CASE OF GALLARDO SANCHEZ v. ITALY - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

Reclamantul a fost reprezentat in fața Curții de S. Koulouroudis, avocat din Atena. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, doamna E. Spatafora.

Reclamantul se plânge că durata detenției la care a fost supus în vederea extrădării sale a adus atingere art. 5 § 3 din Convenție.

Acest capăt de cerere a fost reîncadrat din perspectiva art. 5 § 1 lit. f). La 2 mai 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.

La 16 decembrie 2013, o copie a observațiilor Guvernului a fost trimisă reprezentantului reclamantului pentru a îl invita să transmită Curții observațiile în replică și pretențiile sale cu titlu de reparație echitabilă. În pofida interesului manifestat de reclamant, care și-a exprimat voința de a urmări examinarea cauzei, reprezentantul acestuia nu a transmis observațiile în termenul solicitat.

Reclamantul, Manuel Rogelio Gallardo Sanchez, este resortisant venezuelan născut în 1965 și are domiciliul în orașul Cap.

La 19 aprilie 2005, reclamantul, fiind acuzat de autoritățile din Grecia de săvârșirea infracțiunii de incendiere, a fost plasat în detenție în vederea extrădării de către Poliția din Roma în executarea unui mandat de arestare emis de Curtea de Apel din Atena, la 26 ianuarie 2005, în temeiul Convenției europene de extrădare din 13 decembrie 1957.

La 22 aprilie 2005, Curtea de Apel din Aquila a confirmat mandatul de arestare și a dispus prelungirea acestuia.

La 26 aprilie 2005, Ministerul Justiției a solicitat curții de apel prelungirea detenției reclamantului.

În timpul ședinței din 27 aprilie 2005, președintele curții de apel a procedat la identificarea reclamantului în temeiul art. 717 C. proc. pen. și i-a solicitat acordul cu privire la extrădare. Partea interesată nu a fost de acord.

La 9 iunie 2005, Ministerul Justiției a informat curtea de apel că, la 25 mai 2005, autoritățile din Grecia au transmis o cerere de extrădare însoțită de toate documentele justificative.

La 21 iunie 2005, parchetul a solicitat curții de apel să admită cererea de extrădare.

Termenul de judecată a fost fixat pentru 15 decembrie 2005. La cererea reprezentantului reclamantului, termenul a fost amânat pentru 12 ianuarie 2006.

Fără să efectueze niciun act de cercetare judecătorească, a emis un aviz favorabil extrădării prin decizia din 12 ianuarie 2006, care a fost depus la 30 ianuarie 2006. Aceasta a verificat conformitatea cererii de extrădare cu Convenția europeană de extrădare și respectarea principiilor

La 3 martie 2006, reclamantul a formulat recurs, susținând că cererea de extrădare fusese transmisă de autoritățile din Grecia cu depășirea termenului de patruzeci de zile prevăzut de art. 16 § 4 din Convenția europeană de extrădare, aspect care antrena nelegalitatea detenției sale. Acesta a susținut în plus că acuzațiile care îi erau aduse de autoritățile din Grecia nu se întemeiau pe indicii temeinice de vinovăție. Pe cale de consecință, conform acestuia, ar fi trebuit să se pună capăt detenției sale.

Curtea de Casație a respins recursul prin hotărârea din 11 mai 2006, depusă la grefă la 18 septembrie 2006, hotărâre care avea o motivare de o pagină și privea în special faptul că cererea de extrădare ajunsese la termenul prevăzut de Convenția europeană de extrădare și că îi lipsise competența de a se pronunța cu privire la existența indiciilor temeinice de vinovăție.

Între timp, în trei ocazii, din iunie până în septembrie 2005, reclamantul solicitase, fără succes, în fața Curții de Apel din Roma, punerea sa în liberate. În ultima sa decizie din 27 octombrie 2005, pronunțată în camera de consiliu în conformitate cu principiul contradictorialității și fără să îndeplinească niciun act de cercetare judecătorească, curtea de apel a subliniat că nu exista niciun motiv pentru a se îndepărta de cele două decizii de respingere adoptate anterior cu privire, pe de o parte, la persistența riscului de a se sustrage în pofida faptului că autoritățile îl lipsiseră de pașaportul său și, pe de altă parte, cu privire la obligația de a respecta angajamentele internaționale ale statului.

La 9 octombrie 2006, ministrul Justiției a semnat hotărârea de extrădare.

La 26 octombrie 2006, reclamantul a fost extrădat.

