existența unor indici serioși de vinovăție (gravi indizi di colpevolezza).

Potrivit articolului 706 CPP, această decizie poate fi contestată, în fapt și în drept, în fața Curții de Casație, care se pronunță conform procedurii prevăzute de art. 704 CPP. 30. art. 708 CPP prevede că ministerul justiției decide, în termen de patruzeci și cinci de zile de la depunerea deciziei Curții de Casație favorabile extradării, dacă individul trebuie extradat. În absența unei asemenea decizii sau în caz de decizie negativă, măsura de privare de libertate trebuie ridicată. ÎN DREPT I. PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALAJATĂ A ARTICOLULUI 5 § 1 f) DIN CONVENȚIE

Reclamantul se plânge de durata detenției pe care a suferit-o în vederea extradării sale. Denunță în acest sens o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.

Având competență asupra kwalificării juridice a faptelor cauzei (a se vedea, printre altele, Guerra și alții c. Italia, 19 februarie 1998, § 44, Recueil des arrêts et décisions 1998-I), Curtea consideră că cererea ar trebui examinată sub aspectul articolului 5 § 1 f) din Convenție (Quinn c. Franța, 22 martie 1995, seria A nr. 311, Chahal c. Regatul Unit, 15 noiembrie 1996, Recueil 1996-V, și Bogdanovski c. Italia, nr. 72177/01, 14 decembrie 2006). Această dispoziție este redactată după cum urmează: « 1. Toată persoana are dreptul la libertate și siguranță personală. Nimeni nu poate fi privat de libertate, cu excepția următorilor cazi și cu respectarea procedurilor legale: (...) f) în caz de arestare sau detenție legală a unei persoane pentru a o preveni de a intra ilegal pe teritoriu, sau împotriva căreia este în curs o procedură de expulzare sau de extradare. » A. Privind admisibilitatea

Constatând că cererea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Pe fond 1. Pozițiile părților

Reclamantul susține că durata procedurii de extradare era excesivă ținând cont de caracterul puțin complex al cauzei, după spusele lui.

Guvernul contrazice acuzațiile reclamantului. El indică faptul că detenția în cauză a fost ordonată cu respectarea regulilor extradării, după cum ar fi constatat instanțele italiene, și că ea viza exclusiv predarea reclamantului justiției Statului cerente. Adaugă că reclamantul nu a consimțit la extradarea sa în timp ce consimțul interesatului ar fi permis, după spusele Guvernului, accelerarea procedurii, iar întârzierea în fixarea ședinței pe fond de către curtea de apel se justifică prin cele trei cereri de eliberare pe care reclamantul le-ar fi formulat în spațiul a trei luni. În final, consideră că procedura care a condus autoritățile italiene, atât judiciare cât și administrative, să autorizeze extradarea s-a desfășurat în conformitate cu termenele stabilite de regulile dreptului intern și dreptului internațional. 2. Aprecierea Curții a) Privind conformitatea detenției cu dreptul intern

Pentru a cerceta dacă detenția în cauză era conformă articolului 5 § 1 f) din Convenție, Curtea trebuie să verifice dacă această privare de libertate nu numai că se încadra în una dintre excepțiile prevăzute de alineatele a) la f), ci și era «regulată». Amintește că în materia «regularității» unei detenții, inclusiv observării «procedurilor legale», Convenția se referă în esență la legislația națională și consacră obligația de a observa standardele sale atât de fond cât și de procedură (Saadi c. Regatul Unit [GC], nr. 13229/03, § 67, CEDO 2008).

În cauza de față, Curtea observă că, fiind mai bine plasate decât organele Convenției pentru a verifica respectarea dreptului intern, instanțele naționale au concluzionat, când au fost sesizate de reclamant sau când dreptul intern o impunea, la regularitatea detenției litigioase în faza inițială și cu privire la scopul ei. Inițial, curtea de apel a L'Aquila a validat arestarea reclamantului. Ulterior, curtea de apel și Curtea de Casație au verificat că cererea de extradare fusese trimisă de autoritățile grecești în termen de patruzeci de zile prevăzut de art. 16 § 4 din Convenția europeană de extradare (§15, 17 și 21 mai sus). În final, de trei ori, tribunalele au stabilit că adoptarea și menținerea măsurilor de precauție se justificau prin exigența respectării angajamentelor internaționale ale Statului și prin existența unui risc de dispariție al reclamantului (§18 mai sus).

Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea nu vede niciun element susceptibil de a sugera că detenția suferită de reclamant în calitate de extradat nu a urmărit scopul pentru care fusese impusă și că nu era conformă dreptului intern. b) Privind caracterul arbitrar al detenției

Curtea amintește că, spre deosebire de ceea ce susține Guvernul, respectarea termenelor prevăzute de dreptul intern nu poate fi considerată ca ducând automat la compatibilitatea detenției cu cerințele care decurg din art. 5 § 1 f) din Convenție (Auad c. Bulgaria, nr. 46390/10, § 131, 11 octombrie 2011). Această dispoziție impune în plus conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul de a proteja individul împotriva arbitrarului (a se vedea, printre mulți alții, Winterwerp c. Țări de Jos, 24 octombrie 1979, § 37, seria A nr. 33, Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, § 50, Recueil 1996-III, și Witold Litwa c. Polonia, nr. 26629/95, § 78, CEDO 2000-III). Este un principiu fundamental că nicio detenție arbitrară nu poate fi compatibilă cu art. 5 § 1, și noțiunea de «arbitrar» pe care o conține art. 5 § 1 merge dincolo de lipsa de conformitate cu dreptul național, ainsi qu'une privare de libertate poate fi regulată conform legislației interne și totuși arbitrară și deci contrară Convenției (Saadi, precitat, § 67, și Suso Musa c. Malta, nr. 42337/12, § 92, 23 iulie 2013).

În acest sens, Curtea amintește în plus că, în contextul acestei dispoziții, doar desfășurarea procedurii de extradare justifică o privare de libertate bazată pe acest articol și că, dacă procedura nu se desfășoară cu diligența necesară, detenția încetează să fie justificată (Quinn, precitat, § 48, și Chahal, precitat, § 113).

Curtea are, deci, sarcina nu de a evalua dacă durata procedurii de extradare în ansamblu este rezonabilă, ceea ce face în special în materia duratei procedurilor sub aspectul articolului 6, ci de a stabili dacă, indiferent de durata globală a procedurii, durata detenției nu depășește termenul rezonabil necesar pentru atingerea scopului urmărit (Saadi, precitat, §§ 72-74). Deci, dacă au existat perioade de inactivitate din partea autorităților și, prin urmare, o lipsă de diligență, menținerea în detenție încetează să fie justificată. În concluzie, Curtea trebuie să evalueze caz cu caz dacă, în perioada de detenție în cauză, autoritățile naționale au arătat sau nu pasivitate (a se vedea, în acest sens, în materia expulsării, Tabesh c. Grecia, nr. 8256/07, § 56, 26 noiembrie 2009).

În cauza de față, Curtea constată că reclamantul a fost plasat sub control privativ de libertate pentru a permite autorităților grecești să-l urmărească penal. În acest sens, ea consideră necesar să distingă două forme de extradare pentru a preciza nivelul de diligență necesar pentru fiecare, și anume, pe de o parte, extradarea în scopul executării unei pedepse și, pe de altă parte, cea care permite Statului cerente să judece persoana în cauză. În acest din urmă caz, procedura penală fiind încă în curs, persoana sub control privativ de libertate trebuie considerată ca prezumată nevinovată; în plus, la acest stadiu, posibilitatea pentru aceasta de a-și exercita drepturile de apărare în procedura penală pentru a-și dovedi nevinovăția este considerabil limitată, dacă nu chiar inexistentă; în final, niciun examen al fondului cauzei nu este permis autorităților Statului solicitat (§28 in fine mai sus). Din toate aceste motive, protecția drepturilor persoanei în cauză și buna desfășurare a procedurii de extradare, inclusiv cerința de a urmări individul într-un termen rezonabil, impun Statului solicitat să acționeze cu o diligență sporită.