Convenția europeană de extrădare, semnată la Paris la 13 decembrie 1957, ratificată prin Legea nr. 300 din 30 ianuarie 1963, intrată în vigoare la 4 noiembrie 1963 și modificată prin Al doilea Protocol adițional semnat la 17 martie 1978 și intrat în vigoare în Italia la 23 aprilie 1985, prevede următoarele:

Cererea se va formula în scris și va fi prezentată pe cale diplomatică. Asupra altei căi se va putea conveni prin înțelegere directă între două sau mai multe părți.

Se vor prezenta, în sprijinul cererii:

În caz de urgență, autoritățile competente ale părții solicitante vor putea cere arestarea provizorie a persoanei căutate; autoritățile competente ale părții solicitate vor statua asupra acestei cereri

Cererea de arestare provizorie va indica existența unuia dintre documentele prevăzute la paragraful 2 lit. a) al art. 12 și va face cunoscută intenția de a trimite o cerere de extrădare; ea va menționa infracțiunea pentru care se va cere extrădarea, data și locul unde a fost comisă, precum și, în măsura posibilului, semnalmentele persoanei căutate.

Cererea de arestare provizorie se va transmite autorităților competente ale părții solicitate fie pe cale diplomatică, fie direct prin poștă sau telegraf, fie prin Organizația Internațională de Poliție Criminală (Interpol), fie prin orice alt mijloc, lăsând o urmă scrisă sau încuviințată de partea solicitată.

Arestarea provizorie va putea înceta dacă, în termen de 18 zile de la arestare, partea solicitat? nu a fost sesizată prin cererea de extrădare și documentele menționate la art. 12; ea nu va trebui, în nici un caz, să depășească 40 de zile de la arestare.

Punerea în libertate nu va fi opusă unei noi arestări și extrădării, dacă cererea de extrădare este primită ulterior. ”

În ceea ce privește aplicarea măsurilor provizorii, art. 715 C. proc. pen. prevede că, la solicitarea statului străin, curtea de apel dispune arestarea preventivă a unei persoane în vederea procedurii extrădării. Cererea poate fi admisă a) dacă statul străin acționează în temeiul unei hotărâri judecătorești de condamnare executorii sau al unui mandat de arestare și se angajează să prezinte o cerere de extrădare; b) dacă statul străin a prezentat o expunere a faptelor în sprijinul cererii de extrădare, a identificat infracțiunea de care este acuzată persoana căutată și furnizează semnalmentele acesteia; c) dacă există riscul sustragerii. Aplicarea măsurii este comunicată autorităților statului străin de către ministrul Justiției. Măsura arestării preventive este înlăturată atunci când statul străin nu reușește să transmită cererea de extrădare și documentele justificative în termenul de patruzeci de zile care începe să curgă de la data comunicării respective făcută Ministerului Afacerilor Externe sau Justiției.

Conform art. 716 alin. (3) C. proc. pen., președintele curții de apel încuviințează arestarea preventivă în termen de 96 de ore și, după caz, aplică măsura detenției preventive.

În termenii art. 716 alin. (4) C. proc. pen., măsura preventivă este înlăturată dacă Ministerul Justiției nu solicită curții de apel menținerea măsurii arestării preventive a persoanei interesate în termen de zece zile de la data încuviințării arestării preventive.

Conform art. 717 C. proc. pen., atunci când autoritățile interne dispun arestarea preventivă sau aplică o măsură preventivă, președintele curții de apel stabilește un termen cu scopul de a identifica persoana interesată și de a solicita acordul acesteia cu privire la extrădare.

Durata detenției preventive nu poate depăși un an și șase luni conform art. 714 C. proc. pen. Aceasta poate fi prelungită cu o durată maximă totală de trei luni.

În conformitate cu art. 718 C. proc. pen., măsura detenției preventive poate fi înlăturată la cererea uneia dintre părți sau din oficiu, de către curtea de apel sau de către Curtea de Casație, care se pronunță în primă instanță. Curtea de apel se pronunță în camera de consiliu, după ascultarea părților. Decizia curții de apel poate fi atacată în fața Curții de Casație în limitele motivelor întemeiate pe încălcarea legii. În acest sens, Curtea de Casație a stabilit în mai multe rânduri, că nu are competența de a examina recursul prin intermediul căruia o persoană solicită punerea sa în libertate pe motiv că riscul sustragerii care justifica inițial detenția sa preventivă încetase să existe (a se vedea, de exemplu, Curtea de Casație, hotărârea nr. 33545 din 7 septembrie 2010, depusă la grefă la 13 septembrie 2010; în manieră mai generală, cu privire la competența de a examina motivele întemeiate pe caracterul arbitrar al motivării deciziilor curții de apel, a se vedea Curtea de Casație, hotărârea nr. 37123 din 24