Curtea a deja considerat ca excesive, datorită întârzierilor nejustificate din partea autorităților interne, durate de un an și unsprezece luni de detenție în vederea unei extradări (Quinn, precitat) și de trei luni în vederea unei expulsări (Tabesh, precitat).

Ea observă că în cauza de față detenția sub control privativ de libertate a durat aproximativ un an și șase luni (de la 19 aprilie 2005 la 26 octombrie 2006).

Ea constată că întârzieri importante s-au produs la diferitele etape ale procedurii de extradare.

În primul rând, prima ședință a curții de apel a fost fixată pentru 15 decembrie 2005, adică șase luni după trimiterea cererii de extradare acestei instanțe și opt luni după plasarea interesatului sub control privativ de libertate.

Curtea nu poate fi de acord cu poziția Guvernului potrivit căreia recursurile exercitate de reclamant pentru a obține eliberarea sa din detenție în această perioadă (§18 mai sus) pot, în sine, justifica întârzierea procedurii. Într-adevăr, acestea sunt proceduri având obiecte și scopuri diferite, una având ca scop verificarea dacă cerințele formale pentru extradare erau îndeplinite, cealaltă permițând examinarea dacă cerințele care determinaseră adoptarea măsurii de precauție erau încă valabile și suficiente. Faptul că dreptul intern încredințează aceleiași instanțe de apel această dublă sarcină constituie o alegere legitimă din partea Statului, alegere care nu poate totuși fi invocată pentru a justifica întârzieri considerabile în examinarea fondului cauzei. Orice ar fi, Curtea nu vede cum cererile repetate ale reclamantului, în principiu justificate în măsura în care detenția se prelungea în absența oricărei ședințe pe fond, ar fi putut împiedica curtea de apel să fixeze mai devreme ședința respectivă (a se vedea, mutatis mutandis, Quinn, § 48). Deciziile luate de curtea de apel s-au bazat exclusiv pe documentele pe care le avea, au fost adoptate în camera de consiliu în conformitate cu principiul contradictoriului (§27 mai sus) și priveau, în principal, examinarea cererii de menținere a reclamantului în detenție datorită riscului de dispariție (§18 mai sus).

Curtea remarcă apoi că cauza nu era complexă (a se vedea, a contrario, Bogdanovski, precitat, unde reclamantul solicitase statutul de refugiat politic și unde procedura de extradare fusese suspendată la cererea Înaltului Comisar al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați și a Curții însăși în urma aplicării articolului 39 din regulament). Sarcina curții de apel se limita la analiza următoarelor elemente: verificarea că cererea de extradare fusese prezentată conform formelor prevăzute de Convenția europeană de extradare; asigurarea că principiile non bis in idem și al dublei incriminări fuseseră respectate; excluderea că motive de natură discriminatorie sau politică formaseră baza urmăririi penale. Legea nu autoriza apreciere cu privire la existența unor indici serioși de vinovăție (gravi indizi di colpevolezza) (§28 in fine mai sus) și nicio anchetă sau activitate de cercetare nu a fost necesară (§15 mai sus).

În al doilea rând, Curtea este plăcut surprinsă de faptul că Curtea de Casație, după ce s-a pronunțat în termen de două luni asupra recursului reclamantului, a durat mai mult de patru luni pentru a depune la cancelarie o hotărâre de o pagină în care se mărginia să precizeze că cererea de extradare fusese trimisă de Statul cerente conform formelor cerute și că ea însăși nu avea competența de a pune în discuție acuzațiile aduse reclamantului de autoritățile grecești (§17 mai sus). Guvernul nu produce niciun element susceptibil de a justifica o asemenea întârziere.

În final, cu privire la argumentul Guvernului potrivit căruia reclamantul ar fi putut accelera procedura prin a nu se opune extradării sale, Curtea consideră că dacă o asemenea opoziție poate în principiu justifica o prelungire a detenției în măsura în care se impune un control judiciar, aceasta nu poate totuși descărca Statul de orice întârziere nejustificată în faza judiciară.

În consecință, ținând cont de natura procedurii de extradare, care viza a face pe reclamant să fie urmărit în un stat terț, și de caracterul nejustificat al întârzierilor instanțelor italiene, Curtea concluzionează că detenția reclamantului nu era «regulată» în sensul articolului 5 § 1 f) din Convenție și că, prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții. II.

Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă (§5 mai sus). Prin urmare, Curtea consideră că nu are loc să-i acorde o sumă în acest scop. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară reclamația admisibilă; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 f) din Convenție. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 24 martie 2015, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 din regulament. Fatoș Aracı Päivi Hirvelä Grefieră adjunctă Președintă

Le requérant a été représenté devant la Cour par M e S. Koulouroudis, avocat à Athènes. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora.

Le requérant alléguait que la durée de la détention qu’il avait subie en vue de son extradition avait emporté violation de l’article 5 § 3 de la Convention.

Le 2 mai 2013, la requête, dont il a été décidé qu’elle devait en fait être examinée sous l’angle de l’article 5 § 1 f), a été communiquée au Gouvernement.

Le 16 décembre 2013, une copie des observations du Gouvernement a été envoyée au représentant du requérant afin de l’inviter à faire parvenir à la Cour ses observations en réponse et ses demandes au titre de la satisfaction équitable. En dépit de l’intérêt manifesté par le requérant démontrant sa volonté de poursuivre l’examen de l’affaire, son représentant n’a pas envoyé les observations dans les délais requis. EN FAIT I.

Le requérant, M. Manuel Rogelio Gallardo Sanchez, est un ressortissant vénézuélien né en 1965 et résidant au Cap (Afrique du Sud).

Le 19 avril 2005, le requérant, qui était accusé d’incendie volontaire par les autorités grecques, fut placé sous écrou extraditionnel par la police de Rome en exécution d’un mandat d’arrêt émis par la cour d’appel d’Athènes le 26 janvier 2005 en vertu de la Convention européenne d’extradition du 13 décembre 1957.

Le 22 avril 2005, la cour d’appel de L’Aquila valida l’arrestation du requérant et ordonna son maintien en détention.

Le 26 avril 2005, le ministère de la Justice demanda à la cour d’appel le maintien du requérant en détention.

Lors de l’audience du 27 avril 2005, le président de la cour d’appel, se fondant sur l’article 717 du code de procédure pénale (paragraphe 25 ci-dessous), procéda à l’identification du requérant et lui demanda s’il consentait à son extradition. L’intéressé n’y consentit pas.

Le 9 juin 2005, le ministère de la Justice informa la cour d’appel que, le 25 mai 2005, les autorités grecques avaient envoyé une demande d’extradition accompagnée de toutes les pièces requises à l’appui d’une telle demande.

Le 21 juin 2005, le parquet demanda à la cour d’appel d’accueillir la demande d’extradition.

L’audience fut fixée au 15 décembre 2005. À la demande du représentant du requérant, l’audience fut renvoyée au 12 janvier 2006.

Sans avoir accompli aucun acte d’instruction, la cour d’appel émit un avis favorable à l’extradition par une décision du 12 janvier 2006, déposée le 30 janvier 2006. Elle vérifia la conformité de la demande d’extradition avec la Convention européenne d’extradition et le respect des principes non bis in idem et de double incrimination, et elle élimina l’hypothèse selon laquelle des raisons de nature discriminatoire ou politique se trouvaient à la base des poursuites.

Le 3 mars 2006, le requérant se pourvut en cassation, soutenant notamment que la demande d’extradition le concernant avait été envoyée par les autorités grecques au-delà du délai de quarante jours prévu par l’article 16 § 4 de la Convention européenne d’extradition, ce qui entraînait selon lui l’illégitimité de sa détention. Il arguait en outre que les accusations portées contre lui par les autorités grecques ne se fondaient pas sur des indices de culpabilité sérieux. Par conséquent, à ses dires, il devait être mis fin à sa détention.

Par un arrêt du 11 mai 2006, déposé au greffe le 18 septembre 2006, la Cour de cassation rejeta le pourvoi avec une motivation d’une page, en raison notamment du fait que la demande d’extradition était parvenue dans le délai prévu par la Convention européenne d’extradition et du fait qu’elle n’avait pas compétence pour trancher la question concernant l’existence d’indices de culpabilité sérieux.