În ceea ce privește faza judiciară a extrădării, conform art. 704 C. proc. pen., curtea de apel se pronunță în camera de consiliu după ascultarea părților și după ce a obținut eventual informații adecvate și a efectuat verificările necesare. Aceasta trebuie să stabilească dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de dreptul internațional și intern: pe lângă dispozițiile prevăzute de Convenția europeană de extrădare, art. 705 C. proc. pen. impune instanței să verifice dacă persoana interesată este urmărită penal pentru infracțiuni de natură politică sau dacă riscă să fie judecată conform unei proceduri contrare drepturilor fundamentale sau dacă, odată extrădată, riscă să sufere tratamente inumane, degradante, cu caracter discriminatoriu sau în orice caz, contrare drepturilor fundamentale. Conform aceluiași articol, în cazul în care Convenția europeană de extrădare se aplică, instanțele nu pot examina existența unor indicii temeinice de vinovăție (

În termenii art. 706 C. proc. pen., această decizie poate fi contestată în fapt și în drept, în fața Curții de Casație, care se pronunță conform procedurii prevăzute la art. 704 C. proc. pen.

Art. art. 708 C. proc. pen. prevede că ministrul Justiției decide dacă persoana va fi extrădată, într-un termen de 45 de zile de la pronunțarea deciziei Curții de Casație favorabile extrădării. În lipsa unei asemenea decizii sau în cazul unei decizii negative, măsura detenției preventive se înlătură.

Reclamantul se plânge de durata perioadei de detenție la care a fost supus în vederea extrădării. În acest sens, denunță încălcarea art.

din Convenție.

Constatând că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art.

Argumentele părților

Reclamantul susține că durata procedurii extrădării a fost excesivă pe fondul caracterului, în opinia sa, lipsit de complexitate al cauzei.

Guvernul contestă susținerile reclamantului. Acesta susține că detenția în cauză a fost dispusă în conformitate cu prevederile legale privind extrădarea, așa cum constataseră și autoritățile italiene, și că aceasta urmărea doar să-l încredințeze pe reclamant justiției statului solicitant; Guvernul adaugă că reclamantul nu consimțise la extrădarea sa, ceea ce ar fi permis accelerarea procedurii, iar întârzierea în stabilirea termenului de fond de către curtea de apel se justifică prin cele trei cereri de eliberare introduse de reclamant timp de trei luni. În cele din urmă, acesta apreciază că procedura care a determinat autoritățile italiene jurisdicționale și administrative să autorizeze extrădarea s-a derulat în termenul prevăzut de dispozițiile de drept intern și internațional.

Motivarea Curții

Pentru a cerceta dacă detenția în cauză este conformă art. 5 § 1 lit. f) din Convenție, Curtea trebuie să verifice dacă această privare de libertate a fost nu doar una din excepțiile prevăzute de la paragraful a) până la f), ci și o privare de libertate „legală”. În materie de „legalitate” a unei privări de libertate, inclusiv respectarea „căilor legale”, Convenția face trimitere, în principal, la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond, precum și normele de procedură din legislația națională [

În speță, Curtea reține că instanțele naționale, mai bine plasate decât organele Convenției pentru a verifica respectarea dreptului intern, au constatat, la sesizarea reclamantului sau atunci când dreptul intern o impunea, legalitatea detenției în litigiu în etapa inițială și în ceea ce privește finalitatea acesteia. În primul rând, Curtea de Apel din Aquila a autorizat arestarea reclamantului; ca urmare, curtea de apel și Curtea de Casație au verificat dacă cererea de extrădare fusese transmisă de autoritățile din Grecia în termenul de patruzeci de zile prevăzut de art. 16 alin. (4) din Convenția europeană de extrădare (supra, pct. 15, 17 și 21); în cele din urmă, în trei rânduri, instanțele au stabilit că adoptarea și prelungirea măsurii arestării provizorii se justificau prin cerința respectării angajamentelor internaționale ale statului și prin existența riscului sustragerii reclamantului (supra pct. 18).

Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea nu observă existența niciunui element care să sugereze că detenția la care a fost supus reclamantul în vederea extrădării a avut un alt scop decât cel pentru care a fost dispusă și că aceasta nu fusese conformă cu dreptul intern.