Entre-temps, à trois reprises, entre les mois de juin et de septembre 2005, le requérant avait demandé, en vain, sa remise en liberté à la cour d’appel de Rome. Dans sa dernière décision du 27 octobre 2005, adoptée en chambre de conseil dans le respect du principe du contradictoire, et sans avoir accompli aucun acte d’instruction, la cour d’appel souligna qu’il n’existait aucune raison de s’écarter des deux autres décisions de rejet adoptées précédemment eu égard, d’une part, à la persistance du risque de fuite du requérant malgré le fait que les autorités l’avaient privé de son passeport et, d’autre part, à l’obligation de respecter les engagements internationaux de l’État.

Le 9 octobre 2006, le ministre de la Justice signa l’arrêté d’extradition.

Le 26 octobre 2006, le requérant fut extradé vers la Grèce. II.

Selon l’article 716 § 3 CPP, le président de la cour d’appel doit valider l’arrestation provisoire dans un délai de quatre-vingt-seize heures et éventuellement appliquer la mesure de placement sous écrou.

Aux termes de l’article 716 § 4 CPP, la mesure de précaution est levée si le ministère de la Justice ne demande pas à la cour d’appel, dans un délai de dix jours à partir de la validation de l’arrestation provisoire, le maintien de l’intéressé en détention.

Aux termes de l’article 717 CPP, lorsque les autorités internes ordonnent une arrestation provisoire ou appliquent une mesure de précaution, le président de la cour d’appel fixe une audience afin d’identifier l’intéressé et lui demander s’il consent à son extradition.

Selon l’article 714 CPP, la durée du placement sous écrou ne peut pas dépasser un an et six mois. Elle peut toutefois être prolongée pour une durée maximale globale de trois mois.

Aux termes de l’article 718 CPP, la mesure de placement sous écrou peut, à la demande d’une des parties ou d’office, être levée par la cour d’appel ou la Cour de cassation, agissant comme juge de première instance. La cour d’appel décide en chambre de conseil, après avoir entendu les parties. La décision de la cour d’appel peut être attaquée devant la Cour de cassation dans les limites des moyens tirés de la violation de la loi. À cet égard, la Cour de cassation a, à plusieurs reprises, établi qu’elle n’a pas compétence pour examiner les pourvois par lesquels un individu demande sa remise en liberté au motif que le risque de fuite qui justifiait initialement son placement sous écrou avait cessé d’exister (voir, à titre d’exemple, Cour de cassation, 7 septembre 2010, arrêt n o 33545 , déposé au greffe le 13 septembre 2010 ; de façon plus générale, sur l’absence de compétence à examiner des moyens tirés du caractère arbitraire de la motivation des décisions de la cour d’appel, voir Cour de cassation, 24 septembre 2012, arrêt n o 37123, déposé au greffe le 26 septembre 2012).

En ce qui concerne la phase judiciaire de l’extradition, aux termes de l’article 704 CPP, la cour d’appel statue en chambre de conseil après avoir entendu les parties et éventuellement obtenu les renseignements appropriés et effectué les vérifications nécessaires. Elle doit établir si les conditions requises par le droit international et le droit interne sont remplies : au-delà des règles prévues par la Convention européenne d’extradition, l’article 705 CPP impose aux tribunaux de vérifier si la personne concernée est poursuivie pour des délits de nature politique ou si elle risque d’être jugée selon des procédures contraires aux droits fondamentaux ou encore si, une fois extradée, elle risque de subir des traitements inhumains, dégradants, à caractère discriminatoire ou, en tout état de cause, contraires à l’un des droits fondamentaux. Selon le même article, dans le cas où la Convention européenne d’extradition s’applique, les tribunaux ne peuvent pas examiner l’existence d’indices de culpabilité sérieux ( gravi indizi di colpevolezza ).

Aux termes de l’article 706 CPP, cette décision peut être contestée, en fait et en droit, devant la Cour de cassation, qui statue selon la procédure prévue par l’article 704 CPP.

L’article 708 CPP dispose que le ministre de la Justice décide, dans un délai de quarante-cinq jours suivant le dépôt de la décision de la Cour de cassation favorable à l’extradition, si l’individu doit être extradé. À défaut d’une telle décision ou en cas de décision négative, la mesure de placement sous écrou doit être levée. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 § 1 f) DE LA CONVENTION

Le requérant se plaint de la durée de la détention qu’il a subie en vue de son extradition. Il dénonce à cet égard une violation de l’article 5 § 3 de la Convention.

Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause (voir, parmi d’autres, Guerra et autres c. Italie , 19 février 1998, § 44, Recueil des arrêts et décisions 1998‑I), la Cour estime qu’il y a lieu d’examiner la requête sous l’angle de l’article 5 § 1 f) de la Convention ( Quinn c. France , 22 mars 1995, série A n o 311, Chahal c. Royaume-Uni , 15 novembre 1996, Recueil 1996 ‑ V, et Bogdanovski c. Italie , n o 72177/01, 14 décembre 2006). Cette disposition est ainsi libellée : « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...) f) s’il s’agit de l’arrestation ou de la détention régulières d’une personne pour l’empêcher de pénétrer irrégulièrement dans le territoire, ou contre laquelle une procédure d’expulsion ou d’extradition est en cours. » A. Sur la recevabilité

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le requérant soutient que la durée de la procédure d’extradition était excessive eu égard au caractère peu complexe à ses yeux de l’affaire.

Le Gouvernement conteste les allégations du requérant. Il indique que la détention en cause a été ordonnée dans le respect des règles de l’extradition, comme les juridictions italiennes l’auraient constaté, et qu’elle visait uniquement à livrer le requérant à la justice de l’État demandeur. Il ajoute que le requérant n’a pas consenti à son extradition alors que le consentement de l’intéressé aurait, selon lui, permis d’accélérer la procédure, et que le retard dans la fixation de l’audience sur le fond par la cour d’appel se justifie par les trois demandes de libération que le requérant aurait introduites en l’espace de trois mois. Enfin, il estime que la procédure qui a conduit les autorités italiennes, juridictionnelles et administratives, à autoriser l’extradition s’est déroulée dans les délais prévus par les règles du droit interne et du droit international. 2. Appréciation de la Cour a) Sur la conformité de la détention au droit interne

Afin de rechercher si la détention en cause était conforme à l’article 5 § 1 f) de la Convention, la Cour doit vérifier si cette privation de liberté non seulement relevait de l’une des exceptions prévues aux alinéas a) à f), mais aussi était « régulière ». Elle rappelle qu’en matière de « régularité » d’une détention, y compris d’observation des « voies légales », la Convention renvoie pour l’essentiel à la législation nationale et consacre l’obligation d’en observer les normes de fond comme de procédure ( Saadi c. Royaume-Uni [GC], n o 13229/03, § 67, CEDH 2008).

En l’espèce, la Cour observe que, mieux placées que les organes de la Convention pour vérifier le respect du droit interne, les juridictions nationales ont conclu, lorsqu’elles ont été saisies par le requérant ou lorsque le droit interne l’imposait, à la régularité de la détention litigieuse dans sa phase initiale et quant à sa finalité. Dans un premier temps, la cour d’appel de L’Aquila a validé l’arrestation du requérant. Par la suite, la cour d’appel et la Cour de cassation ont vérifié que la demande d’extradition avait été envoyée par les autorités grecques dans le délai de quarante jours prévu par l’article 16 § 4 de la Convention européenne d’extradition (paragraphes 15, 17 et 21 ci-dessus). Enfin, à trois reprises, les tribunaux ont établi que l’adoption et le maintien des mesures de précaution se justifiaient par l’exigence de respect des engagements internationaux de l’État et par l’existence d’un risque de fuite du requérant (paragraphe 18 ci-dessus).