Curtea reamintește că, spre deosebire de cele susținute de Guvern, respectarea termenului prevăzut de dreptul intern nu poate fi considerată a antrena automat compatibilitatea detenției cu cerințele ce decurg din art. 5 § 1 lit. f) din Convenție (

În acest sens, Curtea reamintește în plus că în contextul acestei dispoziții doar derularea procedurii extrădării justifică privarea de libertate bazată pe acest articol și dacă procedura nu este gestionată cu diligența necesară, detenția încetează să mai fie justificată (

Astfel, Curtea nu are sarcina de a evalua dacă durata procedurii de extrădare este rezonabilă în ansamblul său, sarcină pe care o realizează în special în materia duratei procedurilor din perspectiva art. 6, ci stabilește dacă, independent de durata globală a procedurii, durata detenției depășește termenul rezonabil și necesar pentru atingerea scopului urmărit (

În speță, Curtea constată că reclamantul a fost plasat în detenție în vederea extrădării pentru a permite autorităților din Grecia să-l urmărească penal. În acest sens, Curtea consideră necesar să facă distincția între două forme de extrădare cu scopul de a preciza nivelul de diligență specific fiecărui tip și anume, pe de o parte extrădarea cu scopul executării unei pedepse și pe de altă parte, extrădarea care permite statului solicitant să acționeze în justiție persoana respectivă. În acest ultim caz, procedura penală era încă pendinte, persoana aflată în detenție în vederea extrădării se consideră prezumtiv a fi nevinovată; în plus, în această etapă, posibilitatea pentru acesta de a-și exercita dreptul la apărare în timpul procedurii penale cu scopul de a-și dovedi nevinovăția este considerabil limitată, și chiar inexistentă; în cele din urmă, examinarea pe fond a cauzei este interzisă autorităților statului solicitat (pct. 28

Curtea a considerat deja ca excesivă, din cauza întârzierilor nejustificate din partea autorităților interne, durata de un an și unsprezece luni de detenție în vederea extrădării (

Aceasta constată că, în speță, detenția în vederea extrădării a durat aproape un an și șase luni (din 19 aprilie 2005 până la 26 octombrie 2006).

Aceasta constată că au avut loc întârzieri importante în diferitele etape ale procedurii extrădării.

În primul rând, prima ședință a curții de apel a fost stabilită la 15 decembrie 2005, adică la șase luni după transmiterea cererii de extrădare la curtea de apel și la opt luni după plasarea în detenție în vederea extrădării a persoanei interesate.

Curtea nu împărtășește poziția Guvernului conform căreia cererile de punere în libertate formulate de reclamant în această perioadă (pct. 18, supra) ar putea să justifice în sine întârzierea din procedură. Astfel, în acest caz este vorba despre proceduri cu obiect și scop diferite, una având drept scop să verifice dacă cerințele formale de extrădare sunt îndeplinite, iar cealaltă examinând dacă cerințele care au dus la adoptarea măsurii arestării preventive sunt în continuare valabile și suficiente. Faptul că dreptul intern transmite aceleiași curți de apel o sarcină dublă constituie o opțiune legitimă din partea statului, opțiune care nu poate fi totuși invocată cu scopul de a justifica întârzierile considerabile în examinarea pe fond a cauzei. În orice caz, Curtea nu înțelege cum cererile repetate ale reclamantului, justificate în principiu în măsura în care detenția se prelungea în lipsa oricărui termen pe fond, ar fi putut împiedica curtea de apel să stabilească un termen mai devreme pentru o ședință (a se vedea,

Curtea remarcă apoi că această cauză nu era una complexă (a se vedea,

În al doilea rând, Curtea constată că după pronunțarea într-un termen de două luni cu privire la recursul formulat de reclamant, Curtea de Casație a depus la grefă, într-un termen de peste patru luni, o hotărâre, cu o întindere de o singură pagină, în care se limita să precizeze că această cerere de extrădare fusese transmisă de statul solicitant în conformitate cu cerințele legale și că nu era lipsită de competența de a se pronunța cu privire la acuzațiile aduse de autoritățile din Grecia împotriva reclamantului (pct. 17 supra). Guvernul nu a prezentat niciun element care să poată justifica un asemenea termen.

În cele din urmă, în ceea ce privește argumentul Guvernului potrivit căruia reclamantul ar fi putut accelera procedura dacă nu s-ar fi opus extrădării, Curtea apreciază că o asemenea opoziție poate în principiu să justifice prelungirea unei detenții în măsura în care se impune un control jurisdicțional, acest lucru neputând însă să disculpe statul de orice întârziere nejustificată în timpul etapei judiciare.

Pe cale de consecință, având în vedere natura procedurii extrădării, ce are scopul de a îl urmări în justiție pe reclamant în statul terț și de caracterul nejustificat al întârzierilor instanțelor italiene, Curtea concluzionează că detenția reclamantului nu era „legală” în sensul art. 5

Art. 41 din Convenție prevede:

Reclamantul nu a formulat nicio cerere de reparație echitabilă (pct. 5). Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să-i acorde vreo sumă cu acest titlu.