Au vu de ces circonstances, la Cour n’aperçoit aucun élément susceptible de donner à penser que la détention subie par le requérant à titre extraditionnel a poursuivi un but différent de celui pour lequel elle a été imposée et qu’elle n’était pas conforme au droit interne. b) Sur le caractère arbitraire de la détention

La Cour rappelle que, à l’inverse de ce que le Gouvernement allègue, le respect des délais prévus par le droit interne ne peut pas être considéré comme entraînant automatiquement la compatibilité de la détention avec les exigences découlant de l’article 5 § 1 f) de la Convention ( Auad c. Bulgarie , n o 46390/10, § 131, 11 octobre 2011). Cette disposition exige de surcroît la conformité de toute privation de liberté au but consistant à protéger l’individu contre l’arbitraire (voir, parmi beaucoup d’autres, Winterwerp c. Pays-Bas , 24 octobre 1979, § 37, série A n o 33, Amuur c. France , 25 juin 1996, § 50, Recueil 1996 ‑ III, et Witold Litwa c. Pologne , n o 26629/95, § 78, CEDH 2000-III). Il est un principe fondamental selon lequel nulle détention arbitraire ne peut être compatible avec l’article 5 § 1, et la notion d’« arbitraire » que contient l’article 5 § 1 va au-delà du défaut de conformité avec le droit national, de sorte qu’une privation de liberté peut être régulière selon la législation interne tout en étant arbitraire et donc contraire à la Convention ( Saadi , précité, § 67, et Suso Musa c. Malte , n o 42337/12, § 92, 23 juillet 2013). 40. À cet égard, la Cour rappelle de surcroît que, dans le contexte de cette disposition, seul le déroulement de la procédure d’extradition justifie une privation de liberté fondée sur cet article et que, si la procédure n’est pas menée avec la diligence requise, la détention cesse d’être justifiée ( Quinn , précité, § 48, et Chahal , précité, § 113).

La Cour a ainsi pour tâche non pas d’évaluer si la durée de la procédure d’extradition est dans son ensemble raisonnable, ce qu’elle fait notamment en matière de durée des procédures sous l’angle de l’article 6, mais d’établir si, indépendamment de la durée globale de la procédure, la durée de la détention n’excède pas le délai raisonnable nécessaire pour atteindre le but poursuivi ( Saadi , précité, §§ 72-74). Ainsi, s’il y a eu des périodes d’inactivité de la part des autorités et, partant, un défaut de diligence, le maintien en détention cesse d’être justifié. En conclusion, la Cour doit évaluer au cas par cas si, pendant la période de détention en cause, les autorités nationales ont ou non fait preuve de passivité (voir, dans ce sens, en matière d’expulsion, Tabesh c. Grèce , n o 8256/07, § 56, 26 novembre 2009).

En l’espèce, la Cour constate que le requérant a été placé sous écrou extraditionnel afin de permettre aux autorités grecques d’exercer des poursuites contre lui. À cet égard, elle estime nécessaire de distinguer deux formes d’extradition afin de préciser le niveau de diligence requis pour chacune, à savoir, d’une part, l’extradition aux fins de l’exécution d’une peine et, d’autre part, celle permettant à l’État requérant de juger la personne concernée. Dans ce dernier cas, la procédure pénale étant encore pendante, la personne sous écrou extraditionnel est à considérer comme présumée innocente ; de plus, à ce stade, la possibilité pour celle-ci d’exercer les droits de la défense lors de la procédure pénale afin de prouver son innocence est considérablement limitée, voire inexistante ; enfin, tout examen du fond de l’affaire est interdit aux autorités de l’État requis (paragraphe 28 in fine ci-dessus). Pour toutes ces raisons, la protection des droits de la personne concernée et le bon déroulement de la procédure d’extradition, y compris l’exigence de poursuivre l’individu dans un délai raisonnable, imposent à l’État requis d’agir avec une diligence accrue.

La Cour a déjà considéré comme excessives, en raison de retards injustifiés de la part des autorités internes, des durées d’un an et onze mois de détention en vue d’une extradition ( Quinn , précité) et de trois mois en vue d’une expulsion ( Tabesh , précité).

Elle note qu’en l’espèce la détention sous écrou extraditionnel a duré environ un an et six mois (du 19 avril 2005 au 26 octobre 2006).

Elle constate que des retards importants se sont produits aux différentes étapes de la procédure d’extradition.

En premier lieu, la première audience de la cour d’appel a été fixée au 15 décembre 2005, soit six mois après l’envoi de la demande d’extradition à cette juridiction et huit mois après le placement de l’intéressé sous écrou extraditionnel.

La Cour ne saurait partager la position du Gouvernement selon laquelle les recours exercés par le requérant afin d’obtenir sa remise en liberté pendant cette période (paragraphe 18 ci-dessus) peuvent, en soi, justifier le retard de la procédure. En effet, il s’agit là de procédures ayant des objets et des buts différents, l’une ayant eu pour but de vérifier si les exigences formelles pour l’extradition étaient remplies, l’autre permettant d’examiner si les exigences qui ont amené à l’adoption de la mesure de précaution étaient toujours valables et suffisantes. Le fait que le droit interne charge la même juridiction d’appel de cette double tâche constitue un choix légitime de la part de l’État, choix qui ne peut toutefois être invoqué afin de justifier des retards considérables dans l’examen du fond de l’affaire. En tout état de cause, la Cour ne voit pas comment les demandes répétées du requérant, en principe justifiées dans la mesure où la détention se prolongeait en l’absence de toute audience sur le fond, auraient empêché la cour d’appel de fixer plus tôt ladite audience (voir, mutatis mutandis , Quinn , § 48). Les décisions prises par la cour d’appel se sont fondées exclusivement sur les documents dont elle disposait, ont été adoptées en chambre de conseil dans le respect du principe du contradictoire (paragraphe 27 ci-dessus) et portaient, principalement, sur l’examen de l’exigence du maintien du requérant en détention en raison du risque de fuite (paragraphe 18 ci-dessus).

La Cour remarque ensuite que l’affaire n’était pas complexe (voir, a contrario , Bogdanovski , précité, où le requérant avait demandé le statut de réfugié politique et où la procédure d’extradition avait été suspendue à la demande du Haut Commissariat des Nations unies pour les réfugiés et de la Cour elle-même à la suite de l’application de l’article 39 du règlement). La tâche de la cour d’appel se limitait à l’analyse des éléments suivants : vérifier que la demande d’extradition avait été présentée selon les formes prévues par la Convention européenne d’extradition ; s’assurer que les principes non bis in idem et de double incrimination avaient été respectés ; exclure que des raisons de nature discriminatoire ou politique eussent formé la base des poursuites. La loi n’autorisait pas d’appréciation quant à l’existence d’indices de culpabilité sérieux ( gravi indizi di colpevolezza ) (paragraphe 28 in fine ci-dessus) et aucune enquête ou activité d’instruction n’a été nécessaire (paragraphe 15 ci-dessus).

En deuxième lieu, la Cour est frappée par le fait que la Cour de cassation, après avoir statué dans un délai de deux mois sur le pourvoi du requérant, a mis plus de quatre mois pour déposer au greffe un arrêt d’une seule page dans lequel elle se bornait à préciser que la demande d’extradition avait été envoyée par l’État requérant selon les formes requises et qu’elle-même n’avait pas compétence pour remettre en cause les accusations portées contre le requérant par les autorités grecques (paragraphe 17 ci-dessus). Le Gouvernement ne produit aucun élément susceptible de justifier un tel délai.

Enfin, pour ce qui est de l’argument du Gouvernement selon lequel le requérant aurait pu accélérer la procédure en ne s’opposant pas à son extradition, la Cour estime que si pareille opposition peut en principe justifier un prolongement de la détention dans la mesure où un contrôle juridictionnel s’impose, cela ne peut toutefois pas décharger l’État de tout retard injustifié lors de la phase judiciaire.

Par conséquent, compte tenu de la nature de la procédure d’extradition, qui visait à faire poursuivre le requérant dans un État tiers, et du caractère injustifié des retards des juridictions italiennes, la Cour conclut que la détention du requérant n’était pas « régulière » au sens de l’article 5 § 1 f) de la Convention et que, partant, il y a eu violation de cette disposition. II.

Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable (paragraphe 5 ci-dessus). Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 1 f) de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 mars 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Fatoș Aracı Päivi Hirvelä Greffière adjointe Présidente